Un nou aşezământ monahal: Şinca Nouă

În curând, în pădurile de la Şinca Nouă se va auzi din nou glas de rugăciune. Pe locul unei vechi vetre monahale se ridică o nouă mănăstire, cu sprijinul localnicilor inimoşi. Sihăstria unde au fost începute lucrările a fost vizitată duminică, 5 iulie, de către Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul.

Şinca Nouă a avut mai multe aşezăminte monahale. Chiar localnicii, când au fugit din Şinca Veche, pentru că nu doreau să accepte trecerea forţată la greco-catolicism, şi au înfiinţat localitatea Şinca Nouă, au găsit mângâiere duhovnicească la unul dintre ele. De aceea, parcă au păstrat adânc în sufletele lor dorul de mănăstire. Iată că, după veacuri de aşteptare, visul le este împlinit: la şapte kilometri de sat, pe locul unui alt vechi aşezământ dispărut în urma prigoanei pusă în aplicare de generalul Buccow, au fost descoperite de curând ruinele unei biserici de piatră, împodobită cu pictură în frescă. În acest loc, unde slujirea a fost întreruptă de atâta vreme, se ridică astăzi schitul cu hramul „Duminica Sfinţilor Români“. Stareţul aşezământului este Părintele Matei Bilauca, care va sluji aici împreună cu obştea de călugări ce a vieţuit până nu demult la Şinca Veche.
Locul unde se ridică clădirea care va adăposti câteva chilii şi un paraclis a fost vizitat în după-amiaza zilei de duminică, 5 iulie, de către Preasfinţitul Andrei, Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. Drumul de munte, anevoios şi îngust, le-a amintit vizitatorilor de Muntele Athos şi de alte sihăstrii greu accesibile. Frumuseţea răcoroasă a pădurii ne-a mai estompat din emoţiile călătoriei, pentru care ar fi fost mai potrivit un tractor (cu care se parcurge în mod obişnuit distanţa până la mănăstire) sau o maşină de teren. Liniştea şi frumuseţea locului, nu degeaba ales în vechime pentru mănăstire, ne-au şters însă cu totul din inimă îngrijorările. Aflate în binecuvântata pauză duminicală, lucrările ne-au făcut să apreciem binecuvântarea locului, dar şi să înmulţim rugăciunea pentru cei care s-au implicat în reînvierea vetrei monahale, pentru că munca se vesteşte a fi lungă şi anevoioasă. Ceea ce pare însă greu pentru oameni, se plineşte uşor cu ajutorul Domnului şi cu iubirea omului, de care au dat dovadă din plin sătenii din Şinca Nouă, în frunte cu primarul lor, Dumitru Flucuş, şi părintele paroh Sorin Suciu.
Dacă doriţi să vă faceţi parte a ctitoriei acestui nou (şi vechi în acelaşi timp) aşezământ monahal, puteţi face acest lucru contribuind, din puţinul fiecăruia, la ridicarea lui. Contul care vă stă la dispoziţie este deschis la Banca Românească, sucursala Făgăraş:
Schitul "Duminica Tuturor Sfinţilor"
RO 79 BRMA 0082 0292 1630 0000

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ de la Bucium

Încheiem serialul pelerinajelor dedicate mănăstirilor din Ţara Făgăraşului cu Mănăstirea Bucium, ridicată cu trudă multă pe jertfa călugărilor care au fost martirizaţi aici prin foc pentru că nu au vrut să îşi părăsească credinţa ortodoxă.

Martiri trecuţi prin foc
La poalele Munţilor Făgăraş, în apropierea satului Bucium din judeţul Braşov, în inima ţării se înalţă şi desăvârşeşte prin dragostea şi eforturile credincioşilor un bastion al credinţei neamului ortodox român, o cetate pentru pacea tuturor.
Mănăstire a sfintelor ortodoxe şi româneşti tradiţii, lăcaşul de cult de la Bucium este osândit flăcărilor în 1761 când monahii, o parte ai locului, o parte căutând adăpost aici în faţa vitregiei vremurilor după distrugerea mănăstirilor lor de metanie, ard odată cu vechea biserică.
În 1928, Regina Maria purcede împlinirii unui îndrăzneţ şi amplu proiect, menit să edifice pe locul vechii Mănăstiri Bucium, biserica “Întregirea Neamului Ortodox Român”, însă timpurile interbelice îi răpesc sorţii de izbândă.

Încercări zadarnice
Pronia cerească se face auzită în 1953, când rugămintea credinciosului cunoscut oamenilor ca “Moş Ilie”, însoţit de tânăra familie Şandru, aduce binecuvântarea şi aprobarea de construcţie a bisericii de la Bucium, iscălită cu dragostea şi harul Înalt Prea Sfinţiei Sale, Mitropolitul Nicolae Bălan. De astă dată însă, opresiunea regimului se răsfrânge nefast, îngrădind drumul spre zidire. Trebuind cu orice preţ să aprindă candelă pe locul fostei mănăstiri, familia Ioan şi Elisabeta Şandru, ajutori de nădejde ai Moşului Ilie, reuşeşte în 1976, sub pretextul unei stupine, să improvizeze o cabană de lemn din care neîncetat răsuna Psaltirea.
Abilitata Securităţii se dovedeşte însă eficientă, iar după un an, alte flăcări aveau să înghită jertfa acestor creştini, iar crucile înălţate spre slava lui Dumnezeu aveau să fie dezrădăcinate; singură una, rămânând neobservată, este păstrată astăzi la loc de cinste, în Altarul de vară.

Strădanie împlinită
Angajaţi cu preţul vieţii în renaşterea mănăstirii, Elisabeta şi Ioan Şandru îşi văd strădania de jumătate de veac împlinindu-se în 1990, când I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, apreciază şi aprobă iniţiativa de zidire a Mănăstirii Bucium, iar apoi, la 6 august 1995, sfinţeşte biserica mănăstirii înălţată între timp, încredinţând stăreţia ieromonahului Sava Lazea.
Harul şi pacea duhovnicească a părintelui stareţ Sava, cu truda şi rugăciunea obştii, sub binecuvântarea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, încununată de dragostea credincioşilor şi eforturile doamnei Şandru au făcut astăzi ca Mănăstirea Bucium să fie un nesecat izvor de pace, de tămăduire, de dragoste şi credinţă.

Truda vieţuitorilor continuă
În continuă dezvoltare, locul nu cruţă truda vieţuitorilor, aflându-se în pragul construirii unei case de pelerinaj mai mare, în paralel cu finisarea arhondaric mai mic, existent deja, menite să găzduiască căutători de pretutindeni.
Pictura în mozaic a faţadei bisericii, realizarea unui ansamblu de porţi sculptate la intrarea în curtea mănăstirii, uşi masive din stejar sculptat la intrarea în biserică, monumentul "Cruce a celor fără de cruce" în cimitirul mănăstirii, sunt doar parte din proiectele în curs de desfăşurare.
Nevoile permanente ale acestui edificiu al păcii trec parcă mai uşor, iar nădejdea izbândei rămâne vie în truda spre zidire, în glasul rugăciunii obştii, în postul şi liniştea acestui colţ de rai, iar "doamna de la mănăstire", Elisabeta Şandru, continuă, cu ajutorul credincioşilor, cărămidă după cărămidă, înălţarea şi îngrijirea întreg ansamblului mănăstiresc.
Şi neclintiţi în imn de slavă, părintele stareţ Sava, părintele Modest, întreaga obşte îşi înalţă ruga, făcând ca sfânta slujbă să răsune neîncetat, după rânduiala sfintei noastre biserici.

Daniel Moga

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Notă [edit 2010] Din ianuarie 2010 stareţul mănăstirii este Părintele Cleopa Negru.

Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului“ de la Făget-Boholţ

Mănăstirea Făget se găseşte la 4 km de Făgăraş, pe drumul spre Boholţ, şi este situată pe dealul Galaţilor, în vârful numit „Dealul Crucii” (sau Mătăhuiul). Ea inspiră, încă de la intrare, linişte, pace şi simplitate. Tronând şi veghind deasupra Ţării Făgăraşului, poate fi văzută din depărtare, chiar din Perşani, Victoria, Cetatea Rupei sau Cincu.

Reşedinţă a lui Mihai Viteazul
Este construită pe locul unei vechi mănăstiri, care a fost ridicată pe acest deal, într-o pădure de fagi, de unde provine şi numele mănăstirii: Făget. Saşii care populau această zonă au denumit-o în limba lor Bucholt, de unde şi a doua denumire, românizată: Boholţ.
La început a fost mănăstire de maici, iar mai târziu a devenit mănăstire de călugări. Se număra printre mănăstirile de seamă ale Ţării Făgăraşului, având numeroşi vieţuitori şi întinse terenuri de păduri şi păşuni care există şi astăzi: Făget, Ciungi, Gauri sau La Crepe. În total, domeniile mănăstirii însumau 400 ha de pământ.
Documente istorice de la anul 1600 atestă faptul că Mănăstirea Făget a fost reşedinţă a lui Mihai Viteazul. Aici acesta poposea uneori, atunci când venea în Cetatea Făgăraşului. Datina era ca un conducător de ţară să fie primit la intrarea în cetate de către episcopul locului. De aceea, într-o vreme, episcopul locului îşi avea reşedinţa în Galaţi, la această mănăstire. Se pare că mănăstirea a fost construită înainte de Cetatea Făgăraşului. Există şi o legendă, care spune că printr-un tunel mănăstirea comunica cu fortăreaţa. Ultimul drum pe aici a lui Mihai Viteazul a fost înainte de victoria pe care a obţinut-o la Şelimbăr.

