Tragicul sfârşit pământesc al Brâncovenilor

Anul Brâncoveanu se apropie de final. Încheiem seria articolelor dedicate familiei Sfinţilor Brâncoveni cu două materiale din care aflăm mai multe despre moartea lor şi despre comoara spirituală şi culturală pe care ei ne-au lăsat-o moştenire. Un izvor de frumuseţe şi valori autentice care ne poate îmbogăţi enorm.

Moartea Stancăi

Golgota Sfântului Constantin a început în postul Paştilor din anul 1714. Stanca, fiica sa cea mai mare, moare pe neaşteptate, la 15 martie 1714, fapt ce a adus o durere imensă în sufletul domnitorului care va scrie apoi la 17 martie patriarhului Hrisant Notara înfăţişând cu aceste cuvinte situaţia sa grea: „ Fata mea preaiubită suferind până la 15 ale lunii… şi-a dat sufletul în mâinile Dumnezeului celui viu… iar pe noi, părinţii ei, ne-a lăsat fericita nemângâiaţi şi foarte zguduiţi şi întristaţi în nenumărate tulburări. Căci, Dumnezeu ştie, prin foc şi prin apă trece sufletul nostru, şi nu avem mângâiere… Dar Domnul a dat, Domnul a luat şi cum Domnului I s-a părut aşa a şi făcut. Mulţumim şi ne închinăm voinţei Sale sfinte şi ne rugăm de mila Lui nesfârşită să o odihnească pe dânsa în sânurile lui Avraam..”

Este impresionantă aşezarea duhovnicească a cuviosului domnitor. Tăria lui sufletească şi legătura lui vie, caldă şi personală cu Dumnezeu îl va ajuta să urce pe Golgota muceniciei pentru a dobândi astfel cununa neveştejită a bucuriei Învierii lui Hristos.

Mazilirea

În această atmosferă de durere şi doliu, marţi în 3 aprilie 1714, în Marţea Săptămânii Mari, a sosit la Bucureşti capugiul Mustafa aga, unul din cei mai buni prieteni ai domnitorului Brâncoveanu (ales anume de marele vizir ca să nu intuiască acesta nimic), care a intrat în palatul domnesc şi i-a dat vestea năprasnică a depunerii lui din domnie. A citit apoi în public Hatişeriful sultanului, care avea acest scurt şi dramatic cuprins: „Pentru că te-am găsit pe tine, Constantine Brâncovene, nevrednic şi hain, ca unul care ai adus pe muscali la Brăila..., ai pus biruri noi pe ţară şi ai despuiat-o cu ele şi nu te-ai mulţumit cu scaunul de domnie de ţi-am hotărât… pentru aceste greşeli, deci, şi multe altele, te scoatem din Domnie şi-ţi poruncim să vii aici la noi cu toată casa şi seminţia ta. Pentru aceasta am trimis la tine pe Imbrohorul cel Mare (şeful grajdurilor împărăteşti).”  A urmat apoi sigilarea vistieriei, a tezaurului privat al domnitorului, care a fost pus sub paza boierilor până la sosirea corpului de armată condus de imbrohor.

Zadarnic a încercat sfântul voievod să amâne plecarea sa după sărbători. Turcii se temeau de o intervenţie austriacă şi de aceea au numit în grabă un nou domnitor în persoana lui Ştefan Cantacuzino, vărul lui Constantin Brâncoveanu. În vinerea mare, pe seară, atunci când voievodul mazilit părăsea Bucureştiul împreună cu cei patru băieţi şi cu alte rude, toţi sub escortă pentru a fi duşi la Istanbul, Ştefan Cantacuzino, plin de fariseism, a căutat să se dezvinovăţească pentru situaţia creată şi l-a condus cu capul gol până la caretă. La coborârea scării din Curte, Brâncoveanu i-a adresat următoarele cuvinte profetice: ,,Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu, pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine.”

Torturi nesfârşite

După aproape trei săptămâni de drum a ajuns domnitorul la Constantinopol cu toată familia sa. În loc de a fi condus la unul din palatele sale, cum spera, au fost conduşi direct la închisoarea „Cele şapte turnuri”, Edicule.

