M.S., regele Mihai I: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”

Luna mai marchează şi ziua regalităţii în România, anume pe 10 mai. Casa regală constituie un element important în istoria poporului nostru. De aceea, cu această ocazie vă oferim câteva detalii pe acest subiect oferite, într-un interviu realizat de Maria Burlă de la doxologia.ro, de Pr. Prof. Ion Vicovan (profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române şi decan al Facultăţii de Teologie din Iaşi) şi istoricul Ionuţ Nistor (lect. univ. dr. la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza”, la Catedra de Istorie Contemporană.)

Regii erau unşi, după modelul Vechiului Testament

Pr. prof. Ion Vicovan aminteşte că până astăzi, slujba Utreniei începe cu aşa-numiţii psalmi împărăteşti. „Biserica a acordat, în general, o mare atenţie regalităţii pentru faptul că regii erau unşi cu Sfântul şi Marele Mir, după modelul Vechiului Testament. De aceea, atât în Bizanţul de odinioară, cât şi la noi, în Ţările Române, în perioada anterioară unirii Principatelor, dar şi după 1866, respectiv 1881, domnitorii sau voievozii, mai târziu regii se bucurau de o cinste deosebită, dar şi de anumite prerogative în Biserică. În cazul nostru, al românilor şi al Bisericii Ortodoxe Române, a fost o situaţie mai specială. Carol I nu era ortodox. El a fost adus în calitate de conducător al Principatelor Unite în 1866, iar în Constituţia care a fost dată chiar în primul an al venirii sale, unul din articole menţiona obligaţia Casei Regale de a respecta credinţa şi tradiţia ortodoxă, iar copiii să fie botezaţi în aceeaşi credinţă. De aceea, chiar dacă el şi Ferdinand au fost de o altă confesiune (romano-catolică), au avut o relaţie specială cu Biserica, în sensul că au promovat-o, au fost ctitori, au reparat foarte multe monumente istorice, au restaurat frumoasele ctitorii „Sfinţii Trei Ierarhi” a lui Vasile Lupu şi „Nicolae Domnesc” a Sfântului Ştefan cel Mare şi multe altele”, a precizat pr. prof. Ion Vicovan.

„Regii au ţinut la acest popor peste care au fost chemaţi să domnească”

Mihai a fost numit rege la moartea lui Ferdinand, în 1927, şi având o vârstă mult prea mică, s-a alcătuit o Regenţă din care făcea parte şi patriarhul de atunci al României, Miron Cristea. Domnia lui a durat în primă fază doar trei ani, până în 1930, după care a fost instalat oficial din nou, uns ca rege al României în 1940 la Bucureşti, de patriarhul Nicodim Munteanu.

Pr. prof. Ion Vicovan apreciază că pe teritoriul românesc monarhia nu are o existenţă foarte îndelungată; în schimb, în timpul ei s-au petrecut fapte de seamă din istoria ţării, cum ar fi independenţa ţării şi realizarea României Mari, dar şi a Bisericii – dobândirea autocefaliei B.O.R. în 1885 şi apoi ridicarea ei la rangul de patriarhat, în 1925.

„În ciuda confesiunii romano-catolice a unora dintre ei, regii au ţinut la acest popor peste care au fost chemaţi să domnească şi i-au fost fideli, au susţinut Biserica în activitatea ei, au fost martorii sau iniţiatorii evenimentelor de seamă care s-au petrecut în România şi în Biserică. În perioada regalităţii, orice episcop sau arhiepiscop, respectiv mitropolit sau patriarh, era numit prin decret regal. Însuşi regele îi înmâna cârja arhierească potrivită scaunului pentru care fusese ales”, aminteşte decanul Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae”.

„Ideea de rege reprezenta foarte mult în epocă”

Lect. univ. dr. Ionuţ Nistor consideră că regele Mihai a avut o traiectorie interesantă: o primă domnie ca minor, apoi a doua domnie într-un context intern şi internaţional foarte complicat. „Pentru cei mai mulţi dintre contemporanii săi de atunci, regele Mihai a însemnat foarte mult. În primul rând, ideea de rege reprezenta foarte mult. Apoi la aceasta i se adăuga ideea unui rege tânăr, cu mai puţină experienţă de conducere, dar privit cu foarte multă simpatie de către populaţie, cu atât mai mult că el nu a fost un participant direct, activ la acele evenimente. Fiind, prin forţa lucrurilor, izolat la Peleş, umbrit de Regenţa regală şi apoi de guvernarea antonesciană, regele şi-a menţinut o anumită cotă de popularitate deoarece el nu a intrat în jocurile politicianiste din epocă, păstrându-şi acea aură regală deasupra tuturor şi a toate”, susţine istoricul Ionuţ Nistor. 

Potrivit acestuia, perioada în care a domnit Mihai I a fost una tumultuoasă şi a avut cel puţin două momente care pot da măsura liderului, nu doar a omului: actul de la 23 august, un act controversat în zilele noastre, dar pe care putem să-l asumăm ca un act prin care regele în funcţie a demonstrat că poate fi şi un bărbat de stat. Al doilea moment a fost „greva regală”; în acea coabitare cu comuniştii, aceasta a fost forma lui de protest faţă de un nou regim care se instala cu forţa.

Iată ce afirma M.S. despre tatăl său, Carol al II-lea : „Dumnezeu a făcut să nu ne putem întâlni în nicio latură a caracterului nostru.”

