Recunoştinţa îmbogăţeşte viaţa

În numărul trecut am inaugurat o nouă rubrică, „Răgaz pentru recunoştinţă”. Vă spuneam că în cadrul ei vom publica cuvintele dumneavoastră de mulţumire pentru anumite situaţii sau persoane din viaţa dumneavoastră. Tot aici, vă punem la îndemână repere de învăţare a „meşteşugului” recunoştinţei. În numărul acesta, un cuvânt al Mitropolitului Antonie de Suroj.

Să ne trăim viaţa cu atenţie

În viaţă sunt momente, clipe, când în inimă se aprinde recunoştinţa, şi dacă am avea puterea să o păstrăm, treptat, zi cu zi, întâmplare cu întâmplare, această recunoştinţă ar putea creşte într-o mare, adâncă bucurie duhovnicească. Însă noi nu putem apăra recunoştinţa şi bucuria noastră de răceala vieţii, de dureri şi de lucruri cu mult mai puţin importante decât suferinţa: de iritare, supărări şi, până la urmă, pur şi simplu de uitare. Astfel, în memoria noastră rămâne multă amărăciune şi suferinţă, iar bucuria păleşte şi se stinge…

Cu această stare trebuie să ne luptăm din toate puterile noastre pentru că rodul vieţii, în ultima instanţă, este bucuria şi recunoştinţa, dar o recunoştinţă care, la rândul ei, trebuie să rodească. Pentru aceasta trebuie să ne trăim viaţa cu atenţie. Atâtea lucruri din viaţa noastră le considerăm fireşti: e firesc să ai sănătate, un corp puternic, e firesc ca viaţa să curgă şi să aducă bucuriile ei... Însă toate acestea nu sunt fireşti, sunt minuni care se întâmplă în fiecare clipă.

Adevărul acesta îl ştiu, de exemplu, oamenii care sunt bolnavi mult timp şi pentru care unele clipe sunt minuni nemaiîntâlnite: iată că a trecut durerea, iată că nu mă mai chinuie insomnia, dintr-odată mişcările care păreau imposibile pentru totdeauna au devenit posibile... Şi primeşti toate acestea ca pe o minune, şi mulţumeşti şi te smereşti. Şi apoi uiţi. Şi uiţi de cele mai multe ori nu pentru că necazul se întoarce din nou sau durerea şi suferinţa, ci pentru că te obişnuieşti cu binele.

Nimic din ce avem nu este al nostru

De aceea Hristos pune ca piatră de încercare pentru intrarea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu, sărăcia. Nu sărăcia materială; se poate să fii foarte sărac material şi totuşi să nu fii sărac cu duhul. Sărăcia cu duhul înseamnă conştientizarea că nimic din ce avem nu este al nostru. Nimic din ce există nu am putea să spunem că e al nostru. Corpul – de Dumnezeu ne este dat, cu sănătatea lui sau cu boala lui. Simţurile? Câteodată am vrea să răspundem la bucuria sau durerea aproapelui nostru dar inima stă în piept asemenea unei pietre: nu o poţi trezi, nu se va scula. Dar mintea? Am dori să găsim un gând bun cu care să alinăm necazul unui om şi nici un gând din acesta nu apare, e pustiu şi frig în mintea noastră... Şi tot aşa, cu prietenii, cu situaţiile de viaţă. Noi nu avem nimic ce ar depinde doar de noi, ce am putea reţine sau refuza să dăm. Lui Dumnezeu Îi vom da sufletul, pământului – trupul. Împrejurările vieţii ne pot îmbogăţi sau sărăci definitiv. Dacă viaţa noastră ar însemna doar aceasta, am avea parte numai de plictiseală, tristeţe, supărare şi neîncredere. Însă, chiar dacă nimic nu ne aparţine cu adevărat, suntem atât de bogaţi!