Din aprilie şi până în iulie, Sfinţii Brâncoveni au fost supuşi la cele mai inimaginabile torturi. Rând pe rând, zi de zi, ei au trebuit să mărturisească unde li se află averile. Era eminamente o execuţie politică, având la bază dorinţa de a confisca averea imensă a domnitorului. De la Edicule au fost apoi transferaţi în temniţa unde erau închişi marii demnitari turci, paşii şi vizirii, şi anume la Bostangi Basa. Suferinţele şi chinurile au continuat pentru toţi – pentru familie şi pentru vistierul Ianache Văcarescu, cel care cunoştea secretele domnului mazilit. La torturile nesfârşite se adăugă pârele venite neîncetat din ţară din partea Cantacuzinilor care, fiindu-le teamă că Brâncoveanu ar putea scăpa, aşa cum a făcut-o în anul 1703, trimiteau mereu noi acuze.

Chinurile la care au fost supuşi Brâncovenii erau motivate politic şi urmăreau nimic altceva decât averea lor. Ultima încercare la care a fost supus Sfântul voievod a fost una de o deosebită viclenie. Spre sfârşitul lui iulie, pe neaşteptate, i-au spus că l-au iertat, mutându-l în palatul Ţării Româneşti din Constantinopol, promiţându-i chiar şi domnia în schimbul unei sume colosale, de 20.000 de pungi. Brâncoveanu a cerut timp de gândire. I s-a permis să scrie, turcii sperând că el va încerca prin scrisori să-şi pună la adăpost averea care scăpase nedeclarată şi, astfel, să se mai descopere câte ceva.

Graţierea în schimbul trecerii la islam

Aici însă intervine o mare schimbare. La intervenţiile făcute pentru el la curte, muftiul îi obţine graţierea cu condiţia ca fostul domn să se lepede de creştinism şi să treacă la islam. Auzind propunerea muftiului, domnitorul, din râvnă pentru Dumnezeu, a refuzat. Atunci turcii l-au închis din nou şi iarăşi l-au torturat. Văzând că nu mai scot nimic de la el, i-au hotărât pieirea. Din acest moment istoria Brâncovenilor devine sinaxar. O execuţie politică pe motiv de avere devine mucenicie. Dumnezeu intervine în planul istoric omenesc şi dăruieşte Sfântului Constantin cel mai mare dar şi anume acela al posibilităţii mărturisirii credinţei şi ataşamentului faţă de El cu preţul sângelui.

La 15 august 1714, exact în ziua în care fostul domn împlinea 60 de ani, a avut loc execuţia lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, împreună cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Ei au fost aduşi la locul de execuţie desculţi şi în cămaşă, în faţa crudului sultan Ahmet şi a ambasadorilor puterilor europene, chemaţi să participe ca spectatori la masacru, pentru a fi înfricoşaţi. În acele dramatice momente Sfântul Constantin Brâncoveanu, asemenea primilor mucenici, a făcut o scurtă rugăciune şi s-a adresat fiilor săi cu următoarele cuvinte: ,,Fii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.”

„Vreau să mor creştin, loveşte!”

Execuţia a avut loc în piaţa Iali Kioşc de lângă Serai, iar cronicile sunt unanime în a prezenta faptul că pentru a spori durerea sfântului voievod au fost mai întâi decapitaţi în faţa lui toţi fiii săi. Primul decapitat a fost Ianache Văcărescu, apoi urmând, pe rând, Constantin (31 ani), Ştefan (29 ani), Radu (24 ani) şi Matei (12 ani?), iar la urmă părintele lor, care a fost spectator la toată această cruzime. În această execuţie plină de barbarie cronicile reţin un moment deosebit de încărcat emoţional în care mezinul familiei, Matei, fiind la vârsta pubertăţii, a fost zguduit şi înfricoşat de moarte. Revoltat, s-a adresat sultanului spunându-i că el nu înţelege de ce trebuie să moară din cauza altora. Ahmet i-a răspuns scurt că dacă se leapădă de credinţă îşi va păstra viaţa. Atunci a intervenit Sfântul Constantin, care şi în acele tragice clipe a reuşit să insufle copiilor săi dragostea fierbinte de Dumnezeu pe care o avea în sufletul său, şi i-a spus: „Din sângele nostru n-a fost nimeni care să se lepede de credinţă!” Atunci mezinul a strigat cu glas mare gâdelui: „Vreau să mor creştin, loveşte!”. Şi îndată călăul i-a retezat capul ca şi celorlalţi, iar mai pe urmă îi tăie capul şi tatălui. După aceea trupurile lor au fost aruncate în mare, iar capetele au fost duse şi atârnate în faţa bolţii celei mari a Saraiului. Şi au rămas acolo vreme de trei zile…