În perioada comunistă, propaganda a intervenit şi a şters pentru câteva generaţii imaginea regalităţii şi a regelui Mihai din conştiinţa publică. După 1989, s-a produs o recuperare a memoriei. Atât Casa Regală, cât şi elita românească a simţit nevoia să readucă în faţa opiniei publice, în faţa românilor, personalitatea regelui prin lucrări de popularizare dedicate acestuia, albume, invitarea regelui la diferite ocazii, manifestări culturale ştiinţifice. Şi în manuale au fost introduse lecţii dedicate instituţiei monarhice şi regelui Mihai pentru ca elevii să cunoască câte ceva despre monarhie.

„Regele reprezintă aproape un mit în viaţă”

„Regele reprezenta şi la începutul anilor ‘90, dar reprezintă şi acum, aproape un mit în viaţă. Îmi aduc aminte de primele manifestări populare cu ocazia venirii sale în ţară. A fost un val uriaş de simpatie şi îmi pun întrebarea: cum s-a întâmplat? La 3-4 ani după anul ‘89, când se ştiau foarte puţine despre el, deodată zeci de mii de oameni au ieşit în stradă, susţinându-l pe rege, aclamându-l, spunând că „monarhia salvează România”. O explicaţie ar putea fi şi aceasta: regele Mihai a reprezentat un ideal, un model de conducător, pe care l-am tot căutat, l-am dorit, dar pe care nu l-am avut niciodată. E un fel de respect combinat cu admiraţie, totul învelit în acea aură magică care încă pluteşte în jurul acestei instituţii. Să nu uităm că este singurul şef de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care mai trăieşte”, a subliniat lect. univ. dr. Ionuţ Nistor.

Alteţa sa regală, Principele Radu al României spunea despre M.S.: „E un om frumos şi profund pentru că are o resursă de credinţă, de seninătate, de linişte pe care i-o dă credinţa.”

„Tuturor ne plac poveştile cu prinţi, prinţese, cu regi, ne impresionează apariţia plină de trăire a regelui şi atunci aceasta creează un tot. Cred că mai degrabă regele Mihai este preţuit, valorizat, chiar cred că este iubit în România prin imaginea sa, prin acest tot, prin personalitatea sa, prin felul părintesc de a se raporta la români, poate mai puţin ca om politic care a luat decizii, deşi acest aspect nu trebuie neglijat. Fiind istoric, l-aş ruga să ne lase cât mai multe din amintirile sale şi să încerce să dea moştenire succesorilor săi câte ceva din spiritul său”, a afirmat lect. univ. dr. Ionuţ Nistor.

Tot în adresarea Măriei Sale către naţiune, regele mai sublinia că lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. „Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul, uniţi între noi, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi. Interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

„Îi urez regelui Mihai, în primul rând, multă sănătate şi ajutor de la Dumnezeu. A fost şi a rămas o figură distinsă care se bucură de aprecierea caselor regale din Europa şi nu numai. Atitudinea sa exprimă demnitate, experienţă; e o personalitate deosebită care se impune până astăzi, chiar şi atunci când nu vorbeşte. Noi, ca Biserică, ne rugăm pentru dânsul şi pentru familia dânsului”, a concluzionat pr. prof. Ion Vicovan.

Mesajul Patriarhului României de Ziua Naţională a Regalităţii

Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile revărsate peste poporul român prin faptele de vitejie şi de înţelepciune ale Regilor României, cărora le aducem un pios omagiu de recunoştinţă.
Astăzi, 10 mai 2016, la aniversarea a 150 de ani de la urcarea pe tronul României a domnitorului Carol I, la Catedrala patriarhală, locul depunerii jurământului faţă de ţară (1866) şi al încoronării sale (1881), regele Carol I, împreună cu regele Ferdinand I au fost pomeniţi într-o slujbă specială.
Totodată, adresăm Majestăţii Voastre şi întregii Familii Regale calde urări de sănătate, pace, bucurie şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună.
Întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus şi misiunile ei

Dacă primul ctitor al Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanu, i-a trasat o misiune istorică – pe lângă cea duhovnicească – prin lupta împotriva uniaţiei, cel de-al doilea ctitor, Mitropolitul Nicolae Bălan, i-a trasat o misiune prin excelenţă spirituală şi „de elită”: „condiţia era să faci întâi Teologia şi după aceea puteai candida (!) pentru situaţia de călugăr din Mănăstirea Sâmbăta de Sus”, mărturisea părintele Teofil Părăian.[1]

În 1926, mitropolitul Nicolae Bălan a pornit un adevărat program de restaurare a bisericii distruse cu 140 de ani în urmă. Este impresionantă literatura vremii prin care părintele mitropolit mobiliza suflarea ortodoxă cu precădere din ţinutul Făgăraşului pentru a reface vechea ctitorie brâncovenească. Procesul a durat nu mai puţin de două decenii, eforturile fiind încununate în 1946, imediat după război, când biserica mănăstirii a fost sfinţită.

Mitropolitul şi-a dorit ca mănăstirea sâmbeteană să fie una de elită, iar ierarhii Mitropoliei Ardealului să fie recrutaţi din rândurile călugărilor de aici. Primul între cei care au stăreţit mănăstirea făgărăşeană a fost Părintele Arsenie Boca (1940-1944), apoi Părintele Serafim Popescu (1944-1954). Tot atunci prin mănăstire a trecut şi viitorul mitropolit Nicolae Mladin (1967-1981), dar şi viitorul episcop Irineu Duvlea (stareţ între anii 1993-2000). Călugărit la mănăstirea de la poalele Făgăraşilor a fost şi actualul Mitropolit al Ardealului, ÎPS Dr. Laurenţiu Streza. Iar proaspătul episcop vicar de la Sibiu, Preasfinţitul Ilarion Urs, este starețul mănăstirii din anul 2000.

