„Chiar dacă postul trupesc a trecut, trebuie să ducem mai departe postul duhovnicesc”

Perioada dintre Paşti şi Rusalii, numită şi a Penticostarului (după cartea de slujbă care se foloseşte în timpul ei) sau a Cincizecimii (după cele 50 de zile care despart cele două mari praznice), este una deosebită faţă de celelalte ale anului bisericesc. Mai multe despre ce înseamnă acest răstimp în viaţa creştinului l-am întrebat pe părintele Marcel Greavu, paroh la biserica „Sf. Treime” din Făgăraş.

Părinte, de ce este diferită această perioadă faţă de celelalte?
Această perioadă e cu totul diferită faţă de celelalte ale anului bisericesc, deoarece - aşa după cum Duminica e diferită faţă de celelalte zile ale săptămânii (cel puţin pentru noi, creştinii), amintindu-ne de Învierea Domnului - tot aşa am putea socoti perioadă pascală, ca pe o adevărată Duminică a anului bisericesc. Ea e plină de bucurie, plină de pace, plină de lumină, exprimate şi în cântările şi rânduielile de slujbă ale Bisericii, şi reprezintă pentru creştini o “primăvară duhovnicească”, aşa după cum anotimpul acesta pe care îl parcurgem e cel mai frumos din cursul anului.
Perioada pascală este diferită şi prin faptul că urmează după o perioadă cu totul opusă: cea a Triodului sau a Postului Mare, perioadă de penitenţă, de plângere a păcatelor, de pregătire pentru întâlnire cu Hristos Mântuitorul mai întâi în Taina Spovedaniei şi apoi în Taina Sfintei Împărtăşanii. Perioada aceasta pe care o parcurgem acum reprezintă încununarea tuturor eforturilor duhovniceşti, pe care fiecare dintre noi ne-am străduit să le împlinim pe parcursul Postului Mare.

Cum să facem să păstrăm rodul acestor eforturi? Pentru că adesea, chiar dacă am progresat puţin duhovniceşte, după Paşti recădem la nivelul de dinainte, intrăm din nou în grijile zilnice faţă de „cele lumeşti”. De ce cădem aşa de uşor din starea de rugăciune şi atenţie la cele sufleteşti pe care o dobândim în timpul postului?
Întrebarea dumneavoastră îmi aduce aminte de o întâmplare din Pateric, în care un călugăr e întrebat: “Ce faceţi acolo, în mânăstire?” Acesta a răspuns: “Cădem şi ne ridicăm, cădem şi ne ridicăm, cădem şi iarăşi ne ridicam”.
De ce cădem aşa de uşor? Eu cred că în primul rând datorită slăbiciunii firii noastre omeneşti, slăbiciune care e una din urmările păcatului strămoşesc. În al doilea rând, cred că voinţa noastră nu e destul de întărită pentru a sta neînfricată în faţa ispitelor şi a amăgirilor vrăjmaşului.
Postul alimentar reprezintă doar o faţetă a postului deplin, desăvârşit, pe care ar trebui să-l urmăm fiecare dintre noi. Ce e postul desăvârşit? A posti nu numai de la anumite alimente şi băuturi ameţitoare, ci a posti şi cu cuvântul, a posti şi cu privirea, a posti şi cu auzul şi aşa mai departe... Apoi o altă faţetă a postului deplin este străduinţa de a dezrădăcina din firea noastră obişnuinţele rele sau patimile, ura, invidia, trufia şi toate celelalte “buruieni” care ne otrăvesc sufletul. Postul trebuie neapărat împletit cu rugăciunea şi cu milostenia şi în sfârşit toate aceste eforturi duhovniceşti ar trebui îmbrăcate în haina smereniei.
A posti înseamnă a veghea asemenea unui soldat pus în postul de gardă, aşa cum ne spunea atât de frumos un emerit preot profesor de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Atunci când abandonăm starea de veghe sau paza gândurilor şi a simţirilor, imediat vrăjmaşul ne atacă şi ne face să cădem.

Cum ar trebui să se comporte creştinul în perioada de după Înviere, la ce să fim atenţi pentru ca postul să fie într-adevăr o treaptă spre scara Raiului, şi nu doar o treaptă pe care o urcăm şi o coborâm iar, după ce se termină postul?
Aşa cum spuneam la început, cred că fiecare dintre noi ar trebui să trăim această perioadă ca o adevărată zi de Duminică: să primeze eforturile noastre duhovniceşti de a fi mai buni, mai iertători, de a ne bucura deplin de darurile Învierii aduse de Hristos: bucuria, pacea şi lumina credinţei, care să ne călăuzească pe calea mântuirii.
Pentru ca postul să fie într-adevăr o treaptă pe scara Raiului, ar fi bine să urmăm îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, care ne spune că, deşi Postul Mare a trecut, trebuie să rămână evlavia. Chiar dacă postul trupesc a trecut, trebuie să ducem mai departe postul duhovnicesc. Să ne străduim să redevenim nevinovaţi la suflet ca şi pruncii (“Căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu“) şi să nu uităm că numai “Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu”; Îl vor vedea atât aici pe pământ prin păzirea poruncilor sale (“Dumnezeu stă ascuns în porunci”), cât mai ales în viaţa veşnică, ca o răsplată pentru tot efortul duhovnicesc depus în viaţa aceasta.

Pentru că această perioadă se caracterizează cel mai bine prin cuvântul „bucurie” şi parcă cei care ştiu cel mai bine să se bucure sunt copiii, spuneţi-ne ce înseamnă copiii într-o familie, pornind de la experienţa dumneavoastră de familie cu 4 copii.
E adevărat copiii - mai ales cei mici - ştiu cel mai bine să trăiască bucuriile marilor praznice. Chiar dacă nu înţeleg încă sensurile profund teologice ale acestor sărbători, prin jovialitatea şi puritatea sentimentelor pe care le trăiesc ne “contaminează” şi pe noi, cei mari, făcându-ne să ne aducem aminte de propria copilărie, de felul în care petreceam aceste zile sfinte. Şi pentru a le răsplăti aceste momente de bucurie, noi, părinţii, căutăm să le facem la rândul nostru mici daruri cu prilejul acestor sărbători. Astfel se realizează sau se completează un cerc al bucuriei în fiecare familie, indiferent de numărul copiilor ce-i aparţin.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

„Faceţi tot ceea ce vă spune El!”

L-am cunoscut pe părintele Gherasim încă de când a început să slujească în cadrul unităţii militare din Făgăraş, în 1998. Mi-au plăcut mult slujbele calde şi liniştite din micuţa capelă amenajată în două cămăruţe, cu voci curate la strană şi credincioşi care soseau cel târziu la începutul Sfintei Liturghii, scutindu-ne astfel de acel „du-te vino“ specific bisericilor de oraş. Astăzi capela de odinioară s-a transformat într-o frumoasă biserică, însă liniştea şi disciplina din cadrul slujbelor, potrivite de minune nu doar cu cadrul militar, ci cu Biserica în general, s-au păstrat.

Părinte, am auzit oameni exprimându-şi nedumerirea în legătură cu o cerere din cadrul ecteniei mari, în care preotul ne îndeamnă să ne rugăm „pentru conducătorii ţării noastre, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste”. Care este rolul ei? De ce ne rugăm pentru conducători şi pentru armată?
Sunt oameni în zilele noastre care trăiesc sub vremi şi nu caută să se ridice puţin deasupra lor şi să vadă şi să înţeleagă cu altă minte lucrurile esenţiale; nu au preocuparea de a avea o concepţie sănătoasă despre viaţă şi lume şi uşor cad în plasa nepriceperii şi ignoranţei, iar apoi în capcana diletantismului teologic şi comentariului teologal, plini fiind de neştiinţă. Aşa îi vom întâlni pe unii deranjaţi de pomenirea în biserică a cârmuitorilor şi mai-marilor ţării – cel mai probabil din pricina lehamitei faţă de politicieni, care sunt asociaţi cu hoţia, corupţia, lăcomia şi alte păcate grele. Mai puţini sunt cei deranjaţi de faptul că se pomeneşte armata patriei, înţelegând aici nu doar oastea, ci şi toate structurile statale cu profil militar, menite să asigure apărarea ţării şi ordinea publică. Atributul de „iubitoare de Hristos” al armatei este discutabil, dar simplul fapt că în instituţiile militare se află preoţi slujitori, capele sau biserici, iar învăţătura creştină se propovăduieşte zilnic între militari, se poate afirma că Hristos este prezent în inimile lor.
De menţionat faptul că formularea acestei cereri din ectenie este stabilită de către Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe, în funcţie de forma de guvernământ a ţării respective, şi poate suferi modificări prin hotărâre sinodală. Iarăşi de pomenit aici faptul că Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştini să se supună înaltelor stăpâniri, cu motivaţia că ele sunt rânduite de Dumnezeu. Este o datorie de onoare a tuturor creştinilor să se roage pentru cârmuitorii şi ostaşii ţării, ei fiind fii ai Bisericii noastre şi fraţi ai noştri într-o slujbă obştească specială, de care depinde şi pacea şi liniştea şi bunul mers al lucrurilor ţării.

Mântuitorul ne-a spus că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta. Cum se raportează creştinul la societatea în care trăieşte? Suntem sau nu suntem ai acestei lumi?
Nu prea suntem ai lumii acesteia şi ai împărăţiei lumeşti de aici. Aşa cum pruncul din pântecele maicii sale nu este al acelei „lumi” de 9 luni, tot aşa şi omul nu este al lumii acesteia trecătoare şi schimbătoare, ci al celei veşnice. Dacă Mântuitorul întemeia o împărăţie lumească era un Mesia politic. Ceea ce ne-a lăsat este Biserica, cu tot tezaurul liturgic care ne pregăteşte pentru Împărăţia cerurilor. Creştinul autentic şi trăitor al învăţăturii mântuitoare mărturiseşte că aşteaptă învierea morţilor „şi viaţa veacului ce va să fie”. Până atunci, vieţuitor în lume fiind, este chemat să conştientizeze faptul că poartă chipul Chipului dumnezeiesc şi că în fiecare om pe care-l vede în viaţa pământească se cuvine să-L vadă pe Hristos. Aşa poate să trăiască până la moarte cu bucurie în suflet şi să dea slavă şi mulţumită lui Dumnezeu că a trecut prin lume cu rost şi rod de fapte mântuitoare.

Care este scopul vieţii creştinului?
Să se îmbogăţească în Dumnezeu prin dobândirea harului Duhului Sfânt şi aşa să-şi înscrie numele şi viaţa în Cartea Vieţii, spre a deveni cetăţean al cerului, că al pământului a devenit cu acte şi fără efort şi merite personale. Nu am venit în lume la cerere, dar putem cere cu stăruinţă un locaş în cealaltă lume. Cu gândul la scurtimea vieţii şi deşertăciunea multora din jurul ei, creştinul serios poate să dobândească virtuţi şi bucurii duhovniceşti care nu se vor lua de la el şi care îi vor fi de folos atât aici cât şi la Dreapta Judecată.

