Cuvinte veşnice

Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. (Gal: 5,22-23).

În epistola sa către galateni, Sf. Apostol Pavel enumără 10 virtuţi pe care le numeşte roade ale Duhului Sfânt. Fiecare dintre noi am vrea să le avem. Am vrea să se spună despre noi că suntem blânzi sau îndelung răbdători, am vrea să avem pace şi bucurie şi nici o răutate să nu ne mai afecteze. Avem deci 10 bunătăţi duhovniceşti vrednice de dorit. Dar cum le vom dobândi? Cu care să începem? Părintele Teofil Părăian le prezintă ca nişte trepte pe care putem urca, începând de la cea din urmă până la cea dintâi. Adică nu putem ajunge la dragoste dacă nu am dobândit mai întâi curăţia. Deci treptele sunt: curăţia, înfrânarea, blândeţea, credinţa, facerea de bine, bunătatea, îndelungă-răbdarea, pacea, bucuria, dragostea.
Prima treaptă este curăţia şi pe ea o dobândim atunci când am înlăturat pofta trupească. Cea de a doua treaptă, înfrânarea, o avem atunci când am înlăturat din viaţa noastră poftele, când viaţa noastră nu mai e trăită pentru împlinirea propriilor dorinţe şi plăceri, ci după voia şi porunca lui Dumnezeu. Dacă suntem îndrumaţi de curăţie şi înfrânare, atunci în mod automat vine în viaţa noastră şi blândeţea, a treia treaptă. Blândeţea o dobândeşte cel care nu mai este cuprins de mânie în împrejurările vieţii. Omul este mânios întotdeauna din cauza neîmplinirii poftelor, iar odată ce nu mai este mânat în viaţă de propriile pofte nici nu mai are de ce să se mânie. Izvorul certurilor sunt poftele şi mânia, iar omul care a urcat pe aceste prime trei trepte, curăţia, înfrânarea şi blândeţea, nu se mai ceartă cu nimeni.
Cea de a patra treaptă este credinţa. Încă de la începutul acestui urcuş este nevoie de credinţă, dar aceea a fost credinţa începătorului, iar această treaptă este credinţa întărită de Duhul Sfânt care vine şi se sălăşluieşte în omul curăţit de patimi. Astfel ajunge credinciosul pe a cincea treaptă, facerea de bine. Săvârşirea faptelor bune este de fapt făptuirea credinţei care nu mai e împiedicată de propriile pofte. Faptele bune sporesc credinţa şi alcătuiesc bunătatea, cea de a şasea treaptă. Osteneala omului ajuns la bunătate este aceea de a se asemăna tot mai mult cu Cel bun, cu Dumnezeu. De aceea orice întâmplare din viaţa lui fie bună, fie rea, din perspectiva noastră, el o va considera un dar de la Dumnezeu. Pentru el toate sunt bune şi prilej de a mulţumi lui Dumnezeu.
Ultimele trei trepte prezentate de Sfântul Apostol Pavel, pacea, bucuria şi dragostea, vin în viaţa omului ca o consecinţă a purtării sale ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu. Pacea bucuria şi dragostea se instaurează în viaţa omului ca răsplătiri din partea lui Dumnezeu pentru ostenelile depuse în lupta cea bună. Deci dacă vrem să dobândim roadele Duhului, atunci trebuie să le cucerim în ordine, una câte una, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

„Credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi nu mai suntem singuri în lumea aceasta”

“Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “ (Luca 8, 50)

