Postul: confruntare pro şi contra

A scrie un articol despre post este puţin, dacă se are în vedere că a posti înseamnă mai mult decât a nu mânca şi mai puţin decât a-ţi chinui trupul. Cine se hotărăşte să postească se înscrie într-un război amplu dus pe mai multe fronturi: trupesc, duhovnicesc, culinar, psihologic şi social, scopul acestui efort fiind apropierea de Dumnezeu. Este un război a cărui complexitate ne poate dezarma, dacă se ia în considerare doar efortul investit, în detrimentul beneficiilor pe care ni le aduce postul. De aceea este nevoie de îndrumarea unui duhovnic.

Interpretări diabolice

Ca duhovnici observăm, totuşi, că sunt puţini cei care postesc, că puţini creştini iau hotărârea de a posti. Mulţi dintre ei sunt convinşi că postul este inutil, fără să fi încercat vreodată să postească. Şi ne dăm seama că prima luptă a postului s-a consumat în plan raţional, iar argumentele contra postului au câştigat. Ba mai mult, s-au găsit şi citate biblice care să argumenteze că „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15,11).

Asupra acestei lupte din plan raţional aş vrea să ne oprim în acest articol, deoarece doar câştigând-o putem ajunge să postim. Aşadar, hotărârea de a posti este precedată în plan mintal de o confruntare a argumentelor pro şi contra post. Am numit-o „luptă” deoarece consider că diavolul, duşmanul mântuirii noastre, are o implicare mare în această confruntare a gândurilor. Să luăm ca exemplu citatul biblic amintit mai sus.

Ştim că diavolul spune jumătăţi de adevăr. Cuvintele „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” aparţin, într-adevăr, Mântuitorului Hristos, dar ele nu se referă la mâncarea de post sau de dulce. Dacă vom citi în continuare textul evanghelic vom vedea că prin cuvintele respective Mântuitorul se referă la a mânca cu mâinile nespălate: „Gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule, acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om” (Matei 15, 19). Legătura făcută între cuvintele respective şi post nu aparţin Domnului Hristos, ci diavolului. De altfel, Mântuitorul nu ar fi putut să desfiinţeze postul, cât timp El postea.

Să tăiem gândurile cu sabia Scripturii

Este un şiretlic specific diavolului, care a folosit aceeaşi metodă şi când L-a ispitit pe Domnul Hristos pe Muntele Carantaniei, acolo unde a postit patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Confruntarea este relatată de evangheliştii Matei (cap. 4) şi Luca (cap. 4). Observăm că Mântuitorul nu discută cu diavolul care Îl ispiteşte, ci îi răspunde cu citate din Sfânta Scriptură, în felul acesta câştigând lupta. Este o metodă potrivită şi pentru noi atunci când luptăm cu gândurile strecurate de diavolul, care încearcă să ne convingă să nu postim: gândurilor să le punem înainte un citat din Sfânta Scriptură.

Să pornim, aşadar, o scurtă călătorie printre gânduri şi citate biblice[1], fără a avea pretenţia că le-am epuizat.

·          Gândului care ne spune că nu este nici o legătură între mâncare şi relaţia noastră cu Dumnezeu să-i spunem: „Când vei mânca şi te vei sătura, atunci păzeşte-te, să nu se ademenească inima ta, ca să nu uiţi pe Domnul.” (Deuteronom 6, 11-12);

·          Gândului care pofteşte să se sature de mâncare şi băutură şi crede că din acestea nu va veni nici un rău pentru suflet: „A mâncat Iacov, s-a îngrăşat Israel şi s-a făcut îndărătnic; îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale.” (Deuteronom 32,15);

·          Gândului care ne sperie de mâncarea săracă să-i spunem: „Mai bună este o bucată de pâine uscată în pace, decât o casă plină cu carne de jertfe, dar cu vrajbă.” (Pilde 17,1);