Trupurile sfinţilor Brâncoveni au fost pe ascuns pescuite de câţiva creştini evlavioşi şi îngropate într-o mănăstire în insula Halki, nu departe de Constantinopol, zidită de basileul Ioan II Paleologul şi refăcută de Constantin Brâncoveanu. Doamna Maria şi cu ceilalţi membrii rămaşi în viaţă au stat închişi în Constantinopol până în martie 1715, fiind apoi exilaţi la Kutai, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, până în 1716. Abia atunci au fost eliberaţi şi au putut reveni în Ţara Românească.

† Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului

În „Glasul Bucovinei”, nr. 1-2/2014

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 82, noiembrie-decembrie 2014

2003, de mâna Elenei Murariu

Foto: Ziarul Lumina

 

Ultimul mare domn român

Viaţa Mucenicilor Brâncoveni, şi înainte de toate aceea a Sfântului Voievod al Ţării Româneşti, cuprinde multe fapte care îngăduie scrierea unui cuprinzător sinaxar privind trăirea lor creştină, legăturile lor cu Biserica, ctitoriile, daniile către Sfintele Locuri, tipărirea de cărţi de slujbă şi scrieri ale Sfinţilor Părinţi, faptele bune. Dar un asemenea sinaxar, deşi bogat, nu ar fi deplin. Între marile înfăptuiri ale Sfântului Constantin Brâncoveanu sunt acelea de domnitor creştin, răspunzător de pacea, apărarea, buna chiverniseală a ţării, liniştea locuitorilor ei, învăţătura copiilor, judecarea pricinilor cu dreptate, după pravilă, ajutorarea săracilor şi alte fapte cuviincioase unui adevărat cârmuitor de ţară. Numai cugetând la felul în care Sfântul Constantin şi-a împlinit datoriile sale de domnitor creştin înţelegem călătoria lui până la treapta sfinţeniei, încununată prin mucenicie.

De la voievozii întemeietori de Ţări Româneşti în Transilvania, Banat, Maramureş, Muntenia şi Moldova şi până la Sfântul Constantin Brâncoveanu, mulţi şi-au înţeles chemarea şi înalta răspundere de cârmuitori potrivit Legii creştine. Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi mulţi alţii pe această cale au mers, această lege au păzit-o. Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost, însă, ultimul mare domn român, care a ştiut că nu numai înţelepciunea, strădaniile, averea, timpul, ci însăşi viaţa trebuie să-şi jertfească pentru ţară. Şi el a presimţit că va fi chemat la mucenicie chiar din ceasul în care a fost uns domn.