Despre Părintele Arsenie Boca, Părintele Serafim Popescu şi Părintele Nicolae Mladin a vorbit mult vrednicul lor urmaş, Părintele Teofil Părăian: „Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus a început cu trei oameni mari. Fiecare mare în felul lui [...] a fost mare Părintele Arsenie prin cultură, prin intenţie, prin strădanie, prin angajare, prin înzestrare. [...] A fost şi Părintele Serafim important, însă de altă mărime. A fost blând şi binevoitor. Din multa lui bunătate nu mai ştia ce este răutatea; era un om de care s-au bucurat oamenii. Se bucura de succesele celor din jurul său. Veselia lui se manifesta în privire, în râs, în faţa senină, în atitudini, era odihnitor de oameni. La fel a fost Părintele Nicolae Mladin, un om de studiu, profesor de Teologie, a scris o mulţime de cărţi frumoase”.[2]

Părintele Mitropolit Dr. Laurenţiu Streza, devenind şi el prin tradiţia familiei un fiu duhovnicesc al mănăstirii, locul călugăriei sale de mai târziu, scria în prefaţa unei cărţi a Părintelui Teofil Părăian că mănăstirea a format generaţii de părinţi spirituali: „Părintele Arsenie Boca a fost o personalitate harismatică profund ancorată în realitatea poporului din care făcea parte; a creat generaţii de ucenici, ca un mare apostol al românilor ardeleni. Părintele Serafim Popescu s-a remarcat prin respectul faţă de rigorile rânduielilor canonice, împletite cu bunătate şi bucurie duhovnicească iradiantă, „serafică”. Cu chipul său transfigurat, cu ochii lui deschişi înlăuntru, Părintele Teofil a trudit să-l împace pe om cu Dumnezeu”.[3]

Toată această generaţie de oameni duhovniceşti a fost construită și prin efortul de revigorare spirituală întreprins de Părintele Dumitru Stăniloae. „În colaborare cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, au statornicit (părinţii de la Sâmbăta de Sus) duhul filocalic în mănăstire... Se naşte inegalabila Filocalie românească din care se vor adăpa generaţii întregi de credincioşi”, spunea Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu.

În prefaţa primului volum din Filocalie, Părintele Stăniloae spune că s-a folosit de schiţele şi traducerile Părintelui Serafim Popescu şi ale Părintelui Arsenie Boca: „un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.C. Părinte Ieromonah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape. P.C. sa a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare parte din traducere...”.[4] Tot el spunea despre Părintele Teofil că este cel mai bun cunoscător al Filocaliei.[5]

De asemenea, cel de-al treilea ctitor al mănăstirii, ÎPS Antonie Plămădeală, a adăugat mănăstirii o misiune culturală, prin Academia ridicată acolo, ca prin misiunea ei spirituală, culturală, artistică şi ştiinţifică să fie o oază de întâlnire a cercetătorilor.

Dacă am aduna toate mărturiile scrise şi nescrise despre părinţii vieţuitori de la Mănăstirea Sâmbăta, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu, am putea înţelege şi care a fost misiunea populară a mănăstirii făgărăşene, misiune care continuă şi astăzi, dovadă fiind miile de credincioşi care se adapă duhovniceşte din izvorul nesecat al „Evangheliei trăite”.

Toată tradiţia ce o poartă în spate această mănăstire trebuie înnoită mereu şi mereu – căci la noblesse oblige – dar şi pentru că Mănăstirea a fost, este şi trebuie să fie mărturisitoare a credinţei autentice, corecte şi complete în cult şi în cultură.

Pr. Alexandru Socaciu, Parohia Veneția de Jos

 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 86, iulie-august 2015 

 

---

[1] Arhim. Teofil Părăian, Daruri din darurile primite, Editura Andreiana, Sibiu, 2009, p. 354.

[2] Ibidem, p. 354-360; şi comp. Arhim. Visarion Joantă Buchet de amintiri despre Părintele Serafim Popescu, editura Agaton, Făgăraş, 2011, p. 26-32.

[3] Ibidem, p. 5-7.

[4] Filocalia, vol. I, ed. EIBMBOR, Bucureşti, p. XI-XII.

[5] Arhim. Teofil Părăian, op. cit., p. 326.

De pe platoul de filmare la mănăstire. Actorul Dragoş Pâslaru – Călugărul Valerian

Aproape 20 de ani a fost actor. Teatru, teatru radiofonic, teatru TV, filme. Avea o carieră promiţătoare. Nu puteai ignora figura sa expresivă sau abilitatea de a juca extrem de bine şi roluri pozitive, şi negative. Şi, totuşi, a schimbat macazul într-un fel şocant pentru lumea avidă de „succes”: din vizorul aglomerat al reflectoarelor a trecut în tăcerea luminoasă al vieţii călugăreşti. După ce a vieţuit ani buni la Mănăstirea Frăsinei, astăzi Părintele Valerian se nevoieşte în pustinicia mănăstirii vâlcene Pătrunsa.

