O viaţă autentică nu poate fi decât în Duhul Sfânt

Darurile Duhului Sfânt sunt indispensabile în viaţa creştinului: dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, facerea de bine… Să le primim înseamnă să Îl primim în suflet pe Vistierul lor, Duhul Sfânt. Despre pregătirea şi condiţiile acestei primiri, dar şi despre obstacolele care o împiedică, ne vorbeşte Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei:

De la frică la curajul propovăduirii

Înainte de Patima şi Răstignirea Sa, Mântuitorul Hristos făgăduieşte Apostolilor şi lumii întregi venirea Mângâietorului, a Duhului celui Sfânt, Care avea să împlinească şi să desăvârşească lucrarea lui Hristos în lume pentru mântuirea lumii. Şi la cincizeci de zile după Înviere, la zece zile după Înălţare, Sfinţii Apostoli, aflaţi din nou împreună, primesc puterea Duhului Sfânt care se pogoară peste ei. Din oameni fricoşi, necunoscători în cele ale misiunii, devin, prin puterea Duhului Sfânt, martori şi mărturisitori ai lui Hristos Celui mort şi înviat. Şi mânaţi de puterea Duhului Sfânt vor merge până la marginile lumii cunoscute atunci, pentru a vesti Evanghelia iubirii lui Dumnezeu pentru lume.

Scopul vieţii creştine – primirea Duhului

 Odată cu Cincizecimea, cu coborârea Duhului Sfânt, istoria umanităţii intră într-o altă fază. (…) Suntem, cei de după Cincizecime, până astăzi şi până când Dumnezeu va mai ţine lumea întru fiinţă, în această aşteptare a celei de-a Doua Veniri a Domnului nostru Iisus Hristos, suntem într-o aşteptare a Duhului Sfânt, Care să Se coboare ori de câte ori se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie; să Se coboare ori de câte ori, în duh de smerenie, omul, prin rugăciune, ţine legătura cu Cerul. Sfinţii Apostoli înainte de Cincizecime aşteptau pogorârea peste ei a puterii Duhului Sfânt. Viaţa creştină nu este altceva, în autenticitatea ei – sau n-ar trebui să fie – decât o aşteptare continuă a Duhului Sfânt, Care să-Şi găsească sălaş, potir binecuvântat, receptacol, în inima, sufletul şi cugetul omului.

Rugăciunile cele mai intense ale Bisericii se referă tocmai la nevoia omului de a trăi sub ocrotirea Duhului Sfânt: “Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, vino şi Te sălăşluieşte întru noi…” – este rugăciunea cu care, atât în particular, creştinul, cât şi în comunitate, în biserică, începe orice slujbă, orice rugă îndreptată către cer.

 “Doamne, Cel ce-ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie” – este rugăciunea continuă a Bisericii în timpul Sfintei Liturghii, ca Duhul Sfânt să Se coboare peste lume şi peste darurile de pâine şi vin, care devin Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos.

Obstacole şi căi pentru dobândirea Duhului

 Cum putem tinde spre dobândirea Duhului Sfânt?

 Mai întâi, poate, ar trebui să arătăm care sunt obstacolele care stau împotriva sălăşluirii Duhului Sfânt în noi. Sunt multe. Aş aminti doar trei, poate cele mai importante:

1.       Duhul Sfânt nu poate coborî într-o inimă mândră, într-un suflet orgolios. Pretenţia diabolică la superioritate în relaţia cu ceilalţi constituie un obstacol de netrecut pentru ca Duhul Sfânt să pătrundă în noi.

2.  În al doilea rând – duhul vicleniei, care nu lasă loc în niciun caz prezenţei Duhului Sfânt în noi.

3. Şi judecata aproapelui, care opreşte orice revărsare de har în inima celui care arată cu degetul spre celălalt.