Cuvintele acestea, adresate lui Iair şi rămase în cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate de fapt şi nouă, şi mai ales ne sunt adresate şi nouă când ajungem în împrejurări grele, în împrejurări de verificare, de cercetare de noi înşine. Credinţa noastră - am spus de multe ori - este o credinţă despovărătoare. Ce înseamnă asta?
Înseamnă că cineva care are credinţă în Domnul Hristos are linişte sufletească, are bucurie, are mângâiere, are din credinţă curaj, are îndrăzneală în faţa necazurilor; cineva care are credinţă în Hristos n-are niciodată pricină să se teamă, ci are întotdeauna pricină să fie încredinţat că Domnul nostru Iisus Hristos îi stă întru ajutor.
Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească, de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.
Ştim că o dată, pe când ucenicii călătoreau pe mare împreună cu Domnul Hristos, s-a stârnit o furtună şi ucenicii au intrat şi ei în nelinişte, în groază. Domnul Hristos dormea şi L-au trezit şi I-au zis: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Atunci Domnul Hristos a zis către ucenici: „De ce vă este frică, puţin-credincioşilor?, iar apoi a certat vântul şi marea şi s-a făcut linişte.
Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor „ Unde vă este credinţa? ” (Lc. 8, 25) a avut în vedere o împrejurare grea, nu o împrejurare uşoară, aşa că Domnul Hristos vrea să avem credinţă şi în împrejurări grele. E uşor să zici că ai credinţă când nu te întâmpină nimic rău, când toate merg uşor, când şi cu credinţă şi fără credinţă tot aşa ar fi, dar să ai credinţă în împrejurări grele, în împrejurări de margine, să ai credinţă în împrejurări în care alţii se tem şi tu să nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu.
Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atât de vii şi trebuie să fie tot atât de lucrătoare cum au fost în vremea când Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: “Nu te teme… “, ne spune şi nouă «nu te teme», la fiecare dintre noi ne spune «nu te teme». I-a spus lui Iair „crede numai”, adică stăruie în credinţă, nu te clinti din credinţă „şi se va mântui… ” Sunt cuvinte pe care ni le spune şi nouă.
Am zis că noi nu ştim planurile lui Dumnezeu cu noi, dar ştim că Domnul Hristos ne este favorabil, că este pentru noi, că ne ajută, că ne întăreşte în împrejurări grele, că ne scapă de împrejurări pe care noi nu le putem ocoli. De aceea, credinţa noastră e despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare. Ce înseamnă mântuire? Mântuire înseamnă eliberare, despovărare, şi dacă zicem că credinţa ne mântuieşte, zicem în acelaşi timp şi că credinţa ne despovărează.

Părintele Teofil Părăian

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Cuvinte veşnice: Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul! (Ps. 32, 1)

Cuvântul „bucurie”, obişnuit în Scriptură, arată starea veselă şi bucuroasă a sufletului, care se vede în cei vrednici de bucurie. „Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul”, nu când vă merg bine treburile gospodăriilor voastre, nici când sunteţi sănătoşi cu trupul, nici când ogoarele voastre sunt pline de tot felul de roade, ci „bucuraţi-vă” pentru că aveţi pe Domnul, o frumuseţe ca aceasta, o bunătate ca aceasta, o înţelepciune ca aceasta. Să vă fie de ajuns bucuria aceasta, pe care o aveţi de la El! De altfel trebuie să ne bucurăm de Domnul, aşa cum ne bucurăm şi ne veselim când ni se făgăduiesc lucrurile pe care le dorim foarte mult. De aceea cuvintele psalmului îndeamnă pe cei drepţi să aibă un sentiment de vrednicie că au fost învredniciţi să fie robii unui Stăpân ca acesta şi să se bucure de această robie cu bucurie nespusă şi cu săltări, săltându-le oarecum inima în entuziasmul dragostei de bine. Dacă vreodată a intrat în inima ta o idee neaşteptată despre Dumnezeu, căzând ca o lumină, şi dacă ţi-a luminat sufletul, încât să iubeşti pe Dumnezeu şi să dispreţuieşti lumea şi toate cele trupeşti, cunoaşte din imaginea aceea slabă şi de scurtă durată întreaga stare sufletească a drepţilor, care au ajuns să se bucure de Dumnezeu în chip egal şi fără întrerupere. Poate, potrivit rânduielii lui Dumnezeu, ţi-a venit şi ţie vreodată bucuria aceea, ca printr-o mică gustare să-ţi aminteşti de bunătăţile de care eşti lipsit; pentru cel drept, însă, bucuria cea dumnezeiască şi cerească este continuă, pentru că în cel drept locuieşte odată pentru totdeauna Duhul cel Sfânt. Şi cel dintâi „fruct al Duhului este dragostea, bucuria, pacea” (Gal. 5, 22) Bucuraţi-vă, deci, drepţilor, în Domnul! Domnul este oarecum loc încăpător pentru drepţi; şi neapărat cel ce este în El se bucură şi se veseleşte. Dar şi dreptul ajunge loc în care se află Domnul; Îl primeşte în el. Păcătosul însă face loc diavolului său, pentru că nu ascultă de Cel ce a spus: „Nu daţi loc diavolului” (Efes. 4, 27) şi nici de Ecclesiast: „Dacă duhul celui ce are putere se va ridica asupra ta, nu te clinti din locul tău” (10, 4). Fiind, deci, în Însuşi Domnul şi privind, pe cât ne este în putinţă, lucrurile cele minunate ale Lui, adunăm astfel, din contemplarea lor, veselie în inimile noastre.

Sf. Vasile cel Mare – Tâlcuire duhovnicească la Psalmi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 - septembrie 2009

Cuvinte veşnice:

„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.” (Efeseni 6, 11)

Multe sunt uneltirile lui, multe căile lui, prin care încearcă să pună piedică celor mai trândavi! De aceea trebuie să cunoaştem bine uneltirile lui, ca să scăpăm de laţurile lui şi să nu-i lăsăm nicio portiţă de intrare. Să ne păzim bine limba, să punem strajă ochilor, să ne curăţim mintea şi să fim totdeauna gata de luptă, ca şi cum ar năvăli asupra noastră o fiară sălbatică ce încearcă să ne vatăme. Pentru asta şi Sf. Pavel, sufletul acela care a ajuns până la cer, dascălul neamurilor, limba întregii lumi, cel care a făcut şi a gândit totul pentru mântuirea ucenicilor săi, după ce a spus „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu”, a adăugat iarăşi, pentru a ne întări din toate părţile şi a ne face nebiruiţi, grăind aşa: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6, 14-17). Ai văzut că ne-a înarmat toate mădularele? Şi ca şi cum ar fi avut de gând să ne trimită la luptă aşa, mai întâi ne-a încins cu cingătoarea, ca să ne fie uşor drumul, apoi ne-a dat platoşa, ca să nu fim răniţi de săgeţi; apoi ne-a asigurat picioarele şi, în sfârşit, ne-a întărit din toate părţile cu credinţa. Această armură, aceasta, spune Sf. Pavel, va putea stinge şi săgeţile cele aprinse ale vicleanului.
Dar care sunt săgeţile diavolului? Poftele cele rele, gândurile cele necurate, patimile cele pierzătoare, mânia, invidia, gelozia, ura, urgia, pofta de bani şi toate celelalte păcate. Pe toate acestea, spune Sf. Pavel, va putea să le stingă sabia Duhului. Dar pentru ce spun să le stingă? Va putea chiar să taie capul vrăjmaşului.
Ai văzut cum a întărit Pavel pe ucenicii lui? Ai văzut că i-a făcut mai tari ca fierul pe cei ce erau mai moi decât ceara? Pentru că lupta noastră nu este împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva puterilor celor netrupeşti, de aceea nici nu ne-a dat arme trupeşti, ci toate sunt duhovniceşti şi aşa de strălucitoare încât acel demon viclean să nu poată suferi nici strălucirea lor.
Înarmaţi dar cu nişte arme ca acestea, să nu ne temem de luptă, nici să fugim de încăierare, dar nici să ne trândăvim! După cum, dacă suntem treji, demonul acela viclean nu biruie nicicând puterea armelor noastre – şi dacă voim putem să-i facem netrebnice armele lui –, tot aşa, dacă ne trândăvim, armele nu ne sunt de niciun folos, pentru că duşmanul mântuirii noastre priveghează necontenit şi face orice împotriva mântuirii noastre. Să ne înarmăm, dar, de pretutindeni! Să fim cu luare aminte la cuvintele pe care le rostim; să ne ferim de faptele care pot să ne vatăme; şi, o dată cu înfrânarea de la bucate şi cu celelalte fapte bune, să fim darnici şi cu cei săraci, cunoscând câtă răsplată ne stă înainte dacă ajutăm pe cei nevoiaşi.

Sf. Ioan Gură de Aur

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Cuvinte veşnice:

„Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună.” (Pildele lui Solomon 19, 17)

Vezi ce împrumut neobişnuit şi nemaiauzit? Unul primeşte împrumutul şi altul este obligat să-l de înapoi! Dar nu numai atât, ci şi aceea că acest împrumut nu aduce cu el nici nerecunoştinţă, nici vreo altă pagubă. Dumnezeu, apoi, nu făgăduieşte să dea, ca aici pe pământ, un procent de unu la sută, ci de o sută de ori mai mult decât împrumutul. Şi nu se mărgineşte la atâta, ci dă atât de mult în viaţa de acum, iar în veacul ce va să fie dă viaţa veşnică. Aici pe pământ, dacă ne-ar făgădui cineva că ne dă numai de două ori cât l-am împrumuta, i-am da cu dragă inimă toată averea noastră, deşi de multe ori nerecunoştinţa e mare şi multe sunt poftele lacomilor. Mai mult chiar, aici pe pământ mulţi oameni de foarte bună credinţă nu întorc împrumutul, fie din nerecunoştinţă, fie că sunt împiedicaţi de multe ori de sărăcie. Dar cu împrumutul pe care-l facem Stăpânului tuturor nu se petrece lucrul acesta; împrumutul rămâne întreg şi Dumnezeu ne făgăduieşte să ne dea aici înapoi de o sută de ori mai mult decât am dat, iar în veacul ce va să fie ne pregăteşte viaţă veşnică. Ce cuvânt de apărare mai putem oare avea, dacă nu ne silim, dacă nu ne grăbim să primim însutit în locul celor puţine, cele viitoare în locul celor de acum, cele veşnice în locul celor vremelnice, ci încuiem cu plăcere banii cu uşi şi cu zăvoare şi nu vrem să dăm acum celor săraci banii, care stau încuiaţi fără rost şi în zadar, ca să ne bucurăm în veacul viitor de ajutorul pe care aceştia ni-l pot da?

Sf. Ioan Gură de Aur

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Cuvinte veşnice: Doamne, să văd!

Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! (Luca 18, 40-41)

De orbire Domnul îi vindecă pe oameni în repetate rânduri. (…) Dar întrebarea pe care ne-o putem pune este dacă nu cumva Domnul săvârşeşte nu numai înlăturarea unui beteşug corporal (funcţional), ci şi mai mult decât atât? (…)
Căci de văzut – în sens propriu, direct – văd şi fariseii, care sunt orbi. Şi vedem cu toţii, buni şi răi, vedem bine, ba şi prea bine. Prea bine îi vedem pe ceilalţi pe semenii şi vecinii noştri (pe alcătuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, până la firicelul pe care natural ar fi fost ca mărunţirea să-l fi apărat de furia noastră detectivă. (…)

„Doamne, să văd” poate însemna, pe lângă voinţa recâştigării simplei capacităţi vizuale (care se confundă cu defăimarea şi condamnarea celor din jur) şi altceva: putinţa de a vedea, observa (mai bine zis), reţine, sesiza nu numai defectele, greşelile şi ticurile (ori trăsăturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit şi încăpăţânat antropomorfism), ci şi natura cu podoabele ei, produsele artei, însuşirile ei îmbietoare şi faptele bune ale semenilor noştri, actele lor de sfinţenie şi eroism (rare, însă nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia.
„Să văd” poate semnifica şi zdruncinarea fixaţiei hidoşeniilor (efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi), lărgirea câmpului vizual (care să nu se mărginească la depistarea întru denunţare a erorilor sau slăbiciunilor altora ci să îmbrăţişeze şi tot ceea ce în această lume înrobită păcatului certifică totuşi lucrarea duhului: arta, bunătatea, jertfa, bunăvoirea, compătimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumuseţea, fidelitatea), trezirea noastră din coşmarul urii şi intoleranţei. (…)

Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticăloşia şi jalnica noastră josnicie. Ieşim din noi. Ne părăsim. Ne însuşim o forţă psihică anti-gravitaţională.
Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor, asupra noastră chiar. Şi declanşează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemuită intensitate, aducându-i conştiinţei aminte de toate, riguros toate relele ce a făptuit cândva.
Aceasta-i, probabil, esenţa actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul.

Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Cuvinte veşnice: „Să compătimeşti cu fratele tău neputincios şi rănit“

Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos. (Galateni 6, 1-2)

Între galateni se aflau mulţi care, arătându-se că-i ceartă şi-i canonisesc pe cei ce cădeau în păcate, îşi răzbunau patimile lor şi ţinerea de minte ce o aveau asupra acelora, îndemnaţi fiind la aceasta de iubirea de stăpânire. De aceea, Sf. Pavel spune: „voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi-l – adică nu-l pedepsiţi şi nu-l certaţi – cu Duhul blândeţii”. Şi nu a zis „cu blândeţe”, ci: „cu Duhul blândeţii”, ca să arate că a îndrepta cei duhovniceşti pe păcătoşi cu blândeţe este o faptă plăcută Duhului Sfânt şi, pe lângă aceasta, ca să arate că a îndrepta pe păcătoşi cu blândeţe este însuşire a darului duhovnicesc. Iar Teodorit tâlcuieşte aşa: „Îndreptaţi, întăriţi şi pliniţi ce lipseşte!”.
Pentru a nu se mândri cel ce îndreptează pe altul, Apostolul mai înainte îl păzeşte pe acela cu aceste cuvinte: Bagă de seamă şi păzeşte-te, nu cumva să cazi şi tu în păcatele şi patimile celui pe care îl îndreptezi, pătimind ispită şi război de la diavolul. Cu cutezare a zis „tu”, ca astfel să arate neputinţa omenească, adică: Nu cumva să te ispiteşti de diavolul şi tu, om neputincios, schimbător şi supus aceleiaşi neputinţe a firii; de aceea, să compătimeşti cu fratele tău neputincios şi rănit.
De vreme ce omului îi este cu neputinţă să nu păcătuiască, Apostolul sfătuieşte aici a nu iscodi şi a nu cerceta creştinii cu de-amănuntul greşelile fraţilor lor, ci a le suferi, ca şi alţii să sufere greşelile lor.
Zice: Toţi să pliniţi legea şi evanghelia lui Hristos, suferindu-vă unul pe altul şi purtând greşelile celuilalt. Adică: Fratele care e iute pornit şi grabnic la orice lucru să-l sufere pe cel leneş şi zăbavnic; la fel, şi fratele cel zăbavnic să rabde multa grăbire a celui iute; şi aşa nici unul dintre ei nu va păcătui. Deci dându-vă mână de ajutor unul altuia în acest chip, împliniţi legea lui Hristos unul prin celălalt, căci astfel împliniţi şi isprăviţi acea faptă bună ce lipseşte fratelui vostru, purtând şi suferind meteahna aceluia. Încă într-un alt fel se înţelege aceasta: căci a purta greutatea unul altuia este o însuşire a dragostei, iar dragostea este împlinire a tuturor poruncilor lui Hristos, Care zice: „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele!” (Ioan 14, 15); şi iarăşi: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 12)

Sf. Teofilact al Bulgariei

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Cuvinte veşnice

Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post (Marcu 9,29)