Ştiu că mergeţi adeseori la Muntele Athos. Ce înseamnă pentru dumneavoastră aceste pelerinaje?
Un creştin care se străduieşte să vieţuiască creştineşte în acest „veac desfrânat şi păcătos” caută să se lege de ceva sau cineva cu o ancoră sufletească, nădăjduind că aşa îşi lucrează mai bine mântuirea şi poate păşi în urcuşul duhovnicesc. Eu m-am legat şi sunt atras de Sfântul Munte Athos, un loc mirific şi o „inimă a Ortodoxiei” care dă „ora exactă”, un izvor de la care cine gustă nu se mai satură vreodată, grădină a Maicii Domnului în care lucrătorii ei – monahii – sunt modele de trăire a Evangheliei şi dreptei-credinţe, pe care noi cei din lume trebuie să-i urmăm şi să-i ascultăm. Încerc şi eu să mă folosesc din aceste pelerinaje şi nădăjduiesc ca Preasfânta Măicuţă a Domnului să mă înscrie şi pe mine, nevrednicul, în Cartea celor ce calcă în livada Ei cea binecuvântată. Am fost de curând la hramul schitului românesc Prodromu şi, cu ajutorul Stăpânei Sfinte, nădăjduiesc să ajung în aprilie, înainte de Paşti, la schitul Lacu, cu danii în bani şi diverse produse ale credincioşilor făgărăşeni. Asta-i bucuria vieţii mele de preot şi creştin, de a mă înfrăţi cu copiii Maicii Domnului.

Spuneţi-ne un cuvânt pentru cititorii publicaţiei noastre.
De la mine, mai nimic; de la Hristos - totul. Aş zice ceea ce zice Maica Domnului: „Faceţi tot ceea ce vă spune El!” Şi dacă ne-ar fi spus numai atât: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă!”- ar fi fost de ajuns.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

„Am căutat să-mi fac treaba cu seriozitate”

La cei 71 de ani ai săi, Părintele Cornel răspândeşte în jurul lui bucurie şi dragoste. L-a slujit pe Dumnezeu 38 de ani ca preot, dintre care 25 de ani în Parohia Victoria, de unde s-a şi pensionat. În prezent slujim împreună la biserica „Sf. Prooroc Ilie”, pe care a ctitorit-o înainte de a ieşi la pensie. Înconjurat de cărţile sale, din care abia mai are jumătate, cealaltă jumătate fiind donată şcolilor din localitate după pensionare, părintele a scos vreo 10 albume cu fotografii şi a început să depene amintiri... Din vorbă în vorbă, am ajuns să-i iau un interviu.

Părinte Cornel, ce anume v-a mişcat către preoţie?
Am crescut într-o familie care ştia de Dumnezeu şi de credinţă. Părinţii mei m-au crescut în frica de Dumnezeu şi în rânduielile credinţei noastre strămoşeşti. Apoi... a fost întâlnirea cu Părintele Arsenie. Cred că a asta a contat enorm.

Şi mai era Moş Codrea...
Da, aşa îi ziceau oamenii tatălui meu. Aveau un respect deosebit faţă de dumnealui pentru că a fost un om devotat Bisericii, ceea ce m-a determinat şi pe mine să am aceeaşi atitudine. Avea un fel al lui de a fi, care te făcea să-l îndrăgeşti.

Care a fost drumul sfinţiei voastre spre preoţie?
Am avut bucuria de a fi hirotonit diacon în anul 1963, în biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, de către Înalt Prea Sfinţitul Nicodim al Leningradului, în prezenţa Părintelui Patriarh de pe vremea aceea, Prea Fericitul Justinian.

Şi aţi rămas la Bucureşti?
Da, pentru o vreme, deoarece am fost numit şef al Institutului Biblic de Ateliere al Patriarhiei, până în anul 1968, când Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Mladin m-a hirotonit preot paroh pe seama Parohiei Ortodoxe Gheja din Protopopiatul Luduş, a doua zi de Crăciun.

Nu aţi simţit “chemarea pământului” spre locurile natale?
Ba da, de aceea în 1971 m-am apropiat de casă, fiind numit preot al Parohiei Victoria. Nu mi-a fost uşor, cu vremurile de atunci.

Ce a însemnat preoţia pentru sfinţia voastră?
Multă jertfelnicie şi devotament. M-am angajat total la ridicarea casei parohiale şi, o data cu aceasta, a bisericii. Pe de altă parte, am încercat să tratez serios problemele din parohie.

Aţi trăit într-o perioadă în care Biserica a avut duhovnici renumiţi. Credeţi că mai există astfel de duhovnici azi?
Fără doar şi poate. Şi în rândul călugărilor şi în al preoţilor de mir.

Cum ar trebui să fie un duhovnic bun?
Să trateze problemele credincioşilor ca pe ale unor membri din familia lui, cu aceeaşi abnegaţie, având în vedere sufletul fiecăruia, şi să caute să nu fie niciodată pricină de sminteală celor din jur. Şi să se roage.

Aţi avut o misiune dificilă, deoarece nici unul din preoţii dinaintea sfinţiei voastre nu a reuşit să construiască o casă parohială, darămite o biserică în Victoria.
Am avut probleme deosebite când am construit biserica, deoarece aprobarea a fost doar pentru casă parohială. Lângă casă am avut un depozit de cărămidă sub acoperişul unei şuri. La început biserica a făcut parte din magazie, iar pe parcurs a fost zidită şi tencuită pe interior şi pe exterior. Au fost multe piedici... M-au „vizitat” inspectorii de la Braşov, pe vremea primarului Roşoiu, şi mi s-a pus în vedere să demolez „şura” în termen de o lună.

Cutremurător...
Da, am fost foarte tulburat. Ameninţările pe de o parte, frica de Dumnezeu şi misiunea preoţească pe de alta, dar şi providenţa lui Dumnezeu. Am găsit sprijin tocmai în primarul de atunci, domnul Roşoiu, care m-a încurajat în ascuns. Îl aveam sfătuitor de taină pe părintele Arsenie, care m-a vizitat şi m-a întărit. Aşa am mers mai departe.

Cum aţi reuşit să-i adunaţi pe oameni laolată în acele vremuri tulburi? Cu ce probleme v-aţi confruntat?
Tratând problemele fiecăruia cu cea mai mare seriozitate. I-am cununat pe cei care trăiau necununaţi (şi erau mulţi), le-am botezat copiii... Aveam câte 200-300 de botezuri pe an. Am botezat chiar copii mari, care mergeau la şcoală. Apoi am încercat să fiu prezent la toate înmormântările, deoarece „regimul” încerca să introducă obiceiul de a-i înmormânta pe oameni fără preot... A fost un caz chiar înainte să fiu numit preot la Victoria.
O altă problemă era cea a alcoolului, deoarece în combinat se consuma destul de mult şi uneori se confunda alcoolul etilic cu cel metilic iar oamenii orbeau şi mureau. Aşa că de atunci a fost scos alcoolul de la parastasele din biserică şi de la cimitir.

După ce aţi terminat de construit biserica şi casa parohială aţi răsuflat uşurat...
Nu chiar, pentru că am pus, împreună cu credincioşii, temelia unei biserici noi, cu hramul Sfântului Ilie. Dar despre asta ştii mai multe frăţia ta.

Vă rugăm să adresaţi un cuvânt cititorilor revistei noastre.
Mai întâi realizatorilor revistei, pe care îi felicit pentru osteneli şi îi îndemn să ţină steagul sus, iar cititorilor le spun să ia aminte că lucrurile nu sunt scrise pentru arhivă, ci pentru a se folosi de ele spre mântuire.

Interviu realizat de Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

„Să fiţi statornici în credinţa strămoşească!“

Interviu cu părintele Aurel Răduleţ

Pe părintele Răduleţ îl cunoaşteţi deja din numerele noastre trecute. Născut în Berivoi, este fiu al Ţării Făgăraşului, unde a şi slujit o mare parte din viaţa sa. A ieşit la pensie din parohia Voivodeni. L-am întâlnit pe părintele în locul în care ştiam cu siguranţă că o să îl găsesc: în sfânta biserică, la Sfânta Liturghie.

Părinte, cum vi s-a părut perioada de activitate preoţească până în momentul pensionării?
Foarte bună, prolifică, roditoare, cu toate că nu îmi atribui merite mari. Am sprijinit orice acţiune, am ajutat din umbră. Cu ajutorul lui Dumnezeu consider că am fost autorul moral al înfiinţării Seminarului Teologic din Făgăraş. Una dintre dorinţele mele arzătoare a fost ca Făgăraşul să aibă şcoală bisericească de mai multe grade: şcoală de cântăreţi bisericeşti şi seminar. M-a costat puţină dizgraţie, pentru că am fost trimis ca vicar să desfiinţez seminarul (din cauza restructurării). Dar nu m-am dus dimineaţa, iar după-amiază a venit din partea Ministerului Educaţiei aprobarea oficială a înfiinţării seminarului. M-am dus la Mitropolit şi i-am spus cu bucurie: "Înalt Prea Sfinţite, nu mai e nevoie să desfiinţăm seminarul, ne-au depăşit evenimentele. A desfiinţa un seminar înseamnă a demola o biserică."

Care a fost relaţia dumneavoastră cu mai marii bisericii având o funcţie atât de importantă, de vicar al Arhiepiscopiei?
Am fost sprijinit de cei mari, mai ales de mitropoliţii Ardealului Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală, dar am şi sprijinit pe cei mari. Mi-aduc aminte că atunci când Patriarhul Teoctist s-a retras la Căldăruşani l-am încurajat spunându-i că "nu strică puţină smerenie", bucurându-mă când a fost reabilitat.
Am cunoscut şi pe marii duhovnici, cum a fost părintele Arsenie Boca. Fiind consilier administrativ al nou-înfiinţatei episcopii a Alba Iuliei am semnat actul şi am propus alegerea lui Emilian Birdaş ca episcop. Părintele Arsenie Boca m-a sfătuit să nu rămân la Alba Iulia, "pentru a nu sluji la doi domni".
Însă cea mai importantă întâlnire a mea cu părintele Arsenie Boca fost cea de la mănăstirea Prislop, când m-am dus să-l vizitez. M-a întrebat dacă am vreo problemă şi i-am răspuns că nu am nici una. Atunci mi-a zis să rămân să privesc pictura. Între timp veneau mai multe femei la părintele care cereau sfaturi pentru problemele lor familiale. Sfaturile pe care le-a dat acelor femei mi-au fost de folos şi mie ca preot, problemele acelor femei fiind de fapt şi problemele din parohia mea.

Ce ne puteţi spune de faptul că slujiţi Sfânta Liturghie zilnic?
M-am convins că prin slujirea zilnică Dumnezeu m-a ocrotit. Când am început să fac Sfânta Liturghie zilnic la biserica din Groapă din Sibiu au fost unele reţineri, chiar şi din partea unor colegi. Le-am spus "Dacă nu mă vreţi, vă vreau eu pe voi, pentru că-mi sunteţi dragi şi că trebuie să vă duc în faţa lui Dumnezeu". Însă nu îmi aloc vreun drept, deoarece am împlinit doar cuvintele "suntem slugi netrebnice pentru că ceea ce eram datori am făcut".

Cum s-a îmbinat viaţa de preoţie cu viaţa de familie?
Soţia a fost zilnic alături de mine, a fost primul meu cântăreţ pentru că luna de practică din Felmer am făcut-o cu soţia. Mi-am dat seama că ştie toată Liturghia pe de rost. De asemenea în toate parohiile în care am fost am slujit cu copiii mei.

Ce ne puteţi spune despre fiii dumneavoastră? Iată că din şase băieţi patru sunt preoţi.
Nu vreau să influenţez cu nimic opinia oamenilor despre fiii mei. Vreau să spun doar că mi-au adus o mare bucurie sufletească.

Cum aţi reuşit să treceţi peste greutăţi?
Am reuşit să trec peste ele cu zâmbetul pe buze.

Ce mesaj ne transmiteţi nouă, preoţilor tineri?
Să fiţi la înălţimea chemării preoţeşti: buni slujitori şi buni patrioţi. Prin răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele. Prin răbdare chiar dacă trebuie să treceţi prin orice vă veţi salva ce este mai important: sufletul. De altfel acesta este mesajul meu pentru toţi credincioşii Ţării Făgăraşului: să fiţi statornici în credinţa strămoşească şi să aveţi răbdare.