După Sfântul Constantin Brâncoveanu, puţini domnitori ai ţării noastre pot fi amintiţi pentru cinstea, înţelepciunea sau jertfelnicia lor, şi nici unul pentru sfinţenia lor. Au urmat, până la Răscoala din 1821 a lui Tudor Vladimirescu, câteva zeci de domnitori fanarioţi, greu de numit domni, căci ei nu erau decât slujbaşi credincioşi Împărăţiei otomane, deşi de neam creştin, care, locuind în mahalaua Fanarului din Constantinopol, au fost numiţi „fanarioţi”. Dintre ei, puţini au lăsat bune amintiri în Ţările Române, ca Nicolae şi Constantin Mavrocordat (aceştia pe jumătate români prin naştere), ctitori de biserici şi mai ales de învăţătură şi cultură, Grigore Ghica-Vodă, ucis de turci pentru că s-a împotrivit, la 1775, ca Bucovina să fie dată austriecilor (ceea ce Imperiul Otoman nu avea dreptul să facă) şi câţiva alţii. Au urmat domni numiţi „pământeni” (Bibescu, Ştirbey, Ghica, Sturza), dar ei erau doar tineri boieri cu gândire şi purtare mai aproape de Franţa, în care îşi petrecuseră tinereţea şi îţi dobândiseră învăţătura înaltă, decât tradiţia înaintaşilor lor în scaunul ţării. Ei nu mai erau „mari voievozi şi domni”. Marile Puteri europene îi socoteau mai degrabă nişte cârmuitori „hospodari”, aşadar guvernatori ai unui popor căruia cu greu acceptau să-i recunoască nu atât identitatea etnică, spirituală, culturală de naţiune neolatină, europeană şi creştină, cât mai ales dreptul la unirea într-o singură ţară, de sine stătătoare, independentă, ca celelalte naţiuni ale continentului. 

Începând cu Principele Alexandru Ioan Cuza, în 1859, românii au avut încă aproape un secol suverani care s-au străduit să răspundă marilor aşteptări ale ţării privind unitatea naţională, stabilitatea politică, propăşirea economică şi culturală. Dar cel din urmă principe român din tradiţia marilor monarhi de odinioară, credincioşi Bisericii şi supuşilor lor până la jertfirea vieţii, într-o deplină cugetare şi faptă creştină şi patriotică, a fost Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi Domn Creştin.

Virgil Cândea, Membru al Academiei Române,

Prefaţă la volumul „Viaţa Sfântului Martir Constantin-Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul” – Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, 2001

Vodă la Denia din Miercurea Sfântă

Romanul Ilenei Toma, intitulat "Ultimul Constantin", este o reconstituire istorică ce dă viaţă în chip minunat familiei Brâncovenilor. Având la bază o documentare istorică precisă, volumul redă episoadele importante din viaţa Sfântului Constantin Vodă într-o manieră accesibilă, uşor de parcurs şi captivantă, susţinută de talentul narativ al autoarei. Ca o călătorie în timp, am ales câteva fragmente care redau participarea domnitorului la Denia de Miercuri din Săptămâna Patimilor.

Sări vioi în picioare. Asta era cea mai mare plăcere – să-l trezească clopotele din aromeala de după prânz şi să nu ţină seama de spusele doctorilor.

— Doamne, bat clopotele, toate clopotele, se pomeni vorbind tare, şi încerca după dangăt să le recunoască care şi al cărei biserici este.

Uşa se deschise brusc, al doilea postelnic şi un dorobanţ intrară salutând printr-o plecăciune până la pământ.

— Ne-ai chemat? Poruncă, măria ta!

— Caleaşca este gata? Vreau caftanul (1) cel gros, îmblănit cu vidră. Astăzi este Denie mare şi pare frig afară.

Postelnicul, înainte de a ieşi, spuse:

— Domnia sa beizadea(2) Ştefan aşteaptă ca măria ta să se trezească. Spune că nu este zăbavă…

— Să intre. (…)

Nedumerirea din privirea tatălui îl făcu pe fiu să dea o notă de obişnuit întrevederii, aşa că se aplecă şi sărută cu respect mâna voievodului, făcând din ochi semn că nu poate vorbi din cauza prezenţei postelnicului, care-şi făcea de lucru preocupat să afle ce are de spus beizadeaua. Vodă aprobă uşor din cap, semn că a înţeles, zâmbi distrat, îl mai măsură din priviri pe Ştefan şi comunică amuzat:

— Ştefane, astăzi este Denie mare. Domnia ta nu mă poţi însoţi la Mitropolie aşa gătit cum eşti. Pune-ţi peste straiele astea un caftan obişnuit şi aşteaptă-mă în prima caleaşcă. E frig şi plouă mărunt şi nu am plăcerea să merg pe jos, aşa că ne întâlnim la caleaşcă.

Tânărul sărută din nou mâna tatălui, se uită cu ciudă la postelnic şi, ridicând capul semeţ, spuse:

— Să ne grăbim, măria ta, că uite au tăcut clopotele şi a prins să toace. Îl privi cu înţeles pe domnitor şi adăugă: Nu-i timp de pierdut.

