Părintele profesor Ioan Glăjar, darul lui Dumnezeu pentru noi

Ne-am despărţit de curând, pentru o vreme, de Părintele profesor Ioan Glăjar. Un om remarcabil, o viaţă închinată Domnului, o prezenţă luminoasă în amintirile tuturor celor care l-au cunoscut.  Prilej de aducere aminte, după îndemnul Sf. Ap. Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7).

În temniţele comuniste

Părintele profesor Ioan Glăjar s-a născut în Ucea de Jos la 24 martie 1929. Între anii 1936-1940 a urmat şcoala primară din satul natal, iar din 1940 până în 1950, cursurile Liceului „Radu Negru” din Făgăraş, cu două întreruperi: prima din cauza unor probleme de sănătate, iar a doua din cauza prigoanei comuniste.

Pentru că era membru în organizaţia secretă anticomunistă „Frăţia de Cruce”, în 29 iunie 1948, fiind în ultima clasă de liceu, este arestat împreună cu alţi colegi şi duşi la Securitatea din Făgăraş, apoi la cea din Braşov. Anchetaţi şi bătuţi cu cruzime, tinerii arestaţi sunt întemniţaţi la penitenciarul din Braşov în aceeaşi celulă cu Părintele Arsenie Boca. Abia după 7 luni de temniţă a avut loc un proces la Tribunalul Militar din Braşov, în urma căruia este condamnat la un an de închisoare corecţională pentru „delict de uneltire împotriva orânduirii de stat”. Este eliberat după un an şi trei luni de la arestare, respectiv pe 1 octombrie 1949.

După eliberare, prima grijă i-a fost aceea de a continua ultima clasă de liceu şi de a susţine examenul de bacalaureat. Din cauza condamnării nu este primit la cursurile zilnice, ci doar la cele cu frecvenţă redusă, care trebuiau justificate de o activitate în câmpul muncii. Astfel, este nevoit să lucreze ca pontator şi referent tehnic pe unul din şantierele care edificau combinatul chimic şi oraşul Victoria. Deşi avea la dispoziţie puţin timp pentru pregătirea cursurilor şi a examenelor, Părintele a reuşit să termine ultima clasă şi să ia examenul de bacalaureat.

Tot din cauza condamnării suferite, înscrierea la facultate nu a fost posibilă. A încercat la Iaşi, mai întâi la Facultatea de Construcţii, apoi la Facultatea de Matematică şi Fizică şi, în cele din urmă, la Institutul Pedagogic. Avea să afle aici că era dat un ordin de la Ministerul Învăţământului să nu fie primit niciun candidat cu cazier juridic. La îndemnul unui consătean, în toamna anului 1950 se înscrie la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, unde nu se cerea cazierul.

După primul an de Teologie, fiindu-i greu să renunţe la vechea pasiune, matematica, încearcă pentru ultima dată să dea admitere la Facultatea de Matematică şi Fizică din Cluj, dar şi aici a fost respins, ca la Iaşi. Se întoarce la Sibiu, unde îşi continuă studiile teologice, dedicându-se întru totul acestora. Începe de acum să-şi croiască un drum luminos pe calea teologiei, prin seriozitate şi perseverenţă în studiu, absolvind cu aceleaşi calificative bune şi excelente şi cursurile de doctorat din cadrul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti.

S-a căsătorit în anul 1954, pe 15 august, cu domnişoara Doina-Maria Albu, fiică de preot din zona Mediaşului, pe care a respectat-o şi a iubit-o toată viaţa. „Eu şi soţia mea, spune Părintele, ne-am cunoscut la Sibiu şi ne-am căsătorit din dragoste. Ne-am înţeles unul pe altul şi am fost solidari în lupta vieţii, iar când această luptă a fost deosebit de grea ne-am încurajat reciproc. Eu n-am umbrit cu nimic demnitatea soţiei mele, iar soţia mea a sporit demnitatea amândurora şi prestigiul familiei noastre prin credinţa ei exemplară şi prin slujirea ei ca educatoare a celor tineri şi ca iniţiatoare, formatoare şi conducătoare a corului bisericesc.” Au fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu doi copii, Irineu şi Ligia, care i-au adus Părintelui realizarea dorinţei sale neîmplinite din tinereţe, amândoi fiind profesori de matematică: domnul Irineu în SUA, iar doamna Ligia în oraşul Victoria.

O viaţă închinată parohiei din satul natal: „Am rămas pentru totdeauna cu ei”

Încă din primul an de studenţie la Institutul Teologic Universitar, profesorul dr. Nicolae Mladin, viitorul mitropolit al Ardealului, l-a ales colaborator al său în cadrul redacţiei publicaţiei şaguniene „Telegraful Român”. După obţinerea Licenţiei în Teologie ca şi după absolvirea cursurilor de doctorat, Părintele a solicitat să fie numit într-unul din posturile vacante din administraţia bisericească de la Sibiu, dar Departamentul Cultelor, presat de securitate, n-a acceptat. În cele din urmă a fost îndrumat să solicite o parohie rurală. După câteva încercări a fost numit în Parohia Axente Sever din judeţul Sibiu, dar Departamentul Cultelor n-a recunoscut această numire. În 1960, când s-a vacantat Parohia Ucea de Jos, conducerea Arhiepiscopiei Sibiului l-a numit preot paroh pe seama acestei parohii, fiind recunoscut în cele din urmă şi de Departamentul Cultelor.

În satul său natal, Părintele profesor Ioan Glăjar a slujit cu devotament şi credinţă jertfelnică timp de 52 de ani, 47 de ani ca preot paroh şi 5 ani ca preot pensionar. Într-un interviu acordat publicaţiei noastre în 2008, Părintele profesor spunea: „ca preot paroh în Ucea de Jos, m-am străduit să-mi fac datoria deplin. Fireşte nu ştiu în ce măsură Dumnezeu a fost şi este mulţumit de viaţa şi slujirea mea preoţească, dar consătenii, şi respectiv enoriaşii mei, mi-au acordat tot timpul credibilitate, preţuire, respect, înţelegere şi ajutor necondiţionat, desigur nu fără nici o excepţie. Bucurându-mă de toate acestea din partea lor, mi-a fost sufleteşte imposibil să dau curs unor oferte de avansare, ivite după un timp pe neaşteptate, şi să mă despart de ei, să-i părăsesc, să nu le mai fiu preot paroh. Şi aceasta, mai ales atunci când biserica noastră parohială era prăbuşită. Am rămas, deci, pentru totdeauna cu ei şi împreună am reconstruit biserica, împreună ne-am rugat lui Dumnezeu în duminici şi sărbători, în biserică şi în casele lor, şi împreună I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate”.

Consilier economic şi profesor la Sibiu

În paralel cu postul de preot paroh la Ucea de Jos, Părintele profesor Ioan Glăjar a mai ocupat şi alte posturi la Sibiu, între anii 1974-1990. Apreciat de către ÎPS Nicloae Mladin, a fost numit consilier economic al Arhiepiscopiei Sibiului, ocupând această funcţie 2 ani, între 1974-1976. În primăvara anului 1976, Rectoratul Institutului Teologic Universitar din Sibiu l-a cerut de la forururile superioare pentru un post de dascăl de teologie la acest institut. A predat cursuri de Îndrumări Misionare timp de 2 ani, iar în următorii 11 ani Istoria Religiilor şi Teologie Fundamentală. În acest timp a participat la mai multe conferinţe teologice interconfesionale ce s-au desfăşurat la Sibiu, Bucureşti şi Cluj. De asemenea, a ţinut prelegeri, aproape în fiecare vară, la cursurile preoţeşti de îndrumare misionară la Sibiu, Alba Iulia, Bucureşti, Arad, Mănăstirea Brâncoveanu şi Mănăstirea Râmeţ.

Ca doctorand şi apoi ca preot paroh şi dascăl de teologie, Părintele profesor Ioan Glăjar a elaborat mai multe studii, eseuri, predici şi articole teologice şi istorice, pe care le-a publicat în mai multe reviste teologice şi publicaţii bisericeşti: Ortodoxia, Studii Teologice, Mitropolia Ardealului, Îndrumătorul Bisericesc şi Telegraful Român. Pe temeiul acestor studii şi articole, Părintele profesor este considerat în Biserica noastră Ortodoxă drept teolog, fiind inclus în Dicţionarul Teologilor Români alcătuit de către Părintele Prof. Dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, publicat în 1996.