Vă mulţumim şi vă aşteptăm cu drag de fiecare dată în mijlocul nostru.

Interviu realizat de Pr. Laurenţiu Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 8 - septembrie 2007

„Am fost instalat într-o atmosferă de mare sărbătoare“

Pe părintele Iulian l-am găsit acasă, împreună cu soţia şi cei doi copii. Ambianţa caldă şi echilibrată care se simte în familia lui transpare în tot ceea ce face. Este o persoană dinamică, energică şi conştientă de misiunea încredinţată lui de Dumnezeu. Părintele ne-a întâmpinat cu căldură şi a fost bucuros să ne răspundă la câteva întrebări pentru dumneavoastră.

Vă mulţumesc pentru bucuria cu care m-aţi întâmpinat! Povestiţi-ne pentru început câte ceva despre copilăria dumneavoastră, perioadă care de multe ori ne trasează direcţiile pe care le vom urma în viaţă.
Copilăria am petrecut-o la bunicii din partea mamei, în părţile Bârladului. A fost o copilărie frumoasă... Bunica mea era o femeie foarte credincioasă şi ea a fost cea care a pus în fiinţa mea gândul apropierii de Dumnezeu.
Mama mea s-a stabilit în Braşov, dar vacanţele mi le pe-treceam acolo, în Moldova, şi participam frecvent la viaţa bisericească. Îmi reamintesc cu dragoste de sărbătorile importante: Naşterea Domnului (cu colindatul) şi Învierea (cu obiceiurile specifice de Paşti). Era emoţionant pentru mine, un co-pil de oraş… Era acolo ceva ce mă fascina, vedeam viaţa în credinţă manifestată în frumoasele noastre tradiţii, într-o zonă de o rară frumuseţe naturală.

Poate că tocmai atmosfera din satul copilăriei v-a făcut să alegeţi Liceul Silvic?
Îmi doream Liceul Silvic deoarece m-am simţit atras de natură, de pădure... Tatăl meu era vânător şi aşa am ajuns să urmez Liceul Silvic, făcând parte din prima promoţie a acestui liceu. Aici am cunoscut mulţi oameni profesionişti în domeniul silviculturii.

Ce v-a determinat să treceţi de la natura cu cadrul său liniştit la mediul întreprinzător - Facultatea de Management?
Poate din familie, ai mei având preocupări în domeniu...

Dar nu v-aţi lăsat prins în latura aceasta, pentru că, după cum reiese din studiile făcute, aţi urmat în paralel şi Facultatea de Teologie!
De mult m-am simţit atras de dorinţa de a cunoaşte mai mult despre Dumnezeu, dar a contat foarte mult şi cuvântul părintelui duhovnic, care îndrumându-mă în cele duhovniceşti m-a ajutat să mă hotărăsc ce cale îmi doresc să urmez în viaţă... Eram angajat la o firmă de panificaţie ca agent de vânzări, unde era mult stres. Am lucrat acolo timp de 7 ani. Între timp am urmat şi cursurile Facultăţii de Teologie de la Târgovişte. În perioada sesiunilor locuiam la Mănăstirea Nucet din Târgovişte. Aici am găsit o oază de linişte şi, pentru mine - care eram prins în atâtea probleme cotidiene - reprezenta efectiv apropierea de Dumnezeu.
În anul 2002 m-am căsătorit cu Mihaela, cea care m-a susţinut şi mă susţine în continuare în tot ceea ce fac.
După ce am absolvit facultatea de management, în 2002, am frecventat biserica părintelui duhovnic ajutându-l pe cântăreţul său. Acum aveam mult mai mult timp liber deoarece renunţasem la serviciu.

Cum aţi ajuns să fiţi numit preot?
Îmi doream foarte mult să ajung preot, aflasem de câteva parohii scoase la concurs, aşa că mi-am depus dosarul. Am fost numit apoi de Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza pe seama parohiei Văleni. Am fost instalat pe data de 5 martie 2006, într-o atmosferă de mare sărbătoare. Credincioşii erau îmbrăcaţi în costume naţionale, iar la eveniment a participat tot satul. Aceste lucruri m-au emoţionat profund şi m-au motivat pe calea pastoraţiei pentru a duce la bun sfârşit lucrările ce le am de realizat şi pe care sper să le finalizez cu ajutorul lui Dumnezeu.

Cum aţi relaţionat cu comunitatea?
Am găsit aici o parohie vie şi am încercat să mă menţin pe aceeaşi linie cu înaintaşii mei prin dorinţa de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu şi prin intensificarea programului liturgic. În activitatea mea pastoral-misionară colaborez foarte bine cu autorităţile locale, fiind sprijinit material în lucrările demarate. Parohia este majoritar alcătuită din oameni în vârstă şi care au preocupări agricole, iar viaţa este destul de grea, întrucât veniturile lor sunt mici. În ciuda acestor aspecte credincioşii fac eforturi de a ne susţine, participând activ la lucrările demarate.
Pentru toate acestea sunt recunoscător gândindu-mă la ceea ce spunea Sf. Apostol Pavel în Epistola către Corinteni „că ajutându-ne şi voi cu rugăciunea voastră pentru noi, darul acesta făcut nouă... să fie prilej de mulţumire adusă lui Dumnezeu“.

Părinte Iulian, vă mulţumesc că aţi acceptat să vă faceţi cunoscut prin paginile acestei publicaţii. Vă dorim ca Bunul Dumnezeu să vă dăruiască în continuare activitate rodnică atât pe partea duhovnicească cât şi în ce priveşte lucrările la biserică şi la casa parohială.

Interviu realizat de Pr. Ciprian Creangă, Parohia Jibert

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 8 - septembrie 2007

Discreţia unei mărturisiri

Poate aţi auzit deja multe povestiri despre vieţi ale unor apropiaţi de sufletul dumneavoastră, poate însăşi vieţile dumneavoastră sunt subiecte ale unor filme demne de toate oscarurile posibile şi imposibile. Ei bine, eu vă invit să gustaţi din frumuseţea uluitoare a unui munte foarte abrupt, numit preoţie în România de ieri şi de azi. Acest urcuş al nostru are o lungime de 36 de ani de slujire în aceeaşi parohie a unui OM printre oameni, a unui slujitor printre slujiţi.

Ortodox din familie de preoţi greco-catolici
Părintele Mircea Moldovan a văzut lumina zilei la 6 noiembrie 1945 în Sibiu, din părinţii Ioan şi Ana. Tatăl său era preot greco-catolic, urmaş al unor generaţii de bunici şi străbunici tot preoţi slujitori ai altarelor transilvane.
Copilăria o petrece la Slimnic, lângă Sibiu, apoi în satul Veştem, unde tatăl său continuă opera de păstorire a sufletelor începută de bunicul dumnealui. Şcoala elementară o termină la Sibiu, însă dorul de slujire a lui Hristos încolţeşte din fragedă vârstă şi se va hotărî să urmeze cursurile Seminarului Teologic din Cluj, promoţia 1960-1965. Seminarul teologic în acea vreme avea regimul unei adevărate cazarme militare, care pe părintele l-a format şi maturizat foarte repede, în ciuda obstacolelor întâmpinate din partea autorităţilor de atunci, care nu-l priveau cu ochi buni pentru că descindea dintr-un şir lung de preoţi. Încă de mic copil era întrebat ce fel de preot doreşte să ajungă, iar el răspundea că ortodox, deşi fusese crescut în familie de greco-catolici.

Încercări, lipsuri şi nevoi
În toamna lui 1965, absolvind seminarul şi şcoala de cântăreţi la Cluj, se va înscrie la cursurile Institutului Teologic de la Sibiu, iar în 1968 se căsătoreşte cu Valeria Nicălău din Perşani, judeţul Braşov. În urma căsătoriei Dumnezeu le hărăzeşte 4 copii, un băiat şi 3 fete, de la care în prezent are 7 nepoţi.
În 26 octombrie 1968 primeşte preoţia, prin mâinile vrednicului de pomenire mitropolit Nicolae Mladin al Ardealului şi este numit în parohia Ohaba.
Viaţa sa de preot a fost una foarte încărcată de încercări, lipsuri şi nevoi, având o familie numeroasă. O nouă încercare, de data aceasta de ordin sufletesc, a trecut prin foc credinţa părintelui: singurul băiat pe care l-a avut a trecut la Domnul la o vârstă fragedă.
Cu toate greutăţile nu şi-a predat comunitatea restrânsă de oameni timp de 36 de ani, deşi au existat momente de trădare din partea unor apropiaţi ai săi, însoţite de reclamaţii inventate şi fierte în sosul urii şi al invidiei, pe care unii au avut-o faţă de corectitudinea şi blândeţea acestui om. Prea multe bucurii, în special bucurii maxime atât cât este posibil pământeşte, nu a avut… A ţinut însă bine cârma Bisericii în furtunosul port al parohiei.

Tăcere jertfitoare şi iubitoare
În zilele noastre se promovează mult tipul de preot care se distinge prin numeroase realizări în plan arhitectonic şi administrativ, unde de multe ori discreţia mărturisirii lui Hristos, tăcerea jertfitoare şi iubitoare în nedreptăţiri şi necazuri trece pe locul doi. Cu toate acestea, la părintele am observat un suflet răbdător dominat de o emotivitate nativă, dar peste toate un om generos, care în momentul în care îi ceri ajutorul nu apuci bine să termini de explicat pentru ce şi cum, că deja este cu mâna pe haina din cui şi cu cealaltă pe geanta de servici, iar mai apoi abia îţi confirmă şi verbal că vine să te ajute.
Acest om a dovedit că se poate răbda până la capăt în aceeaşi comunitate vreme de 36 de ani, că dincolo de acest capăt este Hristos, care a fost încă de la început la fel de dornic să transfere gratis tuturor bucuria Învierii, a vieţii însăşi, la care ajungi prin credinţă şi prin mărturisiri.
În anul 2004, pe motiv de sănătate, părintele s-a retras în pensie, lăsându-l pe Dumnezeu să judece cât de bun şi de folositor a fost exemplul personal, cât de mult sau puţin a reuşit să înveţe pe ceilalţi ce înseamnă dragostea de Hristos când toţi ceilalţi îşi dau cu părerea că ar putea fi şi altfel, dar când numai tu singur ştii cât de mult te sileşti şi cât de neputincios eşti şi că nu-i smerenie mai mare înaintea lui Hristos decât a-ţi răbda neputinţa şi a te lupta cu ea.

Pr. Ionuţ Ilea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

In memoriam: Părintele Silviu Goga

Părintele Silviu Goga, parohul din Calbor, a trecut de curând la cele veşnice, la vârsta de numai 59 de ani. Părintele s-a născut în 14 iulie 1948 în Rucăr, din părinţii Silviu şi Zenovia. A urmat şcoala generală la Rucăr şi Viştea de Jos, apoi şcoala profesională şi liceul seral în Oraşul Victoria. În 1966 se angajează la Com-binatul Chimic Victoria.
În 1974 este admis la Institutul teologic din Sibiu, al cărui absolvent devine în 1978. În 1977 se căsătoreşte cu Ana Borzescu, iar Dumnezeu le binecuvântează căsnicia cu doi copii, Silviu şi Veronica-Ana.
În 1979 este hirotonit preot pe seama parohiei Cincşor cu filia Rodbav, unde a slujit timp de 12 ani. Din 1991 până în 29 iulie 2007, când a trecut la Domnul, a fost parohul bisericii "Sf. Nicolae" din Calbor.
Dumnezeu să-l odihnească şi să-i mângâie familia!