Se apropie cu spatele de uşă, o deschise şi de acolo, făcându-i să tresară pe toţi cei din coridor care trăgeau cu urechea, rosti tunător:

— Să trăieşti, măria ta! şi-i adresă un zâmbet tatălui său.

Postelnicul se făcu şi el nevăzut, grăbit să-şi îndeplinească treburile privind grija faţă de persoana domnitorului. Lumina mohorâtă ce pătrundea prin ferestrele largi contrasta cu dispoziţia lui Constantin Vodă. Era fericit că, în ciuda răcelii de care suferise până zilele trecute, acum este sănătos şi va merge la Denia mare. Va sta în tronul lui, alături cu doamna, atent la cântările fraţilor călugări şi va intona şi el împreună cu ei „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am să intru într-însa. Luminează, Doamne, haina sufletului meu şi mă miluieşte”.

De când era copil, la Brâncoveni sau la Mărgineni, cânta la rând cu fraţii monahi la Denii, dar iată că de vreo douăzeci de ani aştepta an de an cu nerăbdare Denia din Miercurea Sfântă pentru că, pe lângă glasul lui rotunjit bărbăteşte care se tânguieşte întru pocăinţă, celelalte glasuri rămâneau pe urmă, ţinând doar isonul, lăsând bolţilor bisericii doar jelania sufletului lui. Şi după exprimarea aceasta publică a credinţei sale, grijile domniei dispar, rămâne doar pregătirea pentru marea sărbătoare, „Paştile Domnului, Paştile…” (…)

În întunericul caleştii acoperite, în caftan, tăcut, îl aştepta Ştefan. Trapul mărunt al cailor cu zgomotul lui sacadat acoperea toate zvonurile primăverii întârziate.

— Ei?

— Măria ta, taică, am prins nişte veşti proaste…

— Cum adică, ai prins veşti?

— Iertare, măria ta, dar cam de un an mi-am zis că trebuie să ştie şi unul din noi ce scrisori se fac şi se desfac pentru marele stolnic şi pentru neica Mihai.

— Ştefane, mai ştie cineva treaba asta?

— Slugile cu care lucrez, pe care le plătesc şi care nu pricep nimic din ce fac.

— Atât?

— Mai ştie şi…

— Cine?

— Doamna, mama. Ştii, măriei sale îi este frică de trădarea neamurilor.

— Să nu mai faci. Opreşte-te, drumul pe care ai pornit nu este bun. Nu vreau să am taine faţă de dregătorii mei.

— Dar ei?

— Nici ei nu au, doar că mi le spun la timpul potrivit. Toată lumea ştie că am zăcut de răceala aceea, că sunt supărat că de când a răposat cumnatul tău, Scarlat, Mavrocordat tot trage iţele la sultan împotriva noastră şi că acum de sărbători vreau să fiu lăsat în pace, fără griji lumeşti, să pot lua şi eu Sfânta Cuminecătură cu sufletul împăcat.

— Doamne, taică, măria ta, vor să te mazilească, rosti tânărul abia auzit.

Ritmul trapului măsura parcă frecvenţa bătăilor inimilor celor doi. Ştefan se frământa. Cum adică, o să-i spună la timpul potrivit? Şi apoi de ce să-i spună? Naş Dinu ştie că boierii sunt mulţumiţi de Cantacuzini şi, dacă taica o să fie mazilit, vine el domn sau poate neica Mihai sau vărul tatii Ştefan sau…

— Cine vrea să mă mazilească?

— Toţi. Adică regele Franţei, Ludovic. Am prins scrisorile lui către măria sa, ţarul Petru. Turcii vor pace cu ţarul, şi ca să-i împace le dă ruşilor Azovul, dar nu chiar aşa pe gratis! Vor ca Rusia să rămână deoparte la treburile de aici, din Moldova şi din Transilvania. Turcii vor spatele asigurat ca să poată să-şi încheie socotelile cu Habsburgii. Ludovic îi promite lui Petru linişte dacă vizirului i se dă mână liberă să te mazilească pe măria ta şi să înceapă un război în Ardeal.

