Relaţia maestru – discipol. In memoriam Părintele Teofil

Perspectiva unei cărţi cu titlu sugestiv: DIN OSPĂŢUL CREDINŢEI a părintelui arhimandrit Teofil Părăian – de la a cărui trecere dincolo se împlinesc, în anul 2016, şapte ani – mă aduce să scriu despre relaţia maestru-discipol. Discipolul ales – unul special dintre mulţii discipoli ai Părintelui – este preotul Cornel Ursu, din parohia Galaţi-Făgăraş, preot vrednic de toată lauda şi mai ales iubitor neîntrecut al scrierilor Părintelui Teofil, alături de care petrecea ore în şir citindu-i cărţi, cerându-i sfatul sau povestind întâmplări.

Am primit cartea de la Părintele Cornel într-o împrejurare în care trebuia să iau aminte la cuvintele de mângâiere care să îi aline chiar şi pe cei mai disperaţi credincioşi cărora li se întâmplă necazuri ieşite din comun. Citind, auzeam parcă vocea Părintelui Teofil, hotărâtă, specială, răspunzând la întrebările adresate lui în conferinţe, începând mai întotdeauna cu un dragă hotărât. În vocea Părintelui Teofil erau vibraţii întemeiate pe o credinţă nestrămutată în Dumnezeu, pe nădejde în atotprezenţa Lui şi dragoste faţă de aproapele ascultător. Îmi place să citesc cărţi parcurse de altcineva înaintea mea, cu sublinierile apăsate ale creionului care întăresc fraze, care împărtăşesc idei de valoare. Dar, în cazul Părintelui Teofil, am înţeles şi cât contează vocea. Vă redau una: „Dragă, pe om, dacă-l cauţi de bun, bun îl găseşti; şi dacă-l cauţi de rău, şi rău îl găseşti”.

Că Părintele Cornel Ursu, discipolul său bun, era cel mai apropiat, o ştiu mulţi. Dar că Părintele Cornel îi citea capitole întregi din Filocalia tradusă cu migală de către Părintele Dumitru Stăniloae împreună cu Părintele Arsenie, nu ştiu decât puţini. Astfel i-am înţeles dintr-odată vocea. Părintele Cornel citea cu vocea eliberată de angoasele restriştilor comuniste de odinioară, până la a deveni pe Internet vocea sonoră a credincioşiei pentru cei care aleg să deschidă capitole din Filocalia. Doar unii ştiu că datorită acestei prietenii dintre Părintele Teofil şi Părintele Cornel Ursu putem alege să ascultăm audio şi vocea Părintelui Ursu, care înveşniceşte o relaţie maestru-discipol.

Neputând să asculţi în întregime toată Filocalia, necum să o citeşti toată, decât din vreme în vreme, la răstimpuri, în acest cadru am înţeles altfel relaţia maestru-discipol. Ea se clădeşte în timp, pe ascultare. Nu este vorba de o ascultare oarecare, ci de înţelegere care formează gânditori altruişti. Este ascultarea care apropie experienţe, care pune viaţa pe primul loc, mai presus de a corecta greşeli. Părintele Ursu, vorbind cu Părintele Teofil, era educat pentru viaţă după ascultare. Aşa a ajuns să trăiască pentru conţinut, nu pentru aparenţe, să aibă răbdare, să-i fie şi lui de folos o lectură cu voce tare a Filocaliei. Aşa a învăţat să transmită oamenilor cum să învingem prejudecăţile şi temerile, să înlăture ideile preconcepute, să risipească prin iertare orice conflict, pentru că punea în lectura făcută pentru un nevăzător măreţ, iubirea de ascultare. Vibraţiile vocii lui îmbrăţişau idei, treceau prin gândurile limpezite de vanităţi, mişcau emoţional punctele de vedere, însufleţeau gesturile. Aşa am înţeles şi sublinierile apăsate rostite în mintea mea de însuşi Părintele Teofil, dar acum şi de Părintele Cornel Ursu, care au în fiecare silabă puterea iubirii aproapelui.

Aşa am înţeles că ascultarea nu este un context, ci este o BUCURIE.

Maria Gabor

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 89, ianuarie-februarie 2016

„E foarte important lucrul acesta, ca cineva să-şi supună mintea lui Dumnezeu. Vă spuneam cândva într-un context oarecare, că Părintele Arsenie zicea că „noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discuţie”.

Cine se supune cu mintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acela-i totdeauna biruitor. Nu se poate să nu vadă minuni în viaţa lui când se supune cu mintea, în înţelesul acesta că, de pildă, Domnul Hristos spune să iertăm şi nu ne-ar conveni să iertăm, dar ne silim să iertăm. E o supunere cu mintea şi vedem minunea liniştirii sufletului şi o mare bucurie pentru noi.

Un text asupra căruia mă opresc adeseori este spălarea picioarelor, la Cina cea de Taină. E un lucru extraordinar să te gândeşti că Domnul Hristos este, fiţi atenţi, Dumnezeul care spală picioarele omului. Deci Domnul Hristos, ca Dumnezeu şi om, a spălat picioarele oamenilor. E o coborâre şi aceasta. E o coborâre ca să îl ridice pe om, ca să îi dea omului cinstire. În această lucrare a Mântuitorului, de coborâre până la faptul acesta de a spăla picioarele omului, Sfântul Apostol Petru a avut o ezitare. N-a mai avut atitudinea de la pescuirea minunată, nu s-a mai supus cu mintea, ci s-a împotrivit cu mintea. Şi a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?”. Şi atunci Domnul Hristos a zis: „Ceea ce fac Eu, tu nu înţelegi acum, dar mai târziu vei înţelege”. Şi Sfântul Apostol Petru, statornic în împotrivirea lui, a zis: „Niciodată n-o să-mi speli mie picioarele!”. Şi a spus Domnul Hristos: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine” (Ioan 13, 6-8). Cu alte cuvinte, dacă nu te laşi modelat, dacă nu te laşi să fac Eu ce trebuie să fac cu tine, dacă te împotriveşti, nu ai parte cu Mine, te împotriveşti şi nu poţi fi împreună cu Mine.”

Părintele Teofil, Veniţi de luaţi bucurie

Rugăciune. O poezie a maicii Teodosia (Zorica) Laţcu, prezentată de Părintele Teofil

Este o poezie pe care a scris-o maica Teodosia la noi la mănăstire în 17 octombrie 1977. A venit la noi la mănăstire şi am lucrat împreună; băteam la maşină după dictatul ei nişte predici scrise de un grec pe nume Serafim Papacosta. Erau nişte predici despre pildele şi minunile Mântuitorului, pe care le-a tradus maica Teodosia împreună cu părintele Serafim şi pe care le băteam împreună la maşină. Dar mi s-a defectat maşina şi a trebuit să merg la Sibiu s-o repar, ca să putem lucra mai departe. Şi am zis:

— Maică, până vin să faci o poezie! Pentru că – zic – aşa-i la mănăstire, trebuie să facem ceva. Când vin acasă să găsesc o poezie!

