Despre pravilă

„Împlinindu-vă pravila voastră, să nu aveţi în gând să citiţi toate cele rânduite, ci să deşteptaţi şi să întăriţi în suflet pornirea de rugăciune pentru a dobândi următoarele lucruri:

a) niciodată să nu rostiţi în grabă, ci să rostiţi oarecum psalmodiind; în vechime toate rugăciunile rostite erau alese din psalmi, dar nicăieri nu întâlnesc cuvântul „a rosti”, ci pretutindeni întâlnesc „a cânta”;

b) în fiecare cuvânt să pătrundeţi şi nu numai ideea celor rostite să ia naştere în conştiinţă, ci şi simţământul corespunzător să-l deşteptaţi;

c) pentru a tăia îndemnul la rostirea grăbită, rânduiţi-vă să nu citiţi una după alta, ci să stăruiţi în rugăciunea citită un sfert de ceas, o jumătate de ceas, un ceas – cât stăruiţi de obicei – şi apoi să nu vă uitaţi câte rugăciuni aveţi de rostit, ci, cum a venit momentul, dacă nu mai aveţi dorinţa să stăruiţi mai departe, încetaţi să vă mai rugaţi citind;

d) după ce v-aţi rânduit acest lucru, totuşi nu vă uitaţi la ceas, ci rămâneţi aşa, liniştiţi, şi staţi la nesfârşit, gândul nici nu o va lua înainte;

e) pentru ajuta la mişcarea simţămintelor de rugăciune în timpul liber, recitiţi şi chibzuiţi toate rugăciunile care fac parte din pravila voastră şi resimţiţi-le ca, atunci când veţi începe să le citiţi în cadrul pravilei, să ştiţi dinainte ce simţământ trebuie deşteptat în inimă;

f) niciodată să nu citiţi rugăciunile fără întrerupere, ci întotdeauna să le întrerupeţi printr-o rugăciune personală, prin metanii, fie că faceţi acest lucru la mijlocul rugăciunilor, fie că-l faceţi la sfârşit. Imediat ce pătrunde ceva în inimă, să vă opriţi din citit şi să faceţi metanii. Această ultimă regulă este cea mai necesară şi cea mai folositoare pentru educarea duhului de rugăciune... Dacă vreun simţământ se prinde foarte tare, rămâneţi cu el şi faceţi metanii, iar cititul lăsaţi-l, şi procedaţi aşa chiar până la sfârşitul timpului rânduit.”

Unei persoane căsătorite sfântul îi scrie:

„- În anumite cazuri trebuie să ştiţi să scurtaţi pravila. Şi nu sunt puţine asemenea cazuri în viaţa de familie.”

- „Când treburile nu vă îngăduie să săvârşiţi pe deplin pravila de rugăciune, săvârşiţi-o pe scurt. Dar niciodată nu trebuie să vă grăbiţi.”

- „Pravila nu este partea esenţială a rugăciunii, ci este numai partea ei exterioară. Principalul lucru este rugăciunea minţii şi  a inimii căte Dumnezeu, înălţată cu slavoslovie, mulţumire şi cerere şi, în cele din urmă, cu lăsarea în întregime în voia Domnului. Când există asemenea mişcări în inimă, există şi rugăciune în inimă, iar când ele nu există, nu există nici rugăciune, chiar dacă aţi stărui zile întregi la pravilă.”

- „Cu privire la pravilă, eu gândesc aşa: orice pravilă şi-ar alege cineva, toată este bună atâta timp cât ţine sufletul în evlavie înaintea lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu inima Îi trebuie şi, atâta timp cât ea stă cu evlavie înaintea Lui este de ajuns. Iar în acest timp pravila este numai o uşoară încălzire sau aprindere a sobei.”

Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Sfaturi înţelepte”

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 75, septembrie-octombrie 2013

Despre rostul necazurilor în viaţă

          De obicei calea cea strâmtă nu ne place... Noi vrem lărgime şi spaţiu. Nu aude Domnul, oare, aceste strigăte? Le aude, însă nu voieşte să schimbe orânduirea vieţii noastre, deoarece lucrul acesta nu ar fi spre binele nostru. Aşa a fost orânduită starea noastră, încât numai strâmtorarea ne ţine în adevărata alcătuire. Îndată ce păşim în lărgime ne împrăştiem şi pierim. De aceea domneşte pe pământ strâmtorarea, ca fiind mediul cel mai bun pentru noi. Raţiunea apostolică vede în general în strâmtorare şi în situaţii deosebit de grele dragostea părintească a lui Dumnezeu faţă de noi şi pe cei ce se află în strâmtorare îi socoteşte fii apropiaţi ai lui Dumnezeu...

          Punctul de plecare al întunecării este faptul că ţelul nostru final se află pe pământ. Însă el nu este pe pământ. Pe pământ este începutul vieţii – perioada ei de pregătire, iar viaţa cea adevărată începe după moarte... Şi mijlocul deosebit al pregătirii este răbdarea cu blândeţe a strâmtorărilor, a lipsurilor şi a necazurilor. Cine aruncă o privire sau se uită la viaţa pământească cu asemenea ochi nu va începe să-şi zdrobească inima dacă nu va vedea în viaţa sa lărgime şi spaţiu, ci va râvni la un singur lucru: cum să facă pentru ca strâmtorarea să-i aducă cel mai bun rod, a cărui gustare să dureze până la viaţa viitoare.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Sfaturi înţelepte”

 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 75, septembrie-octombrie 2013