  Suntem bogaţi prin viaţa care ne-a fost dată în dar, bogaţi prin trupul, sufletul, prietenii, rudele noastre, avem atât de multe de care ne putem bucura. Şi toate acestea sunt semnul iubirii Dumnezeieşti şi omeneşti. Dacă noi am putea să ne însuşim ceva, să numim ceva al nostru, în aşa fel încât acel ceva să nu depindă nici de Dumnezeu, nici de oameni, atunci am păşi nu într-o Împărăţie a bucuriei şi vieţii, ci într-o îngrozitoare împărăţie unde nu a mai rămas iubire. Tot ce îmi aparţine nu ar mai fi atunci minunea pe care Dumnezeu mi-a dat-o direct sau prin om, prin iubirea Sa de oameni. De aceea sărăcia cu duhul este prima condiţie pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, în Împărăţia Iubirii. Dacă numai am conştientiza că nimic din ceea ce numim al nostru nu ne aparţine, şi în acelaşi timp am înţelege că toate ne sunt date de Dumnezeu şi de oameni, în jurul nostru ar începe să se clădească Împărăţia lui Dumnezeu.

Doar recunoştinţa poate naşte iubirea

Vecinul nostru, aproapele nostru, nu ar fi un străin, ci un vestitor al lui Dumnezeu; el îţi poate dărui un cuvânt bun, un zâmbet, o bucată de pâine, un acoperiş, poate să te ţină de mână sau să te încurajeze. Dacă am fi cu adevărat atenţi la ce se întâmplă în viaţă noastră, din toate am putea culege, asemenea albinei care culege mierea, recunoştinţa. Recunoştinţa pentru fiecare mişcare, fiecare respiraţie, pentru cerul albastru, pentru relaţiile cu aproapele. Şi viaţa ar deveni din ce în ce mai bogată, când aparent ea sărăceşte din ce în ce mai mult. Pentru că atunci când omului nu-i mai rămâne nimic şi el înţelege că cele importante în viaţă sunt mila şi iubirea, atunci a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu.

 Rodul vieţii este recunoştinţa, dar recunoştinţa trebuie să aducă şi ea roade. În una din scrierile apusene, o cateheză lutherană, prima parte e închinată lui Dumnezeu, iar a două parte, care e închinată omului, are titlul „Despre recunoştinţă”. Autorul explică de ce: dacă am înţelege cine este Dumnezeu, cine ne este aproapele, atunci am putea trăi hrănindu-ne numai cu bucurie şi recunoştinţă. Am putea trăi împlinit, jertfelnic, creştineşte, am putea trăi chiar atunci acea viaţă a învierii care va să vina.

 Recunoştinţa, numai ea, poate trezi în noi actul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Simţul datoriei, responsabilităţii, poate să nu găsească în noi puterea de a ne face capabili de înalta jertfă a iubirii. Dar recunoştinţa va găsi.

 Mitropolitul Antonie de Suroj,

Cuvânt rostit în biserica Sf. Nicolae din Hamovnik, Moscova

traducere din limba rusă de Angela Voicilă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015 

Din secretele vieţii împlinite: Practicarea recunoştinţei ne luminează viaţa

Recunoştinţa e o floare rară, spune o vorbă din popor. Dacă ar fi să luăm ca adevărată această zicală, n-am mai avea de ce să ne mirăm că suntem atât de bolnavi sufleteşte şi că este atât de multă suferinţă în lume. Suntem mai mereu nemulţumiţi pentru viaţa, condiţiile în care trăim şi aşteptăm momentul în care să primim şi noi bucuria la care suntem chemaţi, dar către care nu ştim să ne îndreptăm.

Rezultatele unui studiu realizat la Universitatea Davis din California arată că oamenii recunoscători au niveluri mai ridicate de emoţii pozitive, satisfacţie de viaţă, vitalitate, optimism şi niveluri mai scăzute de depresie şi stres. Ei nu neagă ori ignoră aspectele negative din viaţa lor, dar acordă o importanţă mai mică bunurilor materiale şi sunt mai puţin înclinaţi să se judece pe ei înşişi ori pe ceilalţi în termenii succesului material, ai posesiunilor acumulate, sunt mai puţin invidioşi pe ceilalţi şi mai predispuşi la a face milostenie. Tot acest studiu arată că credincioşii practicanţi sunt mai predispuşi către recunoştinţă şi cred în importanţa şi interconectivitatea lor cu ceilalţi oameni, sunt mai empatici şi deschişi faţă de aproapele, mai implicaţi în comunităţile din care fac parte.