Şi am găsit o poezie, zic eu, extraordinară. Extraordinar de frumoasă! Am intitulat-o Rugăciune şi să vedeţi numai cât e de frumoasă:

Doamne, încă să nu-mi dai

Frumuseţile din rai

Şi încă nu-mi dărui

Ale slavei bucurii.

Nu mă-ndemn încă să-ţi cer

Fericirile din cer,

Până când prin lume-Ţi duci

Tu, povara Sfintei Cruci.

Până când însângerat

Şi lovit şi înspinat,

Treci pe calea cu dureri,

Fericire cum să-Ţi cer?

Dă-mi, Stăpâne, Crucea Ta

Şi mă-nvaţă-a o purta.

Şi în inimă, cu jale,

Dă-mi durerea Maicii Tale.

Şi în piept, cu frângere,

Dă-mi a Maicii plângere!

Dă-mi, Stăpâne, să-Ţi sărut

Urma paşilor în lut

Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg,

Tălpile să Ţi le şterg,

Cu iubirea mea duioasă,

Ca femeia păcătoasă.

Părintele Teofil: Dacă gândim frumos, trăim frumos

Părintele Teofil Părăian. Pomeniri la doi ani de veşnicie

Toate ale omului pornesc de la gândul omului. Nu se face nimic din viaţa omului care nu trece prin gând. De aceea toată grija celui care vrea să-şi curăţească sufletul trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gândurile cele rele şi de toate înfăţişările răului câte sunt în gând. Aici este toată cheia vieţii sufleteşti şi toată cheia curăţirii sufleteşti, şi anume, să-ţi faci rânduială în minte. Cine îşi face rânduială în minte îşi face rânduială în viaţă.

Mintea e ca o moară: ce bagi, aia macină
Ar trebui să ne îmbogăţim mintea cu cât mai multe gânduri plăcute lui Dumnezeu, cu gândurile care se potrivesc cu voia lui Dumnezeu. Şi astfel de gânduri găsim în primul rând în Sfânta Scriptură, apoi găsim în cărţile de îndrumare duhovnicească, dar mai ales şi mai întâi în sfintele slujbe. Aşa că e de mare importanţă să luăm parte la sfintele slujbe şi e de mare importanţă să învăţăm texte de la sfintele slujbe, ca să ni se îmbunătăţească gândirea şi ca să avem o comoară de gânduri bune, care după aceea izvorăsc din inima noastră.
În Filocalia volumul al IV-lea este o scriere care se numeşte "Despre Avva Filimon". În această scriere despre Avva Filimon se spune între altele că Avva Filimon - care era un pustnic - a fost întrebat de ucenicul său: "Părinte, de ce dintre toate cărţile Scripturii cel mai mult citeşti Psaltirea?". Şi Cuviosul a răspuns: "Frate, aşa de mult mi s-au întipărit în minte gândurile din psalmi, încât parcă eu le-aş fi făcut, parcă de la mine ar fi pornit aceste gânduri". Aşa trebuie să ajungem şi noi, să ne îmbogăţim cu gândurile sfinte din dumnezeieştile slujbe, din dumnezeiasca Scriptură şi să le avem totdeauna la îndemână, ca mintea noastră, care e ca o moară şi macină ce bagi pe moară, tot aşa mintea noastră să primească numai gânduri bune şi să aibă numai gânduri după voia lui Dumnezeu.

Ridicările şi căderile se fac în gând
Sfântul Marcu Ascetul spune că: "În inima iubitoare de osteneală nu au putere gândurile cele rele, ci gândurile cele rele se sting aşa cum se stinge focul în apă". Spun părinţii cei duhovniceşti că: "Gândul cel rău la început este ca o furnică şi dacă-l laşi creşte şi se întăreşte şi devine leu", de aceea gândurile cele potrivnice se numesc şi furnică-leu. Fur-nică pentru că apare întâi ca o furnică care poate fi strivită între degete şi dacă cresc şi primesc putere prin patimi nu le mai poţi înlătura nici cu multă osteneală.
Toate pornesc de la gând, şi cele bune şi cele rele îşi au începutul în gând. Ridicările şi căderile se fac în gând. Cheia vieţii duhovniceşti este disciplina minţii, iar metoda de disciplinare este rugăciunea de toată vremea.

Să gândim frumos!
În Pateric se spune că la Avva Pimen sa dus un frate şi a zis: "Ce să fac, părinte, cămi vin tot felul de gânduri rele în minte". Şi Avva Pimen a răspuns: "Opreşte vântul! (bătea vântul). Întinde braţele şi pieptul şi opreşte vântul!". Şi el a zis: "Nu pot să opresc vântul!". Şi părintele a continuat: "Aşa cum nu poţi opri vântul, aşa nu poţi opri gândurile rele! Dar altceva poţi să faci, şi anume, cu un gând bun să înlături gândul cel rău!". Deci, statornicirea în gânduri bune va duce la înlăturarea gândurilor celor rele. Temelia vieţii spirituale este gândul, de aceea în viaţa religioasă esenţialul este disciplina lăuntrică, disciplina de gând.
Este foarte important să ştim că gândurile noastre le mai ştie cineva: le ştie Dumnezeu, le ştie Domnul Hristos, care e Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Domnul Hristos are în vedere gândurile noastre.
Având în vedere faptul că prin mintea noastră trec tot felul de gânduri, şi bune şi rele, şi frumoase şi urâte, este important să fim cu luare-aminte la gânduri, să gândim frumos. De ce? Pentru că, dacă gândim frumos şi numai frumos, atunci trăim frumos şi numai frumos, şi dacă gândim frumos şi trăim frumos, suntem fericiţi.

Păcatele mici duc la păcate mari
Să fim cu grijă la gândurile noastre, la intenţiile noastre, la pornirile noastre, şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem să ne facem rânduială în suflet; iar dacă nu suntem cu luare aminte la cele mici, ajungem la cele mari, cum zice Sfântul Marcu Ascetul, pentru că diavolul nu dispreţuieşte nici păcatele mici, fiindcă altfel nu poate duce la cele mari. Cuviosul Dorotei are o comparaţie: că poţi să smulgi din rădăcină un copac când este mic, când este ca o iarbă, dar când se întăreşte şi-şi face rădăcini, nu îl mai poţi smulge şi chiar nu-l mai poţi smulge nici tu, nici alţii. Aşa încât trebuie să fim cu grijă la începuturi.
Sfântul Marcu Ascetul spune că: "Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt şi nu se naşte patimă fără de gând". Deci întâi şi întâi de toate, şi acesta este principiul filocalic, toate ale omului pornesc de la gândurile omului. De aceea trebuie să-ţi faci rânduială în minte ca să-ţi poţi face rânduială în viaţă. Cine nu-i atent la gânduri nu poate nădăjdui într-o viaţă neîntinată.
Tot Sfântul Marcu Ascetul spune că: "Aşa cum focul nu rămâne în apă, tot aşa nici gândul cel rău în inima iubitoare de osteneală". Deci dacă ai o obsesie de răutate, un gând rău în minte care te asupreşte, care se învârte mereu în minte, înseamnă că n-ai inimă iubitoare de osteneală, că n-ai ceva în suflet care să nimicească gândul cel rău, obsesia respectivă.