În temeiul calificativelor primite ca student şi doctorand şi în temeiul studiilor elaborate şi publicate, Părintele profesor Ioan Glăjar a fost propus, de către corpul profesoral al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti şi de către Patriarhia Română, între anii 1970-1977, pentru câteva burse de studii în străinătate: la Oxford, la Viena şi la Paris. Dar, de fiecare dată, autorităţile statului român comunist i-au refuzat ieşirea din ţară, din acelaşi motiv pentru care nu a fost acceptat student la matematică şi mai ales pentru că fostul deţinut politic refuza în mod sistematic să fie informator.

16 ani dificili

În anul 1990, fiind nevoit să acorde prioritate problemelor de sănătate, dar şi celor parohiale şi familiale, a renunţat la postul din Sibiu şi a rămas ca preot paroh în Ucea de Jos. Cei 16 ani pe care Părintele profesor i-a împărţit între Ucea şi Sibiu i-au adus multe greutăţi, cărora s-a străduit să le facă faţă. În toţi acei ani, a fost nevoit să acorde prioritate obligaţiilor parohiale, mai ales că 12 ani, din cei 16, a avut şantier de construcţii şi de pictură la biserică. Atât pentru satisfacerea nevoilor religioase ale enoriaşilor, cât şi pentru buna desfăşurare a lucrărilor de reconstruire a bisericii parohiale, a fost nevoit să facă des naveta Ucea – Sibiu şi alte deplasări în scopul aprovizionării şantierului cu toate cele necesare.

În privinţa pregătirii cursurilor sale, Părintele profesor mărturisea: „Aflându-mă atâţia ani în această situaţie, pregătirea prelegerilor şi a altor obligaţii didactice, bineînţeles, afară de ţinerea cursurilor, o făceam aproape numai noaptea. Aşa se explică, în parte, şi faptul că am scris foarte puţin în viaţă, în raport cu alte cadre didactice din domeniul teologic, cadre care, mai ales la începutul carierei lor didactice, nu prestau decât activitate în domeniul învăţământului”.

Distincţii şi aprecieri

Activitatea bisericească şi teologică a Părintelui Profesor Ioan Glăjar a fost apreciată cu diferite distincţii. Astfel, Mitropolitul Ardealului Nicolae Colan i-a acordat distincţia şi dreptul de a purta brâu roşu, iar ÎPS Dr. Nicolae Mladin, în anul 1975, l-a ridicat la treapta de iconom stavrofor, cu dreptul de a purta cruce pectorală. Tot în anul 1975, Patriarhia Română, cu prilejul aniversării Semicentenarului Patriarhiei Române şi a împlinirii a 90 de ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, i-a conferit Efigia Jubiliară de Argint, emisă cu ocazia aniversării acelor evenimente, patriarh fiind PF Dr. Iustin Moisescu. În anul 2003, Consiliul Local al Comunei Ucea, la iniţiativa domnului primar Vasile Bârsan, a acordat Părintelui Profesor Ioan Glăjar Diploma de Cetăţean de Onoare al Comunei Ucea, pentru slujirea şi activitatea sa ca preot paroh în Ucea de Jos, vreme de 43 de ani fără întrerupere, pentru merite culturale şi intelectuale, care au adus cinste Comunei Ucea. În 18 decembrie 2011, ÎPS Dr. Laurenţiu Streza l-a cinstit pe Părintele profesor cu Ordinul Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.

În 2004, Părintele profesor Ioan Glăjar a deţinut pentru puţin timp funcţia administrativă de protopop al Protopopiatului Ortodox Român Făgăraş.

În sufletele noastre până la reîntâlnirea în Veşnicie

Pentru şansa de a-l cunoaşte pe Părintele profesor Ioan Glăjar şi de a-i fi ucenic îi sunt recunoscător IPS Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, care m-a numit preot paroh la Ucea de Jos în aprilie 2007. Am avut o relaţie apropiată, Părintele profesor cucerindu-mă cu bunătatea sa, cu blândeţea, cu înţelepciunea şi cu sfatul său. M-a copleşit şi m-a biruit cu răbdarea sa, cu smerenia şi cu dărnicia sa. L-am cunoscut pe Părintele profesor bucurându-se de frumuseţea vârstei sale patriarhale, luptându-se optimist cu neputinţele trupului şi înconjurat cu multă dragoste de către toţi credincioşii parohiei Ucea de Jos şi nu numai. În cei 5 ani de zile, de când s-a pensionat, a fost nelipsit de la biserică, remarcându-se cu o prezenţă de mult bun simţ, căutând să nu-mi fie pricină de sminteală în slujire, participând la Sfânta Liturghie din duminici şi sărbători şi slujind împreună cu mine parastasele, Taina Sfântului Maslu, de la biserică şi de la casele credincioşilor, şi mai ales Deniile Postului Mare.

Avea un mod personal de a sărbători evenimentele familiei sale şi cele personale, venind mai devreme la biserică, aducând daruri, donaţii, prescură şi vin pentru Sfânta Liturghie şi împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La sfârşit, la provocarea mea, se lăsa purtat în amintirea trecutului său, de unde, de fiecare dată, am învăţat câte ceva.

Am fost mereu sprijinit şi încurajat în toate activităţile mele pastorale; îi îndemna deseori pe credincioşii noştri să-mi fie ascultători şi să-mi arate cinste şi respect cum se cuvine unui părinte duhovnicesc. Mi-a fost bun sfătuitor în diferitele probleme pe care le-am întâmpinat în parohie, dar şi în cele administrative şi misionare ale protopopiatului care mi-a fost încredinţat de curând spre administrare, asigurându-mi şi sprijin duhovnicesc prin pomenirea în rugăciunile sfinţiei sale.

Toate calităţile părintelui profesor pe care le-am descoperit sunt nu numai însuşiri şi daruri personale primite de la Dumnezeu, ci sunt, în acelaşi timp, şi daruri pentru noi toţi, cei care l-am cunoscut, daruri care ne provoacă la efortul de a le dobândi şi noi pentru folosul nostru şi al semenilor noştri. Părintele însuşi a fost pentru noi toţi un dar de la Dumnezeu, pentru a spori în credinţă şi pentru a învăţa să fim Oameni. Pentru că Părintele profesor Ioan Glăjar mi-a fost pildă de slujire, iar familiei mele şi tuturor credincioşilor noştri pildă de trăire a vieţii creştine, a intrat în sufletele noastre, unde va rămâne mereu, până-n Veşnicie.

Pr. protopop Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 64 - mai 2012

Despre bunici, cu dragoste şi dor…

În Ohaba, satul românesc de sub Munţii Făgăraş, am să mă întorc întotdeauna cu inima strânsă... Acolo, în lumea aceea ce mai dăinuie parcă doar între cer şi inimi de bătrâni, îmi stau ascunse cele mai de început amintiri. Sunt multe locurile unde mi-aş dori să ajung, însă unul singur acela la care mă voi întoarce întotdeauna…

Existenţa fiecărui om ascunde în umbră un spaţiu al formării sale. Pentru mine, lumea sufletului meu e Ohaba. Iar atunci când mă gândesc la Ohaba, limitez, fără a-mi da seama, întregul spaţiu geografic la casa bunicilor mei.

Mi-aş dori ca aceasta să fie povestea lor, a unui preot care în adâncul sufletului său a rămas întotdeauna sibian şi a unei tinere preotese, din Perşani, pentru care menirea de a fi soţie, mamă şi bunică avea să-şi găsească împlinirea în satul înghesuit la poalele Munţilor Făgăraş. Aceşti oameni, care au rămas fideli unui spaţiu, neabandonându-l pentru un alt fel de confort material sau spiritual, afişează un tip de comportament impropriu multora dintre noi. Şi-au lăsat vieţile să-şi urmeze cursul, fără a se împotrivi… Departe de a fi delăsători, au înţeles că fiecare om e rânduit unui loc, iar în lupta cu timpul şi modernitatea, ei au ales să trăiască încet.

Pe bunicul nu mi-l pot imagina altfel decât aşa cum l-am cunoscut eu, ca pe omul blând, cu părul alb şi vorbe puţine. Sărac la vorbă din pricina chibzuinţei şi a modestiei, cu o privire care vădeşte bunătate şi căldură sufletească şi care suplineşte disponibilitatea sa de a comunica. Bunicul e omul pe care l-am descoperit foarte târziu. Probabil pentru că am avut nevoie de maturitate pentru a ajunge să-l cunosc, să-l înţeleg şi să mi-l apropii. Poate pentru că el nu a ştiut niciodată să fie comercial, nici în relaţia cu cei apropiaţi, nici faţă de oameni în general. Târziu am înţeles faptul că dincolo de aparenta răceală pe care o afişează, se ascunde un om format prin educaţie să nu îi deranjeze pe ceilalţi, ci să trăiască discret.