·          Gândului care ne spune că din cauza postului vom slăbi, ne vom îmbolnăvi sau ne vom urâţi să-i spunem: „Iar Daniel a zis către supraveghetorul pe care căpetenia famenilor îl pusese peste Daniel, Anania, Misael şi Azaria: Încearcă o dată cu servii tăi timp de zece zile şi dă-ne să mâncăm bucate din zarzavaturi şi să bem apă! Apoi să te uiţi la chipurile noastre şi la chipul tinerilor care mănâncă din bucatele regelui şi cum ţi se va părea, aşa fă cu supuşii tăi! Atunci el le-a ascultat această rugăminte şi a încercat timp de zece zile. Şi după un răstimp de zece zile, ei arătau mai arătoşi şi mai graşi la trup decât toţi tinerii care mâncau din bucatele regelui.” (Daniel 1, 11-16);

·          Gândului care ne spune că este de ajuns credinţa şi nu mai trebuie să postim: „Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici... Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile cele rele.” (Iona 3, 5…10);

·          Gândului care ne spune că ne vom face de ruşine înaintea prietenilor dacă postim: „Pentru credinţa sufletului tău nu te ruşina, căci este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 4, 22,23);

·          Gândului care ne spune că Domnul Hristos nu ne-a îndemnat să postim: „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6,17);

·          Gândului care ne arată că postul este inutil: „El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9,29);

·          Gândului care încearcă să ne convingă să ne îngrijim de trupul nostru prin mâncăruri şi băutură: „Grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13,14);

·          Gândului care ne spune că vinul este de post şi putem bea când şi cât vrem: „Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul.” (Efeseni 5,18).

Astăzi sunt Paştile şi scriu aceste rânduri cu nostalgia şi bucuria postului care s-a încheiat.

Pr. Ioan Paroş, Parohia ortodoxă Boholţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 96, martie-aprilie 2017

---

[1] Citatele sunt luate din Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997.

Izvoarele rugăciunii: uimirea / tragedia

Viaţa şi rugăciunea sunt de nedespărţit. O viaţă fără rugăciune este o viaţă lipsită de înţelegerea unei dimensiuni esenţiale a existenţei. Este o viaţă anostă, insipidă, lipsită de energie, de orice vlagă, fără profunzime, fără adâncimi, o viaţă bidi-mensională, în spaţiu şi în timp. Este o viaţă care îşi găseşte mulţumirea în partea cea văzută, cu aproapele nostru, dar cu aproapele nostru fizic, în care nu reuşim să descoperim imensitatea şi veşnicia destinului său. Valoarea rugăciunii constă în a descoperi, a afirma şi a trăi conform realităţii că în tot ce ne înconjoară există o dimensiune a veşniciei şi a nemărginirii. (..)

Rugăciunea izvorăşte din două surse: fie dintr-o stare de minunare în faţa lui Dumnezeu şi a realităţilor Lui – aproapele nostru şi lumea din jur, în ciuda umbrelor ei –, fie din adâncul tragediei noastre sau a altor oameni.

Berdiaev spunea: „Când mi-e foame este vorba de un factor fizic, când aproapelui meu îi este foame, se pune problema unui factor moral.” Aceasta este tragedia căreia îi facem faţă în fiecare moment al existenţei noastre. Doar că aproapelui meu îi este mereu foame, însă nu doar foame de pâine, ci uneori îi este foame de un gest omenesc, de o licărire de afecţiune.

Şi acum, în acest moment, începe rugăciunea, în această stare de sensibilizare în faţa minunii dumnezeieşti, a minunării şi a tragediei. Atâta timp cât această stare dăinuie, totul devine mai uşor. În această stare de uimire, de minunare, ne rugăm mai uşor ca atunci când suntem sub impactul unei tragedii.