Părintele Teofil, fragmente din "Veniţi de luaţi bucurie"

Aproapele
- Fiecare om care ne vine în faţă este un candidat la iubirea noastră. Pentru clipa în care ne întâlnim cu el, pentru totdeauna, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat, este aproapele nostru şi fiind aproapele nostru trebuie să fim preocupaţi pentru binele lui.

- Un părinte de la noi de la mănăstire zicea: „Dragă, pe om dacă-l iei de bun, bun îl găseşti, şi dacă-l iei de rău, tot pe acela, şi rău îl găseşti”.


Bătrânii
Bătrânii păcătuiesc în două feluri: cu ura şi cu gura.

Biserica
M-aş bucura mult să reţinem lucrul acesta, că sfânta biserică, privită ca locaş de închinare a lui Dumnezeu în care se fac sfintele slujbe şi mai ales Sfânta Liturghie, este cerul cel de pe pământ, şi nu poate ajunge cineva în cerul mai presus de lumea aceasta decât în măsura în care ia parte la slujbele dumnezeieşti în cerul cel de pe pământ. Nu are ce căuta cineva în cer dacă nu merge în Sfânta Biserică.
Tot ce se face în sfânta biserică este ca să ne pună în legătură cu Dumnezeu, ca să ne facă gânditori de Dumnezeu, ca să ne facă cinstitori de Dumnezeu, ca să ne facă purtători de Dumnezeu, ca să ne facă purtători de Hristos şi purtători de Duh şi să avem Sfânta Treime lucrătoare în noi. Toate lucrurile acestea se pot realiza numai în atmosfera de gând pe care ne-o dă Sfânta Biserică.

Bucuria
- Aşa zice Sfântul Apostol Pavel: „Noi suntem lucrători de bucurie” (II Corinteni 1, 24). Ca să fim lucrători de bucurie trebuie să facem ceva pentru binele altora; şi când facem ceva pentru binele altora facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „Cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase frumos”, adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le îndreaptă către altul. Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora.

- Mi-aduc aminte că în casa noastră, cândva, a fost vorba de o cântare în care erau cuprinse cuvintele: „Bucurie, bucurie, vorbă frumoasă în pustie”. Parcă ar fi vrut cineva să spună, prin aceste versuri, că bucuria e ceva absent din viaţa omului, că e o vorbă frumoasă, dar o vorbă frumoasă degeaba, pentru că nu se realizează sau nu se prea realizează. Cine a alcătuit textul cântării respective şi a spus cuvântul acesta, se vede că a privit în jur şi a văzut multe necazuri în lumea aceasta şi s-a gândit că oare în acest context existenţial, în lumea aceasta, ar putea cineva să se bucure cu adevărat? Adevărul este că noi, cei care avem credinţa creştină şi care avem o experienţă duhovnicească, ştim că bucuria e o realitate pentru cel ce crede.

- Credinţa noastră creştină este credinţa bucuriei. Noi, credincioşii creştini, trebuie să fim oameni ai bucuriei, nu numai înmulţitori, ci şi purtători de bucurie. Trebuie să avem o euforie. Bineînţeles că nu trebuie să căutăm lucrul acesta anume, dar nu se poate să trăieşti corect şi să nu-ţi dea Dumnezeu bucurie. Dumnezeu nu rămâne niciodată dator nimănui. Omul rămâne adeseori dator lui Dumnezeu, că nu împlineşte poruncile, dar Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Dumnezeu ne dă bucuria, ne face purtători de bucurie.

Certurile
Să ştiţi că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă. Un bun şi-un rău nu se ceartă, că cel bun cedează şi cearta-i gata.
Zice că erau într-o pustie doi călugări şi tare bine se înţelegeau unul cu altul. Şi unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm şi noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Şi celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă ştiu certa. Şi celălalt o zis: Hai, că te învăţ eu. Şi l-o învăţat. Zice: Punem între noi o cărămidă şi tu să zici: Cărămida asta-i a mea şi eu o să zic: Ba nu-i a ta, că-i a mea! Şi din asta se face început de ceartă. Şi aşa or făcut. Primul o zis: Cărămida asta-i a mea. Şi celălalt o zis: No dacă-i a ta ia-o şi te du cu ea cu tot! Şi n-o mai fost nici o ceartă. Bineînţeles că asta o fost, cum am zice noi acuma, o ceartă artificială, aşa ca o ceartă de scenă, de teatru. Da’ cei care se ceartă nu fac scene de teatru, ci se ceartă aşa cum le vine.
Mi-aduc aminte că atunci când eram copil se spunea în familie că şi din pricina sărăciei, şi din pricina necazurilor vin certurile. Şi mi se întâmplă şi acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Şi eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certaţi, le rezolvaţi, treceţi de lipsuri prin ceartă? Şi toţi mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu câştigi nici un ban când te cerţi, nu realizezi nici un avantaj când nu eşti în limitele bunei cuviinţe. Aşa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemulţumire şi mult negativ în viaţa de toate zilele.

Despre iubire
- Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti, nici calităţile lui nu contează pentru tine.

- Este secetă de iubire în lumea întreagă, este secetă de iubire în viaţa noastră personală, este secetă de iubire în viaţa noastră de obşte, pentru că n-am ajuns să trecem de patimi. Este multă hărţuială, este multă zdroabă în sufletele noastre, pentru că ne hărţuiesc şi ne zdrobesc patimile.


Sfânta Liturghie
- Acelora care nu merg la biserică eu de fapt le spun ce înseamnă să nu mergi la biserică şi ce înseamnă să mergi la biserică. Şi anume, ce înseamnă să mergi la biserică? Înseamnă să mergi în cerul cel de pe pământ, înseamnă să-i închipuieşti pe Heruvimi, să aduci întreit sfântă cântare lui Dumnezeu, să cânţi împreună cu îngerii „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”, să aduci laudă lui Dumnezeu, să cinsteşti pe Maica Domnului, să cinsteşti pe sfinţi, înseamnă să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care e mai veşnic decât cerul şi pământul, înseamnă să primeşti binecuvântări de la sfintele slujbe prin mijlocire preoţească de la Însuşi Domnul Hristos. Şi la urmă zic: uite, toate acestea tu nu le primeşti, tu nu le ai, pentru că nu mergi la biserică, toate acestea le ocoleşti. Omul nu are conştiinţa că de fapt toate lucrurile acestea se întâmplă, ci zice că nu s-a dus la biserică şi atâta tot.

- Să ştiţi că eu pe aceia care nu merg la biserică nici nu-i socotesc oameni credincioşi. La păgâni îi număr! Cum poţi să zici că eşti om credincios dacă nu mergi la biserică, unde-i cerul cel de pe pământ? Că biserica-i cerul cel de pe pământ. Cum să zici că eşti om credincios dacă nu te duci în „Împărăţia lui Dumnezeu”? Pentru că Sfânta Liturghie este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Cum poţi să zici că eşti credincios dacă nu-i închipui pe Heruvimi cântând întreit sfântă cântare în biserică? Cum poţi să zici că eşti credincios dacă nu zici împreună cu îngerii: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot?