Amintirea serilor de vară când adormeam privindu-l pe bunicul rugându-se îmi va umple întotdeauna inima de bucurie. M-am întrebat mereu ce se ascundea în spatele îngenuncherii sale, pentru cine se ruga bunicul, cum ne cuprindea pe toţi ai lui în rugile întinse către cer. Uneori mi-e dor să revăd imaginea bunicului cufundat în rugăciune, să resimt emoţia de atunci. Dar timpul a trecut, iar verişorii mei mai mici au dreptul la a-şi croi propriile lor amintiri cu bunicii. Între timp, camera amintirilor a fost reamenajată, iar acum serveşte drept spaţiu de trecere dintr-o încăpere într-alta. În sufletul meu însă, ea are aceeaşi rezonanţă şi aceeaşi poveste.

Mama Ica, căci aşa m-am obişnuit a-i spune bunicii, a avut dintotdeauna o sensibilitate extraordinară pentru copii. Dumnezeu a rânduit să fie educatoare şi a binecuvântat-o cu şapte nepoţi, însă încercările pe care viaţa i le-a pregătit nu au fost uşoare. Şi-a pierdut de tânără un copil şi cu toate acestea a avut puterea să crească alte trei fete cu inima deschisă… Mereu am avut senzaţia că Mama Ica a crescut trei fete pe pământ şi un înger în ceruri. În fiecare an, de ziua lui Gabriel, bunica mă lua cu ea la cimitir. Am revăzut de atâtea ori întâlnirea emoţionantă dintre o mamă şi amintirea copilului său. Îl iubea prin toate florile pe care i le culegea din curtea casei şi îi vorbea prin intermediul rugăciunilor sale. Lângă mormânt, privirea bunicii zbura în veşnicia clipei. Nu pleca niciodată de la cimitir fără să-mi amintească câţi ani ar fi avut băiatul ei. Mai târziu, am înţeles că nu cu mine vorbea, ci cu ea însăşi, cu dorurile ei...

Mi-e dor de Mama Ica mai ales în zilele de sărbătoare, în momentele când oraşul şi modernitatea rămân departe de atmosfera pe care bunica reuşea s-o croiască în jurul Naşterii Domnului, a Învierii Sale şi a tuturor sărbătorilor de peste an. Şi cred că nimeni nu va putea să înlocuiască vreodată, în imaginarul meu, adierea de dragoste pe care am simţit-o din partea bunicii. Dacă aş vrea să-i mulţumesc pentru ceva, e pentru dăruirea sa necondiţionată, pentru ochii ei albaştri în care obişnuiam să-mi vărs neputinţele de copil, pentru firea sa muzicală, pentru toate versurile pe care mi le-a recitat, pentru că mi-a şoptit povestea copilăriei mele.

Acum, când anii mei bat la poarta maturităţii, iar anii lor par a-şi iuţi tot mai mult pasul, port în sufletul recunoştinţa pentru răgazul pe care l-am primit, în drumul meu prin viaţă, de a-i fi cunoscut pe aceşti oameni, bucuria de a fi putut să trăiesc, alături de ei, mai aproape de Dumnezeu.

Mi-aş dori ca întâlnirea dintre mine şi condei să lase în urmă mulţumirea faţă de cei pe care nici timpul şi nici uitarea nu mi-i va putea smulge din inimă. Mulţumesc mama Ica, Mulţumesc bunicu’!

Iulia-Dorina Stanciu

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Şoarş

 

După ce urci dealul Galaţiului, peisajul depresiunii plate, mărginită în zare de Munţii Făgăraşului, se schimbă complet. Alternanţa de văi şi dealuri, păduri şi păşuni, oferă în aceste părţi ale Ţării Făgăraşului o privelişte odihnitoare. Nu degeaba turismul rural a început să se dezvolte bine în această zonă caracterizată timp de secole de multiculturalismul convieţuirii între două neamuri diferite. După exodul saşilor, bisericile româneşti ortodoxe au rămas principalele centre spirituale din aceste localităţi. Un astfel de centru este şi biserica din Şoarş, despre care ne vorbeşte Pr. Dumitru Hilohe, parohul ei din 2010:

La marginea satului

Comuna Şoarş este situată la nord de oraşul Făgăraş, la o distanţă de 13 km, fiind înconjurată de dealuri şi coline şi având ca vecini: satul Felmer la est, satul Seliştat la vest, satul Bărcut la nord-vest, satul Văleni la nord-est şi satul Rodbav la sud-vest.

Din cele mai vechi timpuri au trăit pe aceste meleaguri români ortodocşi, iar după venirea saşilor aici, în secolele XII-XIII, au rămas să convieţuiască împreună cu aceştia. Păstrători de-a lungul veacurilor ai credinţei strămoşeşti, credincioşii ortodocşi de aici au reuşit să îşi clădească mai întâi o biserică din lemn, după posibilităţile lor modeste. Aceasta va fi înlocuită de una nouă în prima jumătate a secolului XIX, aproximativ pe la anul 1840.

Ridicată cu multă jertfă

Această nouă biserică, în care credincioşii înalţă rugăciuni şi în prezent, a fost ridicată cu mult sacrificiu de către locuitorii de atunci ai comunei Şoarş. Din istorisirile bătrânilor de azi reiese că pentru ridicarea bisericii fiecare familie şi-a vândut câte o vită din propria ogradă, iar cu banii strânşi s-au procurat cele necesare construirii actualului lăcaş de cult.

Biserica este situată în cimitirul ortodox, la marginea nord-vestică a localităţii, pe deal, în strada lăturalnică de sus, de unde domină cu silueta ei zveltă întreg satul si împrejurimile. Construcţia este în formă de corabie, cu ziduri groase din piatră si cărămidă. Bolţile din cărămidă sunt în număr de cinci şi sunt unite cu arcuri semicilindrice, pornind de la limita superioară a zidurilor. Absida altarului este mai joasă, fiind în formă de piramidă trunchiată. Turnul este structurat la interior pe trei niveluri, la cel superior fiind amplasate cele trei clopote.

Alături de biserică, la aproximativ 6 metri distanţă, se află casa parohială a cărei clădire datează, conform actelor aflate în arhiva parohiei, din anul 1908, servind de-a lungul timpului şi ca dispensar, şcoală sau cămin cultural.

Preoţi slujitori

Biserica a fost păstorită de-a lungul timpului de mai mulţi preoţi, dintre care sunt cunoscuţi, după semnăturile în matricole, următorii: Pr. Iosif Răgneală (1841-1875), Pr. Vasile Joantă (1876), Pr. Ioan Răgneală (1876-1910), Pr. Ioan Răduleţ (1910-1912), Pr. Dionisie Turcu (1912-1965), Pr. Andrei Aldea (1965-1979), Pr. Gheorghe Leonte (1979-2010).

Pr. paroh Dumitru Hilohe

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

Biserica „Sfânta Paraschiva” din Luţa

Satul Luţa aparţine de comuna Beclean şi este situat la 8 km sud-vest de Municipiul Făgăraş. Această comunitate mică, recenzată în 1733 cu 25 de familii (în jur de 125 de suflete), este cea care ni l-a dat pe preotul şi profesorul Valeriu Literat, al cărui nume îl poartă astăzi muzeul Ţării Făgăraşului. Despre istoria satului, care a fost în timp şi filie a satului Ludişor, ne povesteşte astăzi părintele Neculaie Bera, paroh din 1997:

Începuturile

Despre înfiinţarea satului se găsesc puţine date. După părerea istoricului Augustin Bunea, satul Luţa ar fi fost înfiinţat prin secolul al XIII-lea, de locuitorii emigranţi din Dalmaţia – provincie a imperiului Austro-Ungar – care s-au strecurat spre răsărit în Transilvania şi s-au aşezat pe locul unde se află azi satul.