Caleaşca se oprise. Ajunseseră. Căpitanul dorobanţilor o deschise, salutându-l cu glas răsunător pe domnitor:

— Să trăieşti, măria ta!

Garda, corect aliniată, dădu onorul. Pe uşa deschisă a bisericii sfintei Mitropolii ieşea un abur mirosind a tămâie şi ceară arsă. Se auzea şi zvon de litanii. Domnitorul salută. Îşi îndreptă spinarea. Pasul era al unui om obosit. În spatele lui, Ştefan nu ştia ce să creadă. Îi părea rău că-i stricase tatălui său seara. I se părea că-l dor şi pe el umerii, încercând să-i tragă în jos, ridicându-şi capul în sus, cum făcea domnitorul ca să nu se bage de seamă că nu este în apele lui. Azi s-ar fi cuvenit ca taica să intre în biserică cu capul aplecat cu graţie în semn de smerenie, cu pas vioi şi cu o ţinută relaxată, dovadă a detaşării de cele lumeşti. Aşa se urcase în caleaşcă. „Doamne, ce am făcut?” Şirul de întrebări chinuitoare îi asaltau mintea de-i ţiuiau urechile. (…)

Arhimandritul ieşi în uşile împărăteşti şi ceru binecuvântarea mitropolitului ca să înceapă Denia. Doi diaconi în haine negre, cusute la margine cu fir de argint, se îndreptară spre scaunul episcopal cu sfeşnicele cu lumânările aprinse. Aproape că-l ridicară de subsuori pe mitrpolit care, luând în fiecare mână câte un sfeşnic, binecuvântă. Atunci se produse minunea. Din stranele din stânga au început să se înalţe cântările intonate de glasuri bărbăteşti grave. O voce puternică anunţa un verset, apoi în valuri, valuri, alte voci intrau pe rând iar, în timp ce primele scădeau în intensitate şi se pierdeau într-un ison, cele de pe urmă creşteau, ca apoi să scadă şi ele şi să facă locul celor din strana dreaptă; de acolo, glasuri subţiri de băieţi reluau acelaşi verset şi aceeaşi melodie pe isonul grav al stranei din dreapta. Şia aş, verset după verset, ectenie după ectenie. Constantin Vodă era uimit. Niciodată nu mai auzise asemenea cântare.

— Ştefane, ce este asta, cine a rânduit psalţii? întrebă abia şoptit.

— S-a întors de la Athos protopsaltul Filotei şi de o lună chinuie spudeii (3) să-i înveţe cântarea.

— Ah, da, Filotei sin(4) Agăi Jipa, ştiu, ştiu, noi i-am plătit călătoria la Athos… (5)

Afară se întunecase. În biserică era bine. Fiecare ţinea în mână o lumânare de ceară, care ardea curat sfârâind arare. Chipurile oamenilor, luminate aşa de jos, galben auriu, semănau cu chipurile sfinţilor de pe pereţi. Ţi se părea că sfintele împărătese şi cu sfinţii oşteni şi mucenici fac un fel de cerc, o horă, ca să apere credincioşii pătrunşi de armonia psaltichiei cântată pe româneşte. La un moment dat un spudeu se apropie de tronul voievodului, îngenunche şi oferi domnului o carte deschisă. Vodă o luă nedumerit. Îl căută pe arhimandrit din priviri şi acesta, de după marama uşilor împărăteşti, făcu semn cu capul; vodă începu cu glas baritonal, pe un ton foarte înalt:

— Cămara Ta, Mântuitorule…

Valuri, valuri veneau glasurile învăţăceilor ţinând isonul din strana dreaptă. La octavă, grave, soseau vocile bărbăteşti ale călugărilor din strana stângă. Când ultimul copil îşi trimise cu un oftat nota cristalină spre înălţimea cupolei, din altar reluă cântarea arhimandritul pe un ton mai scăzut, în greceşte, apoi Filotei, iar la sfârşit toţi trei, vodă de pe tron, arhimandritul din altar şi Filotei din strană, toţi în româneşte.

