„Luxul” Bisericii Ortodoxe

„Ar fi interesant să dezbateţi într-un articol ideea de strălucire, de aur şi grandoare a Bisericii Ortodoxe, şi vă spun şi de ce... Uneori vorbesc cu colegii sau prietenii mei despre Biserica Ortodoxă, de care aparţinem cu toţii, şi părerea majorităţii e clară: se îndepărtează de BISERICĂ (nu de credinţă) şi o resping într-un fel datorită bogăţiei ei exagerate... Nu le plac aurul şi veşmintele strălucitoare a preoţilor, nu le văd rostul! Când Domnul ne îndeamnă să fim smeriţi şi să nu ne facem casteluri pe pământ, ci bogăţia să ne fie în Ceruri... Toţi sunt tineri inteligenţi, buni, poate rătăciţi printre teorii şi frustrări – care, până la urmă, ar avea nevoie de Biserică, de slujbele profunde, dar această bogăţie excesiva îi dezgustă şi îi aud mereu şi mereu criticând acest aspect, cu multe argumente. Dau mereu exemple de alte religii, ai căror preoţi sunt simpli, într-o robă neagră sau chiar în costum.... Oare Dumnezeu trebuie să fie venerat prin strălucirea Casei Lui sau prin strălucirea sufletului nostru? Poate că există nişte tradiţii vechi, nişte simboluri şi ritualuri, însă tinerii şi lumea asta văd şi... nu cu ochi buni, mai ales când vedem o mulţime de cazuri triste în jurul nostru, când vedem atâţia copii săraci sau bătrâni abandonaţi.

Liliana (18 ani)”

Preotul în afara săvârşirii serviciului liturgic este îmbrăcat simplu. Într-o haină neagră, numită reverendă. În momentul în care păşeşte în faţa Sfintei Mese a altarului, el se transformă. Îmbrăcămintea sa devine una deosebită, specială şi frumoasă. Pentru că el, preotul, nu mai este un om obişnuit, ci instrumentul lucrării lui Dumnezeu între oameni. Din punct de vedere cronologic, veşmintele preoţeşti de astăzi au un corespondent în veşmintele din cultul Vechiului Testament, pe care le purtau arhiereii, preoţii şi leviţii, confecţionate nu după mintea omenească, ci urmând indicaţiile prescrise chiar de Dumnezeu, prin Moise (Ieşire 28, 1-43; 39, 1-31; Levitic 8, 7-9 etc.). Pe de altă parte, a existat o evoluţie până la stabilizarea unui anumit port în biserică pentru cler. Din primele secole creştine îmbrăcămintea folosită de preoţi, purtând semnul Sfintei Cruci, era utilizată doar în timpul slujbelor, urmând ca mai apoi, treptat, să fie stabilite veşminte pentru fiecare treaptă a clerului. Iată deci că încă de la început slujitorii lui Dumnezeu au avut, pentru a sluji, veşminte deosebite de cele obişnuite. Şi nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de aşa ceva, aşa cum nu are nevoie de nimic din cele ale lumii, dar El, Împăratul şi Stăpânul a toate, se cuvine să fie cinstit prin toate.

În ceea ce priveşte strălucirea Casei Domnului şi strălucirea sufletului, problema nu se pune disjunct, sau-sau. Dumnezeu este venerat şi prin cele exterioare şi prin strălucirea sufletului nostru. Să nu uităm faptul că Iisus nu a condamnat-o pe femeia care a venit şi a spălat picioarele Lui cu un mir care valora o avere. Din contră, a apreciat gestul ei în faţa ucenicilor contrariaţi că s-a făcut o aşa mare risipă de bani care, în viziunea lor, mai degrabă ar fi putut fi de folos săracilor. (Matei 26, Marcu 14).