Ne aflăm în vremea Postului Mare, într-o perioadă în care Biserica ne cheamă să scăpăm de patimi şi să ne împodobim sufletele cu virtuţi. Domnul nostru Iisus Hristos a postit timp de patruzeci de zile şi ne-a învăţat şi pe noi practica postului. Dar trebuie să fim cu băgare de seamă căci dacă Însuşi Dumnezeu a fost ispitit de diavol în vremea postului şi vicleanul nu s-a ruşinat de atotputernicia lui Dumnezeu şi a avut această îndrăzneală, nici pe noi nu ne va ocoli ispititorul în această vreme a postului.
Citind din Epistolele Sfântului Apostol Pavel, observăm că adeseori viaţa duhovnicească a creştinului este asemănată cu o arenă de luptă, pe creştini numindu-i ostaşi ai lui Hristos. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să ducem un război nevăzut. „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.“ (Efes: 6,12) iar armele în această luptă sunt de asemenea arme nevăzute, arme duhovniceşti. Deşi suntem în trup, nu ne luptăm trupeşte (II Cor:10,3). Apostolul ne învaţă să fim încinşi cu adevărul, îmbrăcaţi în platoşa dreptăţii, având coiful mântuirii iar în mâini purtând scutul credinţei şi sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu (conf. Efeseni 6, 14-18).
În lupta pe care o ducem cu puterile întunericului avem mare nevoie de rugăciune şi de post. Acest lucru ne învaţă Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Iată împrejurarea în care au fost rostite aceste cuvintele veşnice pe care vi le propunem spre meditaţie. La întoarcerea Sa de pe muntele Tabor, acolo unde a avut loc Schimbarea la Faţă, Mântuitorul a fost întâmpinat de o mulţime de oameni care se sfădeau. Neînţelegerea a fost provocată de faptul că Ucenicii Domului care au rămas la poalele muntelui s-au arătat neputincioşi în faţa unui diavol care poseda un tânăr şi nu l-au putut alunga, nu au putut face nimic. Domnul Hristos, după ce i-a mustrat pe Ucenici pentru puţina lor credinţă, a poruncit duhului necurat să plece din acel tânăr şi l-a dat sănătos tatălui său. După aceasta Ucenicii L-au întrebat de ce ei nu au putut să alunge demonul iar Mântuitorul a răspuns: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Marcu 9,29).
Cunoscând importanţa acestor două arme în lupta noastră duhovnicească, rugăciunea şi postul, de-a lungul vremi Părinţii Bisericii au statornicit perioade de post şi sfinte slujbe. Biserica ne cheamă ca împreună să ne rugăm şi împreună să postim. Iată, acum ne aflăm în Postul Mare, perioadă în care membrii Bisericii postesc şi participă la rugăciunile Bisericii. Deci dacă în lupta noastră vrem să alungăm puterile şi ispitirile celui rău, avem nevoie de rugăciune şi de post. Cu rugăciunea şi cu postul să împlinim îndemnul Sfântului Apostol Pavel: Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat! (I Tim:6,12)

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Cuvinte veşnice

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.” (II Timotei 3, 16-17)

Acesta este textul pe care vi-l propun spre meditaţie şi folos duhovnicesc, pe care-l doresc pentru dumneavoastră un cuvânt veşnic. Un cuvânt pe care primindu-l cu mintea, să-i găsiţi loc şi în inima dumneavoastră şi să-l păstraţi aici pentru veşnicie, pentru că este un cuvânt dumnezeiesc. Am întâlnit oameni credincioşi care zilnic se hrăneau sufleteşte cu cuvinte veşnice, iar textul la care ei meditau în ziua respectivă îl numeau „cuvântul de aur”. Dacă de veşnicie sunt mai puţini oameni interesaţi, poate de aur se găsesc mai mulţi! Şi unii şi alţii, însă, nu vor rămâne fără câştig dacă vor lua aminte la cuvintele veşnice sau cele de aur.
Cinstirea adusă Sfintei Evanghelii în Biserică trebuie continuată şi în afară, în casele noastre, prin citire zilnică şi meditare asupra cuvintelor care credem noi că ni se potrivesc cel mai bine. Citind zilnic câte un capitol din Evanghelii sau din epistole, anumite cuvinte sau texte din aceste capitole ne mişcă inima într-un mod deosebit şi aceasta trebuie să fie pentru noi un semn că Dumnezeu vrea să ne spună ceva. Acele texte ar trebui să fie pentru ziua respectivă prilej de meditare şi de înălţare a gândului la Dumnezeu. Textele meditate vor fi şi învăţate, pentru că mult mai uşor reţii ceva, dacă mintea a lucrat deja cu informaţia respectivă. Odată învăţate, vom simţi nevoia de a ne fundamenta activităţile zilnice pe aceste cuvinte sfinte, din dorinţa lăuntrică de a fi plăcuţi lui Dumnezeu, iar atunci când lucrările noastre nu sunt conforme cu ce am învăţat din Sfânta Scriptură, conştiinţa ne învaţă că am greşit, că am păcătuit şi prin urmare ştim că avem nevoie de harul iertător de la Sânta Taină a Spovedaniei.
Deci, citind din Sfânta Scriptura, avem prilejul să medităm, meditând, vom învăţa uşor cuvintele Sfintei Scripturi, iar învăţându-le, ele rămân în noi ca norme, ca un fel de borne după care ne conducem viaţa.
M-a impresionat o istorioară cu un tânăr credincios care în fiecare zi se trezea mai devreme cu o oră de a-şi începe lucrul său, pentru a se putea ruga şi citi din Sfânta Scriptură. Când stăpânul său i-a fixat programul cu o oră şi mai devreme, tocmai ca să-l determine să renunţe la obiceiul său, tânărul nostru, fiind plin de râvnă şi de dragoste faţă de Dumnezeu, se trezea mult mai de dimineaţă pentru a-şi începe ziua cu Dumnezeu.
Ne ruşinăm în faţa acestui tânăr, având în vedere că mulţi dintre noi renunţăm atât de uşor la viaţa duhovnicească. Motivând graba sau lipsa de timp, renunţăm la rugăciune, mulţumindu-ne cu câteva cuvinte rostite fără duh. Sfânta Scriptură lipseşte din casa multora, iar dintre cei care o au, mulţi o ţin ca pe un talisman, „ca să le meargă bine“. Nu ne merge însă bine dacă suntem „posesorii” unei Biblii, ci dacă citim, medităm, învăţăm şi ne potrivim viaţa cu scripturile, căci „Sfintele Scripturi pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.” (II Timotei 3, 15)

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică

În vremea Sfintelor Sărbători de iarnă care tocmai au trecut este imposibil să nu fi avut vreun gând măcar spre iubirea de oameni a lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte credinţa noastră, iubirea pe care o are Dumnezeu faţă de noi este răspunsul la marile întrebări legate de relaţia Sa cu omul. În vremea Crăciunului ne-am întrebat şi ne-am minunat cum a fost posibil, cum a avut atâta bunăvoinţă Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt, Cel ce este Dumnezeul, Stăpânul şi Guvernatorul tuturor lucrurilor, întregului Univers, să se întrupeze şi să se nască într-o iesle sărăcăcioasă, în cel mai smerit mod cu putinţă. Suntem uimiţi şi ne-am bucurat că avem un astfel de Dumnezeu, a Cărui Naştere ca Prunc în ieslea din Betleem am aşteptat-o şi am vestit-o prin minunatul glas al colindelor.
În vremea sărbătorii Botezului Domnului, prin intermediul cântărilor şi alcătuirilor liturgice care răsună în bisericile noastre ne-am pus aceeaşi întrebare: cum de acest Dumnezeu al nostru, Fiul lui Dumnezeu, vine să fie botezat de către Ioan? Stăpânul cere să fie botezat de robul său, făptura se atinge de creştetul Făcătorului. Mântuitorul vine la râul Iordan să primească botezul pocăinţei (El, Cel ce este fără păcat) şi, botezându-se, apa se sfinţeşte prin atingerea Lui, dăruind oamenilor Botezul ca poartă de intrare în Împărăţia Cerurilor.
În vremea Sfintelor Sale Patimi, atunci când vom retrăi alături de Domnul Iisus Hristos toate batjocoririle îndurate, toată umilinţa pe care a primit-o, când vom săruta şi ne vom închina Crucii pe care El a îmbrăţişat-o şi a primit-o de bunăvoie, pentru ca prin Moartea Sa să omoare moartea care ţine în robie neamul omenesc, ne vom pune aceeaşi întrebare, şi mai intens rămânând plini de uimire şi adâncă recunoştinţă: cum de a făcut atâtea Dumnezeu pentru noi şi pentru a noastră mântuire?
Răspunsul la toate aceste întrebări este: IUBIREA. Şi acest fapt îl cunoaştem din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia Bisericii noastre. Acest răspuns este formulat în mai multe locuri din Biblie, iar versetul pe care vi-l propunem de această dată spre meditaţie şi eventual memorare conţine răspunsul la aceste întrebări: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan: 3, 16). Tot ce a făcut şi face Dumnezeu pentru noi este din iubire, pentru ca noi să dobândim viaţa veşnică. Cunoscând toate acestea, un mare teolog al Bisericii, pr. Alexander Schmemann, spunea: „Creştinismul este revelaţia iubirii, darul iubirii şi porunca iubirii“. Şi dacă ne bucurăm şi ne minunăm de iubirea lui Dumnezeu descoperită şi dăruită nouă, avem şi porunca de a răspândi şi înmulţi această iubire. Cuvintele acestea spuse de Mântuitorul Hristos: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică au şi o reciprocă, un revers: dacă nu ajungem să avem viaţa veşnică, înseamnă că nu am crezut în El, înseamnă că nu am răspuns cu iubire la iubirea Lui.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Cuvinte veşnice: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice“