De la strălucire la ruine…
Existenţa unei mănăstiri ortodoxe pe teritoriul satului Boholţ este atestată documentar şi de înscrisurile ce consemnează distrugerea mănăstirilor ortodoxe din Transilvania de către generalul austriac Buccow, în anul 1761, din ordinul împărătesei Maria Tereza. Au fost doborâte cu tunul sau incendiate atunci şi mănăstirile de la Bucium, Berivoi, Dejani, Sâmbăta de Sus, Făget şi multe altele…
Felul în care se spune că a fost distrusă Mănăstirea de la Făget impresionează pe oricine: în zorii unei zile de duminică, atunci când obştea era adunată pentru a săvârşi Sfânta Liturghie, mănăstirea a fost incendiată. Nu se ştie câţi călugări erau în biserică la acel moment, dar documentele atestă faptul că această mănăstire a avut o obşte numeroasă. Într-o vreme mănăstirea avea 188 de vieţuitori, din care 38 erau preoţi. Acestui incendiu au supravieţuit doar 8 călugări, care s-au retras în satul Boholţ. Astfel, în locul unei înfloritoare mănăstiri au rămas doar ruine. Şi acestea au fost măcinate de vreme, existenţa acestei mănăstiri rămânând vie doar în memoria credincioşilor localnici.

Renăscută după 300 de ani
Renaşterea acestei mănăstiri a fost posibilă prin strădaniile unui fiu al satului Boholţ, Înalt Prea Sfinţitul Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Acesta, pe vremea când era episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a dat curs cererii credincioşilor şi a obţinut aprobarea reconstruirii mănăstirii. Terenul actual al mănăstirii, în suprafaţă de 6,49 ha, a fost donat de către 6 familii din Boholţ.
Astfel, în anul 1993, după aproximativ 300 de ani de la incendierea acestei mănăstiri, se începe reconstrucţia ei. Mai întâi se construieşte un Altar de vară, care acum e folosit de părintele Dositei, duhovnicul mănăstirii, pentru săvârşirea Tainei Spovedaniei, ca aghiasmatar şi pentru pregătirea Sfintelor Paşti, sfinţit de Î.P.S. Serafim.
În anul 2000 s-a ridicat o biserică din lemn, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, care a fost sfinţită de către P.S. episcop-vicar Visarion Răşinăreanul, însoţit de un sobor de preoţi, în ziua de 21 mai 2000.
În anul 2004 s-a început construirea unei biserici de piatră, mai mare, cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi a cărei piatră de temelie a fost pusă încă din 1993 de către Î.P.S. Serafim. Hramul mănăstirii actuale respectă hramul vechii mănăstiri: Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai).

„Frumoasă ca o mireasă“
Un merit deosebit pentru ceea ce găsim astăzi în dealul Galaţi îl au maica stareţă Teodora Hulpan şi maica economă Pantelimona Bica, care au muncit la tot ce se află astăzi la mănăstire, cu multă pricepere şi dăruire. Încă mai au de lucru şi cer bunului Dumnezeu să le ajute şi să le întărească pentru a duce la bun sfârşit ceea ce au început. Biserica, după spusele lor, e frumoasă ca o mireasă, iar greutatea muncii depuse o socotesc ca pe un vis.
În prezent mănăstirea are 6 vieţuitoare, care duc viaţă de obşte cu rugăciune, muncă, ascultare, agricultură, construcţie. Încă de la intrare creştinul este întâmpinat cu multă căldură şi dragoste, măicuţele însoţind, explicând şi ascultând cu răbdare, creând o atmosferă de apropiere şi deschidere faţă de pelerini. La plecare orice credincios se îndreaptă spre casă mai apropiat de Dumnezeu şi, sigur, mai smerit, mai bun.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Schitul „Naşterea Maicii Domnului“ de la Şinca Veche

De mai bine de un an, viaţa monahală din Ţara Făgăraşului s-a îmbogăţit cu un nou aşezământ. Nou, dar în acelaşi timp şi foarte vechi. Care este trecutul, prezentul şi planurile pentru acest loc aflat sub protecţia Maicii Domnului şi a Sfântului Nectarie din Eghina, vă prezentăm într-un nou episod din serialul „Mănăstiri din Ţara Făgăraşului“.



Salvată de la dispariţie
Peştera din apropierea localităţii Şinca Veche este cunoscută atât în zonă cât şi în ţară, ba chiar şi peste hotare. Părăsirea locului şi lipsa unei cercetări arheologice riguroase au dus în timp la naşterea a tot felul de legende şi poveşti, pe cât de numeroase pe atât de diferite.
Deşi nu se efectuase aici o cercetare corespunzătoare din punct de vedere ştiinţific, specialiştii care au vizitat aşezământul au atras atenţia asupra pericolului de dispariţie al acestui monument unic în Transilvania. Nimeni însă nu s-a putut ocupa efectiv de restaurarea lui. După mai multe tentative nereuşite, Dumnezeu a rânduit ca această atât de necesară lucrare să fie asumată şi realizată de Fundaţia ortodox-culturală „Maica Sfântă-Bucuria Neaşteptată“. Preşedintele acestei fundaţii, doamna Maria Bâgiu, a ajuns pentru prima dată la Şinca Veche în 2004. Grota arăta jalnic, aşa cum o ştiu mulţi dintre cei care au fost acolo. Grămezi de pomelnice pentru care nu se ruga nimeni, lumânări, haine agăţate peste tot, mâncare şi iconiţe fără valoare. În plus, pentru că nimeni nu s-a ocupat de monument, o parte din acesta s-a prăbuşit, fiind alcătuit dintr-o rocă foarte fină, sfărâmicioasă chiar la atingerea cu degetul. Uşurinţa cu care poţi zgâria pereţii locaşului i-a făcut pe mulţi să îşi lase numele scrijelite ca amintire urmaşilor.

Certificată de arheologi
În ciuda aparenţei mizere, doamna Maria Bâgiu a simţit un îndemn deosebit de a aşeza aici temelia mănăstirii pe care dorea să o construiască şi a început demersurile necesare, realizând un proiect care are ca scop restaurarea grotei cu două biserici şi crearea unui aşezământ istoric cultural ortodox.
Mai întâi o echipă de specialişti a început săpăturile arheologice. Au fost degajate depunerile din urma prăbuşirii şi au fost descoperite noi încăperi. Istoricii arheologi certifică existenţa în peşteră a două bisericuţe ortodoxe construite succesiv, care prezintă toate elementele specifice: naos, pronaos, altar şi proscomidiar.
Datarea lor a fost făcută pentru secolele XIV-XV şi au fost identificate ca aparţinând uneia din cele patru mănăstiri de pe hotarul localităţii Şinca, care apar în multe documente istorice. În 1761, prigoana dusă de generalul Bucow, care a distrus 200 de mănăstiri din Ardeal pentru a impune greco-catolicismul, a ajuns şi la Şinca. Amplasarea într-o peşteră a împiedicat distrugerea în întregime a locaşului, însă obştea de călugări a fost alungată, iar biserica profanată şi chiliile distruse. Timp de peste două veacuri, deşi a fost părăsit fizic, locul a continuat să primească vizitatori atraşi de o stare de linişte pe care o dobândeau aici.

Reîntoarcere la tradiţie
Proiectul „Aşezământul istoric ortodox-cultural Maica Sfântă Bucuria neaşteptată - Şinca Veche“ se vrea o reîntoarcere la tradiţie, toate construcţiile fiind gândite în stilul tradiţional românesc şi respectând natura. Proiectul cuprinde patru părţi principale. Prioritate are restaurarea şi conservarea bisericuţelor rupestre şi construirea în apropiere a unei bisericuţe de piatră cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. A doua fază a proiectului cuprinde ridicarea în vârful dealului a unei biserici mari cu hramul „Buna Vestire”, cu chilii, stăreţie şi toate cele necesare unei mănăstiri, construite în stil ţărănesc. Urmează apoi atelierele de creaţie (pictură, sculptură, iconografie, ţesătorie, cusătorie, ceramică şi olărit etc.), unde se vor organiza tabere de creaţie pentru tineri, conferinţe, expoziţii etc. şi deschiderea unui şantier arheologic de studiu pentru aşezarea dacică aflată pe teritoriul aşezământului.