O transformare spectaculoasă

Povestea transformării sale spirituale este pe cât de spectaculoasă, pe atât de dramatică. Actorul era în 1990 unul dintre cei mai virulenţi intelectuali anticomunişti. A fost una dintre vocile cele mai sonore ale Pieţei Universităţii, participând la mitingul-maraton de acolo şi la toate conferinţele şi adunările Alianţei Civice. Singura televiziune care exista la vremea aceea, TVR, numită retoric „televiziunea română liberă", era, de fapt, vocea puterii. Dragoş Pâslaru, ca, de altfel, toate personalităţile care participau pe atunci la mitingurile din Piaţa Universităţii, era în mod sistematic demonizat la televizor. Profitând de lipsa de informare a telespectatorilor, s-a spus că actorul Dragoş Pâslaru este legionar, arătându-se chiar fotografii cu el în uniforma Gărzii de Fier. Numai că imaginile cu pricina erau din filmul „Drumeţ în calea lupilor", în care actorul îl interpretase pe Horia Sima. Omul Dragoş Pâslaru a fost „lipit" de personajul pe care îl jucase.

Băgat în comă de mineri. Veniţi pe 13 iunie 1990 la Bucureşti pentru a „planta panseluţe" în Piaţa Universităţii, minerii l-au recunoscut pe Dragoş Pâslaru şi l-au bătut cu bestialitate. Actorul a fost dus în comă la spital, aflându-se vreme de câteva zile între viaţă şi moarte. La puţină vreme după ce s-a refăcut, el a decis să părăsească lumea şi să îmbrace haina monahală. La Mânăstirea Frăsinei a devenit ucenicul unuia dintre cei mai „dăruiţi" duhovnici pe care i-a avut Biserica noastră, părintele Ghelasie. Printre „ascultările" pe care le-a avut s-au numărat cele de îngrijitor de vite, de ajutor la bucătărie şi apoi una mai intelectuală, de şef al cancelariei mânăstirii. Chemat să depună mărturie în dosarul mineriadelor, monahul a refuzat să îi incrimineze pe cei care l-au maltratat, spunând că a iertat tot.

Gabriela Lupu, România liberă

Deliciul tabloidelor

Metamorfozele sale amintesc oarecum de relatările din vechime despre actori care, în primele veacuri de creştinism, interpretau creştini, pentru ca, la sfârşitul reprezentaţiei, să refuze a ieşi din pielea şi costumul personajului, cu preţul martiriului. Acum, vieţuirea sa ca pustnic într-un schit din Munţii Căpăţânii, face – din când în când – deliciul tabloidelor. Cei care se grăbesc să-i comenteze devenirea uită însă un detaliu esenţial: anume, că – asumându-şi identitatea de monah – Dragoş Pâslaru (Monahul Valerian) caută a-şi desfăşura viaţa numai în prezent, netulburat nici de amintirea trecutului, nici de grijile pentru viitor. De altfel, o mare parte din breaslă (şi nu numai) încă priveşte convertirea sa extrem de circumspect, cu o ciudată compătimire (pentru împrejurările de suferinţă şi disperare prin care va fi trecut actorul în timpul Mineriadei), ca aceea dovedită marilor bolnavi. Acest tip de „efuziune”, de „curioziate”, îmi pare foarte asemenea reacţiei arătate de rudele de sânge ale lui Nicolae Steinhardt, următor convertirii sale la ortodoxie.

Puţini ştiu ori sunt pregătiţi să înţeleagă fericita întristare şi transformarea lăuntrică a celui căruia i se descoperă vieţuirea cea după Hristos, prin ascultarea de un părinte duhovnicesc. Pentru Dragoş Pâslaru, plecarea din lumea teatrului (şi din lumea laică) a însemnat nu o fugă, ci o treptată regăsire de sine. Împlinirea unei meniri pe care, poate, a întrezărit-o când a fost Alioşa. Sau Culi. Sau Veanu. 

Marian Rădulescu, liternet.ro

Întâlnirea cu părintele era o bucurie

Pe părintele Valerian îl cunosc de mic copil (defapt aşa îi şi place să îmi spună, spre bucuria mea) fiind unul dintre părinţii ce mi-au marcat tinereţile prin atitudine şi dedicare. Cu ani în urmă, vreo nouă, l-am zărit în cancelaria Mănăstirii Frăsinei. Tot în acea perioadă l-am cunoscut şi pe părintele său duhovnic, Avva Ghelasie, căruia părintele Valerian îi era ucenic de chilie. Eram surprins de bucurie; parcă găsisem un părinte din cărţile pe care le citeam pe nerăsuflate. Mi se spunea că este talentatul actor Dragos Pîslaru. De necrezut pentru mine… Însă, de atunci, treceam pragul cancelariei de la Frăsinei tot mai regulat şi bucuria de a fi în preajma părintelui era din ce în ce mai mare. Îmi spunea multe, având convingerea că acele cuvinte, cândva, vor prinde contur în inima mea, nebăgând în seamă tinereţile mele (sau probabil tocmai asta îl făcea să insiste). Era practic un motiv în plus să ajung, ori de câte ori puteam, în Frăsinei, pe bună dreptare Athosul românesc… Întâlnirea cu părintele Valarian, chiar şi pentru câteva momente, era însăşi o bucurie. Până la un moment dat, când, schimbându-i-se ascultarea, l-am văzut tot mai rar. Însă a venit şi alt moment când nu l-am mai zărit deloc. Abia atunci am îndrăznit să întreb unde-ar fi părintele. Şi mi s-a răspuns, spre surprinderea şi bucuria mea, că părintele a plecat cu binecuvântare în altă obşte… mai la pustie. Nu puteam să mă întristez, căci “noul loc” îmi este foarte cunoscut.  Şi nu pot să uit nici reîntâlnirea, când, în noaptea Învierii, prin bezna din biserică, mi-a şoptit: „Cât ai mai crescut, tată!”.  

Ionuţ Trandafirescu

 

Marele rol al monahului Valerian: pustnicia.