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

"O să încerc să mă ridic la măsura aşteptărilor"

Părintele Dorin Cristea este noul preot al parohiei Perşani; mult aşteptat de săteni, a fost instalat de Schimbarea la faţă. Părintele face parte din categoria persoanelor echilibrate, care pot fi de un real sprijin pentru cei care vor veni să-şi plângă durerile în scaunul spovedaniei. O persoană blândă dar hotărâtă, pe deplin conştientă de misiunea care i-a fost încredinţată. Iar faptul că la formarea sa spirituală a contribuit mult părintele Lavrentie de la Frăsinei grăieşte de la sine…

Cum v-aţi apropiat de biserică şi de viaţa spirituală?
Eu provin dintr-o localitate apropiată de Făgăraş, din Viştea de Jos, şi acolo avem o biserică de dimensiunile unei catedrale. În vacanţe şi la sfârşit de săptămână mergeam cu părinţii la biserică. Pictura de acolo este extraordinară şi privind sfinţii de acolo eram interesat cine sunt, de ce au ajuns să fie pictaţi acolo şi modul lor de viaţă în general.

Deci încă de mic aţi căutat să înţelegeţi câte ceva despre cei care au trăit o viaţă în credinţă…
Poate nu la modul conştient, dar mă fascinau aceste lucruri şi m-a influenţat şi faptul că religiozitatea viştenilor era foarte adânc înfiptă în inima lor.

Ce oameni v-au marcat existenţa?
Au fost mai mulţi, o persoană însă m-a marcat în mod cu totul şi cu totul deosebit, şi anume părintele Lavrentie Şovre de la mănăstirea Frăsinei, pe care l-am întâlnit cred că într-un moment crucial din viaţa mea. Tot în acel moment am cunoscut-o şi pe soţia mea… Părintele Lavrentie, un om cu totul deosebit, în mod indirect mi-a influenţat viaţa. Pentru mine părintele Lavrentie a fost „omul lui Dumnezeu“ (aşa cum îl numeşte şi cartea despre dânsul) pentru că m-a apropiat şi mai mult de Biserică şi mi-a trasat într-un fel traiectoria vieţii.
M-au marcat mult întâlnirile cu părintele şi modul de viaţă al dânsului. M-am apropiat mai mult de Biserică văzând modul de viaţă al călugărilor de la Frăsinei, care m-a făcut să îmi dau seama care trebuie să fie modul de viaţă al unui preot.
Până l-am cunoscut pe părintele preoţia era ceva la care nu mă gândeam. Ulterior, într-un mod surprinzător aş putea să spun, am ajuns la facultatea de teologie şi astăzi iată că sunt preot.

În ce a constat modul surprinzător?
M-au îndemnat multe persoane să dau la teologie, dar pentru admitere unii se pregăteau ani de-a rândul… Pentru mine totul s-a întâmplat în două săptămâni, în care, după moartea părintelui, m-am hotărât să dau admitere, am început să mă pregătesc şi am intrat.

În timpul facultăţii v-a marcat cineva în mod deosebit?
Da. Profesorul de liturgică, domnul Ciprian Streza. Sfaturile şi cursurile dânsului aveau ceva din realitatea pe care o întâlneşti în parohie. Pentru că în general cursurile vorbesc doar la modul ideatic despre realităţile din parohii; cursurile dânsului şi ale Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu ne-au ancorat însă în aceste realităţi, pe care le-am întâlnit şi eu deja în parohie şi care nu sunt tocmai frumoase.

Ce vă place să faceţi?
Îmi place să fac pelerinaje la mănăstiri. Mănăstirea mea de suflet este Frăsineiul, merg acolo cam o dată sau de două ori pe lună; şi duhovnicul nostru este acolo.
Îmi mai doresc extraordinar de mult să merg la muntele Athos.

Ce vă atrage?
În primul rând sfinţenia care este acolo, sunt foarte multe moaşte de sfinţi şi lucruri duhovniceşti care au o importanţă deosebită pentru mine şi pentru Ortodoxie în general.

Nădăjduiţi să mergeţi în curând?
Da, eu aşa vreau, până în noiembrie, dacă ajută Dumnezeu şi e voia Maicii Domnului.

Cu ce gânduri aţi intrat în preoţie?
Deocamdată sunt aşa, în elan, ca orice tânăr, şi vreau să fac câte ceva pentru Biserică ca instituţie, pentru biserica din Perşani ca lăcaş de cult, pentru oamenii de aici. Sper ca idealul acesta să nu-mi fie limitat prea curând de nimeni şi să fiu susţinut în ceea ce vreau să fac.

Cine vă susţine? În general pe noi, preoţii, soţiile ne susţin cel mai mult…
Da, soţia mea m-a susţinut mult. Şi în jurământul de la hirotonie într-un pasaj spune viitorul candidat că încă de la început i-am făcut cunoscut soţiei faptul că doresc să urmez calea preoţească. Chiar dacă de multe ori am fost tentat să dau înapoi văzând responsabilitatea preoţiei, soţia m-a încurajat mereu şi mi-a spus: „Dacă va fi voia lui Dumnezeu, vei ajunge preot!“ Şi iată că am ajuns şi am în continuare nevoie de tot sprijinul ei.

Cum aţi ajuns la Perşani?
Mi-am depus dosarul doar cu o zi înainte să se încheie perioada de concurs. Cam cu o săptămână înainte m-am gândit prima oară la asta, am fost să văd biserica şi împrejurimile satului, pentru că nu am coborât niciodată în sat, iar după o săptămână mi-am depus dosarul. Am înţeles că au fost şase candidaţi şi m-am bucurat pentru că atunci când sunt mai mulţi se vede mai bine dacă e voia lui Dumnezeu. Şi a fost voia lui Dumnezeu să ajung eu la Perşani.
Ce gânduri le transmiteţi enoriaşilor dumneavoastră?
M-am bucurat de o primire cu totul şi cu totul deosebită din partea lor şi sprijinul lor încă mă copleşeşte… O să încerc să mă ridic la măsura aşteptărilor lor.

Interviu realizat de Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Părintele Romul Zaharie a plecat la Domnul

Părintele Romul Zaharie a trecut la cele veşnice în data de 11 iunie, la doar câteva luni după pensionare. Cel care a slujit timp de 16 ani la Boholţ, satul său natal, apoi 26 ani ca protopop al Făgăraşului şi paroh al bisericii „Sf. Treime" a fost condus pe ultimul drum de câteva zeci de preoţi în frunte cu Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza. Slujba înmormântării a avut loc la catedrala "Sf. Ioan Botezătorul".

Medalion de mulţumire

Să vorbeşti sau să scrii despre Părintele Protopop Romul Zaharie este o sarcină care te onorează şi provoacă în acelaşi timp. Onoarea vine de la un om venerabil şi onest care n-a dăruit ani vieţii ci viaţă anilor, trăind la intensitate majoră comuniunea pastorală şi sufletească cu credincioşii săi. Iar provocarea se leagă de ce ai putea să spui despre un asemenea om şi preot pe care îl cunoaşte toată lumea din Ţara Făgăraşului şi nu numai.
L-au cunoscut şi iubit mulţi oameni pentru că a trăit ca un om între oameni şi a ştiut întotdeauna să dezbrace haina oficială datorată funcţiei şi să coboare părinteşte şi familiar la nevoia celui pe care îl sfătuia. Echilibrat şi plin de tact, vorbindu-ţi, simţeai că-ţi vorbeşte un părinte binevoitor dar pe care nu-l puteai despărţi de statura funcţiei protopopeşti. De aici respectul admirativ şi încrederea de fiu faţă de Prea Cucernicia sa.
A cunoscut şi iubit mulţi oameni şi lucrul acesta se vedea din fiecare întâlnire cu ei, pe care o transforma într-o ocazie agreabilă şi folositoare de discuţie indiferent de loc şi timp. Pe stradă, în biserică, înainte sau după slujbă, la o masă cu colegii sau credincioşii, cuvântul dumnealui era aşteptat… Era aşteptat pentru că ştia să se potrivească în orice situaţie şi, mai ales, pentru că era un cuvânt mai mult vertical şi-n adâncime, scurt şi la obiect, corespunzător credincioşilor de azi, atât de solicitaţi...
Spirit critic şi fin, a ştiut întotdeauna să îmbine fericit ironia cu pedagogia. Echilibrul de care a dat dovadă toată viaţa nu-l părăsea nicio-dată şi, de aceea, nimeni nu rămânea nemulţumit şi nefolosit de pe urma cuvintelor sale. Avea un fler deosebit pentru cuvânt. Întotdeauna penetra, ştia să spună lucrurilor pe nume şi vorbea în egală măsură pentru minte şi inimă.
Mi-aduc aminte cu nostalgie de anii pe care i-am petrecut în biserica închinată Sfintei Treimi, pe care Prea Cucernicia sa a păstorit-o şi slujit-o atâta amar de vreme cu dăruire şi sacrificiu şi, mai ales, de cuvintele de învăţătură care, realmente, purtau vocaţia educaţiei duhovniceşti în sfera căreia eram cuprinşi toţi. Nu era predică în care să nu mă simt vizat într-un fel sau altul. Şi cred că nimeni nu putea rămâne în afara sferei de influenţă a cuvântului dumnealui. Vorbea pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Era, dacă pot să mă exprim astfel, ca o livadă cu diferiţi pomi din care fiecare putea să-şi potolească foamea spirituală. Şi toate acestea veneau din dragostea şi buna intenţie pe care le dăruia cu atâta generozitate prin cuvintele sale şi nu numai.
Dragostea de om şi înţelegerea pe care a avut-o faţă de neputinţa omenească, onestitatea şi sinceritatea cuvântului şi vieţii sale, hărnicia şi pătrunderea cu care se apleca asupra problemelor, sunt lucruri inevitabile într-o schiţă de portret a părintelui Romul Zaharia. Şi, aş îndrăzni să cred, în "decalogul vieţii sale" au fost şi "porunci" ca acestea: Să iubeşti mai mult decât să pedepseşti, să taci vorbind şi să vorbeşti tăcând, să străluceşti smerit căutând la faţa lui Dumnezeu mai mult decât la faţa omului, să pui deasupra literei duhul, deasupra judecăţii dragostea, deasupra replicii răbdarea…
N-am înmormântat un om, ci am îngropat o comoară de viaţă, o experienţă de viaţă cu toate simţămintele şi trăirile ei, un preot şi un om, un român ardelean integru sintetizând sufletul ţării pe care a iubit-o şi păstorit-o cu atâta rafinament şi spirit de sacrificiu, Ţara Făgăraşului.