Ctitorie în stil athonit
Dimensiunile proiectului sunt fabuloase, însă realizatoarea lui se încredinţează ajutorului lui Dumnezeu pentru a duce la bun sfârşit lucrarea. Pentru aceasta, doamna Maria Bâgiu a simţit absolut necesară reluarea slujbelor în locul părăsit de sute de ani. Astfel s-a întemeiat aici în decembrie anul trecut Schitul „Naşterea Maicii Domnului“, cu o obşte de călugări avându-l ca stareţ pe părintele Matei Bilauca, chemat la această slujire de la Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus.
Pentru a-i adăposti pe vieţuitorii schitului a fost construită în stilul specific aşezămintelor din Sf. Munte Athos o casă care nu făcea parte din proiect, dar s-a aşezat foarte bine în cadrul acestuia. Clădirea cuprinde chilii pentru cinci vieţuitori, o trapeză şi un paraclis cu hramul „Sfântul Nectarie de la Eghina“, care adăposteşte şi o părticică din moaştele acestui sfânt aproape contemporan cu noi. Deşi nu are încă un an de când a poposit şi la Şinca prin sfintele sale moaşte care se află aici, Sfântul Nectarie a alinat deja suferinţa multor oameni care s-au rugat lui cu credinţă şi nădejde. Mărturii ale unor vindecări miraculoase au început să fie consemnate la Şinca, la fel ca şi în toate locurile aflate sub protecţia Sfântului Nectarie.

Natalia Corlean

Călăuza pelerinului

Puteţi ajunge la schitul de la Şinca Veche pe traseul Făgăraş-Şercaia-Vad-Şinca Veche (25 km), dinspre Braşov (Braşov-Perşani-Şinca Veche, aprox. 50 km) sau dinspre Râşnov (Râşnov-Poiana Mărului-Şinca Nouă-Şinca Veche, aprox.40 km).
Din centrul localităţii urmaţi indicatorul „Spre mănăstire“, pe strada pe care se află sediul secţiei de poliţie. La mai puţin de un km din centru ajungeţi la poalele Dealului Pleşu, la o răscruce cu două indicatoare: unul spre grotă, traseu pe care urcaţi pe jos la peştera cu cele două bisericuţe rupestre, de acolo la izvor şi apoi la casa călugărilor, cu paraclisul „Sf. Nectarie“; celălalt indicator vă îndrumă spre mănăstire şi dacă îl urmaţi veţi ajunge direct la casa călugărilor (2-3 km), fără a mai trece pe la peşteră.
Hramul: Naşterea Maicii Domnului (hramul schitului), Sf.Ierarh Nectarie din Eghina (hramul paraclisului)
Adresa web: www.sincaveche.ro

Stareţul*

Părintele stareţ Matei Bilauca a intrat în mănăstire în 1991, la vârsta de 17 ani. În timpul primei sale vizite la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus gândul călugăriei i-a pătruns în inimă atât de adânc, încât după o lună s-a întors ca să rămână aici. Hotărârea i-a fost pusă la încercare timp de două săptămâni, în care a fost respins şi alungat. A fost frate timp de doi ani, după care a fost călugărit şi hirotonit diacon în 1993, iar în 1999 preot. În 2000 a fost transferat ca preot slujitor la Mănăstirea Făget-Boholţ, unde a rămas un an jumătate, după care s-a întors la Sâmbăta. Între 2000-2004 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, iar din 2006 Dumnezeu l-a chemat la slujirea ca stareţ al Schitului „Naşterea Maicii Domnului“ de la Şinca Veche.

„Rostul nostru în lumea aceasta este să devenim sfinţi"
Interviu cu părintele stareţ Matei Bilauca*

Preacuvioase părinte stareţ, slujiţi zilnic într-un paraclis care se află sub ocrotirea Sf. Nectarie din Eghina. De ce aţi ales acest hram?
Eu am mai de demult o legătură de suflet cu Sfântul Nectarie. De fapt Sfântul s-a aşezat în viaţa mea; întâlnirea mea cu el a fost când i-am citit viaţa şi inima mea a vibrat, dar l-am văzut apoi şi lucrător în viaţa mea. Când eram la mănăstirea Făget, mergeam odată pe jos din oraş la mănăstire. Ajungând la groapa de gunoi, o haită de câini foarte furioşi a pornit spre mine în goană. Când au ajuns cam la doi metri de mine, m-am rugat: "Sfinte Nectarie, ajută-mă!" şi în momentul acela câinii s-au oprit şi s-au întors înapoi liniştiţi, ca şi când nu m-ar mai fi văzut. A fost prima lucrare a Sfântului în viaţa mea şi de atunci l-am simţit tot timpul prezent.
Dumnezeu v-a binecuvântat şi cu o părticică din moaşte-le Sfântului Nectarie, pe care o aveţi aici, în paraclis.
Da, mi-am dorit mult acest lucru, că dacă Sfântul va voi, să primim şi noi o părticică din sfintele moaşte, dar fără să mă gândesc când se poate şi cum se poate, pentru că nu e atât de simplu şi de uşor. Însă doar pentru noi oamenii nu e uşor… Pentru sfinţi e foarte simplu şi ei lu-crează minunat, încât te minu-nezi cât de uşor se poate ajunge şi la lucrul acesta.

Spuneaţi că există în plan să se construiască o biserică. În ce constă acest proiect?
Mănăstirea a luat fiinţă la iniţiativa unei fundaţii, Fundaţia cultural-ortodoxă "Maica Sfântă bucuria neaşteptată", preşedinta ei fiind doamna Maria Bâgiu din Braşov. Proiectul nu s-a realizat, pentru că încă se lucrează la titlurile de proprietate. Încă se mai fac formele pentru pământul pe care este gân-dit proiectul. Mai sunt multe formalităţi… Oamenii din sat care vor să ne doneze pământul vor primi titlurile de proprietate abia în luna iunie, însă nădăjduim că odată începute lucrările va merge mai uşor.
În afară de bisericuţa închinată Naşterii Maicii Domnului vom face şi câteva chilii, o sală de mese, bucătărie şi toate cele necesare unui schit, pentru că ceea ce avem acum de fapt a fost o soluţie care nu făcea parte din proiect.
În proiect mai este şi o biserică mai mare, cu hramul "Buna-vestire", dar nu se ştie când se va putea realiza. Înalt Prea Sfinţitul a spus ca atunci când vom avea şi acea biserică mare vom trece la statutul de mănăstire.
În plan sunt deci multe, depinde cum va binecuvânta Dumnezeu să se împlinească. Gândul omului este măreţ, însă urmează să vedem dacă judecăţile oamenilor sunt ca şi cele ale lui Dumnezeu.

Spuneţi-ne un cuvânt de folos pentru cititorii noştri!
Le-aş transmite cititorilor să fie mai atenţi cu viaţa lor, pentru că noi avem un rost în viaţa aceasta. Fiecare dintre noi, şi mirenii şi călugării. Eu spun mereu că Dumnezeu nu are nevoie de călugări cum nu are nevoie de mireni. Dumnezeu are nevoie de oameni sfinţi. Rostul nostru în lumea aceasta este să devenim sfinţi. Noi iubim sfinţii, căutăm sfinţii, alergăm în stânga şi în dreapta după sfinţi, dar uităm că şi noi avem rostul acesta, datoria aceasta să devenim sfinţi, pentru că Domnul Hristos ne-a spus "Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt". Poate că ne gândim prea puţin sau nu ne gândim deloc la rostul nostru pe lumea aceasta, că noi trebuie să devenim sfinţi.

Interviu realizat de Pr. Marius Corlean

Mărturia pelerinului: Cărări de pelerin, cărări către cer

Am urcat de mai multe ori la mănăstirea de la Şinca Veche, mai cu seamă pentru a-l găsi acolo pe cel care mi-a fost părinte duhovnicesc încă de pe vremea când făcea parte din obştea mănăstirii de la Sâmbăta de Sus. Am ajuns aici iarna, cu colindătorii sau vara, cu pelerinii. Am ajuns aici la ceas de priveghere, în puterea nopţii, când întunericul era străbătut de smerita şi tainica psalmodie a micii obşti de monahi osârduitori la slujirea celor sfinte; am ajuns dimineaţa, la ceas de sărbătoare cu Sfântă Liturghie; am ajuns după-amiaza, la ceas de odihnă şi pace. Multe sunt izvoarele de binecuvântare de la care te poţi adăpa aici: aşezarea mănăstirească, bisericuţele rupestre, sfintele slujbe, moaştele Sfântului Nectarie marele făcător de minuni, cuvântul de folos şi binecuvântarea Părintelui Stareţ...Dar dacă ar fi să mărturisesc ceea ce m-a impresionat pe mine aici în mod de neuitat, ar trebui să vorbesc despre o stare de negrăită pace.
Urcând pe la amiază la mănăstire, am găsit aşezarea în tihnă. Se auzea încet cântare psaltică, de parcă slujba continua si după Liturghie. Am intrat în mica trapeză liniştită şi cu mult gust aranjată, unde l-am întâlnit şi pe părintele Matei, care ne-a întâmpinat, plin şi dânsul parcă de pacea şi zâmbetul rugăciunii. Atunci s-a revelat acea pace cu totul aparte, care învăluia oamenii, încăperea şi natura din jur.
Este o pace pe care nu ţi-o explici raţional (deşi rămâi perfect raţional percepându-o), dar o simţi, o respiri, o conştientizezi, o trăieşti. Ea este în orice caz un dar, darul lui Dumnezeu. Nu cred că o poţi simţi pentru că mergi acolo încercând să-ţi închipui cum este ea şi încercând să o simţi cu orice preţ. Nu. Mergi la mănăstire şi, smerit şi neştiutor ca un prunc, fără să te fi aşteptat...o găseşti, te învăluie, te surprinde, te pătrunde. Şi atunci ţi se luminează chipul şi mintea, te linişteşti cu această negrăită pace şi te umpli de o bucurie la fel de tainică şi aşezată, plină de bună-cuviinţă...
Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

[edit 2010] * Notă: Din mai 2009, obştea mănăstirii este de maici. Părintele Matei Bilauca este acum stareţul schitului de la Şinca Nouă.

Schitul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Breaza

În pelerinajul nostru spiritual pe la aşezămintele monahale din Ţara Făgăraşului a venit rândul unui alt loc sfânt: schitul de la Breaza. Rugăciunile călugărilor ce au fost martirizaţi în aceste locuri nu au rămas fără răspuns în faţa lui Dumnezeu. După ce jertfa noului ctitor, părintele Ioan Năftănăilă, părea să nu fie continuată de nimeni, de anul trecut schitul de la Breaza se bucură din nou, prin binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu Streza, de o obşte de vieţuitori care duc mai departe tradiţia monahală în aceste locuri sfinţite de sângele martirilor.


Istoria unui loc sfânt
Breaza, aşezare românească ce dăinuie de veacuri, îşi poartă cu mândrie urmele paşilor istoriei. Amintirea lui Negru Vodă, descălecătorul, este prezentă atât la sud cât şi la nord de munţii Făgăraşului, planul cetăţii de la Breaza prezentând asemănări în multe privinţe cu cele de la Cetăţeni şi Poenari, din Muntenia.
În urma năvălirii tătarilor, la sfârşitul secolului al XIII-lea, popasurile şi potecile din munţii Făgăraşului erau bine păzite de români. Mai sus de schitul Breaza, la 100 de metri către răsărit, se află şi astăzi ruinele cetăţii legendarului Negru Vodă. Cele mai vechi părţi ale acestui complex sunt cele doua turnuri în formă cilindrică, zidul de incintă fiind ridicat într-o etapă ulterioară. Fortăreaţa asigura paza potecii de la picioarele plaiului Breaza, potecă ce trecea munţii Făgăraşului. Cetatea a fost părăsită cel mai probabil în secolul al XV-lea.
Încă din vechime este atestată aici existenţa a trei aşezăminte monahale la poalele munţilor Făgăraşului, lângă satul Breaza. Denumirile lor ni s-au transmis până astăzi: „La Chilii”, „La Poiană” şi „La Fântâniţă”.
Una dintre ele a fost arsă cu călugări cu tot, patru vieţuitori care s-au opus opresiunilor armatei austro-ungare trimisă sub comanda lui Buccow să distrugă din temelie toate locaşurile de credinţă ortodoxă. Aşa şi-au înscris călugării numele lor în rândul martirilor creştini, prin jertfa de „La Poiană”.
O altă istorisire este legată de minunea de „La Fântâniţă”, unde se spune că la un moment dar a izvorât vin, pe care călugării l-au dat cotropitorilor pentru a nu fi omorâţi. Această fântână se păstrează şi astăzi la apus de mănăstire.

Reconstrucţia mănăstirii
După revoluţie, voinţa românilor făgărăşeni de a-şi vedea vechile aşezări monahale reînviate a fost posibilă. Deşi multe fortăreţe ortodoxe au fost distruse de generalul Buccow, martiriul călugărilor de atunci a rodit astăzi prin frumoasele aşezări monahale ce străjuiesc cu rugăciunea Ţara Făgăraşului.
Cel care a reconstruit aşezarea monahală de la Breaza este vrednicul părinte Ioan Năftănăilă, prin care Dumnezeu a continuat istoria acestui loc. Pătimirile părintelui în închisorile comunismului timp de 6 ani au născut făgăduinţa aceasta: „Dacă voi scăpa cu bine din această carceră grea, voi ridica o mănăstire”. Preot cu un suflet mare, cu multă dragoste de carte şi de cult, părintele Ioan şi-a împlinit promisiunea: cu sprijinul neobosit al familiei sale s-a ridicat biserica mănăstirii. Aceasta a fost dotată cu toate cele necesare desfăşurării slujbelor tot prin grija părintelui Ioan. I-au fost alături cei doi fii, Eugen şi Ioan, doctori de trup şi de suflet, căci unul este medic stomatolog şi celălalt preot în Viştea de Jos. Şi doamna preoteasă Eugenia l-a însoţit tot timpul pe părintele în efortul reconstrucţiei acestui aşezământ monahal. Cât a fost în putere, părintele Ioan Năftănăilă a slujit cu multă dragoste aici, doamna preoteasă fiind cea care dădea răspunsurile de la strană şi înfrumuseţa slujba prin vocea sa deosebită.
De 4 ani, de când este ţintuit la pat, părintele este mereu cu grija de a fi mereu vie această aşezare monahală. Dorinţa sa a fost transpusă în fapt, căci din iunie 2006 din binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu Streza au venit la acest schit câţiva vieţuitori călugări, care duc mai departe rugăciunea şi tradiţia monahală în aceste locuri binecuvântate.

Pr. Cătălin Teulea

Interviu cu părintele egumen Ambrozie

Părinte, cum s-a aprins în sufletul dumneavoastră dorul după călugărie?
Trebuie să vă mărturisesc că de mic am vrut să mă călugăresc. Pe atunci, din satul meu s-a călugărit un preot bătrân, părintele Timotei. De multe ori mergeam şi lucram la el în curte. Liniştea pe care o emana şi trăirea sa cu Dumnezeu m-au cucerit şi pe mine, chiar dacă eram doar un copil. Aşa se explică faptul că primele trei luni de vieţuire într-o mănăstire au fost la mănăstirea Balaciu din judeţul Ialomiţa, acolo unde este înmormântat acest părinte. În această mănăstire am stat până la vremea armatei.

Şi totuşi care este mănăstirea unde aţi devenit călugăr?
După armată, dorul după Dumnezeu s-a aprins mai cu putere. Cu acest dor sfânt am intrat la mănăstirea Izbuc din judeţul Bihor. De această aleasă mănăstire se leagă călugăria mea. După 5 ani de vieţuire ca frate de mănăstire, au urmat primii 3 ani de călugărie. Când Mitropolitul Laurenţiu Streza era episcop la Caransebeş a revigorat viaţa monahală. Astfel am ajuns să fiu călugăr vreme de 5 ani la schitul Ruşchiţa, de lângă cariera de marmură.

Cum de aţi ajuns în Ţara Făgăraşului la acest schit minunat, Breaza?
Actualul Mitropolit al Ardealului, Dr. Laurenţiu Streza, a fost cel care ne-a sugerat acest loc deosebit. Cu binecuvântarea sa şi a părintelui exarh Visarion am venit aici din 1 iunie 2oo6. Tot de la Ruşchiţa au venit împreună cu mine rasoforii Dosoftei şi Damaschin.
Părinte stareţ, care sunt rezultatele palpabile ale obştii de aici?
În primul rând faptul că jertfa părintelui Ioan Năftănăilă se continuă. Îl purtăm în rugăciunile noastre şi ne bucurăm de câte ori îl putem vedea. Părintele nostru duhovnic Ermilian îl pomeneşte în slujbele bisericii.
Putem spune că din grajdurile existente, preluate de mănăstire, am făcut o casă unde să putem locui, dotată cu toate cele necesare. De asemenea, după cum aţi văzut, am început să construim deasupra ei chilii. Deşi cheltuielile au fost mari, sperăm să putem ieşi la liman.
Avem o mică gospodărie cu păsări, vaci şi porci. Aceasta e necesară pentru întreţinerea noastră şi tratarea pelerinilor cu o masă caldă. Bucătăreasa noastră, sora Ana, îşi dă toată silinţa în acest sens. Iar noi, obştea, avem ascultări atât la gospodărie cât şi la gaterul de prelucrare a lemnului necesar pentru chilii.

Ce proiecte aveţi pentru viitor?
Dorim să facem un atelier de sculptură. În ce priveşte chiliile, am turnat deja fundaţia pentru ele, în faţa mănăstirii. Din actuala locuinţă a noastră dorim să facem pe viitor casă de oaspeţi. Avem în proiectele noastre şi pictarea bisericii. Toate acestea dorim să le împlinim spre slava lui Dumnezeu.

Ce mesaj le transmiteţi credincioşilor făgărăşeni?
Să fie cu mai multă iubire unii faţă de alţii, cu mai multă credinţă şi răbdare. De câte ori au ocazia să vină la noi, să nu ne ocolească. Ne bucurăm de prezenţa şi ajutorul lor. Cu ajutorul primăriei putem pune la dispoziţia pelerinilor peste 50 de locuri de cazare. Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi!
Mulţumim, părinte! Şi dumneavoastră şi obştii Dumnezeu să vă dăruiască spor în toate!