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

În şcoala Părintelui Teofil: „Ne vom întâlni întotdeauna în mod real la Sfânta Liturghie”

Cum a început prietenia cu Părintele Teofil? L-am cunoscut în anul 1993, când a fost invitat pentru trei zile de un vechi prieten, părintele Lazăr Magheţ, în comuna Glimboca, unde m-am născut. În acel an absolveam facultatea de medicină şi făceam parte din A.S.C.O.R.. Aşadar, îl cunoşteam pe părintele de la prima conferinţă a dânsului la Timişoara. Îl ştiam de la distanţă, dar iată că Dumnezeu a făcut să ne cunoaştem şi de aproape, deoarece după prima vizită de la Glimboca a urmat o lungă prietenie, îndrăznesc să spun, chiar pentru veşnicie. Părintele a fost cel care a deschis calea acestei prietenii, care a început prin scrisori. Dânsul mi-a scris primul şi eu am răspuns. Am corespondat o vreme şi apoi am început să mă spovedesc la dânsul. Odată, la spovedanie, mi-a pus în atenţie acest lucru: «dragă, noi doi am fost prieteni înainte să-ţi fiu duhovnic». Voi scrie câteva gânduri despre modul cum m-a îndrumat în activitatea mea de medic şi cum s-a raportat părintele la starea de sănătate a dânsului.


Să ai mâinile lui Dumnezeu!
Primul îndemn pe care l-am primit a fost desprins dintr-o istorioară a unui medic care îngrijea bolnavi undeva în Africa. «Un bolnav din spitalul în care lucra a spus că are mâinile lui Dumnezeu. Aşa se cuvine să gândim cu toţii despre cineva care aduce mângâiere şi uşurare celor ce au trebuinţă de mângâiere şi uşurare. Doresc şi eu ca tu să fii cu adevărat şi pentru totdeauna, şi pentru cât mai mulţi, mâinile lui Dumnezeu.»

Următorul îndemn: «Te-ai pregătit şi tu să faci bine celor pe care ţi va trimite Dumnezeu să-i slujeşti în numele Lui? Îţi doresc din toată inima să ai mâinile lui Dumnezeu: mâini mângâietoare şi vindecătoare. Cineva spunea că nu poţi să fii un profesor bun dacă tu însuţi n-ai copii. Poate că s-ar putea spune tot atât de bine că nu poţi să fii un doctor bun, decât dacă ţi-i asumi pe cei pe care îi îngrijeşti, dacă ţi-i faci ai tăi, dacă îi transferi în propria ta fiinţă.» M-a întrebat mereu la spovedanie dacă am mâinile lui Dumnezeu. I-am răspuns că partea mângâietoare merge mai uşor decât cea vindecătoare. Tot dânsul m-a luminat din ce motiv este mai greu cu partea vindecătoare: «pentru că vindecarea o dă Dumnezeu cui vrea şi când vrea». Şi un alt răspuns, cu umorul bine cunoscut: «Dragă, Dumnezeu vindecă, iar doctorul ia banii».

Medicul creştin – prin mucenicie spre sfinţenie
Odată, l-am întrebat ce model de medic creştin cunoaşte şi mi-a răspuns: Nicolae Paulescu. În acel moment nu ştiam prea multe despre Nicolae Paulescu şi am replicat părintelui: «Păi el a fost savant, a descoperit insulina… e prea mult pentru mine» (mă gândeam că îl exemplifică ca model de profesionalism). La replica mea dânsul doar a zâmbit şi am înţeles că trebuie să mai caut. După puţin timp îmi cade în mâini o carte despre Nicolae Paulescu, în care am citit că Nicolae Iorga a afirmat la înmormântarea lui Paulescu că «a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt». Deci acesta era mesajul… A urmat o nouă întâlnire cu părintele şi i-am spus ce am descoperit. Mi-a zis: «dragă, acum ai modelul!».

În frământările mele vizavi de bolnavi şi modul lor de a se raporta la boală mi-a zis: «nu le băga oamenilor în cap mai mult decât pot ei duce, nu-i asupri cu temerile tale…». Se referea aici la complicaţii şi evoluţia bolilor. Altă dată mi-a zis: «dragă, nu-nţeleg de ce voi, doctorii, nu sunteţi la una cu gândurile. Credeam că e mai matematică treaba cu trupul. Şi la voi e ca la duhovnici. Câţi duhovnici sunt, atâtea păreri.»

„Mă las în mâinile lui Dumnezeu”
Referitor la propria stare de sănătate, părintele spunea: «Am împlinit de curând 70 de ani. Sunt cam pe ducă, nu în înţelesul că mă simt rău şi nici în înţelesul că mă tem de ce poate să vină. Nu aşa, ci în înţelesul că am ajuns la anii vieţii omului. Am fost deja la doi cardiologi şi se pare că sunt la una cu gândurile, pentru că şi aparatele arată la fel, inimă slabă. Astfel stând lucrurile, nu ştiu ce mi-ar mai putea face un alt doctor de inimă şi alte aparate. Totuşi, pentru că tu vrei să faci ceva pentru mine şi vrei să mă ajuţi, mă las dus de tine unde ştii că mă aşteaptă binele şi mai binele. Deci ziua de 14 mai este consacrată sănătăţii mele şi sunt la dispoziţia ta. Şi, ca să folosesc o expresie din scara Sfântului Ioan Scărarul, «mă las în mâinile tale, ca fierul în mâinile fierarului». Modelează-mă cum ştii, şi cum vrei… Ştiu deja că nu stau prea strălucit, dar pe mine nu mă îngrijorează. Doctorii poate că se sperie, iar eu habar n-am. Poate că e mai bine aşa, mai ales că ştim că unii sunt asupriţi de propriile gânduri şi de informaţiile pe care le au de la alţii. Eu mă las în mâinile lui Dumnezeu şi mă rog să se împlinească voia Lui.»

O noapte la căpătâiul Părintelui Teofil
L-am urmărit în privinţa sănătăţii şi ulterior, însă, în continuare, voi aminti perioada de internare a părintelui din luna septembrie 2009 la spitalul din Deva, unde lucrez. S-a internat în urma unei crize făcută la mănăstire - insuficienţă respiratorie. Iniţial, în ideea de a nu împovăra pe nimeni, părintele a hotărât că nu doreşte să rămână cineva de la mănăstire cu dânsul, că se descurcă singur. Seara, părintele era monitorizat, cu perfuzii, şi am decis împreună că voi rămâne eu cu dânsul în salon, unde era singur, pentru a-l ajuta la nevoie.

