În şcoala Părintelui Teofil: „Ne vom întâlni întotdeauna în mod real la Sfânta Liturghie”

Cum a început prietenia cu Părintele Teofil? L-am cunoscut în anul 1993, când a fost invitat pentru trei zile de un vechi prieten, părintele Lazăr Magheţ, în comuna Glimboca, unde m-am născut. În acel an absolveam facultatea de medicină şi făceam parte din A.S.C.O.R.. Aşadar, îl cunoşteam pe părintele de la prima conferinţă a dânsului la Timişoara. Îl ştiam de la distanţă, dar iată că Dumnezeu a făcut să ne cunoaştem şi de aproape, deoarece după prima vizită de la Glimboca a urmat o lungă prietenie, îndrăznesc să spun, chiar pentru veşnicie. Părintele a fost cel care a deschis calea acestei prietenii, care a început prin scrisori. Dânsul mi-a scris primul şi eu am răspuns. Am corespondat o vreme şi apoi am început să mă spovedesc la dânsul. Odată, la spovedanie, mi-a pus în atenţie acest lucru: «dragă, noi doi am fost prieteni înainte să-ţi fiu duhovnic». Voi scrie câteva gânduri despre modul cum m-a îndrumat în activitatea mea de medic şi cum s-a raportat părintele la starea de sănătate a dânsului.


Să ai mâinile lui Dumnezeu!
Primul îndemn pe care l-am primit a fost desprins dintr-o istorioară a unui medic care îngrijea bolnavi undeva în Africa. «Un bolnav din spitalul în care lucra a spus că are mâinile lui Dumnezeu. Aşa se cuvine să gândim cu toţii despre cineva care aduce mângâiere şi uşurare celor ce au trebuinţă de mângâiere şi uşurare. Doresc şi eu ca tu să fii cu adevărat şi pentru totdeauna, şi pentru cât mai mulţi, mâinile lui Dumnezeu.»

Următorul îndemn: «Te-ai pregătit şi tu să faci bine celor pe care ţi va trimite Dumnezeu să-i slujeşti în numele Lui? Îţi doresc din toată inima să ai mâinile lui Dumnezeu: mâini mângâietoare şi vindecătoare. Cineva spunea că nu poţi să fii un profesor bun dacă tu însuţi n-ai copii. Poate că s-ar putea spune tot atât de bine că nu poţi să fii un doctor bun, decât dacă ţi-i asumi pe cei pe care îi îngrijeşti, dacă ţi-i faci ai tăi, dacă îi transferi în propria ta fiinţă.» M-a întrebat mereu la spovedanie dacă am mâinile lui Dumnezeu. I-am răspuns că partea mângâietoare merge mai uşor decât cea vindecătoare. Tot dânsul m-a luminat din ce motiv este mai greu cu partea vindecătoare: «pentru că vindecarea o dă Dumnezeu cui vrea şi când vrea». Şi un alt răspuns, cu umorul bine cunoscut: «Dragă, Dumnezeu vindecă, iar doctorul ia banii».

Medicul creştin – prin mucenicie spre sfinţenie
Odată, l-am întrebat ce model de medic creştin cunoaşte şi mi-a răspuns: Nicolae Paulescu. În acel moment nu ştiam prea multe despre Nicolae Paulescu şi am replicat părintelui: «Păi el a fost savant, a descoperit insulina… e prea mult pentru mine» (mă gândeam că îl exemplifică ca model de profesionalism). La replica mea dânsul doar a zâmbit şi am înţeles că trebuie să mai caut. După puţin timp îmi cade în mâini o carte despre Nicolae Paulescu, în care am citit că Nicolae Iorga a afirmat la înmormântarea lui Paulescu că «a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt». Deci acesta era mesajul… A urmat o nouă întâlnire cu părintele şi i-am spus ce am descoperit. Mi-a zis: «dragă, acum ai modelul!».