Numele Luţa e luat de la familia Lutiţa, emigrată aici din Raguza, care mai târziu s-a prescurtat şi transformat în Luţa. Adevărul acestor date istorice este confirmat şi prin „Diploma de nobil” a familiei Luţoi, familie care există şi azi în sat. În această „diplomă” numele familiei Lutiţa a fost maghiarizat ca Luczai (Luţoi). Nobilul Luţoi a adus aici, mai târziu, familia Szatmaryi, de asemenea nobilă. Toţi locuitorii satului au devenit iobagii acestor două familii nobiliare. După anul 1848, familiile Breazu, Grama, Literat, Opriş şi Secheli, făcându-se „grăniceri”, au devenit cetăţeni liberi.

Biserica, şcoala ei şi preoţii

Biserica actuală a fost construită în anul 1870, pe fundaţiile unei biserici din lemn. Are fundaţia din piatră, zidăria din cărămidă, cu acoperişul din lemn şi ţiglă solzi.

Pe lângă biserică s-a mai construit pe la anul 1850 o „şcoală confesională”, unde predau preotul şi un dascăl. Edificiul de şcoală a fost cumpărat de biserică de la un urmaş al nobilului Szatmaryi. Acestui edificiu i s-a făcut o reparaţie capitală şi extindere în anul 1908 şi a funcţionat ca „şcoală confesională” până în anul 1921, când a devenit „şcoală de stat”.

Biserica şi şcoala au fost construite prin munca şi participarea materială a credincioşilor din sat, precum şi cu ajutorul familiilor de nobili Luţoi şi Szatmaryi.

Ca preoţi care au funcţionat o perioadă mai îndelungată la Luţa au fost: Ilie Secheli (1950-1961) şi Valeriu Literat (1907 - 1919), localnici. Acesta din urmă s-a afirmat ca distins om de cultură în Ţara Făgăraşului. După 1918 urmează cursuri universitare şi devine profesor de limba franceză la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş. Desfăşoară o intensă activitate ştiinţifică în domeniile istorie, lingvistică, folclor etc. Realizarea de apogeu este înfiinţarea «Muzeului de Etnografie al „Ţării Oltului” » din Făgăraş, care astăzi îi poartă numele.

Cu timpul, parohia Luţa a devenit filie a parohiei din satul Ludişor, iar preoţii care s-au perindat şi au slujit o perioadă mai scurtă au fost: pr. Ioan Buligan, pr. Gheorghe Moldovan, pr. Ioan Malanca, pr. Gheorghe Postolache, pr. Ioan Stanislav, pr. Ioan Ţeţu, pr. Ioan Gaciu, pr. Grigore Vuţu, pr. Gheorghe Cosma, pr. Ioan Bica, pr. Ioan Stroia, pr. Ioan Ştefan, pr. Valentin Fătu.

Conservare şi restaurare

Biserica a fost pictată în anul 1973 sub conducerea părintelui Ioan Ştefan, paroh în Ludişor, şi cu ajutorul material substanţial al unor familii ca: Nicolae Botu, prof. Octavian Literat, prof. Octavian Ludu, Matei Milea, Valentin Gheţea, Lazăr Ludu, prof. Mircea Ludu, Constantin Renciu şi cu ajutorul Consiliului Parohial şi al tineretului din sat.

O revigorare serioasă a avut loc în ultimii 14: s-a retencuit exteriorul bisericii în terasit precum şi zidul înconjurător; s-a repictat tot ce era deteriorat în antreul, pronaosul, naosul şi exteriorul bisericii; construcţia de la intrarea în incinta bisericii a fost repictată şi s-a înlocuit acoperişul cu tablă în formă de solzi; s-au completat icoanele lipsă pentru sărbătorile de peste an prin donaţiile credincioşilor; s-a dotat biserica cu cărţi de cult, covoare persane şi trei veşminte complete pentru slujbă; s-a montat paratrăznet la biserică; s-au dublat toate geamurile de la biserică şi s-au montat ferestre la geamurile turnului; s-a revopsit acoperişul de tablă al bisericii şi s-a realizat încălzirea bisericii prin dotarea cu sobe de teracotă şi convectoare pe gaz metan.

Toate acestea au fost posibile datorită sprijinului şi ajutorului dat de credincioşi şi membrii Consiliului parohial, care s-au implicat în înfăptuirea acestor realizări.

Pr. paroh Neculaie Bera

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Părintele Arsenie Boca şi Evanghelia din Galaţi

În biserica Parohiei Făgăraş-Galaţi poate fi văzută şi sărutată o Sfântă Evanghelie a cărei ferecătură este lucrată de mâinile Părintelui Arsenie Boca. Pentru a afla povestea ei şi a unor vremuri crunte, de neînchipuit pentru cei care nu le-au trăit, părintele paroh Cornel Ursu ne-a oferit lucrarea doamnei Elena Manta, din care am extras un episod relatat de părintele Ioan Comşa, paroh între anii 1936-1978. Considerat de către Securitate ostil noului regim comunist, părintele Comşa era pus sub urmărire şi a fost ridicat de câteva ori. Una dintre arestări a avut loc în 1948. În relatarea ei apare întâlnirea cu Părintele Arsenie, pe care îl cunoştea din facultate, şi povestea Evangheliei.


„Dimineaţa am fost legaţi cu cătuşe şi sârmă ghimpată şi am fost duşi la Braşov, la Securitate, în vila „Popovici” şi ne-au băgat într-o cameră unde era o forfotă înspăimântătoare. Acolo era un dulap şi un oarecare a deschis uşa şi m-a băgat în acest dulap şi am simţit că mă sufoc. M-au scos afară înjurându-mă şi lovindu-mă. M-au băgat într-o celulă mică, încât nu puteai să stai decât în picioare, unde era un bec electric de mare voltaj care te orbea, umezeală, murdărie şi miros de urină. Acolo am fost ţinut, cred, patru zile, cu o bucată de pâine. Când m-au scos eram năucit de oboseală. M-au dus pe nişte trepţi în sus şi m-au pus într-o cameră, au încuiat uşa după ce mi-au luat şiretele de la bocanci şi cureaua. După un timp au venit trei indivizi cu bastoane de cauciuc. Pe unul îl ştiam că este Ionescu Brăila din Făgăraş. În această cameră erau două birouri faţă în faţă. Brăila în faţa mea. A scos o foaie de hârtie şi mi-a dat-o de am citit-o. Erau douăsprezece puncte la care mi-a spus să răspund afirmativ. Douăsprezece capete de acuzare. După ce le-am citit, mi-am dat seama că răspunzând aşa era o condamnare grea şi sigură. Am spus că nu răspund la asemenea acuzaţii mincinoase. M-a lovit cu bastonul peste cap şi pe urmă pe unde apuca. Dădea cu toată forţa. Nu am vrut să recunosc nimic şi din nou începea bătaia. (…) Aşa au ţinut-o, cred, vreo două săptămâni.
Aceste bestii vroiau să recunoaştem că am organizat mişcare legionară şi ajutorul legionar din jurul Făgăraşului şi la Rupea. Eu nu am fost la Rupea niciodată şi nu voiam să-mi pun ştreangul de gât. Bătaia şi înfometarea erau argumentele lor. Apare la un moment dat şeful Securităţii, Tomescu, care mi-a zis că dacă nu recunosc, „schimbăm foaia”. Şi cu adevărat, au schimbat-o. A doua zi mi-au legat mâinile cu o împletitură de lână şi m-au pus „la fus”. Printre coate au băgat un drug de fier şi e sub genunchi şi m-au făcut ca un vârtej, cu tălpile goale şi fundul gol. Loveau pe tălpi, pe fund şi peste testicule. După ce am fost aproape leşinat, m-au aruncat pe jos şi au turnat o găleată de apă peste capul meu şi m-am dezmeticit. Mi-au ordonat să scriu. Le-am arătat mâinile. Degetele erau aşa de umflate încât nu mai puteam ţine tocul în mâini şi i-am zis lui Brăila să scrie. Miroseau a băutură, căci toţi erau beţi. El citea, eu ziceam că nu semnez. Imediat curgeau bastoanele în cap. atunci mi-au spart timpanul la urechea dreaptă. Am asurzit imediat şi mă lua cu ameţeli. M-au dus în celulă, a doua zi din nou la anchetă, cu bastoane, „cu fusul”, cu tocmeală şi lovituri, din două în două zile. Cu mare greutate am răspuns la şase întrebări şi am semnat cu greu. Mi-au luat bocancii şi m-au dus într-o cameră la subsol, unde era un prici pe colţul căruia m-am aşezat, murdar şi plin de sânge. Acolo erau o sumedenie de oameni. (…)
Dintr-un colţ din fundul camerei am văzut că se ridică cineva îmbrăcat în reverendă albă şi a venit lângă mine. M-am mirat mult, că nu ştiam că şi Părintele Arsenie Boca este arestat şi în anchetă. Pe Părintele Arsenie l-am cunoscut de foarte mulţi ani şi eram prieteni. Această prietenie a durat până la moartea Părintelui. El nu m-a întrebat nimic, că ştia că eram contra comunismului. Pe Părintele Arsenie îl duceau la anchetă seara şi venea dimineaţa. M-a luat de pe marginea priciului şi mi-a făcut loc lângă el şi m-a spălat şi oblojit. Avea un moral foarte ridicat şi permanent un zâmbet de satisfacţie pe buze. O, Părinte Arsenie! Ai tămăduit rănile celui ce căzuse între tâlhari! Părintele Arsenie era acolo la Securitate un stâlp de lumină pentru sufletele chinuite şi disperate şi deznădăjduite de situaţia în care ţara întreagă era căzută pe mâini de bestii...
Am stat acolo până ce m-am refăcut, cred că două săptămâni, şi de acolo m-am dus la închisoarea din Braşov. Pe Părintele Arsenie l-am lăsat acolo. Târziu, după ce m-am eliberat, am auzit că l-au dus la Canal. L-am văzut peste câţiva ani când lucra la Schitul Maicilor în Bucureşti. I-am dus acolo material inoxidabil şi mi-a lucrat ferecătura de Evanghelie, care se poate vedea în biserica din Galaţi.”