Interviu realizat de Pr.Cătălin Teulea

Obştea schitului

La acest schit sunt astăzi următorii vieţuitori:
Părintele egumen Ambrozie - cel care se ocupă de buna administrare a acestui aşezământ monahal.
Părintele Ermilian - preotul şi duhovnicul mănăstirii, venit de la mănăstirea „Muntele Mic” din episcopia Caransebeşului
Rasoforul Dosoftei – venit de la schitul Ruşchiţa din episcopia Caransebeşului
Rasoforul Damaschin - venit tot de la schitul Ruschiţa
De ceva vreme sunt sprijiniţi de sora Radu Ana din Hunedoara, bucătăreasa şi gazda primitoare a acestui loc minunat.
Toţi se nevoiesc cu ascultarea, rugăciunea şi munca.

Programul slujbelor

Rânduiala slujbelor începe în fiecare dimineaţă la ora 7 cu Acatist, Ceasuri, Obedniţă
Miercurea şi vinerea se slujeşte Sfânta Liturghie.
În fiecare a doua Duminică a lunii se săvârşeşte Taina Sfântului Maslu la ora 17.

Călăuză pentru pelerini

La schitul de la Breaza puteţi ajunge pe traseul Făgăraş - Recea - Gura Văii - Breaza (aproximativ 16 km). Din Breaza o luaţi apoi pe drumul spre munte, drum forestier pe care mai mergeţi cam 1 km, până vedeţi pe dreapta un indicator către schit. De acolo mai sunt vreo 200 de m.
Capacitate de cazare: 50 de locuri


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Mănăstirea Dejani, popas în grădina Maicii Domnului

Locul sfântului locaş de la Dejani atrage mulţime de credincioşi, care urcă suişul abrupt de pe valea Radului pentru a înălţa imn de slavă lui Dumnezeu în aceste locuri. Prin hramul mănăstirii, „ Acoperământul Maicii Domnului”, poiana lăcaşului s-a păstrat peste timp ca o grădină a Maicii Domnului în care credincioşii îi invocă ajutorul. Oamenii spun că, de la venirea monahilor aici, în câteva rânduri poiana s-a umplut pentru o perioadă de timp de o mireasmă negrăită, foarte plăcută. Toate acestea sunt tâlcuite de călugări drept duh de rugăciune şi de nevoinţă dăruit acestor locuri de vieţuitorii care s-au jertfit aici cu secole în urmă.

Istoria mănăstirii, argument viu al dăinuirii credinţei dincolo de timp
În secolul al XVIII-lea în Ţara Făgăraşului existau numeroase mănăstiri mici, amplasate la marginea satelor, în pădure sau în locuri de păşunat. Erau un fel de sihăstrii săteşti, care purtau numele localităţilor din apropiere. Nu se cunoaşte cu exactitate când a fost ctitorită mănăstirea de la Dejani, documentele referitoare la aceasta fiind foarte puţine. Mănăstirea apare în câteva însemnări pe cărţi de cult de la începutul secolului al XVIII-lea. În acestea apar numele a doi monahi: preotul Ioan din Iaşi – viitorul monah Isaia şi preotul Dănilă din Dejani - viitorul monah Daniil. Istoria mai consemnează faptul că episcopul Inochentie al Râmnicului a dăruit un Triod (Râmnic,1733) schitului Dejani.
Mănăstirea era atunci o modestă construcţie de lemn, cu temelie din piatră. Locuinţele călugărilor, mici colibe din lemn, se pierdeau în ascunzişurile pădurii. Doar o cărare de munte străbătea acest loc izolat. Obştea era constituită din 5-6 călugări cu viaţă aspră de pustnicie. În pomelnicul mănăstirii, alături de cei menţionaţi anterior, mai apar şi călugării Augustin şi Ivanichie.
Ca toate celelalte mănăstiri făgărăşene, apărătoare ale credinţei ortodoxe, mănăstirea de la Dejani a fost distrusă de armatele generalului Bukow, din ordinul împărătesei Maria Tereza, căzând victimă a luptei de catolicizare dusă de Imperiul austro-ungar în secolul al XVIII-lea. Astfel în 1761 călugării de la Dejani au fost martirizaţi, doar câţiva fugind dincolo de munţi, la mănăstirile din Argeş. La ruinele mănăstirii au venit de-a lungul vremii credincioşi şi preoţi în pelerinaj, rugându-se pentru vremuri mai bune.

Reconstrucţia mănăstirii
După 1989 a renăscut dorinţa refacerii acestui centru monastic făgărăşean. Sub oblăduirea Înalt Prea Sfinţitului Antonie, Mitropolitul de atunci al Ardealului, episcopul vicar al acelei vremi - Prea Sfinţitul Serafim Făgărăşeanul - era în căutarea unor monahi vrednici în a relua viaţa mănăstirească a Dejanului cu tot ceea ce ţinea de reconstrucţia mănăstirii.
Primii paşi spre însemnarea acestui loc cu o troiţă i-a făcut, cu puţin timp înainte să moară, părintele Aurel Popa din Făgăraş, parohul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din cimitirul vechi. Un efort susţinut şi asiduu pentru revigorarea şi reconstrucţia mănăstirii a fost depus şi de părintele Ioan Ciocan, actualul protopop al Făgăraşului, legat pe atunci atât de parohia Dejani cât şi de cea de la Pojorta, unde pornise pictura bisericii. La vremea hotărâtă de Dumnezeu, în mod providenţial, în anul 1992 au venit în aceste locuri călugări din Moldova, de la mănăstirile Sihăstria şi Sihla, reactivând vatra monahală.
Locul a fost defrişat şi curăţat, s-au montat două troiţe, Poiana Mănăstirii redevenind loc de pelerinaj. Cu ajutorul credincioşilor din împrejurimi s-au construit câteva chilii şi un paraclis în care ulterior s-a amenajat trapeza.
În anul 1994 s-a pus piatra de temelie a noii biserici, ridicată de meşterul Petre Ciornei din Vatra Moldoviţei. Împreună cu o echipă de 13 lucrători, renumitul meşter a construit biserica de la temelii, în timp de 36 de zile. Lăcaşul, o construcţie spaţioasă din lemn, în plan triconic, cu pridvor închis, pronaos şi altar. Înălţimea până în vârful turlei este de 19 m.
Pictura în frescă a fost realizată de Dorel Beşleagă din Sibiu în anul 1998. Catapeteasma din lemn de stejar a fost sculptată de meşteri din Vânători-Neamţ, la fel şi iconostasul şi mobilierul. Biserica a fost sfinţită cu hramul „ Acoperământul Maicii Domnului” chiar în ziua de prăznuire, la 1 octombrie 2000, de către Prea Sfinţiul Visarion Răşinăreanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului.

Minuni ale mănăstirii:
Fântâna
Odată cu reluarea activităţii monahale în 1992, era absolut necesară aprovizionarea cu apă. Era folosit un mic izvor de pe pantele pârâului mănăstirii. S-au adus lucrători pentru a amenaja locul, dar la îndemnul părintelui stareţ şi cu sprijinul şi curajul părintelui Ioan Ciocan, dimpreună cu obştea mănăstirii, s-a ales un loc de săpare a unei fântâni ceva mai sus pe pantă, într-o adâncitură a terenului, fără brazi. După un metru de săpături s-a ajuns la vechea fântână, zidită din piatră. Aceasta era intactă. Fântâna adâncă de 9m s-a curăţat de mâlul depus de-a lungul timpului, în strat de aproape 4m.
Redescoperirea fântânii a fost un semn pentru binecuvântarea lui Dumnezeu de a relua viaţa monastică pe locul fostei mănăstiri. Fântâna din secolele XVII-XVIII, cu o apă tămăduitoare, este în fapt redescoperirea izvorului nesecat al credinţei strămoşeşti.

Temelii vechi, locaş nou
Alegând pentru ridicarea bisericii un loc ceva mai înalt din incintă, după primele săpături s-a găsit şi temelia din piatră a vechii ctitorii. Pe pardoseală, în mijlocul actualei biserici este marcat locul vechiului locaş al mănăstirii, ca o mărturie peste timp.

Icoana Sfântului Ierarh Nicolae
În faţa tăvălugului armatelor lui Bukow, credincioşii de atunci au salvat câteva din odoarele mănăstirii la biserica parohială a satului Dejani sau în locuinţele sătenilor. Odată cu reconstrucţia mănăstirii s-au recuperat câteva din obiectele vechi. De departe cea mai valoroasă este recuperarea icoanei Sfântului Ierarh Nicolae, o pictură pe lemn în stil bizantin, care astăzi e aşezată la loc de închinare în naosul bisericii.

Icoana Maicii Domnului
Aşezată în naosul bisericii, icoana Maicii Domnului este o copie după o icoană făcătoare de minuni de la Sfântul Munte Athos din Grecia. Icoana a fost pictată de Ioan Pintilie din Fălticeni. În jurul acestei icoane s-au petrecut multe întâmplări miraculoase, mărturisite cu multă credinţă de călugării vieţuitori ai mănăstirii.

Clopotul cel mic
A fost recuperat de asemenea clopotul cel mic, datat la 1320. Chemarea sa adună şi astăzi călugării şi pelerinii la ceas de rugăciune.

