La cei 71 de ani ai săi, Părintele Cornel răspândeşte în jurul lui bucurie şi dragoste. L-a slujit pe Dumnezeu 38 de ani ca preot, dintre care 25 de ani în Parohia Victoria, de unde s-a şi pensionat. În prezent slujim împreună la biserica „Sf. Prooroc Ilie”, pe care a ctitorit-o înainte de a ieşi la pensie. Înconjurat de cărţile sale, din care abia mai are jumătate, cealaltă jumătate fiind donată şcolilor din localitate după pensionare, părintele a scos vreo 10 albume cu fotografii şi a început să depene amintiri... Din vorbă în vorbă, am ajuns să-i iau un interviu.Părinte Cornel, ce anume v-a mişcat către preoţie?
Am crescut într-o familie care ştia de Dumnezeu şi de credinţă. Părinţii mei m-au crescut în frica de Dumnezeu şi în rânduielile credinţei noastre strămoşeşti. Apoi... a fost întâlnirea cu Părintele Arsenie. Cred că a asta a contat enorm.
Şi mai era Moş Codrea...
Da, aşa îi ziceau oamenii tatălui meu. Aveau un respect deosebit faţă de dumnealui pentru că a fost un om devotat Bisericii, ceea ce m-a determinat şi pe mine să am aceeaşi atitudine. Avea un fel al lui de a fi, care te făcea să-l îndrăgeşti.
Care a fost drumul sfinţiei voastre spre preoţie?
Am avut bucuria de a fi hirotonit diacon în anul 1963, în biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, de către Înalt Prea Sfinţitul Nicodim al Leningradului, în prezenţa Părintelui Patriarh de pe vremea aceea, Prea Fericitul Justinian.
Şi aţi rămas la Bucureşti?
Da, pentru o vreme, deoarece am fost numit şef al Institutului Biblic de Ateliere al Patriarhiei, până în anul 1968, când Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Mladin m-a hirotonit preot paroh pe seama Parohiei Ortodoxe Gheja din Protopopiatul Luduş, a doua zi de Crăciun.
Nu aţi simţit “chemarea pământului” spre locurile natale?
Ba da, de aceea în 1971 m-am apropiat de casă, fiind numit preot al Parohiei Victoria. Nu mi-a fost uşor, cu vremurile de atunci.
Ce a însemnat preoţia pentru sfinţia voastră?
Multă jertfelnicie şi devotament. M-am angajat total la ridicarea casei parohiale şi, o data cu aceasta, a bisericii. Pe de altă parte, am încercat să tratez serios problemele din parohie.
Aţi trăit într-o perioadă în care Biserica a avut duhovnici renumiţi. Credeţi că mai există astfel de duhovnici azi?
Fără doar şi poate. Şi în rândul călugărilor şi în al preoţilor de mir.
Cum ar trebui să fie un duhovnic bun?
Să trateze problemele credincioşilor ca pe ale unor membri din familia lui, cu aceeaşi abnegaţie, având în vedere sufletul fiecăruia, şi să caute să nu fie niciodată pricină de sminteală celor din jur. Şi să se roage.
Aţi avut o misiune dificilă, deoarece nici unul din preoţii dinaintea sfinţiei voastre nu a reuşit să construiască o casă parohială, darămite o biserică în Victoria.
Am avut probleme deosebite când am construit biserica, deoarece aprobarea a fost doar pentru casă parohială. Lângă casă am avut un depozit de cărămidă sub acoperişul unei şuri. La început biserica a făcut parte din magazie, iar pe parcurs a fost zidită şi tencuită pe interior şi pe exterior. Au fost multe piedici... M-au „vizitat” inspectorii de la Braşov, pe vremea primarului Roşoiu, şi mi s-a pus în vedere să demolez „şura” în termen de o lună.
Cutremurător...
Da, am fost foarte tulburat. Ameninţările pe de o parte, frica de Dumnezeu şi misiunea preoţească pe de alta, dar şi providenţa lui Dumnezeu. Am găsit sprijin tocmai în primarul de atunci, domnul Roşoiu, care m-a încurajat în ascuns. Îl aveam sfătuitor de taină pe părintele Arsenie, care m-a vizitat şi m-a întărit. Aşa am mers mai departe.
Cum aţi reuşit să-i adunaţi pe oameni laolată în acele vremuri tulburi? Cu ce probleme v-aţi confruntat?
Tratând problemele fiecăruia cu cea mai mare seriozitate. I-am cununat pe cei care trăiau necununaţi (şi erau mulţi), le-am botezat copiii... Aveam câte 200-300 de botezuri pe an. Am botezat chiar copii mari, care mergeau la şcoală. Apoi am încercat să fiu prezent la toate înmormântările, deoarece „regimul” încerca să introducă obiceiul de a-i înmormânta pe oameni fără preot... A fost un caz chiar înainte să fiu numit preot la Victoria.
O altă problemă era cea a alcoolului, deoarece în combinat se consuma destul de mult şi uneori se confunda alcoolul etilic cu cel metilic iar oamenii orbeau şi mureau. Aşa că de atunci a fost scos alcoolul de la parastasele din biserică şi de la cimitir.
După ce aţi terminat de construit biserica şi casa parohială aţi răsuflat uşurat...
Nu chiar, pentru că am pus, împreună cu credincioşii, temelia unei biserici noi, cu hramul Sfântului Ilie. Dar despre asta ştii mai multe frăţia ta.
Vă rugăm să adresaţi un cuvânt cititorilor revistei noastre.
Mai întâi realizatorilor revistei, pe care îi felicit pentru osteneli şi îi îndemn să ţină steagul sus, iar cititorilor le spun să ia aminte că lucrurile nu sunt scrise pentru arhivă, ci pentru a se folosi de ele spre mântuire.
Interviu realizat de Pr. Adrian Magda
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu