Jurnal de pelerin. Un popas necesar la icoana Maicii Domnului Luminarea Minţii din Chişinău

Bucură-te, Maică Pururea Fecioară!

Nesfârşit de mare este slava acestui cuvânt: Bucură-te! De la prima lui rostire de către Arhanghelul Gavriil, bucuria înveşniceşte toate sărbătorile bisericii noastre prin Taina Bunei Vestiri. Se cuvine, aşadar, să cântăm:

                                                                                       

„Bucură-Te, prin care răsare bucuria,

 Bucură-Te, prin care piere blestemul,

 Bucură-Te, prin care se înnoieşte făptura,

 Bucură-Te, prin care ne-am îmbrăcat cu slavă,

 Bucură-Te, prin care s-a deschis Raiul,

 Bucură-Te, prin care se ridică biruinţele!”

Cu aceste rânduri din Acatistul Bunei Vestiri, mă apropii de icoana Maicii Domnului Luminarea Minţii, descoperită mie în Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău. Până la această icoană n-am cunoscut o reprezentare mai evocatoare a însăşi Minunii. Măicuţa Domnului, atât de dragă mie, îmi grăieşte deodată înmulţit din toate reprezentările ei preasfinte din icoanele pe care le cunosc şi la care am ajuns să mă închin vreodată, în drumurile mele.

A trebuit, iată, să ajung la Chişinău, ca să-mi însuşesc într-o clipă revelaţia LUMINĂRII. În faţa icoanei trăiesc o sfielnică uimire. Maica Domnului, zugrăvită în picioare, laolaltă cu Pruncul, având trupurile înfăşurate în întregime într-un Acoperământ în formă de clopot, trezeşte în mine ecoul unui clinchet universal. Pruncul Iisus mă binecuvântează cu mâna dreaptă, din înălţime, iar din Aura Maicii Domnului, unită cu cea a Pruncului Sfânt, simt vâlvătaia Focului Dumnezeiesc. Stau ţintuită în închinare. Clopotul mă îmbie să mă apropii de veşmântul lui de lumină răsunătoare. Pe faţa lui sunt desenate şi cusute flori şi cruci brodate cu aur într-o împletitură strălucitoare care, unindu-se cu cele două aure ale Preasfintei Fecioare şi a Pruncului Iisus, emană, de jur împrejur, un nimb fin de lumină sonoră. Deodată, în mintea mea, clopotul se roteşte, mişcând universul imens, supus rugăciunii din Sfânta Liturghie. Văz şi auz se contopesc în armonia divină. De sub clopotul-acoperământ, un Heruvim cu aripile larg deschise îşi ia zborul, purtând în univers solia Duhului Sfânt. „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este Cerul şi Pământul de mărirea Lui” – îmi spun în gând.

Pe fundalul cerului plin cu stele, sub Poarta Raiului din icoană, cei doi îngeri în picioare, de pe părţile laterale, ca şi cei doi îngeri îngenunchiaţi pe nori, ţin în mâini câte o lumânare aprinsă. Siluetele bisericilor din partea de jos a icoanei, simbolizând Ierusalimul ceresc, îmi ridică cu turlele lor privirea până la cei trei heruvimi de pe Bolta Porţii Raiului. Mă umplu de slava auzită în Axion prin cuvintele „Cuvine-se cu adevărat”, care tocmai se cântă la strană. Şapte candele mici, aprinse la o altă icoană a Maicii Domnului, din apropiere, adaugă lumina lor la candelele mari, suspendate în catapeteasma aurie din ramă. Mintea mea face, deodată, legătura cu rostul nevăzut al tuturor lucrurilor. Policandrul, suspendat în tavanul bisericii de la subsol, înveleşte cu lumină două cercuri unul mai larg, celălalt mai mic, ca un suport de clopot şi ele, dar care nu au becuri în lăcaşurile obişnuite pentru becuri, ci, în locul lor, cercurile sunt încărcate cu lumânări care ard viu, adevărat, pe tot parcursul Sfintei Liturghii. Cineva le supraveghează arderea, urcând din când în când pe o scară aşezată sub policandru. Lumânările – mă luminez eu – nu sunt urcate la o aşa înălţime pentru a face mai multă lumină în biserica mai întunecată aici, la subsol, ci ca ofrandă sporită în marea nevoie de Luminare văzută şi prin însemnele noastre modeste de ardere şi de jertfă.

*

N-am ştiut de existenţa unei asemenea icoane, nici din surse istorico-culturale, nici din relatări care să-mi fi stârnit vreo curiozitate. N-am ştiut nici chiar de faptul că tocmai la Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, acum în construcţie în cartierul Buicani, al Chişinăului, am să întâlnesc o atât de expresivă copie, icoană făcătoare de minuni. Şi, iată minunea! M-am trezit pur şi simplu în faţa icoanei, cu de la Măicuţa Chemare şi mă gândesc dacă Părintele Arsenie Boca, în scurta şedere a sa la Chişinău, a ştiut de această icoană. Recunosc în aura Maicii Domnului şi a Pruncului Iisus acelaşi efect de redare a luminii profunde, vibrânde, a Focului Dumnezeiesc din aura Sfântului Ioan Botezătorul, pictat pe tavanul pronaosului din Biserica de la Drăgănescu. Dar, mai ales, recunosc, cu bucuroasă descoperire, puterea Părintelui Arsenie, „Arhanghelul de la Prislop”, de a mă călăuzi neobosit pe căile luminării mele-n credinţă. Citesc în Cuvântul înainte la Acatistul care poartă pe copertă Icoana Maicii Domnului Luminarea Minţii, citatul din „Cărarea Împărăţiei” a Părintelui Arsenie Boca. Şi am, dintr-odată, încredinţarea că duhul Părintelui m-a adus aici, pentru un popas necesar, în drumul meu spre Acasă..., acolo unde trebuie să ne întoarcem cu toţii.

 Maria GABOR, prin email din Chişinău

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 78, martie-aprilie 2014

Jurnal de pelerin. Arnota – un univers care vorbeşte prin linişte

        

  „Se spune că era o zi de toamnă târzie cu ceţuri vălătucite peste păduri când turcii urmăreau doi fugari: pe Matei Basarab şi pe un arnăut, omul său de încredere. Ajungând în munţi, la un loc mlăştinos şi dându-şi seama că nu e chip de scăpare, domnitorul a îmbrăcat hainele arnăutului, ascunzându-se în răchită. Arnăutul, în haine de domnitor, a fost prins de turci şi omorât. Mai târziu, Matei, împăcându-se cu turcii, drept recunoştinţă a secat mlaştina şi a zidit acolo Mănăstirea Arnăutului, de unde a rămas numele de Arnota. Ctitoriei sale, domnitorul i-a pus hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Era ziua în care Dumnezeu îi ocrotise viaţa, scăpându-l din mâinile turcilor.”

Aşa m-a întâmpinat Mănăstirea Arnota, cu povestea ei, risipindu-mi teama că mă aflu într-un loc uitat de lume. Şi totuşi m-a întărit în convingerea că am urcat în alt univers: unul tăcut, care îţi vorbeşte prin liniştea lui. Nici maicile de aici nu fac excepţie şi cred că, în afară de rugăciune şi muncă, se mai întrec una pe alta doar în tăcere, probabil din teama de a nu tulbura somnul de veci al domnitorului ctitor. Căci aici a voit Matei Basarab să-şi împlinească somnul de veci, în biserica mănăstirii cu iz de chivot, în pronaosul căreia te întâmpină discret.

Prin mulţimea monumentelor bisericeşti pe care le-a construit din temelie, pentru care a fost considerat ca fiind „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”, Matei Basarab învinge veacurile. Pentru aceste realizări, acest domnitor a fost nevoit să privească spre Dumnezeu, cerându-I ajutorul în atâtea clipe grele, de mare încercare pentru ţară şi popor. Înaintea lui Dumnezeu, voievodul se considera un slujitor, punându-şi toată energia creatoare în slujba Bisericii şi a neamului său. A biruit. Căci a fost numit de cronicarii vremii sale „un domn bun care a guvernat ţara foarte bine şi cu dreptate”.