(Pr. Ioan Comşa, în volumul Elena Manta – Galaţi-Făgăraş: loc de întâlnire a două binecuvântate ţinuturi româneşti)

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Sfântul Ierarh Andrei Şaguna (1808-1873) – apărător al Ortodoxiei şi mare iubitor al românilor

La propunerea Arhiepiscopiei Sibiului, în luna iulie Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Mitropolitului Andrei Şaguna, cu data de prăznuire la 30 noiembrie. Pentru că până la proclamarea canonizării nu mai este mult, ne-am gândit să ne pregătim pentru evenimentul care va avea loc la Sibiu printr-o (re)aducere în memorie a personalităţii marelui ierarh.

În mijlocul ostilităţilor istorice
Istoria poporului român este şi istoria credinţei sale; nu se poate vorbi de o separare între cele două aspecte ale existenţei sale. Pe teritoriul românesc, credinţa creştină nu s-a bucurat de libertatea de manifestare, aşa după cum nici poporul român nu a fost liber în decursul istoriei sale, cunoscând dominaţia mai multor popoare străine: maghiari, habsburgi, otomani etc. Cea mai obidită parte a ţării a fost Transilvania, aflată în sfera dominaţiei maghiare şi habsburgice. De-a lungul timpului, Biserica ortodoxă română din Transilvania a fost strivită de asuprirea habsburgică şi dominaţia imperială, care i-a supus pe românii ortodocşi fie prozelitismului calvin, fie celui catolic. De abia după 1800 li se permite românilor ortodocşi să aibă un ierarh român.
În acest context, anii 1848-1918 reprezintă o perioadă de organizare a Bisericii Ortodoxe Române transilvănene sub autoritatea mitropolitului Andrei Şaguna şi a urmaşilor săi. Vechiul mitropolit, Vasile Moga, nu reuşise să schimbe situaţia umilitoare a Bisericii ortodoxe, lucru înfăptuit însă de trimisul lui Dumnezeu, mitropolitul Andrei. Acesta se naşte la 20 decembrie 1808 la Mişcolţ (Ungaria) sub numele de Anastasiu, din părinţii macedoneni Naum şi Anastasia. Este botezat în noua biserică ortodoxă din Mişcolţ. Tatăl său, din cauza greutăţilor financiare, trece la catolicism; conform legii de atunci, copiii minori treceau la confesiunea tatălui; însă prin rugăciunile şi stăruinţele mamei sale, la 18 ani Anastasiu declară că rămâne în credinţa strămoşească, ca şi fraţii săi.
Trece cu succes treptele şcolilor din Mişcolţ şi Pesta, studiază Filosofia şi Dreptul la Pesta, iar în casa unchiului său din partea mamei cunoaşte pe oamenii de cultură Petru Maior, Samuil Micu, I. Teodorovici, formându-se astfel într-un mediu legat de libertatea culturală românească.
La Vârşeţ începe studiile teologice ortodoxe, la 21 de ani, unde se bucură de o apreciere deosebită. Primind binecuvântarea mitropolitului din Carloviţ, intră în Mănăstirea Hopovo, unde este tuns în monahism sub numele de Andrei; avea atunci 25 de ani. În 1834 este hirotonit ierodiacon, apoi este numit profesor la seminarul din Carloviţ. În 1837 este hirotonit ieromonah, ajunge stareţ şi pentru o perioadă predă la secţia română a Seminarului teologic de la Vârşeţ.
În 1846 este numit vicar la Sibiu, în urma morţii episcopului Vasile Moga, apoi este candidat la funcţia de episcop, recunoscut de Curtea de la Viena şi hirotonit în 1848, la Carloviţ. La întoarcerea sa la Sibiu este primit cu mare bucurie nu numai de credincioşii ortodocşi, ci chiar de unii greco-catolici. În cuvântul său, Simion Bărnuţiu îi cere să ia „conducerea naţiunii”.

Românii ortodocşi au din nou mitropolie
Una din primele probleme abordate de noul ierarh a fost organizarea Bisericii ortodoxe din Transilvania. Începe astfel lupta pentru recunoaşterea vechii Mitropolii a Transilvaniei, desfiinţată în 1701, şi pledează pentru necesitatea reînfiinţării ei. Publică broşuri în acest sens, trimite numeroase memorii Curţii de la Viena, patriarhului sârb şi altor autorităţi, convoacă trei sinoade la Sibiu în 1850, 1860 şi 1864, formate din preoţi şi mireni. După multă vreme în care s-a lovit de refuzul tuturor, strădania ierarhului ardelean a fost răsplătită: în 1864, Biserica ortodoxă sârbă aprobă separarea românilor şi reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române a Transilvaniei, cu două eparhii, la Arad şi Caransebeş, Andrei Şaguna devenind arhiepiscop şi mitropolit.
Pentru a întări organizarea mitropoliei, ierarhul convoacă la Sibiu, în 1868, Congresul naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din Transilvania, care, după 22 de zile de dezbateri, emite Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Acesta are la bază două principii: autonomia (Biserica se apăra împotriva intervenţiilor autorităţilor de stat) şi sinodalitatea (participarea laicilor (2/3) alături de clerici (1/3) la conducerea treburilor bisericeşti). Aceste principii au stat mai târziu la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 şi a celui din 1948, ceea ce reflectă deosebitul spirit de organizator bisericesc al ierarhului ardelean, care face astfel din Biserică nu numai loc de rugăciune, ci şi o autoritate naţională, o instituţie a poporului.

Şcoli pentru popor, cărţi, învăţământ de calitate
Andrei Şaguna a întreprins şi o activitate culturală deosebită, investind în ridicarea poporului român prin cultură. A organizat învăţământul elementar şi mediu prin şcolile confesionale, aflate sub îndrumarea Bisericii. Preoţii parohi erau directori, protopopii inspectori şcolari, iar arhiereul „inspector suprem” al şcolilor din eparhie. În 1852 obliga fiecare parohie să ridice un edificiu şcolar pe lângă ea, înfiinţându-se astfel în jur de 400 de şcoli, pe lângă alte 400 deja existente. Scrie studii pedagogice şi la îndemnul său sunt redactate peste 25 de manuale şcolare.
Chiar şi neştiutorii de carte au fost sprijiniţi să înveţe scrisul, cititul şi gramatica, în cursuri serale ţinute iarna zilnic, iar vara în duminici şi sărbători. Elevii săraci erau sprijiniţi prin ajutoare băneşti din veniturile proprii sau prin intermediul unor fundaţii întemeiate în acest scop, dintre care cea mai importantă este cea a lui Emanuil Gojdu, din Budapesta.
Mitropolitul Andrei Şaguna s-a ocupat şi de ridicare nivelului de pregătire al preoţilor şi învăţătorilor. În timpul păstoririi sale, cursurile de teologie au fost ridicate, treptat, de la 6 luni până la 3 ani. A cumpărat mai multe case pentru nevoile şcolii şi pentru internate, a tipărit manuale şi a trimis mulţi studenţi la studii de specializare în străinătate. Astfel din şcoala teologico-pedagogică de la Sibiu au ieşit multe serii de absolvenţi cu pregătire corespunzătoare, care au avut apoi un rol imens în culturalizarea satelor, păstrarea limbii române în Transilvania, dar şi în realizarea unirii din 1918.
Un rol important pentru nivelul cultural al românilor ardeleni l-au avut şi tipărirea Bibliei cu ilustraţii (1856-1858), dar şi apariţia ziarului Telegraful Român, un factor de culturalizare şi un organ de luptă pentru apărarea intereselor românilor. Este recunoscută şi contribuţia ierarhului ardelean la înfiinţarea Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), al cărei prim preşedinte a fost. În 1871 a fost ales membru de onoare al Academiei Romane.