Acolo, în creierul munţilor, într-o chilie modestă, fără curent electric, departe de lume, monahul se roagă la lumina zilei sau la lumina lumânărilor, desăvârşindu-şi rugăciunea la Sfânta Liturghie, în zilele de sărbătoare. (...)

A început să vorbească despre Dumnezeu, Maica Domnului şi Puterile Cereşti, iar vocea lui cobora parcă din limpezimea lacrimilor cu care noi toţi ar trebui să ne plângem păcatele cele multe şi grele. Chiar aşa mi-a mărturisit ava Valerian: „Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!” Nimeni nu poate şti cât de înălţătoare trăiri îţi poate aduce puterea rugăciunii trăite în singurătatea chiliei din creierul munţilor. Era vădit tulburat monahul şi asta m-a făcut să-mi plec privirea, simţindu-mă vinovată pentru faptul că i-am întrerupt meditaţia şi dialogul cu cele sfinte. Am simţit că mi-e ruşine de mine şi îmi plângea sufletul pentru tulburarea cea fără de voie, pe care, din păcate, o pricinuisem. Ceea ce m-a uimit cel mai mult au fost simplitatea şi profunzimea cu care monahul Valerian – care cândva a fost actorul Dragoş Pâslaru – a găsit calea spre mântuire. Fiecare clipă a fost o trăire, fiecare cuvânt a fost o lecţie de smerenie, iar Credinţa, Nădejdea şi Dragostea s-au încununat într-o viaţă ce vine din lumina Rugăciunii. (...)

În faţa acestui rugător, stăpânit de o desăvârşită iubire faţă de aproapele şi a dragostei pe care o emană fiecare din vorbele sale, simt cum din candela Cerului picură o pace adâncă, învăluită într-o lumină necunoscută mie până acum, o lumină a bucuriei lăuntrice care nu se lasă umbrită de grijile şi necazurile acestei trecătoare lumi în care cu toţii trăim. Dumnezeu m-a învrednicit să fiu adesea în preajma marilor noştri duhovnici, a multor trăitori desăvârşiţi, dar întâlnirea cu pustnicul Valerian a fost cea mai dură şi în acelaşi timp desăvârşită în desluşirea multor semne de-ntrebare. Şi asta pentru că suişurile şi coborâşurile care l-au împovărat cu cele lumeşti i-au dat tăria şi profunzimea de a căuta şi de a găsi, în acelaşi timp, cele mai limpezi căi către iertare, către smerenie, către drumul spre mântuire. (...)

Mă doare când aud confraţi de-ai mei vorbind despre călugărul Dragoş Pâslaru. Greşit. Acela a fost actorul Dragoş Pâslaru! Acest fabulos actor a lăsat în urmă roluri mari, despre care s-a vorbit şi se va vorbi întotdeauna şi odată cu ele a lăsat un nume de mirean, cu care a strălucit în teatru şi film. Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie. Fratele din faţa mea a lăsat în urmă toate marile roluri, toate aplauzele unei incontestabile glorii, pentru că a găsit calea spre monahism, calea care l-a dus la loc de rugăciune şi înălţare a spiritului. Acesta este de fapt marele lui rol: Pustnicul Valerian. Astăzi este fascinat de calea mântuirii, a rugăciunii din pustiu, de Taina Iubirii Dumnezeieşti şi se uită cu îngăduinţă la nişte bieţi oameni care îi tulbură liniştea. Întâlnirea cu pustnicul Valerian este cea mai elocventă lecţie de smerenie pe care am primit-o vreodată. Când a plecat din lume spre a-L găsi pe Dumnezeu, a avut un mod personal de a-şi lua rămas-bun de la toate cele lumeşti: „Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot”.

Mariana Borloveanu, Ziarul Lumina

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 80, iulie-august 2014

Daniel Turcea (1945-1979) – un tânăr genial.Drumul poetului arhitect de la iad la Lumină

Foarte puţini dintre noi (o, mult prea puţini!) au auzit de Daniel Turcea. Cel mai bun mod de a-l cunoaşte este citirea poeziei lui. O simplitate plină de har, o poezie extraordinară, o introducere copleşitoare în taine dumnezeieşti. Rubrica „Credinţă şi cultură” vă oferă o incursiune într-o viaţă uimitoare, în care nici inteligenţa, nici alcoolul, nici desfrâul, nici diavolii nu l-au putut despărţi pe tânărul Daniel de infinitul dragostei lui Dumnezeu.

Copilăria, între talent şi boală

Daniel Ilie Turcea s-a născut în 22 iulie 1945 la Tg. Jiu, unde părinţii s-au cunoscut şi s-au căsătorit, în timpul războiului. Este al doilea din cei patru copii ai familiei. A fost înzestrat cu multe daruri de mic, moştenind-o pe mama sa, Maria, care avea o cultură şi o capacitate intelectuală deosebită. Bunicul său a fost preot, din familie de preoţi cu tradiţie de sute de ani.

Daniel Turcea a scris prima poezie la şapte ani, Corabia. Alături de talentul literar a început să se vădească şi cel artistic: ajungând acasă după ce a văzut piesa de teatru Vlaicu-Vodă, a decorat mobila şi pereţii casei cu scene din piesă. Acest lucru se întâmpla când avea doar şase ani.

Mediul în care a crescut poetul a fost profund religios, Daniel Turcea va şi mărturisi că pentru rugăciunile mamei lui a fost întors de la moarte la viaţa biologică şi Viaţa cea adevărată. Copilăria poetului a fost marcată nu doar de înzestrarea artistică, ci şi de boală. S-a îmbolnăvit de astmă, dar într-o formă foarte gravă, motiv pentru care a şi fost despărţit de familie, fiind crescut de o soră a tatălui său. Nu mai exista nicio speranţă să scape cu viaţă, însă pentru rugăciunile mamei lui Dumnezeu l-a vindecat, aşa cum face El, fără zgomot, dintr-o dată, când Daniel Turcea avea 15 ani.