          Învăluit în blânda lumină a candelei şi în dulcea glăsuire a corului de maici de la Arnota, voievodul îşi doarme somnul de veci alături de tatăl său, Danciu, mare vornic. În discreţia mănăstirii şi sub privirea caldă a sfinţilor zugrăviţi în pictură, trăieşti clipe în care timpul se suspendă, creând premisele întâlnirii cu veacurile. Istoria te învăluie cu miros de tămâie şi, într-o atmosferă familiară, totul îţi vorbeşte: sfinţii din fresce, maicile de la strană şi domnitorul din portretul votiv. În privirea lui şi a doamnei sale, Elina, se citesc credinţa şi dragostea cu care au dăruit biserica lui Dumnezeu şi neamului românesc. Descoperi că aparţii acestui neam şi că darul îţi este adresat şi ţie. E o bucurie să ştii că aparţii unui neam ai cărui domnitori L-au iubit mai mult pe Dumnezeu decât propria bunăstare... Constantin Brâncoveanu, Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Mircea cel Bătrân... Un adevărat pomelnic, ca cel ale maicilor care sălăşluiesc aici şi îşi poartă în „veşnica-i pomenire” familia ctitorilor lor.

           Cobor din Muntele Arnota încercând să-mi desluşesc dacă am trăit o veşnicie cuprinsă într-o clipă sau o clipă înveşnicită. Nu reuşesc să-mi răspund, dar plec de aici cu bucuria întâlnirii cu Domnul şi cu slujitorul Său, pe care nu-i voi mai putea trece cu vederea, oricâte ceţuri vălătucite se vor mai lăsa în toamna sufletului meu.

Pr. Ioan Paroş, Boholţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 78, martie-aprilie 2014

Matei Basarab

          Coborâtor pe linie maternă din nobila familie a Craioveştilor, Matei Aga Voievod a domnit în Ţara Românească între anii 1632-1654, luându-şi numele de Basarab.

          Duce o politică de pace şi stabilitate economică, ceea ce-i permite să construiască sau să reclădească peste 120 de monumente bisericeşti în ţară şi peste hotare într-o perioadă în care Imperiul Otoman impusese o politică de interdicţii în privinţa construcţiilor. Ctitoriile sale sunt răspândite în Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Muntele Athos, Locurile Sfinte, Bulgaria, Serbia şi Slovacia, fiind numit de istoricul C.C. Giurescu „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”.

          Alături de soţia sa, Elina Doamna, descendentă a familiei de boieri Năsturel Herescu şi soră cu Udrişte Năsturel Herescu, Matei Basarab întreprinde o vastă operă de traducere şi tipărire de cărţi în limbile română şi slavonă. Înfiinţează tipografii la Mănăstirea Govora şi la Târgovişte de sub teascul căreia ies la lumină cărţi de cult şi de legi civile şi bisericeşti cum ar fi Pravila de la Govora şi Pravila de la Târgovişte. Multe din aceste cărţi reprezentau traduceri din latină sau greacă realizate de însăşi Doamna Elina, care cunoştea la perfecţie limbile greacă şi slavonă. Dacă adăugăm că Matei Basarab a impus limba română în slujbele bisericeşti, în actele oficiale şi în cancelaria domnească, atunci putem considera domnia lui ca o perioadă de înflorire culturală fără precedent în Ţara Românească a Evului Mediu. O astfel de mişcare culturală se va mai observa în Ţara Românească doar câteva decenii mai târziu, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, domnitorul martir (1688-1714).

          Matei Basarab nu a avut urmaşi naturali, drept pentru care l-a adoptat pe un nepot dinspre soţia sa, Elina, pe Mateiaş. El s-a stins, însă, din viaţă, înaintea părinţilor săi adoptivi, la vârsta de 17 ani. Doamna Elina trece la Domnul în 1653, urmându-i un an mai târziu şi soţul ei, Matei Basarab. Trupul lui este înhumat în pronaosul ctitoriei sale, Mănăstirea Arnota din judeţul Vâlcea.