O iubire vie pentru români şi drepturile lor
Mitropolitul Andrei Şaguna s-a implicat şi în viaţa socială şi politică a Transilvaniei. În 1848, imediat după hirotonia ca arhiereu, a condus împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni Adunarea Naţională ţinută pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Lupta sa pentru drepturile naţionale şi politice ale românilor va marca activitatea sa prin neobosite şi nenumărate memorii şi intervenţii. A fost, pentru câţiva ani, membru în Senatul din Viena, deputat în Dieta Transilvaniei. A militat mereu pentru „activism” în viaţa politică a românilor transilvăneni. Singurul sprijin statornic îl primeşte însă din partea românilor din Moldova şi Ţara Românească.
Ierarhul ardelean a iubit mult poporul român, iubire care l-a făcut să renunţe la posibilităţile de afirmare oferite de Biserica sârbă, inclusiv demnitatea de patriarh. A preferat să conducă o Biserică săracă şi marginalizată, situaţie care îi permitea însă să lupte pentru români. Dragostea mitropolitului pentru credincioşii şi preoţii săi reiese înduioşător încă din primul an al păstoririi sale, când, într-o pastorală, exprimă dorinţa sa de a fi „tatăl clerului şi al poporului nostru”.
La trecerea sa la Domnul, în iunie 1873, şi-a lăsat prin testament întreaga sa avere Arhiepiscopiei Sibiului, „spre scopuri bisericeşti, şcolare şi filantropice”. A fost înmormântat lângă biserica mare din Răşinari.
Pentru atitudinea şi toate realizările sale, mitropolitul Andrei Şaguna a fost apreciat încă din timpul vieţii şi de către contemporanii săi, intelectuali sau oameni simpli, dar şi de către urmaşi şi cei care i-au cercetat viaţa şi faptele, recent consemnându-se în jur de 1750 de cărţi şi articole existente pe acest subiect. Moştenirea sa spirituală este, într-adevăr, imensă, iar rolul său a fost determinant pentru Ortodoxia din Transilvania şi nu numai.

Prof. Stela Dobrin, Bucium

„Era un arhiereu pascal, ce răspândea lumină până în cele mai modeste şi întunecate sate din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureşul voievodal. Tot poporul din aceste ţinuturi româneşti aveau numele lui pe buze şi îl pomeneau cu un sentiment de mare veneraţie.
De când s-a ridicat pe scaunul de mitropolit, de la Sibiu, tot poporul român din Transilvania, Crişana şi Maramureş privea spre scaunul lui ca spre un tron imperial. El, pentru poporul român, era mai mare decât împăratul de la Viena.
A trăit modest, iubea pacea, chilia şi singurătatea, dar în acelaşi timp nu dispreţuia întâlnirea cu societatea înaltă, pe care o impresiona prin erudiţie şi înfăţişarea maiestuoasă, cu care erau înzestraţi doar oamenii chemaţi să stea în fruntea popoarelor. Dar el niciodată nu se îndepărta de poporul simplu, de ţăranii şi de muncitorii care începeau să se formeze în acele timpuri şi în oraşele transilvănene.”

† Justinian Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului

„Puţine nume sunt aşa de populare în Ardealul românesc ca al lui Şaguna. Chipul lui, cu ochii străbătători şi larga barbă răsfirată, e în mintea tuturora şi-n conştiinţa generală a intrat faptul definitiv că acest maiestuos bătrân a fost, de pe scaunul său de arhiereu, un cârmuitor de oameni şi un îndreptător al vremurilor, cărora nu li s-a supus, ca exemplarele obişnuite ale omenirii, ci le-a întors de pe povârnişul lor spre culmea lui.”

Nicolae Iorga, 1904

„Figura lui s-a introdus definitiv în conştiinţa populară din toate cătunele Ardealului, întinzându-şi reţeaua strălucitoare asupra întregului pământ românesc.”

Octavian Goga, 1923

„Era un desăvârşit predicator, lucru dovedit de numeroasele predici pe care le-a tipărit spre a veni în ajutorul preoţilor-parohi. Se ştie că slujea mereu în duminici şi sărbători, fie în bisericile sibiene, fie în alte localităţi. În zilele în care nu slujea era prezent la vecerniile şi slujbele din Postul Paştilor care se săvârşeau în Biserica "Schimbarea la Faţă". Contemporanii săi spun că era un bun cunoscător al tipicului, încât de multe ori dădea îndrumări tipiconale studenţilor teologi care cântau la strană. (…) Avea un program riguros de rugăciune, în fiecare dimineaţă între orele 5:00 şi 7:00 (…).
A refuzat demnitatea de patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, pe care i-au oferit-o unii, după cum a refuzat şi demnitatea de mitropolit al tuturor românilor ardeleni dacă va trece la unirea cu Biserica Romei, cum îi propunea Alexandru Sterca Şuluţiu, viitor mitropolit la Blaj; acest lucru îl mărturiseşte Şaguna însuşi în memoriile sale. Este o mărturie clară asupra ataşamentului său faţă de Ortodoxie.
Tot în timpul vieţii a dat dovadă de o smerenie cu adevărat călugărească. Acest lucru rezultă din faptul că în 1871 a refuzat să participe la serbările organizate cu prilejul aniversării a 25 de ani de la venirea în Ardeal, declarând că va petrece acea zi "cu post şi rugăciune, ca astfel să mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine ce le-au revărsat peste Biserica şi naţiunea noastră românească în decurgerea a 25 de ani". Iar prin testament a dispus să i se facă o înmormântare simplă, "fără pompă, fără muzică şi fără predică", prohodit doar de ieromonahul Gherman, duhovnicul său.”

Pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu

Invitaţie la un eveniment unic
Proclamarea canonizării mitropolitului Andrei Şaguna va avea loc sâmbătă, 29 octombrie, la catedrala mitropolitană din Sibiu, în prezenţa PF Daniel, Patriarhul României, şi a membrilor Sf. Sinod. Cu acest prilej va fi adusă din Grecia racla cu Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Sâmbăta de Sus

Biserica ortodoxă din partea de răsărit a comunei Sâmbăta de Sus face parte din grupul monumentelor istorice din patria noastră. A fost construita în anul Domnului 1786 de către egumenul Visarion, fost stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu.



Ctitorită de stareţul mănăstirii
La puţin timp după prigoana din anii 1761-1762, când habsburgii catolici au distrus mănăstirile din Ardeal, tunurile generalului Bukow au distrus şi ultima fortăreaţă a ortodoxiei ardelene din acea vreme, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Călugării de la această mănăstire au trecut unii munţii în Ţara Românească, iar alţii, împreună cu stareţul Visarion, care era localnic, au coborât în sat, continuându-şi activitatea lor religioasă, culturală şi morală. După o călătorie la Ierusalim, egumenul Visarion se întoarce cu o colectă de 300 de galbeni, sumă cu care ridică aceasta biserică, ajutat fiind şi de credincioşii satului. Inscripţia din tinda lăcaşului cuprinde următorul text: „În zilele Înălţatului Împărat Iosif al II-lea, fiind stăpânitor locului Nicolae şi Manolache Brâncoveanu, s-a zidit această biserica din temelie, cu toată cheltuiala egumenului Visarion, octombrie, zilele 12, anul de la Hristos 1786”.
Biserica este aşezată în mijlocul satului şi are formă de corabie, turnul este în formă de piramidă octogonala, cu vârful conic. Temelia ei este din piatră, zidul din cărămidă şi var, iar acoperişul este din lemn şi ţiglă. A fost pictată în interior, folosindu-se tehnica fresca de către un pictor necunoscut.