Părintele a dormit de pe la ora 22 până la 2.30, apoi s-a trezit, şi-a luat metaniile şi a început să se roage până în jurul orei 4.30. Ce am sesizat în vremea în care dânsul se ruga, este că extrasistolele pe care le avea şi erau destul de numeroase, în vremea rugăciunii au început sa fie din ce în ce mai rare şi multă vreme chiar deloc. La 4.30, când am văzut că începe să se mişte, l-am întrebat dacă are nevoie de ceva, iar părintele, uşor mirat, m-a întrebat: «Dragă, tu eşti aci?!». I-am răspuns: «Da, de aseară… ». Am început să discutăm, l-am provocat în diverse chestiuni, părintele fiind foarte deschis pentru conversaţie. Ceea ce a subliniat atunci, poate cu valoare testamentară, este un alt îndemn de a ţine minte că «numai cu bunătatea poţi învinge în viaţă şi numai cu bunătatea mai ţine Dumnezeu lumea aceasta ». Când era tânăr a crezut că oamenii sunt buni, dar a ajuns ulterior la concluzia că nu e aşa cum credea. M-a îndemnat stăruitor spre bunătatea cu care voi învinge mereu, în orice împrejurare. În timpul spitalizării a fost foarte deschis cu tot, deborda de bucurie şi iubire.

A cântat slujba înmormântării
Doresc să mai mărturisesc un alt moment pe care l-am surprins în perioada internării. Într-o zi, în jurul prânzului, am mers în salon să văd ce mai face părintele. Rămăsese singur, părintele care-l însoţea fiind plecat pentru moment. Şi, spre surpriza mea, când am intrat în salon, părintele cânta «Cuvine-se cu adevărat… ». L-am ascultat şi l-am întrebat la sfârşit: «Părinte, cântaţi ?» Mi-a răspuns: «Da, dragă, nu ştiu ce mi-a venit aşa să cânt, nu obişnuiesc. Am cântat slujba înmormântării…!!! ». Era tare bucuros… Eu am vrut să-l întreb de ce slujba înmormântării, dar am amuţit şi m-am aşezat pe patul alăturat. Precizez că în perioada internării, la câteva zile de la instituirea tratamentului, se simţea bine, spunea tuturor că dacă se simte tot aşa, mai poate trăi 20 de ani şi îşi făcea planuri de viitor. A participat la trei Sfinte Liturghii şi a predicat la una din ele timp de 40 de minute (fiind ultima predică a părintelui). Şi, cu toate acestea, a cântat slujba înmormântării. În timpul spitalizării au fost zile de sărbătoare în secţia noastră, părintele a cucerit tot ce s-a lăsat cucerit. Ceea ce a urmat la numai o lună de la această internare ne este cunoscut…

Cum ne-a iubit şi m-a iubit părintele
Se ştie deja că Părintele spunea că va merge în Rai şi că nu va merge singur. Mi-a zis că nu concepe Raiul fără noi, că cei care ne-am întâlnit şi potrivit în lumea aceasta vom fi şi în veşnicie împreună.

Odată am avut o discuţie cu nişte prieteni care nu aveau un respect deosebit faţă de Părintele şi au scos în evidenţă unele «neputinţe» ale dânsului: că mănâncă carne, că mai doarme în strană la slujbe, că e prea larg… Eu i-am luat apărarea Părintelui, argumentând cumva toate cele zise de ei… Am mers la Sâmbăta şi am mărturisit discuţia cu prietenii mei, pentru că am ieşit din ea cam «şifonaţi». Replica părintelui a fost una destul de aspră: «Tu să nu-mi mai iei niciodată apărarea! Dacă nu mă recomandă viaţa pe care o duc, asta e…». La sfârşitul şederii mele la Sâmbăta, a urmat despărţirea cu mult aşteptata şi obişnuita îmbrăţişare, moment în care părintele mi-a spus: «Tu mă mai iubeşti pe mine aşa cum sunt? Mănânc carne, dorm în strană…»

Părinte, cum o să fie viaţa fără dumneavoastră?
În final, aş vrea să împărtăşesc un vis pe care l-am avut după ce părintele a plecat la Domnul. L-am visat înconjurat de mulţi oameni, cărora le spunea că acum nu-l mai doare nimic. Le arăta urmele de la acele seringilor de care a avut parte pe ultima sută… M-am apropiat de părintele şi l-am salutat. S-a bucurat de întâlnirea noastră. Eu mi-am dat seama că părintele este cel plecat la Domnul şi l-am întrebat ceva ce îmi „juca” în minte de când a plecat: «Părinte, cum o să fie viaţa fără dumneavoastră?». Părintele a răspuns: «Ţine minte ce-ţi spun acum: ne vom întâlni întotdeauna în mod real la Sfânta Liturghie, acolo la potir suntem toţi.» Mi-a luat apoi mâinile în mâinile dânsului şi a zis: «Ai nădejde că eşti în mâinile lui Dumnezeu!»

Aceste gânduri sunt o parte din amprentele pe care părintele le-a lăsat în sufletul meu. Avem o moştenire frumoasă! Să-l urmăm pe părintele! Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul care a fost şi este părintele Teofil şi să trăim cu încredinţarea că părintele ne iubeşte, ne zâmbeşte şi se roagă pentru noi toţi.
Numai bucurie!!!

Dr. Ana Crîsnic

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Părintele Teofil este viu

„Să ajungeţi la bucuria credinţei, pe care să o împărtăşiţi şi altora!”

La sfârşitul lunii aprilie s-au împlinit 6 luni de la plecarea Părintelui Teofil la Domnul. Cu acest prilej la Mănăstirea Brâncoveanu slujba de pomenire a fost oficiată duminică, 2 mai, de către Preasfinţitul Andrei, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, şi de către Preasfinţitul Sofian, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, alături de un sobor de preoţi şi peste o mie de credincioşi şi fii duhovniceşti ai Părintelui, care au venit din toate zonele ţării. După participarea la Sfânta Liturghie s-a oficiat slujba parastasului în biserica mare a mănăstirii, apoi s-a mers şi la mormânt.

Părintele bucuriei, cum era numit Părintele Teofil, a fost evocat de Preasfinţitul Andrei, dar şi de Preasfinţitul Sofian, care i-a fost Părintelui ucenic de chilie timp de mai mulţi ani. "Viaţa lui devenise o mărturisire a închinării sale pe care o aducea lui Dumnezeu. Se putea vedea, Îl puteai citi pe Dumnezeu în fiinţa sa, pe chipul său. Acest lucru a atras atâţia oameni spre mănăstire, spre părintele, pentru că ei căutau, la fel ca noi, o mărturie despre Dumnezeu", a spus PS Sofian. Părintele episcop a vorbit şi despre felul în care Părintele se întâlnea cu Dumnezeu în rugăciune şi bucuria cu care participa la slujbe: "Părintele Teofil se bucura să participe la slujbele de la biserică. Pentru el, rugăciunea nu era împlinirea unei pravile. Pentru el, rugăciunea era un prilej de a vorbi cu Dumnezeu, un prilej ca el să îi spună ceva lui Dumnezeu, să stea în faţa lui Dumnezeu, Care ne iubeşte, cum spunea, Care ne cheamă şi ne zâmbeşte, şi să îi spună şi el ceva şi chiar să îi zâmbească, aşa cum spunea în ultimii ani de viaţă. Spunea adesea: să-I zâmbim lui Dumnezeu!".