Mănăstirea Arnota

          În judeţul Vâlcea, de la Mănăstirea Bistriţa care adăposteşte moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, urci 5 km pe un drum şerpuit, printr-o carieră de calcar, până ajungi la Mănăstirea Arnota. Aşezământul este situat la o altitudine de 840m, de unde ţi se deschide o minunată privelişte asupra localităţilor vâlcene. Biserica mănăstirii adăposteşte în pronaos două morminte: al lui Matei Basarab († 9 aprilie 1654), îngropat întâi la Târgovişte şi adus un an mai târziu la Arnota, şi al lui Danciu vel-vornic, tatăl lui Matei Basarab. Se vehiculează ipoteza că o dată cu mutarea osemintelor domnitorului, au fost luate şi cele ale Doamnei Elina, soţia sa, îngropată şi ea iniţial la Târgovişte, şi au fost reînhumaţi împreună în acelaşi mormânt la Arnota. Domnitorul martir Constantin Brâncoveanu repară biserica, adăugându-i pridvorul cu turlă, şi restaurează pictura care se păstrează până azi. Este mănăstire de maici şi are hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 78, martie-aprilie 2014

Pomenirea Părintelui Arsenie la Prislop

Anul acesta s-au împlinit 23 de ani de la plecarea Părintelui Arsenie Boca la cele veşnice. Ziua de pomenire, miercuri, 28 noiembrie, a adus la Mănăstirea Prislop mii de pelerini din toată ţara. Sfânta Liturghie a fost săvârşită de un sobor de preoţi şi diaconi condus de patru ierarhi: Înaltpreasfinţitul Laurenţiu – Mitropolitul Ardealului, Preasfinţitul Gurie – Episcopul Devei şi Hunedoarei, Preasfinţitul Daniil – Episcopul Daciei Felix şi Preasfinţitul Paisie – Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.

Cuvântul de învăţătură a fost ţinut de Preasfinţitul Paisie care, plecând de la sfaturile date de Părintele Arsenie, a trecut în revistă problemele grave ale familiei contemporane, cauzate de lipsa trăirii credinţei în viaţa de zi cu zi. „Dacă venim să îl cinstim pe Părintele Arsenie, trebuie nu doar să venim până aici, ci trebuie să-i citim cuvântul de învăţătură şi să-l ascultăm.” Înaltpreasfinţitul Laurenţiu a vorbit despre canonizarea personalităţilor cu viaţă sfântă, amintind recenta canonizare a Mitropolitului Ardealului, Andrei Şaguna: „Acelaşi lucru va rândui Dumnezeu, tocmai prin frăţiile voastre, şi cu Părintele Arsenie. Mormântul său e un sanctuar, un loc de pelerinaj sfânt. Şi cei care se folosesc de darul lui Dumnezeu prin aleşii Săi vin mereu aici.”

Preasfinţitul Gurie a mulţumit tuturor pentru dragostea cu care îl prăznuiesc pe Părintele Arsenie şi a menţionat că propunerea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu de a zidi o biserică încăpătoare în cadrul Mănăstirii Prislop este şi o dorinţă a Episcopiei Devei şi Hunedoarei.

Pentru cei care nu au ajuns cu această ocazie la Prislop, o fărâmă din atmosferă este evocată de gândurile unui pelerin din Oraşul Victoria:

Pe urmele unui Sfânt

În puterea nopţii, un grup de pelerini din Oraşul Victoria şi din satele din împrejurimi s-a aşezat la drum, cu binecuvântare. Destinaţia: Sfânta Mănăstire Prislop, loc de mare înălţare sufletească şi loc unde, odinioară, au călcat paşii unui Sfânt. S-au comemorat 23 de ani de la trecerea de pe acest pământ la cele veşnice a Părintelui Arsenie Boca, cel numit „Sfântul Ardealului”. Poate ar fi mai potrivit însă „Sfântul României”, deoarece cuvintele sale pilduitoare au fost de mare ajutor pentru oameni de pe întreg cuprinsul ţării.