 Dacă am amintit trei dintre nenumăratele obstacole care pun zid de despărţire între noi şi Duhul Sfânt, să amintim, dintre multe altele, şi care sunt trei căi prin care Duhul Sfânt se sălăşluieşte întru noi:

1. Duhul libertăţii, fără de care Duhul Sfânt nu poate fi prezent. Iar această libertate, cum a fost descrisă de un părinte al Bisericii din veacul trecut, are două trepte, şi anume:

- capacitatea de a te elibera de dorinţa de a-i domina pe alţii,

- şi cea de-a două treaptă, foarte greu de împlinit pentru noi, oamenii obişnuiţi: lipsa răzvrătirii lăuntrice faţă de cel care încearcă să te domine. Prin aceasta dobândim libertatea cea autentică. Iar în această situaţie, Duhul Sfânt este cu noi.

2. Cea de-a două cale este smerenia. Acolo unde este smerenie, Duhul Cel sfânt al lui Dumnezeu, Duhul Cel smerit al lui Dumnezeu, Se sălăşluieşte. Pentru că smerenia este contrariul ambiţiilor nemăsurate, care, aşa cum aminteam, împiedică venirea Duhului Sfânt în noi.

3. Şi în al treilea rând iubirea de vrăjmaşi. Este calea cea mai sigură, este dovada cea mai clară că Duhul Sfânt se află în om. Căci acolo unde nu este iubire – incluzând în aceasta şi pe duşmani – acolo nu este Duhul Sfânt.

 Nu ne rămâne decât, cu ochii minţii îndreptaţi către cer, să cerem pogorârea Duhului Sfânt în noi, pentru că o viaţă autentică, în lumina Evangheliei, nu poate fi decât viaţa în Duhul Sfânt.

 Vino, Duhule, vino, Mângâietorule, vino, Dumnezeule Duh Sfânt, şi te sălăşluieşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul în fiinţă noastră cea mai dinlăuntru!

Din cuvântul ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la Praznicul Rusaliilor 2011

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012

Criza familiei şi a societăţii

Pastorala Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, pe care am auzit-o de Înviere în biserici, a fost un cuvânt puternic. Atât de puternic încât a fost mult mediatizată pe internet şi în presa laică, lansând discuţii aprinse. De ce? Pentru că atinge răni adânci şi dureroase: criza familiei, lovită de adulter şi divorţ, educarea copiilor de către mass-media, consecinţele emigrării masive etc. Am considerat de folos să consemnăm şi în publicaţia noastră ultima parte a acestui cuvânt, marcată de câteva subtitluri aparţinând redacţiei:

Un creştinism formal: alergăm la biserică doar la necaz

Faţă de atâtea binefaceri pe care le-am primit noi de la Dumnezeu, nimeni nu poate să rămână nepăsător. O astfel de iubire jertfelnică aşteaptă răspunsul dragostei noastre. Din păcate însă noi ne purtăm urât cu Hristos, uităm repede ceea ce a făcut El pentru noi, şi prinşi în iureşul materiei şi al poftelor lumii acestei Îl batjocorim, Îl hulim, şi doar atunci când avem nevoie alergăm la El. Legătura noastră cu Hristos este una de circumstanţă. Alergăm la biserică doar atunci când avem nevoie, iar creştinismul nostru formal este cauza a tot răul material şi spiritual ce vine asupra noastră. Nu punem în lucrare şi nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru.

Ce ne învaţă televizorul?

Necinstea, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii noştri sunt acum educaţi de mass-media, părinţii lor sunt plecaţi să îşi câştige existenţa în alte ţări. Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză, divorţul şi adulterul fiind acum moda la care toată lumea se raportează. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile, când desfrânarea a devenit nota generală a televiziunilor care ni se impun, dar şi în care ne complacem să trăim? Putem oare să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate oare supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran şi cumpără televizor separat în camera copiilor? Avem oare dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copii, noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute?

Necazurile vin din îndepărtarea de Dumnezeu

Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia. Bunăoară, i-am închinat noi oare Domnului primele noastre gânduri ale fiecărei zile şi sufletul nostru curăţit permanent de întinarea păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei? Trăim noi oare cu dorul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului? Unde sunt frica de Dumnezeu, milostenia, smerenia şi dragostea creştinească?