Pr. Ciprian Bîlbă, Toderiţa

„Mulţumesc, Părinte!“

Sunt momente în viaţă, în care cuvintele nu mai au nici o forţă pentru a exprima însemnătatea unui om, sau fericirea pe care a semănat-o acel om de-a lungul timpului asupra a zeci de mii de oameni… Sunt momente în viaţă în care nici un cuvânt nu mai poate înlocui golul lăsat de un om pe Pământ.
Am vrea să-i spunem azi părintelui „Bună ziua, Părinte", aşa cum toţi cei de aici o făceam zi de zi când îl întâlneam pe străzile oraşului, pe care le cutreiera singur, agale, zi de zi, spre biserică, şi dinspre biserică. Am avut senzaţia deseori că Părintele a venit pe lumea asta cu o misiune, că drumul acesta între casă şi Biserică este un fel de Golgota al său şi că nu vrea a face altceva, zi de zi, decât să-i slujească lui Dumnezeu şi să-i povăţuiască pe oameni să-i urmeze calea.
Am vrea să-i spunem azi Părintelui „Mulţumesc, Părinte", pentru învăţătura pe care ne-ai dat-o în viaţa aceasta… din faţa Altarului Sfânt, sau printr-o simplă vorbă înţeleaptă, spusă pe stradă. Am vrea să spunem astăzi, cum obişnuiesc făgărăşenii, „Sănătate, Părinte", ori „Doamne ajută". Cuvintele însă pălesc în faţa realităţii crude. Părintele nu mai este printre noi cu trupul. Am fi putut să i-o spunem de sute de ori, de mii de ori în această viaţă. Şi ne-ar fi răspuns mereu cu vorba-i blândă şi încărcată de modestie „Ziua bună, dragă. Să te ajute Dumnezeu!".
Am întâlnit o femeie din Boholţ care mi-a spus că , odată cu Părintele Zaharie, a murit cu adevărat şi copilăria sa. Copilăria din amintirile fiecăruia dintre noi. Copilăria celor din Boholţ, copilăria celor din Făgăraş, copilăria sutelor de fiinţe ale acestui tărâm al Făgăraşului, cufundate în cristelniţa de botez de mâinile Părintelui Zaharie. Copilăria tinerilor pe capul cărora părintele a aşezat coroana cununiei, pentru a le uni destinele, pentru a întemeia familii.
Astăzi ne vedem obligaţi să îl conducem pe Părintele Zaharie pe ultimul drum din Făgăraş. Pe acolo pe unde cutreiera dânsul, zi de zi, singur. Astăzi nu va mai fi singur, ci cu noi toţi. Într-un anume fel, parcă, tot Părintele e cel care ne spune pe unde să îl conducem. Pentru că se îndreaptă… TOT SPRE BISERICĂ, pentru somnul său de veci. Acolo, la Biserica „Sfânta Treime“, de pe strada Codru Drăguşanu, cu numele căreia s-a contopit şi numele Părintelui Protopop Zaharie. Dacă nu cerem prea mult, i-am spune Părintelui ca, pe drumurile Cerului pe care le va cutreiera de acum înainte, să se roage şi pentru iubiţii credincioşi ai Făgăraşului, aşa cum îi numea chiar dânsul în vorbele rostite duminica.

Constantin Sorin Mănduc, viceprimarul municipiului Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Din fiecare eşec trebuie să rămâi cu o lecţie de viaţă

În cele mai multe cazuri religiozitatea este sădită în inima omului din fragedă pruncie. De aceea, părinte Ion, pentru început aş vrea să ne spuneţi câteva lucruri despre copilăria sfinţiei voastre din punct de vedere religios.
Am avut o copilărie frumoasă în sensul că vacanţele le petreceam la bunicii mei în Moldova, în judeţul Galaţi, şi acolo împreună cu bunicii mei obişnuiam în fiecare Duminică şi de sărbători să mergem la biserică. Am început să îndrăgesc şi slujbele şi biserica. Îmi era drag şi de părintele de acolo. Era un părinte în vârstă, cu barbă albă, cărunt, şi vroiam să merg la biserică şi pentru părintele. Apoi am început cu tipul între jocurile copilăriei să am un joc tare interesant. Mă jucam de-a părintele acasă la bunica, în staul, unde ea îşi ţinea vitele. Am improvizat acolo o toacă, nişte clopote şi mă jucam de-a părintele cu diferite veşminte de-ale bunicii. Jocul acesta a ţinut până la vârsta de 14-15 ani, atunci când eram în şcoala generală şi acasă aveam în camera mea o măsuţă pe care aveam mai multe cărţi de rugăciuni şi acolo îmi făceam rugăciunile. Şi acasă, cu bunicii din partea tatălui, la fel obişnuiam să merg la biserică şi la noi în casă a fost întotdeauna o atmosferă de biserică în sensul că părinţii mei ştiau de post, ştiau de rugăciune şi nu mi-a fost greu când am fost pus în situaţia de a alege spre ce liceu să mă îndrept, mi-a fost foarte uşor să aleg teologia. Aşa am ajuns la Seminarul Teologic din Caransebeş, cel mai apropiat de Lupeni.

Cum aţi petrecut la Seminarul din Caransebeş? Cu ce gânduri aţi început?
Eu am fost un pic mai sensibil la înjurături, la vorbe urâte pentru că am fost crescut în biserică şi îmi era foarte greu să accept ideea că aş putea vorbi urât sau că aş putea să stau lângă cineva care să vorbească urât. Din cauza acestei sensibilităţi şi la Seminar am triat din mulţimea de colegi şi am avut un grup de colegi care ne potriveam în gândire, în sensul că am avut preocupări de a învăţa, de rugăciune.
La seminar am avut o biserică frumoasă de care am rămas ataşat aşa cum sunt ataşat şi de capela facultăţii de Teologie din Sibiu, am avut de la Dumnezeu bucuria, binecuvântarea, darul că m-am ocupat de îngrijirea bisericilor atât la Caransebeş cât şi la Sibiu. În sensul acesta cea mai mare parte din timpul meu liber l-am petrecut în biserică nu numai făcând curat ci şi rugându-mă. Aş putea să spun că acolo în biserică fiind singur sau cu doi trei colegi, având şi aceiaşi gândire, aceeaşi preocupare, cântam împreună, ne rugam împreună şi acolo am descoperit frumuseţea rugăciunii şi puterea ei.
Am intrat le Seminar cu gândul de a mă face preot dar la un moment dat, din cauza unor împrejurări, mai puţin plăcute, mă refer la unii dintre colegii mei care din punctul meu de vedere nu ar fi trebuit să fie elevi ai Seminarului Teologic, la un moment dat am fost dezamăgit şi am vrut să renunţ la a mă mai face preot, dar am avut un bun îndrumător, pe părintele meu duhovnic, care m-a sfătuit bine şi m-a ţinut aproape de Biserică şi poate datorită lui astăzi sunt preot.

Cred că ar merita să ne spuneţi şi numele acestui părinte duhovnic.
Este vorba de părintele Petru Pantiş, care a venit la Caransebeş în 1993. Când a terminat dânsul Facultatea eu eram spre sfârşitul anului I şi de atunci l-am ales ca povăţuitor, ca îndrumător, şi am simţit că părintele mi se potriveşte sufleteşte şi am ţinut legătura cu el tot timpul, în timpul Seminarului şi apoi în timpul Facultăţii şi iată şi acum, căsătorit fiind şi preot, ţinem legătura şi simt puterea harului lui Dumnezeu pe care trebuie să o simtă fiecare om faţă de duhovnicul lui.

După toate acestea s-a schimbat un pic peisajul. Aţi ajuns student la Sibiu. Aţi fi putut să mergeţi la Timişoara, la Arad, Oradea sau în altă parte. De ce aţi ales Sibiul?
Eu eram din judeţul Hunedoara, aparţineam de Episcopia Aradului şi ar fi trebuit să mă înscriu la Facultatea de Teologie din Arad. Am ales Sibiul tot datorită părintelui meu duhovnic şi pentru faptul că era deja instalat la Caransebeş episcop Prea Sfinţitul Laurenţiu care era profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu şi care întotdeauna ne-a încurajat să mergem la Sibiu.

Odată ajuns la Sibiu s-au schimbat şi oamenii şi profesorii şi felul de a face Teologie. Cum v-aţi adaptat la noile cerinţe?
Am simţit că am înaintat de la nivelul de Seminar la un nivel superior de studii în sensul că erau cursurile mult mai frumoase, mult mai argumentate şi exista mai multă seriozitate în rândul studenţilor faţă de elevii de seminar şi aceasta datorită vârstei. M-am bucurat mult de tot ce mi-a oferit Facultatea şi chiar şi de pregătirea profesorilor, în special ale unora dintre ei care s-au prezentat în faţa noastră, a studenţilor, nu numai cu cuvântul scris, cu cursul în sine ci şi cu exemplul vieţii lor. Aş putea să spun că aici am aprofundat cel mai mult din Teologie. Seminarul a fost doar o bază cu noţiuni generale dar formarea mea ca preot o datorez facultăţii de Teologie din Sibiu.

La sfârşitul Facultăţii s-au succedat în viaţa sfinţiei voastre destul de repede mai multe evenimente şi anume după licenţă v-aţi căsătorit şi aţi şi primit parohie lângă Caransebeş. Cu ce gânduri aţi mers în parohie?
Am fost foarte doritor de taina preoţiei şi în anul IV am hotărât împreună cu soţia să ne căsătorim. Ne cunoşteam dinainte. Am fost colegi de an. Eu fiind îngrijitorul capelei Facultăţii, ocupându-mă împreună cu alţi colegi de curăţenia în sfântul altar, soţia mea, Simona, făcea parte din grupul studentelor care se îngrijeau de curăţenia în biserică, în corabia bisericii. Aveam o colaborare în sensul că ceea ce era de spălat, perdele, dvere, feţe de masă, erau spălate şi călcate de fete şi erau aduse la biserică să le schimbăm la momentul potrivit. O simpatizam duhovniceşte pe viitoarea mea soţie şi la sfârşitul anului III a început între noi o relaţie de prietenie în vederea căsătoriei şi spre sfârşitul anului IV am luat împreună hotărârea să ne căsătorim şi am vorbit cu Prea Sfinţitul Laurenţiu dacă ar putea să ne primească în Eparhia Caransebeşului. Prea Sfinţitul ne-a încurajat şi ne-a spus să mergem să stăm de vorbă după ce ne căsătorim. Aşa s-a şi întâmplat, după ce am terminat licenţa în iunie, la sfârşitul lunii iulie ne-am căsătorit şi în septembrie am fost chemat pentru hirotonie pe seama parohiei Borlova.
În parohie ne-am dus idealişti, cu gânduri măreţe, să slujim lui Dumnezeu, să-i mulţumim pe oameni, să ne rugăm pentru credincioşii noştri, să le fim de folos. În final aceasta este menirea preotului în parohie, să servească mântuirii credincioşilor lui. Ne-am dus cu gândurile acestea şi cred că în cei patru ani şi jumătate cât am stat acolo în ciuda faptului că am avut greutăţi fiind departe de părinţi, însă le-am depăşit pe toate cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul credincioşilor din fosta parohie care au arătat înţelegere faţă de noi şi ne-au sprijinit.

Cât de mult vă foloseşte experienţa acumulată acolo?
Consider că în parohia Borlova am învăţat să lucrez cu omul. Am învăţat să ascult pe fiecare şi am învăţat să vorbesc fiecăruia pe limbajul lui. Am fost mai idealist la început şi pe parcurs m-am lovit de anumite probleme şi din fiecare încercare am învăţat câte ceva. Din fiecare eşec trebuie să rămâi cu o lecţie de viaţă şi cred că am învăţat multe în fosta parohie şi aici vin doar să continui lucrarea preoţiei, cu atât mai mult cu cât vin într-o parohie deja formată, cu o anumită rânduială de viaţă duhovnicească statornicită de părintele profesor Glăjar şi de aceea lucrurile au o continuitate.
Părinte, eu îmi aduc aminte de vremea când eraţi paraclisier al capelei Facultăţii de Teologie din Sibiu şi atunci mi-aţi făcut cadou o icoană cu Maica Domnului. M-a surprins bucuria şi dărnicia cu care aţi făcut acest gest. În afară de această dărnicie, care ar trebui să fie specifică tuturor preoţilor, ce calităţi nu ar trebui să lipsească slujitorilor altarului?
Mă bucur că îţi aminteşti de astfel de momente, eu nu îmi amintesc şi e foarte bine că am uitat pentru că după ce faci o faptă bună e bine să şi uiţi imediat şi în acelaşi timp tu cel care ai fost beneficiarul să îţi aminteşti şi să fii cu gând de recunoştinţă înaintea lui Dumnezeu.
E adevărat că mă simt larg la suflet şi îmi place să-i cuprind pe cât mai mulţi în inima mea, în sufletul meu, să ajut pe fiecare cu ce pot şi lucrul acesta îmi este de folos şi ca preot pentru că contează foarte mult ca preotul să adune în jurul lui credincioşii şi ei să se simtă liniştiţi, să se simtă odihniţi în preajma părintelui şi să apeleze oricând la el cu încrederea că apelează la omul lui Dumnezeu, la omul prin care Dumnezeu dă un răspuns la problemele lor.
Dacă ar fi să vorbesc şi despre alte însuşiri necesare preotului în parohie ar trebui să plec de la lipsurile mele, de la ceea ce îmi lipseşte mie. Eu sunt o fire mai iute şi în anumite situaţii îmi dau seama că ar trebui să fiu mai calm, mai liniştit, mai încet în a spune sau a face ceva. Una dintre însuşirile de bază ale preotului ar trebui să fie blândeţea prin care poţi să-l linişteşti pe cel de lângă tine, poţi să-i oferi un plus de încredere în ceea ce credinciosul are nevoie.