E 3 dimineaţa. Afară e frig, dar sufletele ni se încălzesc gândindu-ne la locul în care urmează să ajungem. Unii dintre noi merg pentru prima dată la Părintele, alţii revin a nu ştiu câta oară pentru pacea pe care o regăsesc acolo, pentru mulţumiri, pentru rugăminţi fierbinţi. Tot drumul e frig, ceaţă, vreme urâtă. Ajungem puţin după ora 7, lăsăm autocarul undeva în apropiere, iar apoi o luăm pe jos. Nu după mult timp ajungem la mănăstire – loc încărcat de istorie, dar mai ales de sfinţenie. Însă s-a întâmplat ceva: vremea urâtă de la plecare, frigul pătrunzător şi ceaţa care ne-au însoţit pe tot parcursul drumului au dispărut. Părintele a vrut să ne primească frumos, să ne fie nouă mai uşor în acele câteva ore, deşi viaţa sa nu a fost dintre cele mai uşoare, însă întotdeauna senină sufleteşte. 

Începe slujba oficiată de un impresionant sobor de preoţi condus de ierarhii locului, avându-l în frunte pe Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza. Pe măsură ce slujba înaintează, vremea e din ce în ce mai frumoasă. Iar când reuşim să ajungem la mormântul Părintelui, deja ne mângâie soarele, cerul e de primăvară, iar în brazii dimprejur păsărele cântă atât de frumos! Şi toate acestea la sfârşitul lui noiembrie, în prag de iarnă.

Marea aceea de oameni pe care am găsit-o acolo, miile acelea de oamenii aşteptau în ordine, liniştiţi, să ajungă la mormântul Părintelui. Totul era într-o antiteză perfectă cu ceea ce vedem la televizor, atât de departe de acele îmbulzeli, vorbe urâte sau îmbrânceli pentru a ajunge mai repede. Toţi aveam răbdarea şi liniştea necesară şi asta şi cu ajutorul Părintelui, care se afla în chip tainic cu noi. Orele au trecut cu repeziciune, iar cuvintele atent rostite la final ne-au fost la suflet şi de mare învăţătură.

La plecare, vremea iar s-a schimbat, deşi nu erau decât 3 ore după amiază. Uimitor. Era deja întuneric bine când am ajuns acasă toţi sănătoşi, cu gând de mulţumire celor care au făcut posibil acest deosebit pelerinaj, dar mai ales Părintelui Arsenie, pentru că ne-a îngăduit să mergem la el. Având în suflet cuvintele Părintelui: „Dacă plec, vă ajut mai mult…”, îl rugăm să fie mijlocitor pentru noi în faţa Bunului Dumnezeu.

Mihai Deleanu, Oraşul Victoria

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 70 - decembrie 2012

Un student ateu în vizită la Muntele Athos

Cu câţiva ani în urmă am fost abordat de un student. Foarte şovăielnic, dar cu intensitatea unui căutător înflăcărat, mi-a spus că e ateu, dar cu toate acestea ar vrea să creadă, însă nu putea. De mulţi ani încerca şi căuta răspunsuri, însă fără rost.

A vorbit cu profesori şi cu oameni instruiţi, dar setea sa pentru ceva concret a rămas nepotolită. A auzit de mine şi s-a decis să-mi împărtăşească nevoia sa existenţială. Mi-a cerut dovezi ştiinţifice pentru existenţa lui Dumnezeu.

—    Ştii integrale sau ecuaţii diferenţiale?, l-am întrebat.

—    Din păcate nu, a răspuns el, sunt filozof.

—    Păcat! Pentru că ştiam o astfel de dovadă, i-am spus eu, desigur glumind.

S-a simţit stingherit şi a tăcut pentru câteva clipe.

—    Uite – i-am spus – îmi pare rău că te-am rănit puţin. Dar Dumnezeu nu este o ecuaţie sau o demonstraţie matematică. Dacă era aşa, toţi cei şcoliţi ar fi crezut în El. Trebuie să ştii că sunt şi alte căi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Ai fost vreodată în Muntele Athos? Sau ai întâlnit vreun ascet până acum?