O inteligenţă ieşită din comun

Starea duhovnicească a poetului începe să ia o turnură periculoasă datorită inteligenţei ieşite din comun a acestuia. Avea întrebări cărora profesorii nu le puteau da răspuns, spunea că nu are cu cine discuta, aluneca deci foarte tare pe panta mândriei. La Bacalaureat a rezolvat problemele de matematică în peste şapte modalităţi, impresionându-i pe profesori. Când a fost întrebat ce va urma după liceu, a spus că vrea să devină sculptor ca Michelangelo. A fost admis cu uşurinţă la Institutul de arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. Noul mediu i-a înlesnit căderea în păcat, colegii invitându-l necontenit la băut, la fumat, la femei. Aproape de facultate se afla o cârciumă a Uniunii Scriitorilor, Albina, scena pe care evolua Daniel. Acolo îşi expunea cu măiestrie ideile filosofice şi toată ştiinţa pe care o stăpânea (putea vorbi despre toate ştiinţele, toate artele, toate culturile, era excepţional). Petrecea nopţi întregi povestind, străbătea domenii întregi prin cuvânt, cel mai adesea însoţindu-şi discursul cu lăzi de bere, însă păstrându-şi nealterată luciditatea. Din dorinţa de a vedea până unde se întind limitele cunoaşterii umane, a calculat (prin studii de chimie organică, anorganică, fizică cuantică şi alte ştiinţe adiacente) formula vieţii din atom. A numit această particulă neutrină. A distrus apoi tot ce a lucrat, urmele acestei descoperiri păstrându-se doar în câteva versuri:

„O, dac-aţi şti ce-nseamnă neutrina

ce-nseamnă transparenţa vieţii”.

Entropia – între demonic şi darul milosteniei

Poeziile lui Daniel Turcea sunt pline de durerea căutării lui Dumnezeu în locuri în care nu e: în filosofiile orientale, între chipurile zeilor… În mintea poetului, în materie de religie, era, după cum spune sora lui, „un amalgam de neînchipuit”.

Volumul de debut al poetului este Entropia, un volum care îl situează pe Daniel Turcea între poeţii de vârf ai lumii literare. Acest volum are valenţe panteiste, simboliste, parnasiene, ermetiste, e o poezie abstractă. Poetul mărturiseşte surorii ca aceste versuri stau sub incidenţă demonică, de fapt spune că diavolii îi dictau ce să scrie şi că ar fi putut scrie şi zece Entropii într-o după-amiază. Dacă venea cumva vreun prieten la Daniel în timp ce scria la Entropia, poetul îl punea pe acesta să-l lege de scaun cu lanţuri sau cu funii ca să stea să scrie. Când s-a întors la Dumnezeu, mult a plâns că şi-a bătut joc de viaţa lui.

Daniel Turcea era înzestrat cu un mare dar al milosteniei. Sora poetului povesteşte un episod în acest sens: în vremea studenţiei poetul trăia în condiţii precare, aproape de mizerie (locuia în subsoluri, balcoane amenajate), însă nu spunea acest lucru. În apropierea iernii, cineva îi furase lui Daniel toate lucrurile, rămânând doar cu ce avea pe el. A trecut iarna, a trecut aproape un an, şi la uşa casei lor a bătut un poliţist care a spus că a prins un tânăr care, printre altele, a furat şi hainele fiului lor, iar dacă vor da o declaraţie, îl vor putea închide sau îl vor pune să plătească despăgubiri. Daniel, care atunci apăruse, a zis: „Vai de mine, nu dau nicio declaraţie, n-aţi înţeles bine, eu i le-am dăruit!” Toate acestea se întâmplau în vremea Entropiei.

Minunea

Începutul convertirii poetului a fost marcat de o perioadă de două săptămâni în care acesta a dispărut. Toată lumea era alarmată, disperată. A apărut într-o dimineaţă, „era terminat, descompus la faţă, arăta ca de sute de ani, (…), nu mai avea nimic omenesc în el”. După ce a dormit două zile, a povestit ce s-a întâmplat. S-a înfundat într-o cârciumă de cea mai joasă speţă, a băut vreme îndelungată, timp în care auzea pe cineva şoptindu-i: „Omoară-te!”. A încercat de câteva ori să o facă, dar ceva îl oprea. Erau rugăciunile mamei, care în acele două săptămâni se rugase neobosit pentru el. A simţit că se sufocă, că nu mai poate sta în acea cârciumă. Ieşind, n-a mai văzut încotro merge, dar s-a pomenit în faţa unei biserici. De câte ori încerca să pună piciorul pe prima treaptă, era împins cu putere înapoi. Simţea o durere sfâşietoare în tot trupul, ca şi când căngi înroşite în foc îi sfâşiau carnea. A început să se roage la Buddha, Allah, Confucius, Mahomed, însă nimic nu se schimba. „Nu mai ştiam pe cine să strig când, deodată, în întunericul în care mă aflam, a apărut o lumină în care am văzut-o pe mama mea rugându-se pentru mine… Şi mi-am adus aminte de Dumnezeu.” A strigat: „Mântuitorule, ajută-mi!” şi, ridicându-se, a văzut doi tineri venind spre el, care s-au dovedit a fi Sf. Gheorghe şi Sf. Elefterie. A fost dus în biserică, unde a simţit o dragoste şi o pace fără margini. Pentru că nu ştia dacă acest vis a fost de la Dumnezeu, a hotărât să caute biserica pe care a văzut-o, cu promisiunea că se va întoarce la Dumnezeu dacă o va găsi. După o căutare de un an de zile, ajunsese la capătul puterilor, la deznădejde, hotărât să se lepede definitiv de Dumnezeu dacă nu va găsi biserica chiar în ziua aceea. Şi chiar în ziua aceea a găsit-o.