Pr. Cătălin Teulea

Interviu cu părintele ieromonah Varlaam

În atmosfera înălţătoare a rugăciunilor închinate Maicii Domnului, cu ocazia hramului acestui aşezământ monahal, ”Acoperământul Maicii Domnului”, un sobor mare de preoţi în frunte cu Prea Sfinţia Sa Visarion Răşinăreanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, ne-am bucurat de intensitatea duhovnicească a acestui loc de pelerinaj şi rugăciune. Pentru a ne îmbogăţi şi mai mult documentaţia referitoare la această mănăstire, am reuşit să stăm de vorbă cu părintele ieromonah Varlaam. Plin de dorinţa de a ne transmite starea duhovnicească a acestor locuri, părintele ne-a pus la dispoziţie materialul documentar necesar şi a fost deschis întrebărilor noastre.

Părinte, ce v-a adus pe aceste meleaguri?
Am venit aici tocmai din Moldova, dimpreună cu părintele ieromonah Gherontie, actualul stareţ al mănăstirii noastre, la îndemnul părintelui Ilie Cleopa. Dânsul ne-a spus: „Mergeţi acolo, faceţi un lucru bun!“ Unii am venit de la mănăstirea Sihăstria, alţii de la schitul Sihla. Eu eram deja frate de mănăstire de doi ani, iar părintele stareţ Gherontie era de 7 ani în mănăstirea Sihla.

Şi totuşi, cine v-a determinat să alegeţi acest loc?
După cum v-am spus, părintele Ilie Cleopa, dar un cuvânt hotărâtor a avut şi Înalt Prea Sfinţitul Serafim, pe atunci episcop vicar la Sibiu. Dumnealui, ştiind că noi vroiam să plecăm în Sfântul Munte Athos, ne-a sugerat un loc tot atât de frumos, retras, numai bun pentru rugăciune intensă şi nevoinţă. Era vorba tocmai de acest minunat loc în care acum vieţuim sub ocrotirea Maicii Domnului.

Ce altceva v-a mai legat de-a lungul timpului de această mănăstire?
Cu mare bucurie pot să vă spun că sunt primul călugăr al acestei mănăstiri revigorate. Aici m-a călugărit, sus, la Altarul de vară, în anul 1993, Î.P.S. Sa Serafim Făgărăşeanul, episcop vicar pe atunci. A fost chiar în Duminica Tuturor Sfinţilor. Tot aici am fost hirotonit ierodiacon şi mai târziu ieromonah. Aceeaşi bucurie o am şi pentru cei ce s-au dedicat vieţuirii de aici: părintele stareţ - ieromonahul Gherontie, ierodiaconul Chiril, monahul Serafim, fratele Virgil şi nu în cele din urmă toţi ostenitorii şi binefăcătorii care sprijină acest aşezământ.

Ce ne puteţi spune despre realizările şi proiectele mănăstirii?
Întreg ansamblul mănăstirii este sub oblăduirea Maicii Domnului. Pe lângă biserica sfinţită la 1 octombrie 2000, noul paraclis pentru slujbele de iarnă e gata şi în stadiu de pictură. Poartă hramul „Schimbarea la Faţă”. Pictura executată de Dumitru Ioan din Oltenia şi de meşterul Constantin din Moldova ne bucură, ne încântă şi sperăm ca la anul să se apropie de finalizare. De asemenea, corpul de chilii cu 16 camere şi clopotniţă este o altă lucrare de care ne bucurăm că s-a finalizat.

Care consideraţi a fi punctul forte al mănăstirii?
Ca la orice mănăstire, lucrarea cea dintâi este rugăciunea. Sub ascultarea părintelui stareţ Gherontie, mănăstirea respectă tipicul Sfântului Sava. Cu binecuvântarea sa ne bucurăm de toţi credincioşii ce calcă pragul acestei mănăstiri, ne rugăm pentru toţi, iar pe cei ce solicită sprijin duhovnicesc îi şi spovedim. Dragostea şi puterea rugăciunilor au făcut ca obştea să sporească încet, dar cu paşi hotărâţi. Simţim cu toţii nevoinţa călugărilor martirizaţi şi ocrotirea Maicii Domnului.

Ce îndemnuri transmiteţi credincioşilor ?
Îndemn pe toţi la mai multă smerenie, la mai multă nevoinţă şi rugăciune. Să ţinem la Sfânta Tradiţie şi la învăţătura Sfinţilor Părinţi. Acestea ni-L aduc pe Dumnezeu în inimă.
Vă mulţumim din suflet, părinte Varlaam, pentru bucuria la care ne faceţi părtaşi. Vă rugăm să transmiteţi urările noastre de bine părintelui stareţ Gherontie şi întregii obşti monahale.

Interviu realizat de Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Mănăstirea „Sf. Apostol Andrei“, rod al dragostei şi străduinţei

39 de mănăstiri în Ţara Făgăraşului. Nu, nu mai sunt… Dar au fost. Spun bătrânii că le povesteau bătrânii lor cum la poalele munţilor la fiecare vale era câte o mănăstire. Ridicate cu multă trudă de-a lungul secolelor, au fost dărâmate cu tunul sau incendiate. Câteva dintre ele au fost refăcute după 1990, iar una dintre ele este şi mănăstirea de la Berivoi.

Martiri ai Ţării Făgăraşului
Dacă la ieşirea din Recea spre Dejani urmezi indicatorul spre Mănăstirea „Sf. Apostol Andrei“ şi faci stânga, mai mergi vreo câţiva kilometri pe un drum pietruit şi ajungi într-un colţ de rai. La piciorul muntelui, între doi versanţi acoperiţi de brazi şi fagi, lângă o vale rece şi cristalină se află mănăstirea „de la Berivoi“, cum îi spun făgărăşenii.
O mănăstire nouă, ai crede dacă te uiţi la clădirile din incinta ei şi mai ales la biserică. Nouă e însă doar cea care există astăzi, pentru că locul e vechi şi a fost închinat lui Dumnezeu acum câteva secole. Mănăstirea de la Berivoi este consemnată în 1748 ca una dintre cele mai mari din Transilvania, având 23 de vieţuitori şi un duhovnic vestit.
În 1761 însă începe distrugerea vieţii monahale din Ardeal, care era o piedică în impunerea greco-catolicismului. Astfel sunt distruse în jur de 150 de mănăstiri, dintre care 39 în Ţara Făgăraşului. La ordinul generalului Buccow cade în faţa tunurilor şi mănăstirea de la Berivoi. Istoricul aşezământului spune că o parte dintre călugări trec în Ţara Românească, iar alţii se refugiază pentru moment la mănăstirea Bucium, unde au dus şi clopotele. Însă peste puţină vreme sunt arşi de vii împreună cu vieţuitorii acestei mănăstiri, în biserica de lemn, tot la porunca austriecilor.

Renăscută peste veacuri
Vreme de peste două veacuri locul a rămas doar în amintirea localnicilor, care au numit în continuare locul „la mănăstiri“.
În anul 1992, la iniţiativa părintelui Aurel Răduleţ, fiu al satului Berivoi şi la acea dată vicar administrativ al Arhiepiscopiei Sibiului, se ia decizia de refacere a acestei vetre spirituale. S-a format un comitet de iniţiativă împreună cu preoţii din satele învecinate şi s-a alcătuit o cerere care a fost aprobată de Sf. Sinod în ianuarie, 1993.
Astfel, în 29 iunie 1993 s-a pus piatra de temelie a bisericii cu hramul „Sfântul Apostol Andrei“ şi s-a sfinţit locul de către episcopul vicar de atunci, Prea Sfinţitul Serafim Făgărăşeanul, astăzi Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord.
După sfinţire a fost instalat şi primul stareţ al noului aşezământ, care s-a aşezat la Berivoi însoţit de încă câţiva iubitori de linişte.
S-a construit mai întâi un paraclis de vară, apoi unul pentru anotimpurile mai friguroase, având hramul „Înălţarea Domnului“. Micuţul lăcaş de cult a fost sfinţit în iulie 1995 chiar de către Mitropolitul Ardealului de atunci, ÎPS Antonie Plămădeală. În timp s-au mai construit câteva chilii şi o anexă gospodărească.

Biserica dragostei
În 1997, pentru că paraclisul era departe de a putea primi mulţimile de credincioşi care veneau să îşi adape sufletele în liniştea muntelui, s-a început ridicare unei biserici.
În anul 2000 s-a ajuns deja la acoperiş. Actualul părinte stareţ, Iosif Toma, spune că acest record nu ar fi fost posibil dacă la baza temeliei nu ar fi stat dragostea. Pentru că dragostea a fost cea care i-a însufleţit pe toţi cei care au participat voluntar la ridicarea acestei biserici. Chiar şi cel care a fost proiectant şi diriginte de şantier, vestitul meşter Gheorghe Haşu din Lisa, a dorit să îşi primească plata pentru munca sa nu de la oameni în lumea aceasta, ci de la Dumnezeu, în viaţa de dincolo.
Şi iată cum din dragoste a răsărit această minune care este biserica mănăstirii de la Berivoi, zidită în formă de cruce, cu trei turle, având o frumoasă arhitectură în stil rustic românesc, cu elemente din stilul brâncovenesc.
Munca nu s-a încheiat însă aici. În 2001 a început o etapă extrem de costisitoare, pictura. Ea a fost realizată în frescă, de către renumitul pictor Oprea Pioară, cel care a restaurat în anul acesta pictura catedralei mitropolitane din Sibiu.