Doar puterea lui Dumnezeu ne poate trezi

Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său celui Sfânt. Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos cel răstignit şi înviat va revigora şi va trezi neamul nostru atât de încercat. Mai mult ca niciodată greutăţile ne apasă şi ştim că doar mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem stăruitor, cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post, ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară. Nu avem altă nădejde decât prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos cel înviat, în noi! Să nu o ignorăm, să nu o dispreţuim, ci să omorâm în noi pe omul cel vechi, pentru ca omul cel nou să învieze împreună cu Hristos, în fiecare dintre noi. Să cultivăm legătura noastră strânsă cu Dumnezeu, să ne îngrijim de frumuseţea noastră interioară, să dăm Chipului pe cel după chip, să fim împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, nu doar propovăduitori ai lui, pentru ca toţi împreună să ne desfătăm de bunurile gătite în Împărăţia cerurilor celor ce curat L-au iubit pe Dumnezeu.

Hristos a înviat!

† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Fragment din Pastorala la Învierea Domnului

ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului: „Există Dumnezeu dacă trăiesc ce m-a învăţat Dumnezeu”

De Izvorul Tămăduirii, praznicul care a adunat de hramul Mănăstirii Brâncoveanu mii de pelerini, Părintele Mitropolit a vorbit despre asumarea credinţei prin trăirea ei, despre respingerea darului lui Dumnezeu şi despre dragostea cu care trebuie abordaţi tinerii în vâltoarea provocărilor contemporane. Iată câteva fragmente din cuvântul Părintelui Mitropolit:


Credinţa noastră se limitează la declaraţii

Să ne rugăm Maicii Preacurate, mama mamelor noastre, să lase din dragostea ei în sufletul fiecărei fiinţe. Nu numai al mamelor, ci şi al bărbaţilor, al fraţilor şi fiilor noştri, pentru ca să înţeleagă că rostul nostru pe pământ nu este veşnic, că viaţa noastră e atât de scurtă încât orice clipă este preţioasă. Să i-o oferim lui Dumnezeu. Să fim urmaşi ai Lui prin faptele noastre, nu prin declaraţii, nu prin cuvinte. Dacă am face acum un recensământ sau am pune o întrebare: „Câţi suntem creştini?”, am zice „Toţi suntem creştini!”. Toţi spunem că suntem credincioşi, dar de fapt ne limităm la a declara că există Dumnezeu. Însă Dumnezeu există şi dacă nu declarăm noi! Aşa că pentru mine există Dumnezeu dacă trăiesc ce m-a învăţat Dumnezeu, dacă am o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi dacă las urmaşilor mei darul acesta pe care Dumnezeu mi l-a dat mie.
Iată-ne aici, împreună, nu întâmplător, ci prin rânduiala lui Dumnezeu, ca să ne rugăm nu numai să se facă timp frumos, ci să rămână Hristos cu noi. Acesta este lucrul esenţial. Un creştin doreşte ca Hristos să fie al lui şi el să se dăruiască lui Hristos, nu este doar o simplă relaţie de ocrotire pe care noi o cerem de la Dumnezeu.

Treziţi-i pe tineri cu dragoste

Părinţii se roagă ca Dumnezeu să îi aibă în grijă pe cei dragi, dar să se roage cu autoritatea celui care s-a rugat şi seara, şi dimineaţa, pentru viaţa familiei şi viaţa omenirii. Să nu fie doar o atenţionare pe care o face cineva care are „obligaţia” de a răspunde de viaţa pruncului, ci mult mai mult! Noi, dacă aparţinem lui Dumnezeu, trebuie să fim atât de largi în iubirea noastră, încât să îi cuprindem pe toţi. Să nu ne comportăm cu duşmănie, sau cu o autoritate din aceasta provocată de vreo „demnitate” pe care am avea-o, ci cu dragostea puternică pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu ca să o facem lucrătoare. Încercaţi să îi apropiaţi şi să îi treziţi pe tineri cu dragoste, dar cu o dragoste statornică, căci această dragoste dă autoritate.