Recunoştinţa favorizează succesul personal

Fiind invitaţi să ţină un jurnal al mulţumirii, s-a observat un beneficiu în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor: participanţii la experiment au înregistrat un progres mai rapid spre împlinirea scopurilor personale (academice, interpersonale ori privitoare la starea de sănătate). Observăm din nou cum ştiinţa vremii demonstrează ceea ce "se ştia" încă din vechime. În Biblie găsim în repetate rânduri îndemnul de a fi recunoscători. În Ps. 91, 1 se spune: "Bine este a lăuda pe Domnul şi a cânta numele Tău, Preaînalte". Apostolul Pavel ne-a îndemnat şi el: "Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti" (Col. 3:15).

Recunoştinţa nu este doar o recunoaştere şi mulţumire a darurilor primite, ci şi o premisă pentru cele viitoare. Mulţumind pentru ceea ce avem, devenim mai deschişi, mai atenţi, mai primitori faţă de toate binefacerile Domnului. Sf. Isaac Sirul spune că "cea care călăuzeşte darurile spre om este inima ce se mişcă spre mulţumire neîncetată".

Recunoştinţa se învaţă

Sf. Isaac Sirul arată că "Gura ce mulţumeşte pururea primeşte binecuvântare de la Dumnezeu; şi în inima ce petrece în mulţumire se iveşte harul." Şi totuşi, a fi recunoscător nu e un lucru atât de uşor. Firea noastră căzută, spiritul de conservare ne-a învăţat să fugim de aspectele mai puţin plăcute ale vieţii şi de durere, considerându-le "rele", şi să căutăm plăcerea şi bunăstarea, apreciindu-le ca "bune". Dar necazurile şi durerea nu ne vor părăsi până la mormânt. Aşa încât, observându-le mai mult pe acestea, e greu să fim recunoscători.

Şi totuşi, putem învăţa şi asta. Perseverenţa în mulţumire pentru fiecare lucru mărunt, deprinderea şi notarea într-un jurnal al mulţumirii măcar o dată pe săptămână, dacă nu zilnic, a lucrurilor frumoase pe care le-am sesizat, iată doar câteva exerciţii de conştientizare a frumuseţii vieţii pe care o trăim şi a motivelor pe care le avem în permanenţă pentru a fi recunoscători. Şi cea mai eficientă lucrare a recunoştinţei ne-o dă psalmistul, când spune: "Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului, înaintea a tot poporului Său." (Ps. 115) A participa la Sfânta Liturghie, a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, chemarea Numelui Său în rugăciune şi împlinirea poruncilor, iată paşii lucrători ai recunoştinţei, la care suntem chemaţi cu toţii, pentru a fi conştienţi că "Bun este Domnul".

"Încă nu înţeleg pronia lui Dumnezeu la nivelul durerii"

Iată un exerciţiu de recunoştinţă făcut de M., o tânără de 33 de ani. Ea a început să ţină un astfel de jurnal al mulţumirii, din care ne-a împărtăşit şi nouă.

"Când m-am apucat de jurnalul bucuriilor zilnice, inevitabil îmi venea să mulţumesc văzând atâtea bucurii mărunte şi frumoase. Sunt recunoscătoare pentru mine, pentru trupul meu, care mă duce şi mă aduce; când mă împărtăşesc simt că îi sunt recunoscătoare trupului meu, că îi dau medicamentul de care are nevoie, vitamine şi odihnă, pace şi vindecarea neputinţelor. Simt recunoştinţă pentru ceilalţi, când cineva mă uimeşte cu un gest de dragoste neaşteptată; pentru cei care se poartă frumos cu mine, mă protejează şi mă ocrotesc prin felul lor de a se purta cu mine, pentru cei care mă poartă în rugăciune, pentru că mi se pare o formă de dragoste dumnezeiască şi greu de împlinit, pentru cei care simt nevoile mele înainte de a fi verbalizate, pentru cei care sădesc în mine seminţe de încredere prin orice mijloace, pentru cei care mă suportă şi mă poartă pe umeri şi în braţe: pr. duhovnic, familia, prietenii, străinii care nu se scârbesc la întâlnirea cu mine, cei care cad victime mândriilor mele şi altor defecte, celor care îmi zâmbesc, copiilor, îndrăgostiţilor, pentru că sunt.

Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a dat o familie care e în Biserică, frumuseţe, inteligenţă, o paletă de caracteristici sufleteşti care m-au ţinut în viaţă până acum, că există speranţă de mântuire, că mă iubeşte, că îmi împlineşte în mod surprinzător dorinţele ascunse, cele pe care nimeni nu le ştie, pentru că eu am zis ca "vreau" şi El a făcut restul, pentru că mă pot împărtăşi.

Dar, din nefericire, cu siguranţă uit să fiu recunoscătoare. Au fost în trecut şi mai trăiesc şi acum momente în care sunt nerecunoscătoare, când mă sabotez cu diverse credinţe şi nu văd lucrarea Domnului acolo şi consider că nu am pentru ce mulţumi, deoarece lucrurile nu merg conform cu dorinţele mele. Sau, când mi se întâmplă lucruri foarte grele şi neaşteptate, care mă dor... şi pic în depresie. În necaz nu mulţumesc, încă nu înţeleg pronia lui Dumnezeu la nivelul durerii, din cauza rănilor, a lipsei credinţei şi a nădejdii."

Cristina Sturzu, doxologia.ro

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015

Un doctor de inimi şi de suflet: „Fă-ţi viaţa frumoasă, n-o mai irosi!”

Teama şi gândurile înfricoşate mă ţineau departe de o masă de operaţie pe care trebuia să fiu demult. Totul a fost însă aşa cum a vrut Dumnezeu, nu eu. A venit o zi când părea că pentru mine lumina se va stinge. Dar Domnul a hotărât altfel. A trimis lângă patul meu de spital de la Institutul de Boli Cardiovasculare din Timişoara un OM, un chirurg cardiovascular – o privire blândă, luminoasă, încurajatoare, o atitudine binevoitoare faţă de fiecare bolnav, cuvinte mângâietoare despre grija lui Dumnezeu pentru noi, fiii Lui, despre bucuria întâlnirii neîntâmplătoare dintre medic şi pacient, despre modul în care trebuie să-ţi schimbi viaţă dacă Domnul ţi-a mai dat o şansă.

 Toate temerile mele, toate întrebările chinuitoare acumulate mulţi, mulţi ani s-au risipit în faţa puterii de convingere a domniei sale. Ştiu doar că aveam o încredere necondiţionată în acest medic chirurg cardiovascular de excepţie, dr. Dan Cioată. Nu mi-a ascuns faptul că situaţia e gravă, dar trebuie să am credinţă, încredere, răbdare şi totul va fi bine.

 A fost greu. Am trecut prin cel mai critic moment de cumpănă al vieţii mele, când era atât de aproape acel „a nu mai fi”! Le datoram atâtea mulţumiri, atâta recunoştinţă minunatului dr. Cioată şi minunatei sale echipe! Dar dânsul m-a îndemnat, ca de altfel pe toţi pacienţii, să mulţumesc în primul rând lui Dumnezeu, Care mi-a dat zile şi care a lucrat prin mintea şi mâinile sale binecuvântate.

 Doctorul Cioată este un medic cu totul deosebit: are în grijă nu numai trupul, ci şi sufletul bolnavului. Credinţa domniei sale este că aceasta trebuie să fie misiunea medicinii creştine: să se ocupe deopotrivă de trupul şi sufletul bolnavului.

 Domnul doctor, licenţiat şi în Teologie, afirmă că sentimentul că ţine în palme, când operează, atât viaţa cât şi moartea, îl face să creadă că prin muncă sa întotdeauna va reuşi să realizeze ceea ce doreşte Dumnezeu. Îşi mai doreşte cu ardoare ca aceasta s-o poată face într-un spital creştin.