Să nu uităm că în Ortodoxie, în timpul slujbelor, preotul Îl reprezintă pe Hristos. Iar Hristos S-a arătat apostolilor la Schimbarea la Faţă în slava Lui. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că: „se cuvine ca veşmintele Bisericii să se facă din materii scumpe”. De ce? „Căci Dumnezeu S-a îmbrăcat în bunăcuviinţă şi în chipul Dumnezeieştii Bunătăţi şi Slăvi. Şi la Biserică sunt podoabe scumpe pentru că El are Slavă, Frumuseţe, Cuviinţă şi multă bogăţie a Darurilor Lui şi tot locul este plin de bună mireasmă…”. Şi ne aducem astfel aminte şi de momentul istoric al convertirii poporului rus, ai cărui trimişi la Constantinopol, după ce au fost în biserica Sf. Sofia, au relatat cneazului Vladimir: „n-am mai ştiut dacă eram în cer sau pe pământ. Că nu se mai află pe pământ asemenea vedere ori frumuseţe şi nici nu ştim cum s-o înfăţişăm. Ştim numai că acolo Dumnezeu sălăşluieşte între oameni.”

Aşadar, să căutăm dreapta socotinţă în toate şi mai ales să avem dorinţa curată să înţelegem toate aspectele credinţei noastre.

Pr. Marius Corlean

Dragă Liliana,

sunt o altă tânără cititoare a Apostolatului şi mă alătur dezbaterii legate de aşa-numitul lux al Bisericii Ortodoxe. E o întrebare care ştiu că stăruie şi în mintea altor creştini - mai mult sau mai puţin practicanţi. Iată ce gândesc eu:

Cred că oamenii împodobesc ceea ce iubesc şi îi reprezintă - deci împodobim casa sufletească (biserica) aşa cum ne împodobim casele în care locuim. Împodobirea îmbracă multe forme - găsim catedrale poleite în aur, dar şi schituri sărăcăcioase, de lemn; vedem uneori candelabre strălucitoare, dar alteori sfeşnice de lut; în faţa altarelor ard pe alocuri beculeţe colorate, dar şi simple lumânări de ceară. Poate poleiala iese mai repede în evidenţă, dar există şi locaşe nepoleite, care ţin de aceeaşi Biserică. Nu ştiu dacă cele luxoase sunt mai multe, dar ştiu că suntem liberi să le căutăm pe cele în care ne găsim liniştea, în care ne simţim acasă. Nu ştiu dacă luxul ortodox e mai opulent decât grandoarea catedralelor catolice sau a unor biserici protestante, dar nu căutăm a justifica o eventuală greşeală cu alta. Ştiu doar că cei care îşi găsesc liniştea în catedrale, sunt liberi să intre în ele, iar dacă ele ne tulbură, nu avem decât să ne alegem duhovnici şi biserici potrivit cu nevoile noastre.

Revenind, totuşi, la grandoare. Ştiu că fiecare obiect, element şi moment are o însemnătate aparte în biserică. Cum ar arăta nişte "uşi împărăteşti" din fier forjat? Sau o biserică goală? Poate la fel cu o mireasă în pijamale, de ziua nunţii. Vă imaginaţi o biserică-hală cu un altar fără iconostas? Sau un preot slujitor în trening? Frumuseţea Ortodoxiei stă şi în aceste simboluri, în această solemnitate a manifestării. Sunt şi exagerări grandomane, desigur, făcute, însă, de unii oameni - deci să nu le punem pe seama întregii Biserici.

Mai cred, pe de altă parte, că cei care nu practică Ortodoxia vor găsi întotdeauna ceva de reproşat. Şi bine fac, o revoltă cinstită e mai bună decât nepăsarea. Va primi fiecare răspuns, pe măsura căutării sale. Dar tocmai de asta sunt de părere că nimeni nu poate fi convins, iar discuţiile contradictorii cu cei revoltaţi nu duc departe. Niciun răspuns nu cred că va convinge pe nimeni. Dar e important ca noi, fiecare, să avem răspunsurile noastre, pentru a nu ne clătina în faţa neîncrederii celor din jur.

Şi mai e important să îi primim cu dragoste pe cei care nu înţeleg.

Te îmbrăţişez,

Ioana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010