O oază de linişte
Sfinţirea a avut loc în 9 mai 2005, zi de mare sărbătoare pentru vieţuitorii mănăstirii şi pentru credincioşii care au fost mereu aproape de acest aşezământ.
Astăzi, mănăstirea are şi un nou corp care adăposteşte trapeza, câteva chilii şi arhondaricul, iar porţile ei sunt larg deschise pentru toţi cei care îi trec pragul. Şi aceştia sunt şi oameni cu credinţă care au sprijinit lucrarea şi vin la lăcaşul lor de suflet duminică de duminică, dar şi pelerini din locuri mai îndepărtate, atraşi de frumuseţea, sfinţenia şi pacea locului. Deşi are doar trei vieţuitori, Dumnezeu a răspuns cu dărnicie străduinţelor părintelui stareţ şi dragostei închinătorilor acestui aşezământ, astfel că astăzi Ţara Făgăraşului se bucură de acest frumos aşezământ monahal, popas de închinare şi de reculegere.

Pr. Cătălin Teulea, Natalia Corlean

„Cea mai mare satisfacţie o am slujind Sfânta Liturghie“

Dialog cu părintele protosinghel Iosif Toma, stareţul mănăstirii

Alăturându-mă şi eu închinătorilor acestei frumoase mănăstiri, punct de reper pentru viaţa multor credincioşi, încep prin a vă întreba: Care sunt oamenii ce v-au marcat existenţa ?
Dacă e să merg pe firul vieţii mele, voi începe prin a mă referi la părintele Aurel Răduleţ. Acesta fiind duhovnicul familiei mele, mi-a fost cel mai apropiat sufletului, în contextul oraşului Sibiu, localitate în care m-am născut.
Apoi viaţa mea a fost marcată de statura duhovnicească a părintelui Miron Mihăilescu, care a slujit cu dăruire la Ocna Sibiului. Îmi amintesc şi acum cu drag de slujirea sa zilnică, precum şi de orele de meditaţie duhovnicească de la dumnealui de acasă. Făcea adesea referire la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, la teologia iubirii. Era un timp fără de timp.
Un alt preot, pe care l-am avut o vreme duhovnic, este părintele Ioan de la mănăstirea Recea din judeţul Mureş. Am apreciat întotdeauna la dumnealui cum trăieşte Sfânta Liturghie, transmisă mai departe prin dragostea faţă de oameni.

Părinte, cum s-a produs, în sufletul dumneavoastră, întâlnirea cu Dumnezeu, cu Biserica? Cu ce gânduri aţi intrat în monahism?
Cu gândul mântuirii, cu dorinţa de a sluji lui Dumnezeu şi de a fi în folosul duhovnicesc al oamenilor, aşa am pornit pe drumul călugăriei.
Pe Dumnezeu L-am întâlnit prin acei oameni minunaţi despre care tocmai am vorbit. Apoi prin vacanţele pe care mi le-am petrecut la mănăstirea Turnu. Slujbele şi atmosfera de acolo m-au apropiat şi mai mult pe Dumnezeu. Aşa încât şi acum sunt legat de această mănăstire, prin părintele Iosif, duhovnicul meu. Întâlnirea cu Dumnezeu şi cu Biserica mi-a fost întărită de legătura tainică, sufletească, prin cei trei ani de rugăciune şi muncă petrecuţi la mănăstirea Afteia, ca rasofor.

Ce anume v-a determinat să participaţi la lucrarea de ridicare a bisericii de la mănăstirea Berivoi?
Un rol determinant l-a avut îndemnul părintelui Aurel Răduleţ, legat sufleteşte de aceste locuri. Privind acum în urmă pot spune că aşa a fost voia lui Dumnezeu. Aceasta în ciuda faptului că atunci multe gânduri m-au năpădit atunci când am părăsit mănăstirea Afteia. Plecam de la o mănăstire cu tradiţie, patronată de Sfântul Sofronie de la Cioara, sărbătorit la 21 octombrie.

Acum, ca părinte stareţ, ce lucrări puteţi spune că v-au adus satisfacţie?
Fără îndoială că biserica mare a mănăstirii rămâne lucrarea cea mai dragă mie. Nu e mai prejos nici lucrarea de pictare a acestei biserici, la care a contribuit esenţial o bună familie creştină, familia Balotă din Bucureşti. Îmi amintesc şi acum cu mare bucurie de ziua sfinţirii bisericii: 9 mai 2005, de ziua Înălţării Domnului.
Dumnezeu mi-a ajutat să văd ridicat şi complexul mănăstirii, alcătuit din trapeză, chilii şi arhondaric.

Ce proiecte aveţi pentru viitor?
Ca proiecte avem clopotniţa precum şi gardul mănăstirii, şi aceste proiecte au fost demarate, fiind deja turnată fundaţia.
Dincolo de aceste lucrări văzute, cea mai mare satisfacţie o am slujind Sfânta Liturghie, rugându-mă alături de cei doi fraţi ai mănăstirii şi în comuniune cu toţi închinătorii acestui aşezământ monahicesc.

Vă mulţumim din suflet, părinte protosinghel Iosif, pentru inima dumneavoastră deschisă din care se vor „înfrupta“ acum şi cititorii noştri. Vă dorim putere de muncă, sănătate şi dobândirea mântuirii.
Şi eu vă mulţumesc! Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi. Rugăm pe Bunul Dumnezeu să îndrepte paşii iubitorilor de linişte spre Casa Sa, iar celor ce se îndreaptă spre mănăstirea noastră le datorăm o dragoste reciprocă. Binecuvântare tuturor ctitorilor şi binefăcătorilor!

Interviu realizat de pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 8 - septembrie 2007

Mănăstirea Brâncoveanu, stâlp al Ortodoxiei ardelene peste veacuri

O călătorie în timp

Cine n-a auzit de Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus? Au auzit creştinii din toată ţara, darămite cei din Ţara Făgăraşului… Eu aş putea spune că m-am născut cu ea în suflet, pentru că o ştiu din fragedă copilărie, din poveştile mamei care îmi spunea cum, duminică de duminică, bunica mea îi trezea la cinci, iar la şase le lua de mânuţă pe ea şi pe sora ei şi plecau spre mănăstire… 9 kilometri sunt din Sâmbăta de Sus, îi făceau cam în trei ore. Se opreau la intrare, îşi schimbau încălţările murdare de praf sau noroi şi intrau la slujbă. Imaginea aceasta a unei tinere văduve cu doi copii de mână care străbate atâta amar de drum pe jos, indiferent de vreme, pentru a căpăta puterea de a trece încă o săptămână şi un cuvânt duhovnicesc de alinare de la părintele Serafim Popescu, duhovnicul de atunci al mănăstirii, mi-a fost mereu călăuză în viaţă.
Cine ar mai crede astăzi, când duminica atâtea şi atâtea maşini urcă pe drumul asfaltat până în poartă sau chiar mai sus, că odată se întâmpla aşa? Nici când vezi impunătoarea cetate mănăstirească nu prea îţi vine să o asociezi cu imaginea care ne-a rămas peste veacuri a ruinei rămasă în urma tunurilor austro-ungare… Şi totuşi, documentele ne dau mărturie despre istoria zbuciumată a acestui sfânt aşezământ, ocrotit însă de Dumnezeu prin cei trei mari ctitori.

Brâncoveanu
La Sâmbăta mai întâi a fost izvorul, cu mult mai vechi şi decât biserica şi decât mănăstirea. El a fost găsit acum peste cinci veacuri într-o poiană. Oamenii au descoperit că era binecuvântat şi vindecător şi i s-a spus Izvorul Tămăduirii.
Istoricul de pe site-ul mănăstirii ne spune tot ce vrem să ştim: primele dovezi directe le avem din anul 1654, când satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, care a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta, probabil pentru călugării sihaştri de aici. Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, domnitorul Constantin Brâncoveanu a zidit din piatră şi cărămidă o mânăstire. Voievodul a adus de peste munţi călugări şi dascăli, a făcut o şcoală de grămătici, alta de zugravi şi o tiparniţă, dând astfel naştere „izvorului Ortodoxiei ardelene“, spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.
După intrarea sub ocupaţie austro-ungară au început şi persecuţiile religioase pentru românii din Ardeal, care erau ortodocşi. Atunci a început catolicizarea cu sila şi cu armele, impusă de ocupanţii habsburgi. Pentru că rezistenţa românilor ortodocşi s-a organizat îndeosebi în jurul bisericilor şi a mânăstirilor, în 1762 începe calvarul distrugerii acestora. Astfel, mai mult de 150 de mânăstiri şi biserici ortodoxe au fost distruse; cele de lemn incendiate, iar cele de piatră dărâmate cu tunurile, de către generalul vienez Bukow.