Preasfinţitul Sofian le-a adresat şi o urare celor prezenţi: "Vă doresc tuturor puterea să trăiţi prin credinţă, ca să puteţi să ajungeţi la bucuria credinţei, aşa cum a ajuns părintele Teofil, pe care să o împărtăşiţi şi altora, după cum spunea şi părintele, "Mai întâi e datoria şi apoi e bucuria".

Părintele Teofil a fost şi motivul unei întâlniri care a avut loc la Timişoara, un loc special pentru dânsul, pentru că aici a făcut liceul şi tot aici umplea sălile de ascultări de două ori pe an, începând să conferenţieze încă din 1992. Ucenicii Părintelui din Timişoara, împreună cu invitaţii lor, prieteni şi apropiaţi ai Părintelui, au petrecut două zile (27-29 aprilie) într-o atmosferă caldă şi familială, ascultând mărturii, amintiri şi evocări ale Părintelui Teofil, recitând din poeziile preferate, participând la prezentări de cărţi, fotografii şi interviuri. A fost prezentat şi site-ul www.parinteleteofil.ro, un loc care îşi propune să adune mărturiile celor care l-au cunoscut pe Părintele şi a celor a căror viaţă a fost decisiv influenţată de întâlnirea cu dânsul, de învăţăturile sale. Simpozionul de la Timişoara s-a încheiat cu oficierea Sfintei Liturghii în Catedrala mitropolitană şi cu slujba parastasului de şase luni de la mutarea la Domnul a Părintelui.

Cei care îl iubesc pe Părintele Teofil mărturisesc că pentru ei Părintele nu a murit, ci este viu prin bucuria pe care ne-o transmite în continuare atunci când ne gândim la dânsul, îl ascultăm sau citim cărţile care îi cuprind cuvintele pentru noi.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Memento la şase săptămâni de la plecarea Părintelui Teofil

Spunea Fericitul Ieronim că “pot a muri, dar a tăcea nu pot”. Nici noi, cei ce l-am iubit, l-am folosit pentru viaţa noastră şi a altora, nu putem să nu arătăm recunoştinţă veşnică amintirii minunatului Părinte Teofil, al cărui parastas de 40 de zile a avut loc sâmbătă, 5 decembrie. Noi toţi suntem un mister între două mistere. Chiar dacă moartea nu-i altceva decât un teribil pas între timp şi veşnicie, ea este şi va fi un oaspete care nu-i niciodată binevenit. Ducându-ne la mormântul Părintelui Teofil şi privind şi la celelalte morminte din jur, e cu neputinţă să nu gândeşti cât de adevărat este faptul că cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.

Nu s-a temut de moarte
Într-o carte a Vechiului Testament putem citi cuvinte ce atât de mult se adeveresc în viaţa noastră, a oamenilor: „În zadar vei spori leacurile tale, căci nu mai este pentru tine vindecare.” (Ieremia 46,11) S-au adeverit şi cu Părintele drag nouă, tuturor. Aş dori să-l fericesc pe Părintele Mihail pentru că i-a rânduit Bunul Dumnezeu să aibă binecuvântarea, bucuria şi privilegiul de a-l îngriji şi a-l asista în chilie şi în spital, până la ceasul morţii, pe “odihnitorul de oameni”. De la Părintele Mihail am aflat ceea ce ştiam mai demult, că nici o clipă Părintele Teofil nu s-a temut de moarte, ba chiar o ironiza. Cu puţine clipe înainte de moarte, avea să dea o replică, desprinsă parcă din filele Patericului sau ale Filocaliei, doctorului curant, care, înainte de a merge spre casă, a trecut să-l vadă pe bolnavul Teofil. I-a zis la plecare: ”Părinte, eu mă duc!”, la care, cu vocea stinsă, cu zâmbetul pe faţă, Cuvioşia Sa i-a răspuns: “EU mă duc, dumneavoastră doar plecaţi!” Minunat! Gândindu-mă la aceste cuvinte, mi-am adus aminte de ceea ce spunea Petre Ţuţea: ”A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sunt sfinţii.”

Ultima predică
De “Izvorul Tămăduirii”, în 24 aprilie 2009, Părintele ne-a adresat nişte cuvinte despre care afirma că le-a spus aşa cum “i-a ţâpat” din suflet. Mi-au rămas şi mie în suflet, aşa că vreau să vi le împărtăşesc. Spunea deci Părintele Teofil:
“Mi-am adus aminte mai zilele trecute că am citit cândva, undeva, că unui predicator i s-a spus c-ar putea să rostească ultimul său cuvânt, să găsească el un cuvânt important, că după aceea nu va mai avea voie să spună nici un cuvânt de învăţătură. Nu-mi mai aduc aminte ce a răspuns acela, dar mi-am pus o întrebare mie însumi: dacă acum, de pildă, mi-ar fi spus Înaltpreasfinţitul: „Poţi să spui ultima predică din viaţă, gândeşte-te şi spune ce crezi tu că este mai important pentru cei ce te ascultă!”?
M-am întrebat: oare, ce le-aş spune eu oamenilor? Dacă ar fi să spun ceva din ce-am adunat eu în sufletul meu, ce cred eu că-i cel mai important lucru pe care ar trebui să-l spun, că după aceea nu mai pot spune nimic? Şi m-am gândit că de foarte multe ori spun oamenilor, credincioşilor şi necredincioşilor, că a noastră credinţă este despovărătoare… Deci nu-i o credinţă chinuitoare, asupritoare, care să-i nemulţumească pe oameni, ci este o credinţă a bucuriei, a nădejdii, a iubirii, este o credinţă odihnitoare. Cum am ajuns eu la gândul acesta? Prin Sfânta Evanghelie, prin cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, prin ceea ce-i scris în Sfânta Evanghelie de la Matei în legătură cu rostul credinţei: “Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi… Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (11, 28-29).
(…) Şi mi-a venit in minte să mai spun, tot ca ultim cuvânt, că la Sfânta Liturghie se spune: “Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”. Credinţa noastră cea despovărătoare ne învaţă să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim.
Şi aş putea găsi, tot ca un cuvânt însemnat, următoarea expresie: “Hristos în mijlocul nostru”. Eu cred că unii dintre voi m-aţi auzit spunând că atunci când Marta s-a întâlnit cu Domnul Hristos, atunci când Domnul s-a dus în Betania să-l învieze pe Lazăr, a zis către Domnul: “Doamne, de ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Şi Domnul Hristos a răspuns: “Fratele tău va învia”. Marta a răspuns însă: “Ştiu că va învia, la Învierea cea de apoi…”. La aceste cuvinte luând aminte, m-am gândit eu, aşa, că dacă noi, prin credinţă, am simţi că Domnul Hristos e de faţă, de multe ori am zice aşa cum a zis Marta: Doamne, de ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Şi noi am zice în împrejurări diferite: Doamne, dacă ai fi fost Tu aici, nu ne-am fi certat, nu ne-am fi urât, nu ne-am fi bruscat, ne-am fi simţit bine unii cu alţii. Doamne, de ai fi fost aici, nu se poate să fi fost ceva rău între noi.
Deci, iubiţi credincioşi, iată încă un cuvânt care mi-ar fi venit în minte dacă ar fi zis cineva: “Măi frate, să ştii că acum spui ultimul cuvânt…” Şi m-aş mai gândi la cuvintele lui Moise, când doi evrei s-au certat unul cu altul: “Oamenilor, sunteţi fraţi!” Deci: nu vă certaţi, că sunteţi fraţi! Şi cuvintele acestea ce mult le uităm noi…
Iată, iubiţi credincioşi, câteva cuvinte care ar putea să fie ultimele cuvinte ale mele şi cuvintele de căpetenie ale voastre: credinţa noastră e credinţă despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare, oamenilor sunteţi fraţi, să nu vă certaţi, Hristos este în mijlocul nostru şi să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim… Iată, iubiţi credincioşi, asta-i predica mea, poate ultima… ”