Oprire de la Împărtăşire pentru 360 de ani

Apropierea de Dumnezeu cel adevărat n-a fost întru totul lină. O singură nemulţumire avea Daniel Turcea: că nu găsea un duhovnic care să-i răspundă la întrebările lui legate de ştiinţă. Dumnezeu însă îi scoate în cale un duhovnic, pe Părintele Arsenie Papacioc, care a reuşit să-i arate că Dumnezeu e mai mare decât ştiinţa şi i-a demolat toţi zeii şi toate filosofiile. Socotindu-i pentru fiecare păcat anii de canon, i-a zis că n-ar mai trebui să se împărtăşească trei sute şaizeci de ani: „Uite, tată, cât ţi-a iertat Hristos! (…) De acum să nu mai greşeşti.” Părintele l-a împărtăşit, iar o săptămână întreagă Daniel Turcea nu a mâncat nimic. A făcut apoi canoane grele şi multă pocăinţă. Mai târziu l-a avut duhovnic pe Părintele Sofian.

După întoarcerea la Dumnezeu, cea mai mare dorinţă a poetului a fost să fie preot. S-ar fi dus în vârful muntelui, oriunde l-ar fi trimis, spunea că le-ar face el case oamenilor, ar construi şi biserica, aşa fierbinte era dorinţa lui. Dumnezeu însă ne ia uneori lucrurile pe care le iubim cel mai mult. La fel s-a întâmplat şi acum. Deşi a luat 9,95 la examenul de admitere la teologie, dosarul lui Daniel Turcea a fost respins pentru că, fiind arhitect, spuneau că statul are nevoie de el.

„Am scris pentru scriitori, pe ei îi iubesc cel mai mult…”

La un moment dat, Daniel Turcea s-a îmbolnăvit. Medicii n-au ştiut niciodată ce a avut, analizele ieşeau de fiecare dată perfecte. I-au pus un diagnostic ca să poată ieşi din spital, leucemie în stadiul III B; însă era fericit, spunea: „Sunt fericit, am simţit blândeţea lui Dumnezeu”. Durerile din timpul bolii erau greu de imaginat, Daniel însă nu le trăda nici printr-un geamăt, chipul său era mereu luminos. În aceste ultime luni a regretat mereu Entropia, spunea că o să-i atârne de gât ca o piatră de moară. Poeziile din volumul Epifania, care străjuiesc calea cunoaşterii lui Dumnezeu, sunt dedicate scriitorilor: „Eu am scris pentru scriitori, pe ei îi iubesc cel mai mult, pentru că pe ei nu-i iubeşte nimeni dintre semeni, ci numai Dumnezeu. Ce folos că sunt aşa culţi dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu? De aceea am scris aşa învăluit, cum le place lor, (…) măcar aşa să-i atrag cu ceva. (…) Fraţilor din Biserică ce le-aş mai putea spune? Ei au Evanghelia. […] Eu am vrut să scriu numai despre Dumnezeu. Ce bucurie mai mare ar putea exista? Ce n-a făcut pentru noi Dumnezeu? Cu ce ne-a greşit de nu vrem să ştim de El? […] Ce adevăr ne-a ascuns?”

Daniel Turcea se temea cel mai tare ca nu cumva să creeze confuzie în inimile celor ce vor citi poeziile lui din ambele volume (apariţia Epifaniei a fost condiţionată de apariţia volumului Entropia). Ar fi preferat să nu apară nici un volum, decât ambele volume în aceeaşi carte.

Vedea Duhul Sfânt la Epicleză

În săptămânile dinainte de a muri, vizita nişte copilaşi de la un spital de boli psihice, copii nebăgaţi în seamă de nimeni. Le ducea bomboane şi le povestea despre Dumnezeu. Cu trei zile înainte de a muri, în ziua de Bunavestire a anului 1979, în timp ce era în spital, a fost împărtăşit de Părintele Sofian, care s-a îmbrăcat pentru el în toate veşmintele. O altă frică a lui Daniel Turcea era să nu se deranjeze perfuzia şi să creadă cineva că s-a sinucis, „ar fi cea mai mare nenorocire”. Ştia că Dumnezeu face minuni, însă nu voia să schimbe nimic: „Dacă a doua oară nu mă mai miluieşte pe mine Dumnezeu cu o asemenea suferinţă curăţitoare de păcate şi prilej bun de mântuire?” Se simţea nevrednic să mai răsară soarele deasupra lui, însă vedea Duhul Sfânt când se cobora la Epicleză. Ultimul cuvânt pe care l-a rostit, repetat lin de trei ori, a fost: „Rugaţi-vă.” Daniel Turcea a murit la 33 de ani, probabil după toată plinirea suferinţei care se cuvine fiecărui om. E aşa o adâncă smerenie în toate cuvintele lui: „fie-mi pământul ochilor iertat” (Iubire, împărăteasă).

Din conferinţa Istoria unei convertiri, susţinută în 2001 de

Lucia Turcea, sora poetului, la Cluj-Napoca

A consemnat Oana Alexandra Luca

„Lucia Turcea, talentată pictoriţă bisericească, mi-a adus pe 17 august 1991 un volum inedit de poezii şi de cugetări ale fratelui ei, Daniel Turcea, care m-au copleşit prin fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară şi cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu (…). Avem în faţă un volum de poezie categoric creştină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră şi cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime şi căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagă.”