Pentru orice creştin ortodox cel mai important loc din lumea aceasta este biserica. Biserica este locul în care a devenit creştin prin Taina Sfântului Botez, biserica este locul în care aleargă atunci când are o bucurie, pentru a mulţumi lui Dumnezeu, sau la necaz – pentru a-I cere ajutorul. Întotdeauna credinciosul intră în locaşul sfânt cu sfială şi cu dragoste, pentru că ştie că aici sunt prezenţi sfinţii, oameni care au bineplăcut lui Dumnezeu în viaţa pământească, aici e prezentă Maica Domnului, pururea rugătoarea pentru noi, aici este tronul Sfintei Treimi, aici este locul unde Dumnezeu ni Se dăruieşte în chipul cel mai concret cu putinţă, prin Trupul şi Sângele Său, pe care luându-le în noi devenim noi înşine casă a Domnului.
Din sfânta biserică locul cel mai sfânt este Sfântul Altar, iar în interiorul Sfântului Altar, locul către care ne îndreptăm privirea şi rugăciunea este Sfânta Masă. Aici, la mijlocul Sfintei Mese, în locul cel mai de cinste tronează Sfânta Evanghelie, cartea care reprezintă şi mărturiseşte prezenţa reală a lui Dumnezeu. Sfânta Evaghelie este sărutată de preoţi de fiecare dată când aceştia intră în Altar, iar credincioşii o sărută şi i se închină la fiecare Utrenie. Evanghelia este cea care este deschisă deasupra capetelor credincioşilor la sfârşitul Sfântului Maslu în timp ce rugăciunea pe care o citeşte preotul în acest moment al slujbei mărturiseşte prezenţa reală, nevăzută şi protectoare a mâinii lui Dumenezu, care se află în Sfânta Evanghelie. Cuvintele citite în cadrul sfintelor slujbe din Evanghelie sunt cuvintele Mântuitorului adresate nouă cei de aici şi de acum, sunt cuvintele vieţii veşnice.
Atunci când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vorbit oamenilor despre cea mai mare taină şi cel mai mare dar pe care l-a făcut Dumnezeu oamenilor, Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său, (episod descris de Sf. Evanghelist Ioan în capitolul 6) mulţi dintre ucenicii Săi au spus că este greu cuvântul şi nu pot să-l asculte. Atunci a spus Mântuitorul: Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă (Ioan 6,63). Cu toate acestea, mulţi dintre cei de atunci nu au mai urmat Domnului Hristos. Atunci a spus Iisus celor doisprezece: Nu vreţi şi voi să vă duceţi? (Ioan 6,67). Iar Sfântul Apostol Petru, luând cuvântul, a răspuns în numele tuturor: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu. (Ioan 6, 68-69)
Iată, acesta este unul dintre motivele pentru care în Biserica Ortodoxă Sfânta Evanghelie este cinstită în mod deosebit, este ascultată cu evlavie şi aşezată la loc de cinste: pentru că ea conţine cuvintele vieţii veşnice. Noi ştim şi mărturisim că toate cuvintele spuse de Mântuitorul au valoare veşnică, căci El însuşi a spus: Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24,35). Ele au fost, sunt şi vor fi până la sfârşitul veacului cuvinte cu putere, cuvinte dătătoare de viaţă, cuvinte călăuzitoare spre mântuirea sufletului şi spre dobândirea Împărăţiei cerurilor pentru oamenii de pretutindeni.
Din păcate noi adesea ignorăm acest izvor de cuvinte veşnice, Sf. Scriptură fiind mai degrabă doar cinstită decât citită. De aceea, începând cu acest număr vă oferim o nouă rubrică, numită Cuvinte veşnice, rubrică în care vom pune înaintea dumneavoastră spre meditaţie câte unul sau mai multe versete din Sfânta Scriptură. Versetul de luna aceasta, la care suntem chemaţi să medităm şi eventual să-l şi memorăm, să ni-l facem al nostru, este tocmai acesta: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice (Ioan 6,68).

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 23 - decembrie