De altfel, viaţa şi rugăciunea ar trebui să formeze o unitate. De exemplu, când ne trezim dimineaţa şi stăm înaintea lui Dumnezeu, îi putem spune: „Doamne, binecuvântează-mă şi binecuvântează această zi care începe acum!”; după care să tratăm ziua ca pe un dar de la Dumnezeu şi să ne considerăm a fi nişte trimişi ai Lui în această mare necunoscută, care este noua zi. Nimic din ceea ce se va petrece de-a lungul zilei nu va fi străin voii lui Dumnezeu. Totul, fără nici o excepţie, va fi o situaţie în care Dumnezeu ne-a aşezat pentru a aduce cu noi o prezenţă dumnezeiască, prezenţa Lui, iubirea Lui, milostivirea Lui, inteligenţa Lui creatoare, curajul Lui... De fiecare dată când ne vom confrunta cu o situaţie dificilă, vom fi cei pe care Dumnezeu i-a pus acolo pentru a îndeplini slujirea de creştin, aceea de a fi o părticică din Trupul lui Hristos şi o lucrare a lui Dumnezeu.

Dacă vom face aşa, vom vedea că în fiecare clipă va trebui să ne întoarcem către Dumnezeu, să-L rugăm şi să-I spunem fiecare în parte: „Doamne, lămureşte-mi înţelegerea, întăreşte-mă şi călăuzeşte-mi voia, dăruieşte-mi o inimă de foc, ajută-mă!” Altădată poate îi vom spune doar: „Mulţumesc Ţie, Doamne!”

Şi, dacă suntem înţelepţi şi recunoscători, vom şti cum să evităm acea nebunie care se mai numeşte vanitate sau mândrie, care constă în a ne închipui că am făcut ceva ce nu a mai fost. Dar, de fapt, Dumnezeu este Cel care a făcut-o. El este Cel care ne-a făcut acest dar minunat: a fi cei care ducem la îndeplinire lucrarea Lui.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 92, iulie-august 2016

„Lauda de sine nu miroase-a bine!” Mai ales în timpul Sfintei Spovedanii

Anumite persoane care merg la Spovedanie, în loc să se învinovăţească pe ele însele, cum este şi firesc, şi de trebuinţă, şi mai uşor a se spovedi, încep în modul cel mai neaşteptat să se laude: „Eu, părinte, n-am omorât pe nimeni, n-am furat de la nimeni! N-am băut! Trăiesc cinstit. Mă bucur de consideraţia vecinilor şi a prietenilor. Eu, ca om, poate să fi greşit uneori cu ceva, dar acum deja nu-mi mai amintesc. Conştiinţa mea este liniştită!”

Această groaznică mulţumire de sine este mai mare păcat şi decât acele păcate pe care un astfel de om se laudă că nu le-a săvârşit, pentru că s-a împotmolit în bezna păcatului – oarba mândrie a mulţumirii de sine.

Arhimandrit Serafim Alexiev, Leacul uitat – Sfânta Taină a Spovedaniei

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 85, mai-iunie 2015

Cum aflăm care e voia lui Dumnezeu?

„În toată vremea şi în orice împrejurare e bine să căutăm să fim luminaţi de Dumnezeu, pentru a şti ce trebuie să facem şi ce trebuie să spunem.” Sf. Siluan Athonitul

Omului îi lipseşte nu numai iubirea desăvârşită, ci şi atotştiinţa. De aceea vedem adesea că fapte pornite din cele mai bune intenţii pot avea consecinţe rele. Asta pentru că mijloacele cu care le-am dus la îndeplinire au fost rele sau nepotrivite. Auzim adeseori oameni care caută să se justifice invocând bunele lor intenţii; dar acest lucru nu este de ajuns. Viaţa omenească e plină de greşeli de acest gen. De aceea, omul care iubeşte pe Dumnezeu caută să fie întotdeauna luminat de sus, plecându-şi neîncetat urechea lăuntrică la glasul lui Dumnezeu.

Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938) ne spune că există mai multe căi de a cunoaşte voia lui Dumnezeu. Întâi de toate, Dumnezeu Şi-a descoperit voinţa Sa în cuvântul Său, în poruncile Mântuitorului Iisus Hristos. Datorită desăvârşirii lor, aceste porunci exprimă voia divină la modul general, fără a specifica modul concret şi variat de a le împlini în viaţa cotidiană. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată puterea ta..., şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” nu ne răspunde la multe întrebări despre cum să ne comportăm în situaţii concrete şi variate din viaţa noastră. De aceea, văzând nedesăvârşirea iubirii noastre, asaltată de multe ispite şi slăbită de patimi, suntem cu toţii obligaţi să cerem înţelepciune şi ajutor de la Dumnezeu.