Pictură nouă şi gesturi nobile
Lucrări mari de reparaţie s-au făcut între anii 1954-1957, executându-se din nou cupola de deasupra pronaosului, acoperişul, ferestrele, uşile pridvorului, strănile, instalaţia electrică şi duşumeaua. Tot în aceasta perioadă s-a curăţat pictura veche, respectiv de la arcuri în sus, în altar şi naos, iar restul s-a împodobit cu pictură nouă, tot în tehnica frescă, de către pictorul Iosif. M. Vasu. În anul 1958 s-a construit, la intrarea în curtea bisericii din partea de sud, o poarta prevăzută cu o încăpere pictată, iar în partea superioară, cu trei turnuleţe acoperite cu tablă zincată. În 1960 s-a reparat zidul împrejmuitor al grădinii bisericii din piatră şi ciment, în partea de răsărit, pe o distanţă de 50 m.
Lucrările de întreţinere au continuat în timp: în 1970 s-a reparat şi consolidat turnul şi s-a înlocuit toată ţigla de pe acoperiş, în 1985 s-a construit la intrarea în curtea bisericii din partea de nord o frumoasă poartă în stil brâncovenesc. În 1986, când biserica a împlinit 200 de ani de existenţă, Dumnezeu a rânduit ca să primim din partea familiei Roşca Ioan şi Zenovia, vecini din partea de nord a bisericii, vârstnici şi fără copii, o substanţială donaţie: casa, grădina în suprafaţă de un hectar şi toate bunurile mobile aferente, cu obligaţia ca parohienii să-i întreţină cu toate cele necesare în timpul vieţii, iar după moarte să împlinească pomenirile şi ceea ce ţine de obiceiul locului.

Restaurări şi modernizări
Pictura bisericii a fost din nou restaurată în 1993, de către pictorul Virgil Pavel din Sibiu. După 10 ani s-au introdus gazul şi apa, iar lăcaşul a fost dotat cu încălzire centrală. În 2006, s-a înlocuit acoperişul intrării din partea de sud.
În 2008, în urma unor grele şi susţinute demersuri, s-a obţinut retrocedarea clădirii şi a terenului de peste drum de biserică, preluat abuziv de regimul comunist. Clădirea a fost reparată şi s-a transformat în Cămin Parohial.
Lucrările la biserică au continuat şi în ultimii ani: au fost înlocuite geamurile, uşa de la intrarea în pridvorul bisericii, s-a confecţionat un lumânărar şi s-a înlocuit pavajul din jurul bisericii (2009); a fost înlocuit în întregime acoperişul şi a fost refăcut exteriorul bisericii (2010). Toate acestea, prin contribuţia enoriaşilor acestei parohii.

Pr. paroh Marcel Ivaşcu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011

Partizanii făgărăşeni – o istorie puţin cunoscută

Prima duminică după sărbătoarea Sfântului Ilie are o semnificaţie aparte pentru familiile celor din Grupul făgărăşean de rezistenţă împotriva comunismului. Tradiţia comemorării partizanilor a început în 1995, odată cu sfinţirea unei cruci în memoria lor, la poalele munţilor, lângă Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta. E zona în care coborau din munţi membrii Grupului Carpatin Făgărăşean – cum şi-au spus ei. Uneori mergeau în sate pentru a-şi vedea familiile şi a căuta provizii, alteori doar ascultau în taină slujbele de la mănăstire. Monumentul pe care le sunt gravate numele ţine şi loc de mormânt, pentru că cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi şi aruncaţi în gropi comune, neidentificate vreodată. Rudele lor vin la Sâmbăta ca la un cimitir, unde ţin parastase şi îşi aduc aminte de cei care au luptat şi au murit pentru libertate, tradiţie şi credinţă. Odată cu monumentul de la Sâmbăta, „bandiţii“ au devenit oficial eroi şi martiri.



Cine au fost „bandiţii”?
Rezistenţa împotriva comunismului în România e vag cunoscută. Referirile la acest capitol din istoria recentă în manualele de şcoală sunt în cel mai bun caz vagi, iar depozitele CNSAS îngroapă sute de mii de dosare care nu au fost încă deschise. Numai despre grupul de la Făgăraş au fost consemnate peste 90 de mii de pagini de rapoarte ale Securităţii. Separat de acestea, fiecare membru al grupului are şi un dosar separat. Alte dosare voluminoase de urmărire şi anchetă au vizat fiecare membru al familiei luptătorilor.
Unii nu ştiu nimic despre rezistenţă, alţii cred că e nesemnificativ să afle. Mai sunt şi grupuri care – din diverse motive – îşi revendică rezistenţa şi se pretind urmaşi ai luptătorilor. Extrem de rar se află printre ei rude ale celor care au trecut prin puşcăriile vremii. Sunt oameni care apar la comemorări şi îşi promovează imaginea, adesea prin discursuri extremiste, atrăgând aversiunea celor care îi asociază cu luptătorii anilor ’50. Pe de altă parte, subiectul rezistenţei e bine exploatat mai nou în filme şi cărţi, care le aduc beneficii autorilor, dar care vădesc prea des lipsa unei minime documentări şi care exclud – intenţionat sau nu – trăsături definitorii, dar deranjante pentru unii, din portretul luptătorilor. Cel mai des e omisă apartenenţa lor la Biserică şi credinţa lor în Hristos, care în ochii românului cosmopolit dă prost. E mai interesant pentru ei un luptător care trage neobosit din ţigară, ascultă jazz la un radio improvizat, îşi omoară plictiseala pribegiei cântând şi îşi descarcă gloanţele prin munţi ca-n jocurile pe calculator.
Probabil vor mai trece ani buni până când această pagină de istorie va fi relatată cu onestitate şi fără patimi. Până atunci, pomeniţi-i pe „bandiţi“ ca pe părinţii, fraţii sau bunicii celor de lângă voi, ca pe unii care vor fi şi greşit – ca fiecare om pe care-l ştii – dar care probabil au jertfit mai mult decât putem înţelege pentru a-şi apăra credinţa în Hristos şi libertatea. Istoria va decide cât a contat lupta lor. Până atunci, Biserica îi cinsteşte la Sfânta Liturghie ca pe „cei care au murit în lagăre şi-n închisori, pentru apărarea ţării şi a credinţei strămoşeşti“



7 ani în munţi
Din grupul de rezistenţă făceau parte 12 oameni – studenţi, profesori, ţărani, dar lor s-au alăturat pe parcurs şi alţii. Pentru ei şi familiile lor, instaurarea comunismului însemna pierderea proprietăţii, tradiţiei şi libertăţii. Nu în ultimul rând au luptat pentru a-şi apăra credinţa în Dumnezeu, deşi sistemul ateu avea să-şi arate cu adevărat colţii ceva mai târziu.
În 1948, după o serie de arestări ale tinerilor care s-au exprimat împotriva noii conduceri, partizanii s-au retras în munţi şi sperau să poată interveni pentru schimbarea regimului comunist din România. Grupuri similare au existat în mai multe zone ale ţării. Fiecare grup acţiona independent şi nu aveau decât legături slabe. În zona Făgăraşului, a fost consemnată una din cele mai de durată rezistenţe împotriva comunismului. Grupul de pe versantul Nordic – banda Haşu-Gavrilă, cum apare în documentele Securităţii, a rezistat 7 ani, cu sprijinul unei ample reţele de sprijin în satele din jur. Pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş a acţionat grupul condus de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Membrii acestui din urmă grup – între care o femeie şi copilul pe care l-a născut în munţi – au fost prinşi abia după 9 ani de căutări.
Sute de oameni din satele dimprejur îi ajutau cu mâncare, haine, informaţii şi muniţii. Cei din munţi coborau des în sate, unde erau primiţi de unii şi turnaţi de alţii. Iernile şi le petreceau de regulă în munte, în bordeie săpate în pământ. Alături de un radio cu galenă la care ascultau ştirile, aveau Biblia şi o carte de rugăciuni. Un sprijin deosebit de important l-au primit de la cabanieri şi ciobani. Nu puţini dintre aceştia au fost arestaţi şi bătuţi crunt pentru că au refuzat să-i trădeze. Tot alături de ei au fost unii preoţi, care i-au purtat în taină în rugăciune şi care au păstrat legătura cu familiile lor. Eugenia Comanici, soţia luptătorului Gheorghe Haşu, îşi aminteşte că în timp ce era dusă la Securitate, iar copiii rămâneau în leagăn singuri, comunica prin semne cu o vecină care îi transmitea preotului să se roage pentru ei. Grija lui Dumnezeu era unica certitudine în timpul anilor de teroare, iar rugăciunea – singura evadare. Atât pentru cei din munţi, cât şi pentru cei care suportau mânia furibundă a miliţienilor, nevoiţi să scrie noi şi noi rapoarte în care-şi justificau eşecul în lupta împotriva rezistenţei.