—    Nu, părinte, mă gândesc să merg, am auzit atât de multe. Dacă îmi spuneţi, plec şi mâine într-acolo. Cunoaşteţi pe cineva învăţat la care să merg şi să-l întâlnesc?

—    Ce preferi? Pe cineva şcolit, care să te ameţească şi mai mult, sau un sfânt care să te trezească?, l-am întrebat.

—    Îi prefer pe cei şcoliţi. Mi-e frică de sfinţi.

—    Credinţa este ceva ce ţine de inimă. De ce să nu încerci un sfânt? Cum te numeşti?

—    Gabriel, a răspuns.

L-am trimis la un ascet. I-am descris cum poate să ajungă la el şi i-am dat instrucţiunile necesare. Chiar i-am şi schiţat o hartă.

—    Vei merge, i-am spus, şi-l vei întreba acelaşi lucru. „Sunt ateu, îi vei spune, dar vreau să cred. Vreau o dovadă a existenţei lui Dumnezeu“.

—    Mi-e frică, mi-e ruşine, mi-a spus.

—    De ce ţi-e frică şi ruşine de un sfânt şi nu-ţi este frică şi ruşine de mine? – l-am întrebat. 

După câteva zile a mers şi l-a găsit pe pustnic vorbind cu un tânăr în grădina sa.  În cealaltă parte, alţi patru tineri stătea şi aşteptau. Printre ei, Gabriel a găsit un loc unde să se aşeze. Nu mai mult de zece minute mai târziu, Bătrânul a terminat discuţia cu tânărul acela.

—    Ce mai faceţi, băieţi?, a întrebat el. Aţi servit o bucată de rahat?  Aţi băut apă?

—    Vă mulţumim, Părinte, au răspuns ei cu o politeţe convenţională.

—  Vino aici, a zis bătrânul către Gabriel, luându-l deoparte. Eu o să iau apa, iar tu ia cutia cu rahat, şi vino aproape ca să-ţi pot spune un secret: Este în regulă ca cineva să fie ateu; dar să aibă numele unui înger şi să fie şi ateu? E prima dată când întâlnesc aşa ceva.

Prietenul nostru aproape că a suferit un atac de cord după această descoperire surprinzătoare. Cum de îi ştia numele? Cine îi spuse despre problema lui? Ce vroia de fapt Bătrânul să-i spună?

—  Părinte, pot să vorbesc puţin cu dumneavoastră? a întrebat, abia putând să murmure.

—  Uite ce e, se întunecă. Ia cutia cu rahat, bea nişte apă şi mergi la cea mai apropiată mănăstire să rămâi peste noapte.

—  Părintele meu, vreau să vă vorbesc, nu se poate?

—  Ce vrei să-mi spui, băiatul meu? De ce ai venit?

„Când m-a întrebat asta, am simţit respiraţia deschizându-mi-se imediat“, mi-a povestit mai târziu. „Inima mi-a fost inundată cu credinţă. Lumea mea interioară a fost încălzită. Îndoielile mele au fost soluţionate fără niciun argument logic, fără nici o discuţie, fără existenţa unui răspuns clar. Toate acele «dacă», «de ce» sau «dar» au fost măturate automat şi tot ce a rămas a fost «cum» şi «ce va fi de-acum încolo»“.

Ceea ce învăţaţii nu i-au putut da, i-a fost dăruit prin atingerea delicată a unui sfânt, ce absolvise doar patru clase primare. Sfinţii au un foarte mare discernământ. Fac o operaţie asupra ta iar tu nu simţi nici o durere. Îţi fac un transplant fără să-ţi deschidă abdomenul. Te ridică pe cele culmi inaccesibile fără scări sau fără vreo logică lumească. Plantează credinţă în inima ta fără să-ţi obosească mintea. 

Mitropolitul Nicolae de Mesogaias şi Lavreotiki

Traducere din engleză, după John Sanidopoulos

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012