Practic, Sfântul Siluan ne explică cum parcurge această cale: „Când un creştin, şi înainte de toate un episcop sau un preot, se află în faţa nevoii de a lua într-o anumită împrejurare o hotărâre potrivită cu voia lui Dumnezeu, el va face lăuntric abstracţie de toate cunoştinţele sale, de toate ideile sale preconcepute, de dorinţele şi de proiectele sale; eliberat astfel de „eul” său propriu, el se roagă cu luare-aminte în inima sa. Şi primul gând ce se va naşte din această rugăciune în sufletul său îl va primi ca pe un semn venit de sus.”

Această căutare presupune exerciţiul rugăciunii neîncetate, convorbirea permanentă cu Domnul. De asemenea, această cale a aflării voii lui Dumnezeu prin adresare nemijlocită implică renunţarea la voia proprie, omul fiind gata să sacrifice totul, chiar şi propria sa viaţă.

Cu toate că Sfântul Siluan recomandă tuturor oamenilor, „fără excepţie”, urmarea acestei căi, el recunoaşte că acest lucru este departe de a fi accesibil tuturor. „Motivul e acela că majoritatea oamenilor nu aud glasul lui Dumnezeu în inima lor, nu-l înţeleg, şi urmează mai degrabă glasul patimilor din sufletul lor care acoperă cu gălăgia lor glasul discret al lui Dumnezeu”.

De aceea, există în Biserică încă o cale de afla voia lui Dumnezeu şi anume să ceri sfat părintelui duhovnicesc şi să asculţi de el. Sfântul Siluan prefera şi urma această cale, socotind-o cea mai sigură dintre toate. Era ferm convins că mulţumită credinţei celui care cere sfatul, răspunsul părintelui duhovnicesc va fi întotdeauna bun şi folositor.

Ascultarea faţă de părintele duhovnic e o „Sfântă Taină a Bisericii”. Această ascultare nu se limitează doar la Sfânta Taină a Spovedaniei, ci şi la orice sfat cerut de la duhovnic. Când se apropia de părintele său duhovnic, Sfântul Siluan se ruga lui Dumnezeu să-i descopere voia Sa prin duhovnicul său. El pândea întâiul cuvânt al duhovnicului ca pe o indicaţie venită de sus, ca răspuns al rugăciunii lui, dar şi al rugăciunii duhovnicului care se punea în stare de rugăciune încă de la începutul discuţiei. Întâiul cuvânt fiind cules, Sfântul Siluan nu mai lungea discuţia. În acest fel, pentru el orice duhovnic era un bun povăţuitor, deoarece avea certitudinea că Domnul îl iubeşte pe om şi nu-l părăseşte niciodată pe cel care s-a lepădat de voia sa proprie şi caută sfat.

Prin smerenia părintelui duhovnicesc care se roagă să fie luminat de har şi a ucenicului care ascultă cu credinţă, Dumnezeu, „Care celor smeriţi le dă har”, dăruieşte o „înştiinţare”, un „mesaj”, cuprins în întâiul cuvânt al duhovnicului. Sfântul Siluan spune că această înştiinţare de la Dumnezeu nu întârzie să apară dacă părintele duhovnicesc şi ucenicul au o atitudine corectă faţă de această „Taină a luminării omului”.

Sfântul Siluan insista ca toţi, fără excepţie, să-I ceară lui Dumnezeu să-i lumineze în toate, ca să-şi poată apropia treptat căile lor de căile voii sfinte a lui Dumnezeu, până ce vor atinge desăvârşirea.

A consemnat pr. Ioan Paroş

Din „Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul”, Ed. Desis, Sibiu, 2004, pp. 81-91.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 85, mai-iunie 2015