sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Dosar: Colectiv, o tragedie şi o criză

Momentul Colectiv este o răscruce. Atât în existenţa fiecăruia dintre noi, cât şi a societăţii româneşti. Este o tragedie – până în prezent 60 de morţi şi peste 200 de răniţi – în care este nevoie de compasiune, unitate şi rugăciune. Dar este şi o criză majoră, care ne pune în faţa unor provocări personale. Despre toate acestea, în dosarul: „Colectiv, o tragedie şi o criză”.


 

vineri, 27 noiembrie 2015

Să ne strângem unii lângă alţii



S-a vorbit mult despre tragedia de la clubul Colectiv din Bucureşti. S-au făcut reconstituiri şi s-au emis ipoteze legate de întâmplările în sine şi de cauzele lor materiale şi spirituale. Am văzut în acelaşi timp solidaritate şi pripă, compasiune şi profitori. Între timp, lacrimile sunt departe de a se fi oprit. În fiecare zi cineva mai pleacă spre veşnicie, lăsându-ne în urmă trişti, mângâiaţi doar de rugăciunile şoptite cu voce tremurândă.

Tineri în căutări
În seara de vineri, 30 octombrie, la clubul Colectiv din Bucu­reşti o formaţie locală plină de potenţial, Goodbye To Gravity, îşi lansa al doilea album. De ace­ea se strânseseră acolo toţi acei tineri: nu pentru a celebra vreo sărbătoare de import, aşa cum s-a spus atât de des în ultimele zile. Faptul că nu s-au evitat cu tot dinadinsul asocierile este legat de un anumit potenţial comercial, dar ca martor la faţa locului pot spune că nimeni nu venise pentru halloween. Sigur, aşa cum scria deunăzi un părinte cu inimă de aur, nu se slujea Vecernia la Colectiv, dar nici nu se invoca vreun duh malefic. Erau o întâlnire între tineri şi un act muzical în spatele căruia stătea multă muncă. Muncă impregnată de idealism, atâta timp cât genul de muzică abordat este departe de succesul comercial, cel puţin în România. Aceşti tineri descriau în sunete şi versuri căutări şi frământări definite de o dorinţă de verticalitate.
După mai multe cântece, într-un moment de pauză, de la nişte banale artificii, buretele de antifonare de pe unul dintre stâlpii de susţinere ai clubului a luat foc. Unii dintre spectatori au pornit spre ieşire, însă nimeni nu-şi închipuia ce avea să urmeze. Ne gândeam că vom reveni după câteva minute, însă când flacăra a atins tavanul, nu a mai rămas nimic de făcut. Fumul toxic de­clanşat de materialele arse, busculada, flăcările au dus la dezno­dământul care ne este de acum cunoscut tuturor. Sosiţi la faţa locului, jandarmi, pompieri, cadre medicale au făcut tot ce au putut. Între ei, cu o discreţie exemplară, părintele Vasile Bîrleanu, preot militar la Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Vaiete de durere se auzeau de pretutindeni, unii dintre cei răniţi îşi dădeau ultima suflare. Iar întunericul nopţii era, fără ştirea noastră, luminat de rugăciuni şi de dăruirea pentru aproapele a lui Claudiu Petre, a lui Adrian Rugină şi, cred cu tărie, a altora ca ei.

Dezbinare, judecare, manipulare
Durerea pare nesfârşită. În fiecare zi ne mai părăseşte unul dintre cei de acolo, unul dintre ei, unul dintre noi. Când suntem loviţi de un asemenea necaz, ies la iveală trăsăturile noastre cele mai nobile şi cele mai josnice deopotrivă. Au fost multe dovezi de împreună-pătimire zilele acestea, între cei de acolo şi ceilalţi, între bătrâni şi tineri, între preoţi şi credincioşi. Dar a fost şi multă dezbinare, multă judecată pro­nunţată cu vehemenţă justiţiară, de parcă am fi uitat „ai Cărui Duh suntem“. Şi se vede în fiecare dintre noi nevoia de (re)catehizare, căci durerea prin care trecem ne arată pe unii, dintre care cel dintâi sunt eu, departe de dragostea aceea despre care blândul nostru Mântuitor spunea cu durere că se va răci.
Au fost, din păcate, şi mulţi dintre aceia care au profitat de moment pentru a-şi propaga agenda secularistă anticreştină, pentru a pune Biserica în mijlocul unei campanii mediatice defăimătoare. Şi, în emoţia momentului, au existat şi greşeli de comunicare.