Ciocniri cu Securitatea
În toată perioada, efective impresionante ale Securităţii au fost trimise în zona Făgăraşului pentru a-i prinde pe partizani. Ion Gavrilă Ogoranu, care după ’90 a studiat arhivele Securităţii, notează că au fost consemnate oficial 108 acţiuni separate ale Miliţiei şi Securităţii în perioada 1950-1956.
Primul conducător al grupului de rezistenţă de la Făgăraş, Andrei Haşu, a fost ucis în noaptea de Bobotează a anului 1952, în satul Voivodeni, după ce un sătean l-a pârât la Securitate. Trupul însângerat a fost atârnat în faţa Căminului Cultural pentru a fi pildă celor care vorbeau împotriva regimului. Sătenii, dar şi copiii de şcoală, au fost duşi să-l vadă pe „Baciu”, cum era cunoscut Andrei. A fost o victorie a Securităţii exploatată pentru a semăna teroare în zonă. Fratele mai mic al lui Andrei, Gheorghe Haşu (cunoscut ca Ghiţă al Rucăreanului) era şi el membru al grupului, dar a fost prins şi executat abia în 1957.
În toată această perioadă, Munţii Făgăraşului au devenit loc de confruntare între Securitate şi partizani. Zeci de dube negre forfecau satele de la poalele munţilor zi şi noapte în căutarea celor care îi sprijineau pe luptători. Sute de oameni au fost arestaţi, torturaţi şi interogaţi doar pentru că le-au dat o haină sau o bucată de pâine. Mulţi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie sau trimişi la Canal. Furia ofiţerilor de Securitate se îndrepta în special către familiile celor din munţi, care au refuzat sistematic să ofere informaţii. Bărbaţi laolaltă cu femei şi copii au fost bătuţi fără motiv pe stradă şi urmăriţi ani în şir. În casele lor au fost instalate microfoane şi au fost cumpăraţi cei mai apropiaţi ai familiilor. Copiii au fost exmatriculaţi din şcoli, femeile au fost date afara din serviciu, bătrânii au fost bătuţi până la mutilare. Rude sau vecini, pretinşi preoţi dar şi străini aduşi din alte zone sub diferite pretexte au fost trimişi să afle informaţii despre cei din munţi. Între timp, elicoptere militare cu reflectoare erau trimise să măture munţii pe timp de noapte în căutarea „bandei“. Ziua, zeci de soldaţi cu câini dresaţi bătătoreau cărările munţilor. Au avut loc ciocniri repetate între cele două tabere, dar niciunul dintre cei din munţi nu a murit în timpul luptelor cu Securitatea. Au fost însă pe rând vânduţi de oameni care au cedat presiunii sau care au fost tentaţi de avantajele promise. Unii au cedat de frică, pentru că n-au mai suportat teroarea, alţii s-au oferit să devină turnători şi şi-au negociat cu sânge rece „salariul“.

Un singur fugar: Ion Gavrilă Ogoranu
Ultimii membri ai grupului de rezistenţă au fost arestaţi cu ajutorul unor informatori în 1957 şi executaţi la Jilava. Singurul care a reuşit să scape, ascunzându-se 21 de ani, a fost Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului. Era ascuns în momentul în care au fost arestaţi ultimii membri ai grupului sub pretextul plănuirii unei fugi în Grecia, organizate de fapt de un informator al Securităţii. Arestat abia în 1976, Ogoranu va fi eliberat în scurt timp, ca urmare a intervenţiei diplomaţiei străine. Trăise 21 de ani ascuns şi ocrotit în gospodăria Anei Săbăduş din satul Galtiu, judeţul Alba – văduvă cu doi copii mici, care i-a devenit apoi soţie. Primul ei soţ a fost tot un luptător împotriva comunismului, studentul la Medicină Petru Săbăduş, ucis în bătaie la închisoarea Gherla, în 1952. Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, după ce şi-a scris memoriile în volumele Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Soţia lui, Ana, i s-a alăturat repede – a murit la două luni după „Bădia”, cum mai era cunoscut Ogoranu. Deşi a fost urmărită permanent de Securitate, închisă şi anchetată, Anei Gavrilă Ogoranu nu i s-a recunoscut niciodată în mod oficial calitatea de luptător anticomunist. Nu e singura în această situaţie – soţia lui Gheorghe Haşu a fost forţat divorţată printr-un proces intentat de Securitate, în speranţa că „banditul“ va apărea la proces şi va fi prins. Eugenia Comanici, văduvă înainte de 30 de ani, şi-a crescut cei doi copii între anchete ale Securităţii şi marginalizarea socială. După ‘90, în urma unui proces dureros de câţiva ani cu statul român, nu şi-a redobândit numele soţului şi nici calitatea de urmaş al unui deţinut politic.

Condamnaţi la moarte
Ultimii membri ai grupului din Munţi au fost arestaţi în 1957. În urma unui pseudo-proces în timpul căruia nu au avut de fapt niciun drept, au fost executaţi în noaptea de 20 noiembrie 1957 în Valea Piersicilor de la Penitenciarul Jilava.
O notă a securităţii din 3 august 1957 notează reacţiile „bandiţilor“ la comunicarea sentinţei de condamnare.

M.A.I. Regiunea Stalin 03. 08. 1957, ora 21:30 TELEGRAMĂ Către M.A.I. Bucureşti, direcţia a III-a Strict secret Raportăm starea de spirit manifestată de membrii bandei Gavrilă şi de legăturile lor cu prilejul dării sentinţelor. Chiujdea Ioan, la comunicarea sentinţei nu a făcut nici o obiecţiune, a semnat cererea de recurs afirmînd: „Mulţumesc, să trăiţi!”. Haşu Laurean, a afirmat că s-a aşteptat la această condamnare, a semnat cererea de recurs, solicitând apoi lămuriri suplimentare, în sensul dacă va putea participa la judecarea recursului, şi ce ar mai putea face în acest scop. Secretarul Tribunalului i-a făcut cunoscut că nu va putea fi de faţă la judecarea recursului, însă va fi anunţat de rezultatul judecării. Novac Ioan, a afirmat că nu a comis nici o crimă. Alte afirmaţii nu a făcut. Haşu Gheorghe, la comunicarea sentinţei a afirmat zâmbind: „Ce să-i faci!” apoi a semnat cererea de recurs. Metea Victor, a afirmat „Bine că a venit odată, întrucât acum s-a terminat! Mai bine la moarte decât 15-20 de ani în puşcărie, pentru a nu mai fi chinuit!” Şi-a exprimat apoi regretul pentru faptul de a nu fi cerut personal condamnarea la moarte, atunci când i s-a dat ultimul cuvânt. În continuare a afirmat că „De ce, aşa cum a spus Bulganin despre coexistenţă, comuniştii nu au putut trăi cu ei anticomuniştii? Nu am primit nimic de la regimul acesta, am fost scos din liceu, nu am primit servici, era urmărit şi tatăl meu care era socotit chiabur, fuga mea însă nu s-a datorat acestor cauze, cât atitudinii organelor de stat faţă de mine.” Toate aceste afirmaţii le-a făcut pe un ton aspru şi duşmănos. N-a semnat cererea de recurs. (…)
Din primul lot, restul de elemente nu au avut manifestări sau alte atitudini deosebite. Din cel de-al doilea lot, a avut manifestări preotul Dascălu Cornel, care cu ocazia dării sentinţei a afirmat că în conştiinţa sufletului său este împăcat, că ceea ce a făcut, a făcut bine, încheind cu cuvintele: „Frumos dar mi-aţi făcut. Vă mulţumesc! Era ziua mea!”

„Am simţit cuvintele Domnului”

Am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Fragment din Testamentul grupului de rezistenţă carpatin făgărăşean, scris în Săptămâna Mare a anului 1954, în Muntele Buzduganu (Documentul a fost găsit de Securitate şi e păstrat în arhivele CNSAS)

Material realizat de Oana Dobrin

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011