În încheiere aş vrea să adresaţi un cuvânt credincioşilor pe care îi aveţi acum.
O latură a pastoraţiei pe care am accentuat-o în parohia Borlova şi pe care intenţionez să o pun în evidenţă şi în această nouă parohie ţine de deasa spovedanie şi împărtăşanie însă o împărtăşanie conştientizată şi pregătită. În cealaltă parohie i-am îndemnat tot timpul pe credincioşii mei să se spovedească des, să nu se limiteze doar la cele patru posturi, i-am îndemnat să fie mai preocupaţi de viaţa lor duhovnicească.
Pe credincioşii mei îi îndemn prin intermediul revistei noastre să se spovedească mai des şi să-şi dorească să se împărtăşească mai des, conştienţi fiind că se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos şi în acelaşi timp să fie cu gândul că aceste Sfinte Taine sunt darurile pe care Dumnezeu ni le oferă pentru a ne mântui. Aşa cum ne învaţă şi Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu în diverse cuvântări, Împărtăşania este şansa mântuirii noastre. Prin Sfânta Împărtăşanie avem acces la mântuire, se realizează comuniunea, ne simţim fraţi cu cei cu care ne-am împărtăşit din acelaşi potir, cu aceeaşi linguriţă. Prin împărtăşanie eşti mai responsabil faţă de cel de lângă tine, simţi că Hristos trăieşte prin tine şi simţi că poţi să fi de folos şi ţie şi familiei tale şi celui de lângă tine. Acestea sunt sfaturile pe care le dau credincioşilor mei din noua parohie, să se spovedească şi în afara posturilor în aşa fel încât să nu îmi rămână nici măcar o Sfântă Liturghie fără să se împărtăşesc pe cineva. Măcar copiii să-i aducă şi aş vrea să le mulţumesc pe această cale pentru că în fiecare duminică de când slujesc aici vreo 20-30 de copii tot timpul am la Împărtăşanie pe lângă ceilalţi credincioşi. Sunt mai puţini pentru început, sperăm să fie mai mulţi pe viitor.

Părinte Ion, vă mulţumim ce ne-aţi primit cu bucurie şi aţi dat curs invitaţiei noastre de a vă face cunoscut prin paginile acestei publicaţii. Vă dorim ca bunul Dumnezeu să vă dăruiască ani mulţi în această parohie şi activitate rodnică din punct de vedere duhovnicesc.
Să dea Dumnezeu!

Interviu realizat de Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007

Biografia unui părinte: Aurel Răduleţ

Copilărie zbuciumată
Părintele Aurel Răduleţ s-a născut în ziua de 10 septembrie 1943 în satul Berivoii Mari, în casa lui Ioan şi Lucreţia Răduleţ, fiind al doilea băiat al lor. Primii ani din viaţă îi petrece în satul natal, la poalele munţilor Făgăraş. Murindu-i tatăl, întors grav bolnav de pe front, rămâne orfan de la vârsta de 4 ani. Dumnezeu îi rânduieşte însă un alt „tată” în persoana preotului Andrei Aldea şi astfel îşi petrece anii copilăriei în comuna Recea, unde acesta era preot, urmând primele 4 clase primare la Berivoi şi apoi 3 clase la Şcoala nr.1 din Făgăraş. Între timp, cel de-al doilea tată a fost arestat şi închis pentru că nu a divulgat secretul spovedaniei în cazul unui „partizan” din munţii Făgăraşului, găzduit şi spovedit la dânsul.

Şef de promoţie
În viaţa părintelui au urmat apoi şi ani frumoşi, începând în 1957 cursurile Seminarului Teologic Ortodox Român din Cluj-Napoca, pe care îl termină în 1963, ani împletiţi cu amintiri din zona Luduşului de Mureş, unde şi-a petrecut vacanţele alături de fratele mai mic.
După absolvire s-a înscris la cursurile Institutului Teologic din Sibiu pe care le-a absolvit în anul 1967 ca şef de promoţie.
În anul III (1966), în luna iulie, s-a căsătorit cu Anicuţa Şolcă, al cărei străbunic era preot, iar tatăl cântăreţ bisericesc în satul Felmer (judeţul Braşov).

Preot misionar în secuime
Pentru că viitoarea soţie a părintelui mai avea încă doi ani de studiat la Institutul Pedagogic din Braşov, părintele Aurel Răduleţ a cerut Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nicolae Mladin să-l trimită trei ani „unde are nevoie Biserica”. Aşa a fost trimis „în secuime”, ca paroh la Luper-Doboi (Protopopiatul Topliţa ) unde a funcţionat până în 1969, născându-i-se aici primii doi fii: Ioan şi Marian.
A fost apoi transferat la Parohia Tuşnad Băi pentru doi ani, aici având o activitate pastorală rodnică, reactivând mai multe parohii şi filii ortodoxe care figurau doar cu numele în listele protopopiatului Topliţa (vezi parohiile Ciuc-Sângiorgiu, Lăzăreşti, Sâncrăieni şi altele, până la numărul de 24 de sate ). Aici a făcut adevărata misiune. A întâlnit cazuri în care în satul respectiv exista biserică (în paragină, nemaislujindu-se de zeci de ani) şi nu existau credincioşi, sau mai grav, erau sate care aveau credincioşi şi nu mai exista biserică. Mulţi dintre aceştia aveau conştiinţa că sunt români, însă numele lor erau maghiarizate şi aproape că nu mai ştiau să vorbească româneşte.

Săcele şi Copăcel
Din parohia aceasta a plecat la Săcele, unde a activat doi ani, administrând şi parohia Violacut. A pictat biserica din Săcele în numai doi ani. Tot în această parohie i se nasc următorii doi copii, Teodor şi Elena. Iată că s-au împlinit nu trei ani, cât ceruse părintele Mitropolitului Nicolae Mladin, ci şapte ani, ani rodnici în care a fost secondat tot timpul de soţia sa Anicuţa, ani de care părintele îşi aminteşte cu mult drag.
În 1972 se transferă în Ţara Făgăraşului, în parohia Copăcel, unde a fost primul care a statornicit slujirea zilnică în biserică şi unde a funcţionat până în 1982. Aici i s-au născut următorii şase copii: Adrian, Dumitru, Maria, Daniela, Nicolae şi Gheorghe, ultimul decedând în urma unui eveniment nefericit în anul 1982, fiind înmormântat în spatele altarului bisericii, loc pe care părintele a ridicat o bisericuţă (biserica mare în miniatură).

Împliniri şi necazuri la Sibiu
De aici părintele Aurel a plecat prin transfer la Sibiu în parohia Iosefin II, unde a activat până la 1 octombrie 2006. Am putea considera această perioadă din viaţa părintelui ca fiind una cu totul deosebită. Au fost şi bucurii şi împliniri concretizate prin naşterea ultimelor trei fiice: Anişoara, Ioana-Cristina şi Mihaela, dar şi prin înfiinţarea a două capele în Sibiu cu hramurile Acoperământul Maicii Domnului şi Sfânta Muceniţă Filofteia. Au fost şi necazuri, (moartea fiicei Elena în martie 1989) şi neîmpliniri legate de dorinţa de a construi o biserică în Sibiu în vremea comunismului.
Toate aceste neîmpliniri s-au spulberat odată cu evenimentele din 1989, când visul părintelui s-a împlinit prin punerea pietrei de temelie a celei ce urma să fie măreaţa biserică din Piaţa Prahovei, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, sfinţită în 21 mai 2007.

Vicar al Mitropoliei
La Sibiu activitatea părintelui s-a desfăşurat pe mai multe planuri. În primul rând a reuşit să statornicească slujirea Sfintei Liturghii zilnic (doar la catedrală se mai slujea zilnic ). Din 1990 până în 1998 părintele Aurel a funcţionat ca Vicar administrativ al Mitropoliei, având experienţa reorganizării Episcopiei Alba-Iuliei în anul 1975, când a fost numit de către Mitropolitul Nicolae Mladin consilier administrativ-bisericesc, ocupându-se de toate cele necesare funcţionării reînfiinţatei Episcopii de Alba-Iulia, alături de Prea Sfinţitul Episcop Emilian Birdaş.
Ca vicar al Mitropoliei Sibiului s-a implicat în lucrarea de reînfiinţare a vechilor mănăstiri distruse de generalul Bukov. Astfel a participat direct la reînfiinţarea bisericilor „Sfântul Apostol Andrei“ de la Berivoii Marii, Schitul „Sfinţii 40 de mucenici“ de la Berivoii Mici, mănăstirile Bucium, Dejani, Buneşti, Boholţ şi Cârţişoara.

Profesor la seminar
Între anii 1997-2003 a funcţionat ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Constantin Brâncoveanu“ din Făgăraş, având un aport esenţial la înfiinţarea acestei şcoli teologice unde a predat materiile: IBU, Pastorală, Catehetică, Omiletică şi Istoria religiilor, iar la capela Seminarului le-a predicat tinerilor seminarişti, împărtăşindu-le din vasta sa experienţă.
Am putea spune că dorinţa părintelui de a se întoarce pe pământurile natale s-a împlinit prin aceea că s-a pensionat de la parohia Voievodenii Mici.
La 21 mai 2007 Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, recunoscându-i meritele deosebite, i-a acordat cea mai înaltă distincţie bisericească, aceea de a fi „purtător de bederniţă” (distincţie care se acordă doar arhiereilor şi arhimandriţilor).

Pr. Laurenţiu Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 5 - iunie 2007

Protopopul Romul Zaharie în lumina adevărului

Cineva afirma, nu demult, că “nu trebuie să moară un om ca să se poată vorbi de el în istorie”. Iată un adevăr incontestabil! Ţara Făgăraşului a avut în decursul secolelor oameni de seamă, înfăptuitori de istorie şi creatori de cultură, dar are şi în prezent oameni de prestigiu, despre care se poate vorbi ca atare şi astăzi şi în viitor. Consider că unul dintre aceştia este Protopopul Romul Zaharie, de curând pensionar.

Student de elită
Părintele Romul s-a născut în 5 aprilie 1931 la Boholţ, părinţii săi, Ioan şi Maria, fiind agricultori. Primele 4 clase le-a făcut la şcoala din satul natal, iar cursurile liceale la Liceul “Radu Negru” din Făgăraş. La încheierea acestora, în 1950, şi-a luat bacalaureatul. Având o educaţie religioasă deosebită încă din familie, după bacalaureat a urmat cursurile Institutului Teologic Universitar din Sibiu, devenind licenţiat în teologie în 1954.
Ca unul care i-am fost coleg de an la teologie, pot spune că a făcut parte din rândul celor mai buni studenţi ai cursului nostru. În promoţia noastră alcătuită din 59 de studenţi, au fost 12 studenţi de elită, la acelaşi nivel, încât nu se putea spune despre unul că era mai bun decât ceilalţi, chiar dacă nu aveau exact aceeaşi medie. Între aceştia se afla şi Romul Zaharie. Acest prestigiu şi l-a păstrat şi după examenul de capacitate preoţească, dat în acelaşi an 1954.