În frământările mele vizavi de bolnavi şi modul lor de a se raporta la boală mi-a zis: «nu le băga oamenilor în cap mai mult decât pot ei duce, nu-i asupri cu temerile tale…». Se referea aici la complicaţii şi evoluţia bolilor. Altă dată mi-a zis: «dragă, nu-nţeleg de ce voi, doctorii, nu sunteţi la una cu gândurile. Credeam că e mai matematică treaba cu trupul. Şi la voi e ca la duhovnici. Câţi duhovnici sunt, atâtea păreri.»

„Mă las în mâinile lui Dumnezeu”
Referitor la propria stare de sănătate, părintele spunea: «Am împlinit de curând 70 de ani. Sunt cam pe ducă, nu în înţelesul că mă simt rău şi nici în înţelesul că mă tem de ce poate să vină. Nu aşa, ci în înţelesul că am ajuns la anii vieţii omului. Am fost deja la doi cardiologi şi se pare că sunt la una cu gândurile, pentru că şi aparatele arată la fel, inimă slabă. Astfel stând lucrurile, nu ştiu ce mi-ar mai putea face un alt doctor de inimă şi alte aparate. Totuşi, pentru că tu vrei să faci ceva pentru mine şi vrei să mă ajuţi, mă las dus de tine unde ştii că mă aşteaptă binele şi mai binele. Deci ziua de 14 mai este consacrată sănătăţii mele şi sunt la dispoziţia ta. Şi, ca să folosesc o expresie din scara Sfântului Ioan Scărarul, «mă las în mâinile tale, ca fierul în mâinile fierarului». Modelează-mă cum ştii, şi cum vrei… Ştiu deja că nu stau prea strălucit, dar pe mine nu mă îngrijorează. Doctorii poate că se sperie, iar eu habar n-am. Poate că e mai bine aşa, mai ales că ştim că unii sunt asupriţi de propriile gânduri şi de informaţiile pe care le au de la alţii. Eu mă las în mâinile lui Dumnezeu şi mă rog să se împlinească voia Lui.»

O noapte la căpătâiul Părintelui Teofil
L-am urmărit în privinţa sănătăţii şi ulterior, însă, în continuare, voi aminti perioada de internare a părintelui din luna septembrie 2009 la spitalul din Deva, unde lucrez. S-a internat în urma unei crize făcută la mănăstire - insuficienţă respiratorie. Iniţial, în ideea de a nu împovăra pe nimeni, părintele a hotărât că nu doreşte să rămână cineva de la mănăstire cu dânsul, că se descurcă singur. Seara, părintele era monitorizat, cu perfuzii, şi am decis împreună că voi rămâne eu cu dânsul în salon, unde era singur, pentru a-l ajuta la nevoie.

Părintele a dormit de pe la ora 22 până la 2.30, apoi s-a trezit, şi-a luat metaniile şi a început să se roage până în jurul orei 4.30. Ce am sesizat în vremea în care dânsul se ruga, este că extrasistolele pe care le avea şi erau destul de numeroase, în vremea rugăciunii au început sa fie din ce în ce mai rare şi multă vreme chiar deloc. La 4.30, când am văzut că începe să se mişte, l-am întrebat dacă are nevoie de ceva, iar părintele, uşor mirat, m-a întrebat: «Dragă, tu eşti aci?!». I-am răspuns: «Da, de aseară… ». Am început să discutăm, l-am provocat în diverse chestiuni, părintele fiind foarte deschis pentru conversaţie. Ceea ce a subliniat atunci, poate cu valoare testamentară, este un alt îndemn de a ţine minte că «numai cu bunătatea poţi învinge în viaţă şi numai cu bunătatea mai ţine Dumnezeu lumea aceasta ». Când era tânăr a crezut că oamenii sunt buni, dar a ajuns ulterior la concluzia că nu e aşa cum credea. M-a îndemnat stăruitor spre bunătatea cu care voi învinge mereu, în orice împrejurare. În timpul spitalizării a fost foarte deschis cu tot, deborda de bucurie şi iubire.

