Rugăciune. O poezie a maicii Teodosia (Zorica) Laţcu, prezentată de Părintele Teofil

Este o poezie pe care a scris-o maica Teodosia la noi la mănăstire în 17 octombrie 1977. A venit la noi la mănăstire şi am lucrat împreună; băteam la maşină după dictatul ei nişte predici scrise de un grec pe nume Serafim Papacosta. Erau nişte predici despre pildele şi minunile Mântuitorului, pe care le-a tradus maica Teodosia împreună cu părintele Serafim şi pe care le băteam împreună la maşină. Dar mi s-a defectat maşina şi a trebuit să merg la Sibiu s-o repar, ca să putem lucra mai departe. Şi am zis:

— Maică, până vin să faci o poezie! Pentru că – zic – aşa-i la mănăstire, trebuie să facem ceva. Când vin acasă să găsesc o poezie!

Şi am găsit o poezie, zic eu, extraordinară. Extraordinar de frumoasă! Am intitulat-o Rugăciune şi să vedeţi numai cât e de frumoasă:

Doamne, încă să nu-mi dai

Frumuseţile din rai

Şi încă nu-mi dărui

Ale slavei bucurii.

Nu mă-ndemn încă să-ţi cer

Fericirile din cer,

Până când prin lume-Ţi duci

Tu, povara Sfintei Cruci.

Până când însângerat

Şi lovit şi înspinat,

Treci pe calea cu dureri,

Fericire cum să-Ţi cer?

Dă-mi, Stăpâne, Crucea Ta

Şi mă-nvaţă-a o purta.

Şi în inimă, cu jale,

Dă-mi durerea Maicii Tale.

Şi în piept, cu frângere,

Dă-mi a Maicii plângere!

Dă-mi, Stăpâne, să-Ţi sărut

Urma paşilor în lut

Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg,

Tălpile să Ţi le şterg,

Cu iubirea mea duioasă,

Ca femeia păcătoasă.

Ruga

Apleacă-Te, Stăpâne,

La ruga-mi către Tine,

Căci n-am altă nădejde

Şi nici alt ajutor,

Petrece-mă cu veghea-Ţi

Spre ziua care vine,

La ale mele fapte

Nu-mi arăta asprime

Căci doară Tu eşti, Doamne,

A toate iertător.

Viaţa mi-o îndreaptă

Spre-o cale luminată

Şi fă-mi din ea făclie

Ş-o candelă de veci,

Răul s-alung din mine

Bucată cu bucată,

Din binele spre semeni

Şi dragoste curată

Fă-mi, Doamne, călăuza

Vieţii mele-ntregi

Înţelepciune vie,

Răbdare şi tărie

Mă rog la Tine, Doamne,

Mă rog a mi le da

Să pot a trece toate

Câte vor fi să fie

Tu le plineşte, Doamne,

Nu cum mi-e vrerea mie,

Ci dup-a Ta mărire

Şi sfântă voia Ta.

Cornel Secelean, Sibiu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 87, septembrie-octombrie 2015

Leul şi pădurea

Pădure ruptă-n două

de lacrimi şi orgolii

şi suflete snopite

de cizme şi mătănii

pomeni strigate-n ţară

şi gânduri lăcrămate

grămezi de vorbe bune

şi laude deşarte.

Leul bătrân murit-a

şi lupii se grăbiră

să cenzureze banul

să nu iasă Acvilă

iar cei bătrâni la minte

şi mari în făptuire

au cenzurat şi Duhul,

că n-are lămurire.

Nu pot să nu plâng Leul

ce-a păstorit pădurea,

nu pot să nu văd teama

ce-a răsărit aievea

şi-ncerc să-nghit durerea 

ce vine peste mine

dar văd apoi Speranţa

un prunc de mână ţine.

 Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015

Încă o iarnă

Încă o iarnă peste noi

Cu vârsta nu-s aproape,

Gând zgribulit, un piţigoi

Se-npiedică-n hârtoape

Un fulg topit, în palma mea

E clipa ce-am trăit-o,

În raiul meu, e multă nea

Hristos a-ngăduit-o

Simt şi miros de cozonaci

Doar este sărbătoare,

Pentru altare sunt colaci

Şi-aud în sat cântare

E bucurie, la români

Şi-n fiecare casă,

Ne-nvaţă, încă, cei bătrâni

Să ne-adunăm la masă

Să zicem toţi un ”Tatăl nost’ ”

Şi pita să o frângem,

E vrerea Domnului Hristos

De-avem păcat să-l plângem

Să ne-amintim de cei trecuţi

Din astă scurtă viaţă,

Că mâine fi-vom noi cărunţi

Ţinând de-un fir de aţă

Văd Steaua magilor venind

Că altă stea în ţară,

N-o să vedem noi răsărind

Sunt prea mulţi nori afară

Magi şi păstori, îngeri venind

Pământu-ntreg să cânte,

Boieri, primiţi cu un colind

În aste zile sfinte?

La mine, anul a-nceput

La altul se încheie,

În ieslea mea Prunc s-a născut

La ieslea ta, ai cheie?

                     Pr. Marius Demeter

Corabia cu cruce

Azi roşul din hlamidă, cu nuanţe apăsate,

Separă-n gând prezentul de amintiri uitate.

Pe Argeş e furtună... Corabia e-n spume,

Dar nu-i potop de ape, deşi se-neacă lume.

Sub viitura vremii se prăbuşeşte timpul,

E smuls din rădăcina de veacuri anotimpul.

Valuri zdrobesc clepsidra, iar timpurile noi

Înghit nisipul vremii, îl mestecă-n noroi.

Cad zilele-nsorite ca spicele sub seceri,

Se calcă în picioare rodirea-atâtor treceri.

Orele-s urmărite, secundele pândesc,

Ceasul mărşăluieşte în pas muncitoresc.

Se-ntunecă-n cer Luna, iar Soarele orbeşte

Pe firmamentul zării minciuna străluceşte.

Apusurile roşii se uită înapoi,

În petele de soare sunt semne de război.

Sub prigonirea vremii alt Noe la catarg,

Cu crucea-n mână ţine Corabia în larg.

Talazurile vremii izbesc necontenit,

Dar Sfântul mult se roagă din zori în asfinţit.

Lumina minunată e pusă la păstrare,

Căci Sfântul o ascunde pictând-o sub culoare

Şi, neştiut de oameni, condus de Dumnezeu,

Salvează de pieire Preasfântul Curcubeu!

Maria Gabor (din volumul Fereastra Sâmbetei)

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 81, septembrie-octombrie 2014