Protopop timp de 26 de ani
După terminarea studiilor teologice s-a căsătorit în anul 1955 cu Maria Bucurenciu, din Avrig, absolventă a Şcolii Normale din Sibiu. În acelaşi an a fost hirotonit preot şi numit paroh în satul său natal, unde a slujit cu râvnă tinerească şi tact pastoral timp de 16 ani.
În temeiul capacităţii şi activităţii sale ca preot-paroh a fost numit Protopop al Făgăraşului, funcţie în care a activat între anii 1971-1997, când s-a retras ca paroh la Biserica “Sf. Treime” din Făgăraş. Ca protopop al Făgăraşului, şi-a pus în evidenţă capacităţile sale de preot cult, de om inteligent şi înţelept şi mai ales acelea de om bun şi modest. Aceste însuşiri personale au făcut ca slujirea sa preoţească să fie rodnică şi apreciată atât de enoriaşii săi, cât şi de preoţii din protopopiat şi ierarhii noştri.

Înţelepciune şi bunătate
Aceste însuşiri l-au ajutat să fie ziditor de suflete creştine, chiar într-un regim ateist şi anticreştin, cum a fost regimul comunist din ţara noastră. Nu i-a fost uşor să conducă Protopopiatul Făgăraşului atâţia ani într-un regim de dictatură interesat de ceea ce gândea, vorbea şi făcea fiecare preot. Dar l-a condus cu înţelepciune şi demnitate, încât nici un preot de sub jurisdicţia sa n-a avut de suferit în timpul respectiv. Calitatea lui supremă de om bun, om cu inimă aleasă, l-a ajutat să nu facă rău nimănui, ci numai bine. Dat fiind faptul că a săvârşit “lucru de evanghelist” şi că “şi-a făcut slujba deplin” (II Timotei 4-5 ), merită în continuare cinstire, preţuire şi recunoştinţă din partea tuturor celor care i-au cunoscut personalitatea şi omenia.
Dumnezeu să-i dăruiască sănătate, să-i înmulţească anii vieţii de pensionar, să-i răsplătească bunătatea inimii şi toate facerile de bine, precum şi slujirea sa preoţească, iar istoria Ţării Făgăraşului să-l consemneze ca om distins al acestei regiuni.

Pr. Prof. Ioan Glăjar

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

„Liturghia salvează omenirea”

Interviu cu Părintele Costel Leca

Numele: Pr. Costel Leca
Data şi locul naşterii: 23 mai 1977, Roman, judeţul Neamţ
Studii: şcoala primară în Braşov, Seminarul Teologic „Simion Ştefan“ - Alba-Iulia (1992-1997), Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“- Sibiu
(1999-2003)
Familia: căsătorit cu Mihaela
Parohia în care slujeşte: Paltin

Pe părintele Costel l-am cunoscut în noiembrie anul trecut, la instalarea lui ca preot. Deschis şi bine dispus, dar şi hotărât să pună lucrurile la punct. Se potriveşte perfect locului şi ne confirmă faptul că Dumnezeu îşi alege în chip minunat oamenii. Ne-a plăcut în mod deosebit când am stat de vorbă să aflăm despre tradiţiile creştine sănătoase primite din educaţia de acasă în părţile Moldovei.

Părinte, mi-am dorit încă de când am fost la instalarea dumneavoastră să vă pun o întrebare: cum aţi avut curajul de a vă asuma ca parohie Paltinul, un sat cu atâtea probleme, care nu este încă închegat ca şi comunitate, o parohie de unde nu vă puteţi lua nici măcar salariul?
Am avut curaj pentru că am cunoscut regiunea cu mult timp în urmă. Unul dintre colegii mei de facultate, Nicolae Zdrăilă, este din Poiana Mărului. Venind la el în vacanţe, la Crăciun, la Paşti, am cunoscut zona şi mi-a plăcut foarte mult. Am ştiut mai apoi că se construieşte biserica şi când Dumnezeu a rânduit, am venit ca să-mi depun dosarul. Chiar eu i-am ajutat pe oameni să întocmească cererea pentru înfiinţarea unei noi parohii, şi scoţându-se la concurs, neexistând contracandidat…

Nemaiavând altcineva curaj…
(părintele zâmbeşte, dar mă aprobă)
Da… Eu am adus doi colegi să vadă satul, însă nefiind prea multe facilităţi: nici şcoală sau dispensar, unde să fi putut lucra soţia, nici casă parohială, biserică neterminată, număr foarte mic de credincioşi… Practic o familie nu poate să se întreţină. Referitor la curaj, unii zic că este curată nebunie. Eu zic că este curată nebunie când nu-i har şi când Dumnezeu nu te înflăcărează din interior. Într-un fel este, pentru că eu nici acum nu mi-am luat nici un salariu şi nici nu cred că o să iau curând, pentru că toţi banii îi investim ca să terminăm biserica. Încă mai avem şi datorii, pentru că pentru încălzirea centrală care era de maximă urgenţă am împrumutat 2000 de euro. Şi sunt încă multe lucruri de făcut.

Povestiţi-ne puţin, care a fost traseul dumneavoastră până a ajunge la preoţie?
Părinţii mei au venit în 1969 în Braşov; aveau o educaţie profund religioasă din familiile lor; venind însă aici, ca mai toţi tinerii, au uitat de Dumnezeu într-o anumită măsură şi nedând curs chemărilor lui Dumnezeu la diferite niveluri şi situaţii de viaţă, Dumnezeu le-a făcut la un moment dat o chemare care nu putea fi refuzată: primul copil, o soră de-a mea mai mare, Anca, a murit de leucemie la 5 ani. Ai mei, având resorturile spirituale la care să se reîntoarcă, au reintrat pe calea Bisericii… Astfel, eu de la vârsta de doi ani sunt nelipsit de la biserică. Şi aşa Dumnezeu a rânduit: am ajuns băiat de altar mai întâi la biserica Sfinţii Arhanghelii, apoi la părintele Corneliu Gârbacea de la biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, ambele în Braşov, părinţii mei fiind consilieri aici. Mai târziu, părintele Stelian Manolache m-a ajutat cu sistematizarea subiectelor la Mica Biblie; multe dintre subiecte aveau nevoie de o contextualizare, adică o introducere şi o încheiere pe care nu le aveau… Asta a contribuit în general la admiterea mea la facultate.

Aveţi vreun model pe care vă doriţi să îl urmaţi?
Modelul de preot pentru mine în primul rând este părintele Corneliu Gârbacea, mai ales în ceea ce priveşte administraţia bisericească. Şi o parte din ceea ce pot să fac eu astăzi îi datorez lui, pentru că stând lângă el de mic le-am învăţat din mers.
Spuneţi-ne câteva cuvinte despre familia în care v-aţi născut, dar şi despre cea pe care aţi întemeiat-o dumneavoastră.
Părinţii mei având o evlavie deosebită, specific moldovenească, ţin toate tradiţiile şi toate posturile. Când eram mic stăteam cu mama până târziu şi o ajutam la fiertul colivei, făceam colăcei, mucenici… Îi întindeam prin miere şi nucă, spărgeam nuca, alegeam miezul, ce poate să facă un copil… Fără excepţie, duminică dimineaţa plecam cu toţii la biserică. Împlinind tradiţia creştină, dimineaţa ne luam iertare unii de la alţii.
În ceea ce priveşte familia pe care am întemeiat-o acum, Dumnezeu nu a rânduit copii, dar sperăm cât de curând; şi noi ducem mai departe tradiţiile păstrate de la părinţi (şi socrii sunt tot din zona Moldovei).

Ce vă place să faceţi, în afară de slujirea preoţească?
Pe lângă ceea ce fac, îmi place foarte mult să cânt. Îmi place muzica populară mult, să cânt pe voci. Nu mai am şansa să cânt pe mai multe voci, decât cu rare ocazii, când vin colegii pe la noi în vizită. Am cântat după facultate în corul comunităţii elene din Braşov.

Ce vă doriţi pentru perioada următoare?
Îmi doresc foarte mult să terminăm şcoala şi să finalizăm măcar o cameră în toamna aceasta la casa parohială. Sper că voi avea parte de înţelegerea credincioşilor care sunt aşteptaţi să dea ajutorul cuvenit, inclusiv la căratul pietrei pentru fundaţie, la ridicat. Este normal să începem cu jertfa şi după aceea să culegem roadele. De aceea nici eu nu îmi iau salariul atât cât am capacitate să jertfesc… Iar casa nu este a mea, ci rămâne a parohiei şi sper ca oamenii să înţeleagă acest lucru, că dacă mă ajută pe mine nu o fac doar pentru mine personal ci fac un bine comunităţii. Şi de asemenea să terminăm cu biserica lucrurile care au rămas nefăcute.
Un ajutor deosebit l-am simţit din partea domnului primar din Şinca Nouă, Dumitru Flucuş, care a depus tot efortul pentru a susţine plata iconostasului pe care l-am montat de curând. Ne-a ajutat cu foarte multe lucruri şi ne ajută în continuare şi la casa parohială. Mulţumim şi Consiliului local, care împreună cu domnul primar şi-au manifestat sprijinul şi au fost prezenţi în număr mare la instalarea mea.

Ce le transmiteţi enoriaşilor dumneavoastră?
În primul rând un îndemn la unitate! Să fie lăsată răutatea şi orgoliul deoparte, pentru nu sunt deloc ale creştinilor. Este important să înţelegem că dacă Domnul Hristos ne-a dat poruncă să iubim pe cei ce ne urăsc şi să facem bine celor ce ne fac rău, ne dă în jur şi oameni care ne fac rău, pentru a-i iubi, pentru a-i ierta…

Aveţi un mesaj şi pentru cei care ne citesc?
Pentru cei ce vor citi, acelaşi mesaj în esenţă: să nu uităm că două porunci mari a dat Domnul Hristos: porunca iubirii, detaliată prin cuvintele iubiţi pe vrăjmaşi, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă. Iar a doua poruncă mare: luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu, şi beţi dintru acesta toţi, Acesta este Sângele Meu. Liturghia salvează omenirea. Dacă nu ajungem să participăm la Sfânta Liturghie şi să ne împărtăşim des, nu ştiu cum o să ne prezentăm în faţa lui Hristos cu cămaşa Botezului curată.

Interviu realizat de Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

O viaţă impresionantă

De curând s-a retras la pensie şi părintele profesor Ioan Glăjar, parohul satului Ucea de Jos. Îndrăgostit de matematică, părintele cunoaşte încă din liceu temniţele comuniste, fapt care îi va schimba întreaga carieră. O viaţă impresionantă, adevărat subiect de roman şi model de moralitate, rezistenţă şi dragoste pentru credinţă şi neam.