Dacă respingem darul vieţii pe care ni-l trimite Dumnezeu, El Îşi va întoarce faţa de la noi

Noi nu înţelegem că nu e vrednicia noastră, nici a tatălui, nici a mamei, că se naşte un prunc, ca să dispunem de viaţa lui. Ci este darul lui Dumnezeu, pe care noi îl primim sau îl respingem, este darul esenţial, este un dar al vieţii. Dumnezeu creează sufletul pruncului înainte ca mama să ştie că îl are în pântece. Noi ne jucăm cu tot felul de artificii şi îi punem şi pe oamenii de ştiinţă, care au jurat să apere viaţa, să o întrerupă, să îşi calce jurământul, zicând că de fapt până la o anumită perioadă pruncul nu e prunc, e doar un embrion. Dar ce este embrionul? Este viaţă! Este chintesenţa vieţii, care, dezvoltată, dă naştere la această fiinţă minunată care este pruncul.
Să lăsăm să lucreze darul şi bucuria lui Dumnezeu în viaţa noastră, pentru că dacă noi Îl vom respinge pe Dumnezeu, şi Dumnezeu Îşi va întoarce faţa de la noi. Dar dacă pe copii ni-i dorim şi îi considerăm cel mai ales dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut, atunci Dumnezeu Se întoarce spre noi şi vom trece mai uşor prin toate încercările care vin asupra noastră. E o mare greutate pe mamă să îngenuncheze în faţa icoanei Maicii Preacurate şi să spună: „Maica Domnului, tu, cea prin a cărei inimă a trecut sabia şi ai stat alături de crucea Fiului Tău, eu nu mă pot asemăna ţie, pentru că am respins viaţa pe care Dumnezeu mi-a trimis-o prin pruncii pe care trebuia să îi nasc…”.

Tinerii nu „trăiesc” împreună, ci curvesc împreună

Maica Domnului este mama mamelor, să alergăm la ea cu lacrimi şi să strigăm să se milostivească asupra copiilor noştri, pentru ca ei, cei tineri, să înţeleagă că legătura dintre bărbat şi femeie este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru perpetuarea vieţii noastre, nu este un mijloc de plăcere pe care îl faci printr-o învoială. Tinerii noştri declară că „trăiesc împreună” (nu trăiesc împreună, ci curvesc împreună!) până la momentul în care primesc binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi de multe ori părinţii sunt obligaţi să accepte (sau trec cu nepăsare faţă de această situaţie) şi să îi ţină sub ocrotire. Vin unii şi spun: „Ne-am programat nunta peste doi ani.” „Dar de ce peste doi ani?” „Pentru că numai atunci am găsit sală.” „Dar ce faceţi încă doi ani?” „Păi ce am făcut şi în ultimii doi-trei ani, stăm împreună.” Sunt conştienţi aceştia de ce fac? Vă doriţi să vină lumea la nuntă şi să vă vadă, să vă laude că sunteţi tineri miri, sărmanii de voi, după atâţia ani de „osteneală” zadarnică şi de irosire a vieţii şi a ceea ce este mai frumos din viaţa voastră: tinereţea.

Să cerem curajul mărturisirii şi al statorniciei

Este, într-adevăr foarte greu, în condiţiile în care autoritatea legală s-a „deschis” atât de mult încât sunt permise tot felul de „drepturi”. Să nu uităm însă că Sf. Apostol Pavel a spus: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”. Vă rog să reţineţi acest cuvânt. Ne sunt îngăduite. Dumnezeu ne-a lăsat libertate pentru ca să fim responsabili. Dacă n-am fi liberi, n-am avea răspundere în faţa lui Dumnezeu. Dar să facem ca această libertate să devină o libertate a harului. Să nu consider că este o lezare a libertăţii dacă eu mă opresc de la un drept care e păcătos, care mă duce la pierzare, ci să consider că acest lucru nu îmi este de folos. Dacă vom încerca să împlinim doar cele care ne sunt de folos, şi Dumnezeu Se va milostivi faţă de noi şi faţă de neamului nostru, şi vom fi bucurie urmaşilor noştri. Să ne ajute Dumnezeu şi Maica Preacurată să ne ridicăm din starea acesta de neputinţă spirituală, neputinţa părinţilor de a vorbi copiilor. Neputinţă nu doar de a-i ocroti, ci chiar de a-i îndruma. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne schimbe această neputinţă şi să ne dea curajul statorniciei. La picioarele Crucii Mântuitorului punând toate, ne vom putea bucura şi de Învierea Lui. Amin.

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011