Unitate în tragedie
Dar dincolo de acestea, din toate bisericile şi din multe case s-au ridicat spre cer rugăciunile şi lacrimile celor care au înţeles că tragedia este, dincolo de fiecare dintre cei suferinzi, a noastră, a neamului, a Bisericii. Iar unitatea noastră abia acum are prilejul să se arate. Aşa cum se întâmplă, de pildă, în Belgia, unde familiile celor internaţi sunt mângâiate, îndrumate şi ajutate – duhovniceşte şi material – de un preot ortodox român a cărui „autoritate blândă“, cum spune cineva dintr-o familie, veghează, cu harul lui Hristos, alături de suferinţa semenilor.
Ne plângem morţii, zilnic mai mulţi. Ne rugăm pentru vindecarea celor vii, zilnic mai puţini. Şi încercăm să ne liniştim dincolo de cuvintele de ocară aruncate de unii la adresa celor care se aflau în seara de 30 octombrie la un concert frumos – îndrăznesc să o spun! – ce s-a transformat în tânguire prelungă. Pentru ca toate acestea să nu fie zadarnice, trebuie să ne strângem unii lângă alţii în singurul loc unde nădejdea şi dragostea sunt mai puternice decât moartea, unde vii şi adormiţi sunt cuprinşi împreună în rugăciunea pentru iertarea păcatelor şi în dragostea fără margini a Celui Care a venit la moarte pentru noi. Boldul morţii trupeşti şi sufleteşti ne răneşte cumplit, însă, dincolo de plânsete, nădăjduim îndureraţi să auzim chemarea care transformă urmele de cuie în raze de lumină. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!
Paul S. Grigoriu, Ziarul Lumina

Vezi întregul dosar:

Colectiv, o tragedie şi o criză


Momentul Colectiv este o răscruce. Atât în existenţa fiecăruia dintre noi, cât şi a societăţii româneşti. Este o tragedie – până în prezent 60 de morţi şi peste 200 de răniţi – în care este nevoie de compasiune, unitate şi rugăciune. Dar este şi o criză majoră, care ne pune în faţa unor provocări personale. Despre toate acestea, în dosarul: „Colectiv, o tragedie şi o criză”.







 

Câţi ne-am aşezat în genunchi pentru victimele de la Bucureşti?



 Am încercat noi să ne punem în pielea acelor mame, acelor taţi şi să ne oprim puţin din mersul nostru? Sau poate am aflat, ne-am uimit, am făcut o cruce, şi am continuat să ne bem cafeaua, să privim filmul sau să ne ocupăm de cele ale noastre. Am resimţit noi durere adâncă care să ne fi stors lacrimi, care să ne fi pus genunchii la pământ, care să ne fi îndemnat să postim, în momentul în care, zilele trecute, am aflat despre tragedia despre care vorbeşte toată lumea? Cred că este un examen pe care îl putem da fiecare în faţa conştiinţei proprii şi în faţa lui Dumnezeu.
Există aşa numita milostenie sufletească – şi anume să pui la suflet durerea celui sărac, durerea celui care se află în durere. Şi dacă ne întrebăm noi, cei aici de faţă: Am resimţit noi durere adâncă care să ne fi stors lacrimi, care să ne fi pus genunchii la pământ, care să ne fi îndemnat să postim, în momentul în care, zilele trecute, am aflat despre tragedia despre care vorbeşte toată lumea? Cred că este un examen pe care îl putem da fiecare în faţa conştiinţei proprii şi în faţa lui Dumnezeu. Am încercat noi să ne punem în pielea acelor mame, acelor taţi şi să ne oprim puţin din mersul nostru? Sau poate am aflat, dar ne-am uimit, am făcut o cruce şi am continuat să ne bem cafeaua, să privim filmul sau să ne ocupăm de cele ale noastre.
Dacă am făcut-o, să fie Dumnezeu binecuvântat pentru aceasta!
Dacă n-am făcut-o, să luăm aminte la faptul că numele de creştin vine de la Hristos, iar Hristos este Cel care a luat asupra Sa întreaga durere a neamului omenesc. Iar dacă noi nu am resimţit durere în inima noastră pentru cele pe care le-am aflat, sau pentru altele pe care le aflăm – căci acum informaţia circulă atât de mult şi pătrunde în fiecare casă –, să luăm aminte la noi înşine că purtăm un nume pe care n-ar trebui să-l purtăm!
Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Vezi întregul dosar:

Colectiv, o tragedie şi o criză


Momentul Colectiv este o răscruce. Atât în existenţa fiecăruia dintre noi, cât şi a societăţii româneşti. Este o tragedie – până în prezent 60 de morţi şi peste 200 de răniţi – în care este nevoie de compasiune, unitate şi rugăciune. Dar este şi o criză majoră, care ne pune în faţa unor provocări personale. Despre toate acestea, în dosarul: „Colectiv, o tragedie şi o criză”.