Licean în temniţele comuniste
Părintele profesor Ioan Glăjar s-a născut în Ucea de Jos la 24 martie 1929, din părinţii Ioan şi Susana, agricultori. Între anii 1936-1940 a urmat şcoala primară din satul natal, apoi cursurile Liceului „Radu Negru” din Făgăraş, unde este admis în 1940. Nu îl finalizează însă decât în 1950, din cauza a două întreruperi: prima datorată unor probleme de sănătate, iar a doua din cauza prigoanei comuniste.
Ca elev de liceu a făcut parte din „Frăţia de Cruce”, organizaţie anticomunistă a tineretului naţional-creştin legionar. Din această cauză în iunie 1948, fiind în ultima clasă de liceu, este arestat împreună cu alţi colegi şi duşi la Securitatea din Făgăraş apoi la cea din Braşov, unde au fost anchetaţi şi bătuţi cu cruzime. Este întemniţat la penitenciarul din Braşov împreună cu alţi elevi, studenţi şi profesori care se opuneau regimului comunist ateu. Abia după 7 luni de temniţă a avut loc un proces la Tribunalul Militar din Braşov, în urma căruia este condamnat la un an de închisoare corecţională la penitenciarul din Braşov, pentru „delict de uneltire împotriva orânduirii de stat”.
După un an şi trei luni este eliberat, dar din cauza condamnării suferite nu este primit ca elev cu frecvenţă zilnică ci la fără frecvenţă, după ce a fost nevoit să se angajeze „în câmpul muncii” la şantierul de construcţii chimice de la Victoria, numai aşa fiind reprimit la Liceul „Radu Negru”din Făgăraş, unde îşi ia şi bacalaureatul.

Îndrăgostit de matematică
Ca unul care îndrăgise matematica, ar fi vrut să împărtăşească din tainele ei şi altora, devenind profesor. Dumnezeu i-a ales însă un alt drum. Fiind fost deţinut politic, toate demersurile lui, deşi foarte bine pregătit, au rămas fără rezultat atât la Facultatea de Construcţii cât şi la Facultatea de Matematică şi Institutul Pedagogic din Iaşi.
Când s-a dus să se înscrie, primul secretar din cadrul facultăţii ieşene i-a şi zis: „Măi băiete, văd că eşti făgărăşean de-al meu, de aceea îţi spun că nu vei reuşi la examen, indiferent de note, că noi avem ordin de la Ministerul Învăţământului să nu primim nici un candidat cu cazier juridic ca al tău. Du-te acasă, nu mai cheltui banii părinţilor pe aici degeaba“.
Urmând sfatul unui intelectual din sat, în toamna anului 1950 se înscrie la examenul de admitere la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, unde nu se cerea cazier juridic, iar între 1950-1954 a urmat cursurile acestui institut. Fiindu-i greu să renunţe la vechea lui pasiune, matematica, după primul an de teologie încearcă să dea admitere la Facultatea de Matematica şi Fizică din Cluj, dar n-a fost acceptat, ca şi la Iaşi. Se întoarce la teologie şi în anul 1954 îşi ia examenul de licenţă la Catedra de Teologie Fundamentală şi Istoria Religiilor cu teza „Apriorismul religios revelaţional sau antropologia Religiei”, fiind notată cu nota 10.

Profesor universitar şi preot la ţară
După absolvire a solicitat un post administrativ la Arhiepiscopie sau la Institutul Teologic din Sibiu, dar Departamentul Cultelor, presat de securitate, n-a acceptat. În această situaţie a urmat cursurile de doctorat în teologie din cadru Institutului Teologic din Bucureşti, socotind că după absolvirea acestora va dispune de mai multe drepturi pentru a primi un post.
Între anii 1955-1958 a frecventat cursurile menţionate, iar după absolvirea lor a solicitat în repetate rânduri numirea într-un post în Sibiu, dar în zadar. Departamentul Cultelor, sub presiunea securităţii, n-a vrut să acorde recunoaşterea legală necesară. În cele din urmă a fost îndrumat să solicite o parohie rurală. După câteva încercări a fost numit în Parohia Axente Sever din judeţul Sibiu, dar Departamentul Cultelor n-a recunoscut această numire făcută de Arhiepiscopie. În cele din urmă este numit de Arhiepiscopia Sibiu şi recunoscut de Departamentul Cultelor în parohia Ucea de Jos, unde a slujit fără întrerupere vreme de 47 de ani.
În paralel, în urma intervenţiilor Mitropolitului Nicolae Mladin şi ale Rectoratului Institutului Teologic Universitar din Sibiu, a fost acceptat în postul de consilier economic al Arhiepiscopiei Sibiu (1974-1976) şi în cel de lector la Institutul Teologic din Sibiu (1976-1990). Ca lector a predat cursuri de Îndrumări misionare (1976-1978), de Istoria religiilor (1978-1990) şi de Teologie Fundamentală (1983-1990), scriind mai multe articole, studii şi eseuri, publicate în diverse periodice teologice şi bisericeşti.

A refuzat să colaboreze
Între anii 1960-1972 a fost propus de către Institutul Teologic din Bucureşti şi de către Patriarhia Română, în trei rânduri, pentru o bursă de studii mai întâi la Oxford, apoi la Viena şi în cele din urmă la Paris, dar de fiecare dată nu i s-a aprobat plecarea de către Departamentul Cultelor şi de Securitate, pentru că fostul deţinut politic refuza în mod sistematic să fie informator. În anul 1977 a fost propus de către Institutul Teologic din Sibiu şi Patriarhia Română pentru un concediu de odihnă la Locarno (Elveţia), în staţiunea de acolo a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, dar nici de data aceasta Securitatea nu i-a aprobat ieşirea din ţară.
În anul 1990, fiind nevoit să acorde prioritate unor probleme parohiale şi familiale, dar şi din motive de sănătate, a renunţat la postul din Sibiu şi a rămas ca preot paroh în Ucea de Jos, unde a slujit până anul acesta, când s-a retras la pensie după aproape o jumătate de veac de slujire lui Dumnezeu.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 2 - februarie 2007

„Să ne vedem în Împărăţia lui Dumnezeu“

Interviu cu părintele Ovidiu Bostan

Numele: Ovidiu-Iulian Bostan
Data şi locul naşterii: 19 iulie 1982, Bistriţa, jud. Bistriţa Năsăud
Studii: Şcoala generală din Armeniş, jud. Caraş-Severin; Liceul Teoretic „Traian Doda“ din Caransebeş, secţia matematică-fizică; Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu, promoţia 2004.
Familia: căsătorit cu Violeta, au 2 copii: Matei, de un an şi jumătate, şi Ştefan, de o lună şi jumătate.
Parohia în care slujeşte: Olteţ

Părinte Ovidiu, ce v-a determinat să alegeţi preoţia?
Nu ştiu dacă am ales-o eu sau m-a ales ea pe mine, pentru că sunt oameni care spun de exemplu că există un eveniment punctual în calea lor care i-a determinat spre teologie, spre preoţie. La mine lucrurile s-au întâmplat treptat, încă din copilăria mea. Spre exemplu îmi aduc aminte cum bunica, Dumnezeu să o ţină sănătoasă, mă învăţa să mă rog şi să mă închin la icoane.
În liceu cred că am făcut aşa, o cotitură, şi m-au ajutat mult trei oameni, din Caransebeş, unul fiind coleg de clasă, altul un vagabond de pe stradă şi al treilea un părinte călugăr de la Schitul Piatra Scrisă de lângă Armeniş. Atunci eram cam frământat şi prin discuţiile pe care le-am avut cu aceşti trei oameni am ajuns la concluzia că o să mă mântuiesc dacă voi fi în contact permanent cu o carte despre viaţa unui sfânt. Bineînţeles că nu e suficient, dar aşa credeam eu atunci. Aşa m-am decis să urmez teologia şi preoţia. Am început facultatea de teologie cu gândul de a ajunge preot şi cu acelaşi gând am şi terminat.
Mă bucur că am cunoscut aceşti 3 oameni care m-au ajutat în mod deosebit. S-au adăugat apoi şi alţii care au contribuit la îndrumarea mea pe această cale. Datorez enorm de mult şi profesoarei mele de religie din liceu, doamna preoteasă Oltea Fontul, cea care atunci când mergeam la pregătire pentru facultate, pe lângă orele de dogmatică şi istorie pe care mi le preda, îmi dădea şi de mâncare, şi bani de drum. Ea şi soţul ei, părintele Ioan, au devenit şi sprijinul familiei noastre, fiind naşii noştri de cununie.

Aveţi un model pe care doriţi să îl urmaţi şi care vă este mai aproape de suflet?
Da, modele sunt. Modelul principal pentru fiecare dintre noi trebuie să fie Domnul nostru Iisus Hristos. În plus, o persoană dragă mie şi pe care încerc să o urmez, şi să mă întărească Dumnezeu să pot, este duhovnicul meu, părintele Matei, stareţul Schitului de la Şinca Veche.

Povestiţi-ne ceva şi despre perioada studiilor.
Cred că perioada studiilor a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. Spun asta acum, dar ar trebui să mă mai întrebaţi o dată şi la sfârşitul vieţii, şi atunci sper să spun că toată viaţa mea a fost cea mai frumoasă perioadă.
Studenţia a fost cea mai frumoasă perioadă pentru că pentru mine teologia a fost o descoperire, o revelaţie. Am făcut matematică-fizică în liceu, am făcut lucruri teoretice, abstracte, numere şi vectori şi pentru mine teologia a fost ceva fascinant.

Ce v-a plăcut cel mai mult în facultate?
Dacă stau să mă gândesc acum îmi dau seama că nu mi-au rămas cursurile, ci oamenii, profesorii. Deci nu mi-aduc aminte ce am citit în cutare curs, ci ce spunea profesorul. Mi-a plăcut foarte mult felul de a fi şi felul de a expune lucrurile ale profesorului nostru de morală, Sebastian Moldovan.

Este prima parohie la care slujiţi?
Nu, este a doua. Înainte de parohia Olteţ am slujit în parohia Târnova din protopiatul Reşiţa, Episcopia Caransebeşului. Am fost hirotonit de actualul Înalt Prea Sfinţit Laurenţiu pe vremea când era episcop de Caransebeş, de Crăciunul anului 2004.

Cine vă sprijină cel mai mult în activitatea dumneavoastră?
Soţia mea. Ea e sprijinul meu şi jumătatea mea.

Spuneţi-ne ceva despre familia dumneavoastră.
Familia din care provin are 5 membri. Tata este mecanic, mama laborantă şi mai am două surori mai mici decât mine. Părinţii mei sunt de o viaţă întreagă pe şantier. Astfel eu m-am născut în Bistriţa, o soră în Petroşani şi cealaltă la Caransebeş, pentru că acolo erau părinţii mei cu serviciul.
Familia mea actuală are 4 membri: eu, soţia mea şi 2 copilaşi. Primul are 1 an jumătate şi se numeşte Matei, iar celălalt are o lună şi jumătate şi se numeşte Ştefan. Soţia mea este de aici, din Făgăraş. Ne cunoaştem de şase ani şi ne-am căsătorit în 2004, imediat după licenţa mea, iar de Crăciun în acelaşi an am fost hirotonit preot la Caransebeş. Acolo s-au născut cei 2 copilaşi ai noştri.

Cu ce gânduri aţi venit în noua parohie?
Gândul meu este să reuşim împreună să slujim lui Dumnezeu, să aducem slavă lui Dumnezeu prin viaţa noastră. Este foarte important lucru să avem conştiinţa că trebuie să ne mântuim împreună, preot şi credincioşi deopotrivă. Împreună să strângem rândurile, să ne cunoaştem foarte bine, să ne cunoaştem nevoile, dorinţele şi, ce este mai important, să ne unim în rugăciune la fiecare Sfântă Liturghie.... Cu ajutorul lui Dumnezeu nădăjduim că o să ne mutăm parohiile şi în Împărăţia Lui.

Ce le transmiteţi enoriaşilor dumneavoastră?
Le doresc şi lor şi mie să ne vedem în Împărăţia lui Dumnezeu.

Interviu realizat de Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgrăraşului nr. 2 - februarie 2007