 Pacienţii trataţi de dânsul pleacă acasă mai împăcaţi, mai liniştiţi, învăţând cum să-şi educe răbdarea, aşa cum i-a sfătuit dânsul, zicându-le cu blândeţe: „Domnul vrea să trăieşti. Gândeşte acum la viaţa ta, n-o mai irosi. Fă-ţi viaţa frumoasă întru slava Domnului!”.                        

Elena Manta

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015

Gânduri la un an de păstorire

2 ianuarie 2014 – primii mei paşi în satul Şoarş în calitate de păstor de suflete. Îmi amintesc cu drag şi cu emoţie cum am păşit cu sfială, cu teamă, într-un mare necunoscut, într-un sat cu nume nemaiauzit de mine până atunci, într-un nou început pentru noi.

Prima impresie? De neuitat! Când am ajuns aproape de sat eram deja fascinat de frumuseţea zonei, iar când am intrat în satul mic, strălucitor sub un soare neobişnuit de luminos în iarnă, am rămas uimit. Simţeam că am ajuns unde trebuie; biserica albă de pe deal m-a uimit cu frumuseţea ei. Eram conştient de ce mă aştepta în interiorul zidurilor ei şi am simţit bucuria şi răspunderea că aici am să lucrez la mântuirea celor încredinţaţi spre păstorire.

A urmat contactul cu oamenii, pe care, privindu-i, m-am dus cu gândul la ce o să simt după un an, ce legătură o să fie între noi după ce vom ajunge să ne cunoaştem. Iată că a ajuns momentul să îmi răspund: azi simt iubire, simt că am aici, în satul micuţ dintre dealuri, „o familie”; simt recunoştinţă şi bucurie în suflet. A trecut un an, un an greu, cu multă muncă fizică dar şi intelectuală, cu eforturi de care nu mă ştiam capabil; dar a rânduit Dumnezeu să găsesc aici, la Şoarş, sprijin în enoriaşi, să găsesc oameni calzi, oameni buni, muncitori, deschişi, prompţi, oameni „de omenie”. Oameni alături de care am avut, pe parcursul acestui an, realizări notabile, de care noi ne simţim bucuroşi şi împliniţi. A îngăduit Dumnezeu să fiu în mijlocul unor fiinţe deosebite; şi când spun deosebite, mă refer la fiecare apropiat al bisericii în parte, fiecare cu specificul său, fiecare punând partea lui în mod unic, în bunul mers al Bisericii lui Hristos.

Simt să mulţumesc copiilor şi părinţilor care au făcut posibilă o colaborare deosebită între noi, participând la activităţile parohiei noastre (pictură de icoane pe sticlă, programe artistice cu poezii, cântece şi colinde, jocuri educative, cateheză şi socializare). Mă bucur că încep să înţeleagă că Biserica suntem cu toţii, fiecare punând partea lui de râvnă şi lucrare pentru binele tuturor. Le mulţumesc tuturor – de la oamenii care poate prin reticenţă şi răceală m-au învăţat să fiu mai atent, mai bun, mai rugător – până la cei ce ne-au fost „mame”, „taţi” şi „fraţi”. Le mulţumim celor ce ne-au arătat iubirea şi preţuirea lor. Le mulţumim pentru îngăduinţă, răbdare, efort, rugăciune şi tot ce au făcut din dragoste de Dumnezeu şi de Biserică.

Şoarşul este şi va fi parohia sufletului meu; e o parohie a rugăciunii, a aşteptării, a încrederii şi a bizuinţei mele în Dumnezeu. De aceea îl rog pe Domnul să ne binecuvânteze pe toţi, aşa, ca pe o familie, să ne ţină uniţi, să ne dea putere şi răbdare, să pună în sufletele noastre dragostea de El şi unii faţă de alţii, să pună rugăciunea şi dorinţa de mântuire. Îl rog să ne ţină sănătoşi, să trăim mulţi ani în linişte şi armonie.

Părintele Ciprian Adomnicăi, Şoarş, ianuarie 2015

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015