Cine are minte, să ia aminte! “Viaţa cea bună are zilele numărate, iar numele cel bun rămâne în veac” (Isus Sirah 41,16)
Iubite Părinte Duhovnic,

“Poate te-ai ascuns în stele,
Stând la sfat c-un Heruvim.
Poate eşti în preajma noastră
Şi noi nici nu bănuim.”

Pr. Cornel Ursu, Făgăraş-Galaţi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Ne vorbeşte Părintele Teofil …

Iată câteva gânduri ce rămân după mutarea la cele veşnice a Părintelui Bucuriei, prietenul tinerilor:

• Eu i-am dat Bisericii şi lui Dumnezeu viaţa mea, fiinţa mea, de la început, cu tot ce am avut când m-am aşezat la mănăstire. Cineva, aşezându-se la o mănăstire, este ales de Dumnezeu. Şi nu numai că este ales de Dumnezeu, ci şi el L-a ales pe Dumnezeu. Ştiţi că în Sfânta Evanghelie de la Ioan sunt cuprinse şi cuvintele Domnului Hristos: “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” - Ioan 15,16
• Omul nu este decât trecător prin această lume. Omul vine în lumea aceasta ca şi când ar răsări soarele. Trăieşte în lumea aceasta ca şi când ar fi soarele, într-o zi, de dimineaţa până seara şi seara apune. Noi nu trăim pentru moarte, ci pentru viaţă… Nu îmi doresc moartea. Nu mi-i lăcomie să mor. Îmi este dragă această lume: a fost fain. Să ştiţi că a fost fain… Suntem cetăţeni ai Cerului. Pe pământ suntem trecători, dar în Cer suntem totdeauna vieţuitori. Chiar dacă trăim aici, pe pământ, destinaţia noastră este spre Cer. Suntem cetăţeni ai Cerului.
• Nu înţelegeam ce înseamnă “nu vezi!”. În situaţia aceasta mi-am trăit viaţa, în condiţiile nevederii. Cu toate ştirbirile câte sunt de pe urma nevederii. Ca nevăzător, n-ai posibilitatea să îţi da seama de un apus de soare, de un răsărit de soare, de un munte care se înalţă, de o pajişte înflorită, de o pictură, de o sculptură, de o floare... Mie îmi plac florile, dar florile care au miros. Florile care nu au miros, pentru mine nu există, pentru că nu le văd. Cunosc florile după pipăit.
• Am avut întotdeauna o înclinaţie spre bucurie. Am fost un om al bucuriei. Sunt un răspânditor de bucurie, un lucrător de bucurie. Aşa e formaţia mea. Aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu… N-am căutat niciodată să mă pun în atenţia oamenilor altfel decât sunt eu de fapt. Am dus o viaţă frumoasă, cu care mă pot prezenta în faţa lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

Spunea părintele stareţ Ilarion: ”Îmi pare rău ca n-am fost mult mai aproape de dânsul, să-l ascult”. Dar părintele Teofil nu va pleca niciodată din inimile şi conştiinţele celor care l-au iubit: “E tare înălţător plecând/ Să pleci din lume luminând,/ Când ai ajuns la căpătâi/ Să pleci, însă să şi rămâi.” Ne lasă învăţături luminate, de care ar fi bine să ne ţinem, căci aşa îi vom cinsti amintirea. Iată câteva dintre ele:
o Un creştin trebuie să fie totdeauna mulţumit. Dacă nu-i mulţumit, nu-i creştin.
o Înţelepciunea face pe om să fie bun; bunătatea face pe om înţelept.
o Fericit e omul care pe toate le face cu evlavie.
o Şezi în chilia ta şi aceasta te va învăţa toate.
o Creştinismul nu se învaţă, ci se trăieşte.
o Sfinţii sunt aceia care au credinţă dreaptă şi viaţă curată, chiar de nu săvârşesc semne.
o O avere se adăposteşte mai degrabă într-un cap decât într-un sac.
o La doctor şi la preot să te duci atunci când nu ai nevoie, ca să nu ai nevoie.
o Biserica este maica noastră şi nu serviciu public.
o Să ne ocupăm mai mult de Hristos şi mai puţin de Antihrist.
o Pocăinţa n-ai cum s-o faci dacă nu eşti mai treaz ca diavolul.
o Inima omului să fie o grădină a bucuriei.
o Cea mai bună cinstire adusă sfinţilor este urmarea lor.
o Totul pe pământ este un drum spre moarte.
o Acela care n-a aflat cerul pe pământ, lipsit va fi de el şi acolo sus
o Pe cei ce lovesc în preoţi şi în Biserică, părintele îi întreba: “Oare răul şi întunericul sunt în Biserică, sau în mintea lor?”
o Degeaba te închini cu mâna, dacă nu te închini cu gândul.
o Unii dintre oameni se plâng că nu au cu ce trăi! Câţi sunt dintre acei oameni care se întreabă dacă au cu ce muri?
o În zadar aprinzi lumânări de ceară, dacă nu faci inima să ardă.
o Omul sfinţeşte locul, nu cu busuiocul, ci cu sudoarea frunţii.
o Când trăieşti cu Dumnezeu, găseşti fericire şi în nenorocire.
o Cu Dumnezeu afli raiul şi in iad, iar fără Dumnezeu e un chin chiar şi în Cer.
o Smerenia este expresia românească pentru: “pur” şi “simplu”

Închei, ştiind cât de mult îi plăceau poeziile, cu următoarele versuri scrise în ajunul morţii sale şi intitulată:

“Rugă pentru Părintele Teofil”

“Doamne, mult greşit-am Ţie, de ne-ncerci aşa de greu,
Că-i bolnav cel ce se cheamă «Iubitor de Dumnezeu»!

Eu Te rog, şi mulţi cu mine, Doamne Sfânt, să nu ni-l iei!
Dacă nu mai ai de unde, ia din anii buni ai mei!
Căci duhovnic să ne-ajute cum e el un altul nu-i,
Lasă-ni-l aici, în lume, că Tu-n cer ai sfinţi destui!