A cântat slujba înmormântării
Doresc să mai mărturisesc un alt moment pe care l-am surprins în perioada internării. Într-o zi, în jurul prânzului, am mers în salon să văd ce mai face părintele. Rămăsese singur, părintele care-l însoţea fiind plecat pentru moment. Şi, spre surpriza mea, când am intrat în salon, părintele cânta «Cuvine-se cu adevărat… ». L-am ascultat şi l-am întrebat la sfârşit: «Părinte, cântaţi ?» Mi-a răspuns: «Da, dragă, nu ştiu ce mi-a venit aşa să cânt, nu obişnuiesc. Am cântat slujba înmormântării…!!! ». Era tare bucuros… Eu am vrut să-l întreb de ce slujba înmormântării, dar am amuţit şi m-am aşezat pe patul alăturat. Precizez că în perioada internării, la câteva zile de la instituirea tratamentului, se simţea bine, spunea tuturor că dacă se simte tot aşa, mai poate trăi 20 de ani şi îşi făcea planuri de viitor. A participat la trei Sfinte Liturghii şi a predicat la una din ele timp de 40 de minute (fiind ultima predică a părintelui). Şi, cu toate acestea, a cântat slujba înmormântării. În timpul spitalizării au fost zile de sărbătoare în secţia noastră, părintele a cucerit tot ce s-a lăsat cucerit. Ceea ce a urmat la numai o lună de la această internare ne este cunoscut…

Cum ne-a iubit şi m-a iubit părintele
Se ştie deja că Părintele spunea că va merge în Rai şi că nu va merge singur. Mi-a zis că nu concepe Raiul fără noi, că cei care ne-am întâlnit şi potrivit în lumea aceasta vom fi şi în veşnicie împreună.

Odată am avut o discuţie cu nişte prieteni care nu aveau un respect deosebit faţă de Părintele şi au scos în evidenţă unele «neputinţe» ale dânsului: că mănâncă carne, că mai doarme în strană la slujbe, că e prea larg… Eu i-am luat apărarea Părintelui, argumentând cumva toate cele zise de ei… Am mers la Sâmbăta şi am mărturisit discuţia cu prietenii mei, pentru că am ieşit din ea cam «şifonaţi». Replica părintelui a fost una destul de aspră: «Tu să nu-mi mai iei niciodată apărarea! Dacă nu mă recomandă viaţa pe care o duc, asta e…». La sfârşitul şederii mele la Sâmbăta, a urmat despărţirea cu mult aşteptata şi obişnuita îmbrăţişare, moment în care părintele mi-a spus: «Tu mă mai iubeşti pe mine aşa cum sunt? Mănânc carne, dorm în strană…»

Părinte, cum o să fie viaţa fără dumneavoastră?
În final, aş vrea să împărtăşesc un vis pe care l-am avut după ce părintele a plecat la Domnul. L-am visat înconjurat de mulţi oameni, cărora le spunea că acum nu-l mai doare nimic. Le arăta urmele de la acele seringilor de care a avut parte pe ultima sută… M-am apropiat de părintele şi l-am salutat. S-a bucurat de întâlnirea noastră. Eu mi-am dat seama că părintele este cel plecat la Domnul şi l-am întrebat ceva ce îmi „juca” în minte de când a plecat: «Părinte, cum o să fie viaţa fără dumneavoastră?». Părintele a răspuns: «Ţine minte ce-ţi spun acum: ne vom întâlni întotdeauna în mod real la Sfânta Liturghie, acolo la potir suntem toţi.» Mi-a luat apoi mâinile în mâinile dânsului şi a zis: «Ai nădejde că eşti în mâinile lui Dumnezeu!»

Aceste gânduri sunt o parte din amprentele pe care părintele le-a lăsat în sufletul meu. Avem o moştenire frumoasă! Să-l urmăm pe părintele! Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul care a fost şi este părintele Teofil şi să trăim cu încredinţarea că părintele ne iubeşte, ne zâmbeşte şi se roagă pentru noi toţi.
Numai bucurie!!!

Dr. Ana Crîsnic

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010