Părintele Dumitru Stăniloae, prefaţă la volumul Epifania

„Deşi era slăbit la trup şi la făptură, Daniel Turcea emana o stranie energie. Chiar dacă vorbea rar, puţin, aproape că tăcea cuvintele, prin nu ştiu care farmec, spunea multe. La un moment dat, într-o discuţie, a spus ca pentru sine: «E atât de aproape Adevărul!» După o tăcere apăsătoare, a continuat: «E mult zgomot în fiinţa noastră, ne lamentăm, cerem vrute şi ne-vrute, semenilor, lui Dumnezeu. Este pricina pentru care nu-L putem auzi pe Domnul.»“

Poetul Aurel Sibiceanu

Poezia lui Daniel Turcea mi-a devenit cunoscută datorită Părintelui Ioan Pintea când, prin `93, a vorbit într-o seară studenţilor despre poezia creştină. Pe departe, versurile lui m-au atras. Poezia lui e de o frumuseţe aparte, ea nu se recomandă prin estetica cuvântului sau cochetăria unei idei, sau al unui sentiment transpus într-o plastică a vorbirii. Versul alb pare simplu dar nu e deloc facil. El exprimă o chintesenţă a cunoaşterii marii culturi dar mai ales a filosofiei creştine şi teologiei mistice. E greu să treci peste cuvântul lumină des invocat în poemele sale fără să nu te gândeşti, de exemplu, la zilele Facerii, la Hristos Lumina cea Adevărată, la Teologia dogmatică şi mistică a Sf. Grigorie Palama, la Sf. Simion Noul Teolog etc. (…) Prin primăvara lui 95, o mână de prieteni plecam spre Cernica ca să-i găsim mormântul celui ce a vorbit atât de sublim prin versurile sale despre Înviere. A cărui poveste de viaţă ne copleşise . Şi l-am găsit, după ceva ore de căutare. Un mormânt simplu, ascundea rămăşiţele unui om căruia i s-a dat să trăiască bucuria unei lumini negrăite. Mormântul celui ce scria: ,,ştiu, voi muri/ dar câtă splendoare", sau ,, îngropaţi morţii/ ca pe seminţe".

Corina Negreanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 68 - octombrie 2012

Cerul pogorât pe pământ

(Daniel Turcea)

Hristos este cu noi,

Hristos Cel înviat,

La fiecare Liturghie este aici, în altar,

  în toată lumina

                   Dumnezeirii Sale

Cutremuraţi-vă!

Nu este gând,

nu este dor,

                   este cerul pogorât pe pământ,

                     cu îngerii mai mulţi decât stelele

înconjurându-L

o, cristale

   prin care inundă

                   o, vuiet de aripi

                                   neauzit!

Iată, suntem orbi, suntem surzi,

                   Inimile s-au făcut cum e smoala

–         piatra Bisericii e sfântă şi cântă văzându-L

masa, mormânt Îi cuprinde

                   înfricoşată vedere.

Iar noi nu ştim, noi ne amintim

De zilele noastre ca sticla pisată,

de spaimele noastre

şi nu ştim.

Mirul este Numele Lui revărsat,

inundând universul

şi noi

nu ştim.

Fiţi Teofori,

fiţi Hristofori,

   purtaţi-L, purtaţi-L în inimă

cum porţi lumânarea de Paşti

între

   palme!

El este Aerul,

El este Viaţa,

El este Sângele,

                   îndumnezeindu-ne.

El ne vrea

                pe toţi

                                asemenea Lui.

Înfricoşaţi-vă, inimi de oameni,

cutremuraţi-vă, inimi de îngeri,

                                   pe noi ne cheamă,

pe noi,

cei ce L-am răstignit!

În fiecare Duminică este Paşti

o, de L-am duce acasă

                   Lumină aprinsă,

în inima inimii,

peste adânc!

Cum nu vom fi vrednici de iad,

când Sângele Lui a curs pentru noi,

iar, şi iar răstignindu-Se,

   în toate Liturghiile anului…

                   şi nu L-am vrut

                      şi nu L-am crezut

                      şi nu L-am urmat

                      şi n-am vrut să fim

fără moarte?

Cerurile se deschid înaintea noastră

şi vine potopul de raze

şi vine

        Dumnezeu, ca roua

                                   în potir!

IERTARE

(Daniel Turcea)

Acestei Lumini

acestei iertări

plecaţi genunchii inimii

numai Lumina poate ierta

îndumnezeind

numai omul se poate ridica

din mâl şi din moarte

din cumplita sa vină

pentru că el

poate plânge

-Căinţa-

adevărata sa naştere

poate începe în rănile sale

el se poate întoarce din moarte

cu faţa sufletului scăldată în lacrimi

el poate fi

iertat

de Lumină

el poate fi vas

acestei Lumini

aşa cum nici cerul

nu poate fi

prin iubire şi jertfă

DORUL

(Daniel Turcea)

Dumnezeu

ce se pogoară

face inima uşoară,

ţese, din har, ca o boare

sufletul ce numai moare

trup neputincios,

trup ce te frângi,

trup de ţărână,

trup ce mori,

lasă pasărea să zboare

pasărea nemuritoare.

La limanul fără vină

să se facă din lumină

rugaţi-vă ceruri,

rupeţi-vă lacăte,

rugul suferinţei, dorul

fie binecuvântat

să înviu nevinovat!