Nu acum, la încercare. Doamne, Îţi aduci aminte,
Anii ce Ţi-i pun în faţă i-am promis mai dinainte!
De aceea cu-ndrăzneală, dar smerit, la Tine vin:
Ţine-l, Doamne, pe Părinte! Iată, eu cuvântu-mi ţin!

Doamne, ştiu că-n marea-Ţi milă, anii mei, dacă-i primeşti
Ca părintelui s-adaugi, trebuie să-i curăţeşti!
Îndrăzneala mea e mare, dar, Te rog, fă-l sănătos!
Şi-am să fiu mărturisire, Sfinte, cât eşti de milos,
C-ai lăsat un drept în lume, pentru unul păcătos!

“Întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte. Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig.” (Filipeni 1, 20-21).

Pr. Cornel Ursu, Făgăraş-Galaţi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Să ne vedem în Rai, Părinte Teofil!

După o perioadă scurtă de suferinţă, în noaptea de 28 spre 29 octombrie a plecat la ceruri iubitorul de Dumnezeu – după cum îi spune şi numele – părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus. Primul lucru pe care l-au remarcat credincioşii prezenţi la slujba privegherii a fost acela că părintele Teofil, ca în toată viaţa sa, zâmbea şi după moarte. Ne zâmbea de dincolo de mormânt, amintindu-ne de Gheron Iosif Vatopedinul, despre care aţi putut citi într-un număr trecut al publicaţiei noastre.


Întoarcerea la mănăstire
Părintele s-a întors la Sâmbăta joi seara, după orele 18. Pe o vreme ploioasă şi friguroasă, a fost aşteptat de obştea mănăstirii, împreună cu câţiva preoţi şi credincioşi cu mâini tremurânde, purtând lumânări aprinse şi flori. Duhovnicul mănăstirii, plecat la spital „ca să moară”, după cum le-a spus ucenicilor, se întorcea după gândul său. După o scurtă rugăciune şi înconjurarea bisericii, trupul Părintelui a fost urcat în biserica mare, unde cei prezenţi şi-au putut lua în tihnă rămas bun, sărutându-i pentru ultima oară mâna moale, parcă vie. Unii înlăcrimaţi, alţii plângând în hohote, iar alţii - mai tari în credinţă - zâmbind plini de dragoste şi nădejdea Învierii.

A doua zi
În predica ţinută la finalul Sfintei Liturghii din ziua de vineri, Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul spunea că Părintele Teofil a fost omul cu cea mai mare credinţă pe care l-a cunoscut Prea Sfinţia Sa, remarcă întărită şi de către PS Sofian Braşoveanul, în cuvântul său de seară. La privegherea Părintelui au participat IPS Dr. Laurenţiu Streza, PS Andrei Făgărăşeanul, PS Sofian Braşoveanul şi PS Calinic al Argeşului şi Muşcelului.
La sfârşitul slujbei, Preasfinţitul Sofian Braşoveanul – fiu duhovnicesc al Părintelui Teofil, a rostit o foarte emoţionantă predică în amintirea duhovnicului său. PS Sofian a rememorat un scurt episod din timpul uceniciei sale: într-o zi, veneau împreună de la o înmormântare şi Părintele l-a întrebat despre ce anume va predica la moartea sa. Preasfinţitul nu a putut să îi răspundă nimic părintelui şi a rămas nedumerit, gândindu-se că nu va putea să ia cuvântul la moartea cuvioşiei sale… “Părintele Teofil, fiind un om al bucuriei, este prieten şi cu cei vii şi cu cei de dincolo de mormânt; şi dacă cumva ne priveşte, el ne zâmbeşte, se uită la fiecare dintre noi cum îi aducem după putere fiecare o ultimă cinstire trupului său, căci cinstirea şi iubirea faţă de cineva nu se opresc pe marginea mormântului, ci ele dăinuiesc veşnic”, a concluzionat cu duioşie PS Sofian.
Înainte şi după rânduiala slujbei de priveghere, călugări, clerici şi mireni au citit neîncetat din Psaltire pentru Părintele Teofil.

Înmormântarea
Dimineaţa, în continuarea citirii Psaltirii s-a săvârşit Acatistul Maicii Domnului, urmat de slujbele Ceasurilor, apoi s-a continuat cu Sfânta Liturghie. Răspunsurile la strană au fost date de către un grup de studenţi de la Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” din Sibiu, îndrumaţi de către Pr. Dr. Sorin Dobre.
Slujba de înmormântare a început în jurul orei 12, în curtea mănăstirii. Pe lângă cei 10 ierarhi, zeci de preoţi şi diaconi, împreună cu mulţimea impresionantă de credincioşi, au participat sufleteşte sute de preoţi, monahi si monahii, credincioşi, fiii duhovniceşti ai părintelui Teofil din toată ţara. Spunea într-una din cărţile sale Gheron Iosif Isihastul, de la Chilia „Sfânta Ana Mică” din Muntele Athos, că cea mai grea încercare pentru un creştin adevărat este atunci când îi moare duhovnicul. Am văzut acest lucru la mulţi dintre credincioşii veniţi din toată ţara să îşi ia rămas bun de la duhovnicul lor drag, dar şi la ierarhii şi preoţii care i-au fost ucenici.
IPS Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, a transmis mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat „Un harnic slujitor al Domnului s-a mutat în odihna sfinţilor”, după care a rostit o frumoasă cuvântare de apreciere a Părintelui Teofil, pe care l-a cunoscut încă din copilărie.
Cortegiul funerar, cu crucea Părintelui în frunte, în glas de toacă şi de cântare ca la Sfintele Paşti - când toată lumea intonează “Hristos a înviat din morţi…”, a înconjurat întâi vechea biserică a mănăstirii, urmându-şi drumul spre cimitir. Toată lumea vroia să se atingă de sicriul Părintelui Teofil, ca de nişte sfinte moaşte.
Părintele a fost apoi aşezat în mormântul pe care şi l-a pregătit cu multă vreme înainte: “mi-am făcut mormânt, că nu se ştie ce şi cum şi când!” – spunea, lângă mănăstirea pe care a slujit-o cu atâta ardoare vreme de 56 ani, 23 ca diacon şi 33 ca ieromonah. Un proverb spune că “nu contează dacă viaţa ta este scurtă sau lungă, căci faţă de veşnicie este ca o clipă”. Viaţa Părintelui a fost parcă o clipă de veşnicie.

Liturghie în veşnicie
Privind în biserică, la strana – acum goală – de unde Părintele Teofil a participat aproape întreaga sa viaţă, zi de zi, la sfintele slujbe, mi-au venit în minte întrebarea pe care o adresase odinioară ucenicului său un călugăr bolnav la pat: ”Oare nu plânge strana după mine? Că mie mi-e tare dor de biserică, să slujesc!”. Părintele Teofil s-a dus însă să slujească Liturghia cea cerească, împreună cu Sfinţii lui Dumnezeu, unde nădăjduim că ne va pomeni în rugăciunile sale, aşa cum ne-a promis: “Inima mea are numai uşă de intrare, nu are uşă de ieşire, cine intră în ea nu mai iese. Cine mi-a fost prieten în viaţa aceasta, îmi va fi şi în cealaltă!”

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009