Aprindeţi candelele şi pentru victimele din Colectiv!




Viaţă şi moarte. Rugăciune şi implicare. Asta tot văd, din noaptea lui 30 spre 31 octombrie. Tineri alături de tineri! Este paradoxal, dar moartea uneşte, de multe ori, mai mult decât viaţa. De ce? Pentru că nu ne preţuim viaţa îndeajuns, nu o mai vedem ca dar al lui Dumnezeu, ca participare la viaţa Sfintei Treimi. Dar, când moartea îşi ia tributul, deodată viaţa devine preţioasă, devine… viaţă!

Comentarii sinistre
Toţi am rămas marcaţi, la auzul ştirii despre moartea tinerilor din Clubul bucureştean Colectiv. Da, Colectiv, adică împreună… nu singuri… Da, pentru că un club nu este doar un loc de distracţie, ci una dintre puţinele forme rămase şi înţelese de noua generaţie de a petrece timpul împreună, în afara lumii online. Sigur, pe unii îi şochează afirmaţia ce urmează – dar, nu avem dreptul să judecăm activităţile de prin cluburi!
Comentariile au curs şi vor continua să curgă. Multe! Mai multe decât la orice tragic eveniment, în discuţie încăpând oameni de la un capăt la celălalt al lumii, de la malul mării, până în liniştea Împărăţiei lui Dumnezeu. Din păcate, trebuie să recunoaştem că multe dintre ele sunt răutăcioase şi chiar sinistre, în sensul de: „Şi-o meritau! Rockeri şi petrecăreţi de Halloween!”...

Iubirea nebună a lui Dumnezeu
Cândva, pe străzile biblicului Ierihon, mai mulţi bărbaţi voiau să ucidă o femeie desfrânată. Era ruşinea oraşului lor, deşi poate că mulţi dintre acuzatori trecuseră ei înşişi, în vreme de încercare, pragul casei celei rău famate. Dar, asta nu mai era important. S-a trezit morala în ei şi trebuiau s-o pedepsească, pentru a stârpi păcatul şi a readuce liniştea în zonă. La Ierihon sunt multe pietre, până astăzi. O parte dintre ele trebuiau să ia o viaţă. Nu mai era scăpare. Însă, viaţa femeii a întâlnit VIAŢA. Pe Hristos, care nu a judecat femeia ci, mai mult, a ridicat-o pentru veşnicie. Da, Hristos nu a judecat-o pentru păcatele ei cele multe!
Atunci, noi cine suntem, să numărăm păcatele din Colectivul îmbibat cu sânge de rocker? Creştini fiind, nu ne aflăm în poziţia de a judeca! Hristos Dumnezeu ne-a arătat clar că nu avem voie să aruncăm cu piatra sau să ne bucurăm de răul altora, mai puţin „creştini” decât noi! Un creştin nu se poate bucura într-un moment din acesta, nici nu poate veni cu replica „ţi-am spus eu!”... De ce să gândim aşa? Dumnezeu nu ucide! Dumnezeu nu vorbeşte prin crime, ci prin dragoste! Iubirea nebună a lui Dumnezeu, formulează Evdochimov. Da, atât de „nebună” e iubirea Lui încât, cu siguranţă, îi cuprinde şi pe rockerii din Colectiv.

A noastră este rugăciunea şi compasiunea
„Pomeneşte, Doamne, pe cei adormiţi întru nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice”, au spus astăzi preoţii şi vor mai spune, până în veac. Câţi dintre noi am avut şi vom avea curajul ca, pe un petic de hârtie pe care-l vom preda la Altar, să scriem aşa, la comun, că ne rugăm pentru „victimele incendiului de la Bucureşti”? „Păi, nu se poate să-i pomenim, pentru că nu ştim dacă aveau credinţă în Dumnezeu”, vor comenta unii…
Nu este al nostru să măsurăm în unităţi credinţa sau necredinţa. Dar, este al nostru să ne rugăm, să îngenunchem, să fim alături de cei care nu îşi pot opri lacrimile în aceste clipe. Nimic nu ne opreşte să aprindem candela şi pentru rockerii din Colectiv!
Nicolae Pintilie, doxologia.ro

Vezi întregul dosar:

Colectiv, o tragedie şi o criză


Momentul Colectiv este o răscruce. Atât în existenţa fiecăruia dintre noi, cât şi a societăţii româneşti. Este o tragedie – până în prezent 60 de morţi şi peste 200 de răniţi – în care este nevoie de compasiune, unitate şi rugăciune. Dar este şi o criză majoră, care ne pune în faţa unor provocări personale. Despre toate acestea, în dosarul: „Colectiv, o tragedie şi o criză”.