Etapele păcatului

Vă voi spune când începe păcătoşenia. Iată cum vine ispita:

1) ni se înfăţişează în minte ceva rău sau ochiul vede ceva şi ceea ce a văzut stârneşte gânduri rele! Aceasta este provocarea. Aici nu este nici un păcat, căci şi una şi alta se năpustesc fără să vrem. Dacă voi, îndată ce simţiţi ceva rău, vă împotriviţi lui şi vă îndreptaţi spre Domnul, faceţi ceea ce se cuvine – nevoinţă duhovnicească. Dar, dacă voi nu vă împotriviţi lui, ci începeţi să vă gândiţi şi iarăşi vă gândiţi, fără să vă împotriviţi şi fără să-l urâţi, fără să vă îndepărtaţi, atunci nu mai este bine. Sufletul vi s-a zdruncinat. Nici aici încă nu este nici un păcat, dar pasul spre păcat este făcut...

Însă, dacă cineva este prins de lucrul acela rău şi începe să se gândească la el şi se tot gândeşte, săvârşeşte al doilea act al căderii în păcat:

2) convorbirea cu gândul rău sau atenţia la el. Nici aici încă nu este nici nu păcat, precum am spus, ci i se pune început.

3) Al treilea moment al căderii în păcat – consimţirea la gândul cel rău; omului îi place să se gândească la rău şi chiar şi fapta îi place. Aici este mai mult din păcat, dar încă nu este păcatul. Este necurăţie. Şi se întâmplă – consimţirea să izbucnească dintr-o dată, involuntar.

4) Al patrulea moment al căderii în păcat este dorinţa cea rea, înclinarea voinţei,  chiar dacă nu este încă hotărâtoare. Aici este păcat, căci este un lucru voit. Sentimentele nu le poate omul întotdeauna stăpâni, însă dorinţele sunt în puterea noastră. Toate acestea, totuşi, nu sunt adevăratul păcat, ci numai prefaţa lui.

5) Al cincilea moment este hotărârea de a păcătui sau acordul la păcat. Aici este adevăratul păcat, dar numai lăuntric. După aceasta nu întârzie să apară nici

6) păcatul cu fapta... şi aceasta este adevărata cădere, vătămarea sufletului, pierderea harului, căderea sub puterea vrăjmaşului.

Aşadar, alungaţi gândurile, fără să intraţi în discuţie cu ele, înăbuşiţi imediat consimţirea şi nimiciţi dorinţele. Aici este toată lupta. Şi se întâmplă ca gândul, consimţirea şi dorinţa – toate să se producă în acelaşi timp. Nu-i nimic. În cazul acesta toate sunt ca o provocare. Şi lupta pe toate le va alunga uşor.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Sfaturi înţelepte”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 75, septembrie-octombrie 2013 

Sfântul Teofan Zăvorâtul

S-a născut pe 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului (Rusia), unde tatăl său era preot. Studiile teologice din seminar le desăvârşeşte la Academia Teologică din Kiev. Încă din timpul studiilor academice este tuns în monahism, iar după obţinerea licenţei, ieromonahul Teofan este însărcinat cu mai multe funcţii didactice, care, însă, nu-l mulţumesc şi cere să fie eliberat din serviciul academic.

În 9 mai 1859 este hirotonit episcop al Tambovului, iar peste patru ani este transferat la Vladimir unde slujeşte cu dăruire timp de trei ani.

În 1866 episcopul Teofan a făcut o cerere ca să fie eliberat din funcţia de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vasa; curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar şi de acea îndatorire.

Părăseşte, astfel, lumea, pentru a se dărui pe sine cu toate puterile şi gândurile sale lui Dumnezeu, fără a mai fi distras de vreo îndatorire administrativă.

Retras în Sihăstria Vasa, timp de şase ani participă la toate slujbele, iar în sărbători obişnuia să slujească. Din 1872 întrerupe toate legăturile cu oamenii, exceptându-i pe duhovnicul şi ajutorul său de chilie. Îşi construieşte cu propriile mâini în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Aici, timp de 21 de ani, slujeşte Sfânta Liturghie. În singurătate obişnuia să se roage, să citească, să scrie, să picteze şi să sculpteze în lemn. Episcopul Teofan primea zilnic între 20 şi 40 de scrisori şi răspundea la toate cu căldură şi limpezime.

În 6 ianuarie 1891 episcopul Teofan se mută la Domnul. Trupul mort a rămas timp de trei zile în bisericuţa din chilia sa, iar alte trei zile a fost aşezat în catedrală – şi nu a dat semne de stricăciune. Când a fost îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, faţa îi era luminată de un zâmbet de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 ani şi a fost îngropat în catedrala Kazan.

Printre scrierile rămase de la el se numără multe scrieri de teologie morală: Scrisori despre viaţa duhovnicească, Scrisori despre viaţa creştină, Scrisori variate despre credinţă şi viaţă, Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te adaptezi la ea, Calea spre mântuire, Despre pocăinţă, Sfânta împărtăşanie şi îndreptarea vieţii, Despre rugăciune şi cumpătare, dar şi comentarii la Sfânta Scriptură: Comentarii la epistolele Sfântului Pavel (toate, cu excepţia celei către Evrei), Comentarii la Psalmii 33 şi 118.

În 1988 Biserica Ortodoxă Rusă îl canonizează cu data de prăznuire 6/19 ianuarie.

Adaptare de Pr. Ionuţ Paroş, după crestinortodox.ro 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 75, septembrie-octombrie 2013