Ruine peste veacuri
Multă vreme administraţia austro-ungară nu s-a atins de Mânăstirea Brâncoveanu, deşi nu de puţine ori episcopii greco-catolici au cerut desfiinţarea ei. Profitând de faptul că în 1782 s-a dispus desfiinţarea tuturor ordinelor călugăreşti, curtea de la Viena, la cererea administraţiei catolice şi la insistenţele episcopului greco-catolic Grigorie Maior, a trimis în 1785 pe generalul Preiss, care a dărâmat mânăstirea brâncovenilor. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină.
Pustiită şi prăbuşită, cu turla spartă, biserica lui Brâncoveanu a rămas descoperită în bătaia vânturilor, a ploilor şi zăpezilor aproape 150 de ani. Doar credincioşii din satele vecine, cu preoţii lor în frunte, aveau să mai vină în continuare la ruinele ei, cu încăpăţânare, an de an de Izvorul Tămăduirii, să se roage.

Mitropolitul Nicolae Bălan
De-abia după Marea Unire, în 1926, mitropolitul Nicolae Bălan avea să devină cel de-al doilea ctitor al mânăstirii. A fost desemnat părintele Arsenie Boca, primul stareţ al mănăstirii. Biserica refăcută a fost sfinţită la 15 august 1946, după război. Mitropolitul Nicolae Bălan a păstrat în interiorul bisericii pictura veche; arhitectura bisericii încadrându-se întru totul stilului brâncovenesc, cu ancadramentele de la uşi şi ferestre, pilaştrii sculptaţi din pridvorul bisericii, brâul de cărămidă aşezat în zimţi şi acoperişul de şindrilă. La 50 de metri de biserică Mitropolitul Nicolae Bălan a reconstruit şi vechea clopotniţă a mânăstirii, în forma iniţială.
În anii 1976-1977 s-a împrejmuit suprafaţa aflată în proprietatea mânăstirii, aşezându-se o poartă nouă, sculptată în lemn de stejar; s-a încheiat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat de asemenea în lemn de stejar, sculptat în motive brâncoveneşti. Fântâna "Izvorul Tămăduirii", fost şi ea restaurată în anul 1977 construindu-se în jurul ei un baldachin sculptat în lemn de stejar.
Imaginea din această perioadă şi-o aduc aminte şi făgărăşenii: poarta de la intrare, clopotniţa pe sub care treceai şi bisericuţa, împreună cu izvorul cel tămăduitor.

Mitropolitul Antonie Plămădeală
Al treilea ctitor a avut însă planuri mari cu aşezământul brâncovenesc, pe care le-a şi împlinit. Înalt Prea Sfinţitul Antonie Plămădeala a rezidit din temelie incinta Mânăstirii Brâncoveanu, lucrare începută în anul 1985. S-au făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictura din biserică. Incinta în stil brâncovenesc a fost ridicată din temelie în jurul bisericuţei brâncoveneşti. Noul corp de clădiri cuprinde printre altele o nouă biserică, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, casa brâncovenească, o bibliotecă încăpătoare şi un muzeu, unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă, lemn şi obiecte de patrimoniu.
În anul 2003 a fost inaugurată şi Academia de la Sâmbăta, şi iată că am ajuns la imaginea din zilele noastre a mănăstirii mult căutate de pelerini, mai ales în luna lui august, când pe 15 se sărbătoreşte hramul mănăstirii, Adormirea Maicii Domnului, iar pe 16 Sfinţii Brâncoveni, ctitorii aşezământului şi hramul bisericii noi.

Natalia Corlean

Muzeul

Muzeul Mânăstirii Brâncoveanu deţine astăzi una din cele mai bogate colecţii de picturi vechi pe sticlă, aparţinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în manieră popular-naivă, icoane pe lemn, predominant fiind stilul brâncovenesc, veşminte preoteşti şi arhiereşti, o colecţie unică de carte veche, manuscrise, pergamente, scrisori, precum şi o valoroasă colecţie de obiecte de cult.

Biblioteca

Biblioteca se află în clădirea nouă, alături de muzeu, deţinând una din cele mai bogate colecţii de cărţi şi manuscrise vechi din secolele XIV-XIX , provenind în marea lor majoritate din donaţia Înalt Prea Sfinţiei Sale dr. Antonie Plămădeală. În prezent, biblioteca serveşte şi ca sală de lectură, audiţie şi vizionare a materialelor audio-video existente şi se adresează cu precădere preoţilor, călugărilor, elevilor, studenţilor, localnicilor, precum şi persoanelor care vin aici în pelerinaj.

Obştea mănăstirii

Astăzi obştea mânăstirii numără în jur de 40 călugări conduşi de părintele stareţ Arhimandrit Ilarion Urs, care este ajutat în cele duhovniceşti de părintele Arhimandrit Teofil Părăian.

Academia

Clădirea cu aproximativ 70 de camere, respectiv 130 de locuri şi un amfiteatru cu o capacitate de 150 locuri a fost ridicată cu scopul ca în acest spaţiu să poată fi primiţi, găzduiţi şi serviţi oameni din afară, care în dorinţa lor de studiu şi retragere să se poată bucura de condiţiile oferite de mănăstire, de materialul ştiinţific necesar studiului pus la dispoziţie de nou amenajata bibliotecă, precum şi de atmosfera propice studiului oferită de cadrul natural.

Stareţul

Este părintele arhimandrit Ilarion Urs, născut în 4 martie 1955 în localitatea Recea, judeţul Braşov. Face parte din obştea mănăstirii din 1983. Urmează între anii 1985 -1989 cursurile Institutului Teologic din Sibiu. În 1984 este numit econom al mânăstirii, iar în decembrie 2000 stareţ. Din data de 20 ianuarie 2001 este şi exarh al tuturor mânăstirilor şi schiturilor din Arhiepiscopia Sibiului.

Duhovnicul

Părinte, sfinţia voastră sunteţi duhovnicul acestei mănăstiri, cunoscute de credincioşii din toată ţara. Vă rugăm să ne spuneţi cum este viaţa unui călugăr aici.
Cam şase ore pe zi se face slujbă în biserică. Aproape că participând la slujba din biserică ai putea zice că ai un serviciu. Ca şi când ai presta un serviciu care ar ţine şase-opt ore, după caz, pentru că şi slujba de fiecare zi chiar dacă în general ţine şase ore, sunt şi zile în care ţine mai mult de şase ore. În afară de rugăciunea din bise-rică avem şi datorii speciale de rugăciune în chilie şi apoi rugăciunea de toată vremea, însă viaţa călugărească nu se rezumă numai la rugăciune, ci se prelungeşte şi în activitate de studiu şi în muncă manuală. Se fac şi studii de către cei care sunt preocupaţi de studiu şi talentaţi. În afară de aceasta se face şi muncă manuală în grădină, în livadă, sunt unii care se ocupă de stupi, alţii fac pictură pe sticlă, alţii prestează muncă de întreţinere. E o activitate intensă şi destul de prelungită.

Fiecare cu ascultarea lui. Am observat că sfinţia voastră o foarte mare parte a timpului o petreceţi spovedind.
Dar numai în anumite perioade. Nu tot timpul sunt oameni de spovedit. Sunt mulţi oameni de spovedit în postul Sfintei Marii şi în postul Paştilor, iar în rest nu am prea mult de lucru în privinţa spovedaniilor. Stau de vorbă cu cine vine şi are treabă cu mine şi în rest studiez, meditez, ascult anumite cărţi pe care le am pe casete, pe CD-uri, pe benzi de magnetofon.

Publicaţia noastră se adresează tuturor credincioşilor din Protopopiatul Făgăraş. Sfinţia voastră nu sunteţi doar duhovnic al mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, ci şi pentru credincioşii care vin la mănăstire. Sunteţi un duhovnic al românilor, sau unul dintre duhovnicii României de astăzi. Ce îndemn aveţi pentru credincioşi?
Să se orienteze după rânduielile Bisericii, să ia parte la sfintele slujbe, să fie cinstitori de preoţi, să se orienteze după învăţăturile pe care le aud în biserică, fie la slujbele care se fac, fie prin predicile care se ţin.

Spuneţi-ne despre un moment, o împrejurare, o persoană din viaţa sfinţiei voastre care v-a adus o bucurie deosebită.
Nu aş putea spune că a fost o singură persoană care mi-a adus o bucurie deosebită, însă aş putea să spun că s-au implicat la existenţa mea spirituală mai mulţi oameni de la care am învăţat anumite lucruri fie direct, fiindu-mi profesori, îndrumători duhovniceşti. Mai ales părintele Serafim Popescu, care vreme de 50 de ani a fost duhovnic în mănăstirea aceasta, mi-a fost de mare folos şi mi-a dat multe gânduri bune pentru alte gânduri bune care după aceea s-au realizat în mintea mea. Aş zice de părintele Arsenie Boca, prin îndrumarea pe care mi-a dat-o pentru rugăciunea cu care se mântuiesc călugării şi de la care ştiu şi afirmaţia: „cunoştinţa de Dumnezeu nu se realizează atât prin studiu ci prin inimă curată, după cuvântul Domnului: Fericiţi sunt cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu!“ M-au ajutat apoi prietenii mei, colegii din mănăstire, oameni din afară de mănăstire, toţi s-au implicat cumva la existenţa mea şi nu aş putea face deosebire între unul şi altul, pentru că în momentul în care cineva îţi oferă un gând pe care după aceea îl foloseşti, se implică la înaintarea duhovnicească şi este un om care îţi prilejuieşte bucurie.

Interviu realizat de Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007