Ştefan, sprijinit de tron, îşi pierduse răsuflarea. Se ruga, pocăindu-se. Cum putuse să-şi imagineze că va putea ceva să-l clintească pe taica să nu se dăruiască sărbătorii? De asta îl iubea atât de pătimaş. Aşa cum cântă el acum la Denia mare, cum va bate mătăniile, sprijinindu-l pe mitropolit în timp ce va spune rugăciunea de încheiere „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…”, aşa le face pe toate, pe toate. Când scrisese pentru dânsul viaţa marelui împărat Constantin, a pricepu că împăratul era doar un exemplu din trecut şi că pentru el, Ştefan, marele Constantin este taica. Politica, ah, câtă murdărie şi viclenie ascunde ea… Are dreptate taica. Să nu întinăm sărbătoarea.

Cu pas elastic, vodă, având-o în stânga pe doamna Marica, se apropie. Sărută icoana prăznicar şi se apleacă puţin înainte. Mitropolitul, surâzând, îi atinse fruntea cu mir.

— Îţi mulţumim, preasfinţite, pentru frumoasa cântare ce ai orânduit-o.

— Noi îţi mulţumim, măria ta, şi mai presus de orice mulţumim Domnului nostru Iisus Hristos care ne face alături părtaşi Sfintelor Sale Patimi, rugându-L să ne învrednicească să prăznuim şi Sfântă Învierea Sa.

Ileana Toma, „Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor”

(1) caftan = manta lungă şi largă, pe care o purtau domnitorii şi boierii în vechime.

(2) beizadea = fiu de domn

(3) spudeu = învăţăcel, ucenic, student (sec. XVIII)

(4) sin = fiul

(5) Filotei sin Agăi Jipei = cărturar, psalt şi teoretician muzical care a ilustrat epoca de înflorire a culturii naţionale în perioada domniei brâncoveneşti. Este autorul lucrării Psaltichia rumănească, care a constituit îndreptarul multor generaţii de cântăreţi bisericeşti din toate ţinuturile româneşti şi a contribuit definitiv la introducerea limbii române în cântarea bisericească ortodoxă.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 81, septembrie-octombrie 2014

Rolul Brâncovenilor în istoria Bisericii din Ţara Făgăraşului

Imediat ce Transilvania ajunge, la sfârşitul secolului al XVII-lea, în stăpânirea austriecilor, încercările de calvinizare a românilor sunt schimbate cu cele de catolicizare. Atenţia noilor stăpânitori s-a îndreptat tot asupra românilor, aceştia formând majoritatea populaţiei şi prin ei sperând contracararea influenţei ungurilor calvini; prin urmare acţiunea de catolicizare n-a avut numai motive religioase, ci şi politice. Pe de altă parte, propaganda catolică a găsit ecou în rândurile preoţimii române nu din cauza vreunei nemulţumiri faţă de credinţa ortodoxă, ci din dorinţa acesteia de a ieşi din situaţia grea social-economică, politică şi culturală. Pe acest fundal istoric nefavorabil românilor, este remarcabilă activitatea familiei Brâncoveanu, în special a domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Proprietăţi brâncoveneşti

Îndrumaţi de tradiţii de stăpânire a domnitorilor şi boierilor români asupra unor teritorii mai ales din sudul Transilvaniei, familia Brâncoveanu a deţinut numeroase proprietăţi în zona Făgăraşului. Bunicul lui Constantin Brâncoveanu, Preda, a cumpărat moşiile de la Sâmbăta de Sus, parte din Rucăr de Olt, cele două sate Berivoi şi Poiana Mărului. Stolnicul Cantacuzino, unchiul domnitorului, avea Copăcelul şi Porumbacul de Sus şi jumătate de Recea. După ce fiul său, Ştefan, a ajuns domn, partea lui din Recea va fi numită a voievodului – ungureşte Vajda – ca să se deosebească de cealaltă jumătate rămasă în proprietatea familiei Teleki. Cuciulata a ajuns în stăpânirea altui boier din familie, la 1662, Drăghici Cantacuzino.
Ajuns stăpân al moşiei de la Sâmbăta de Sus în 1681, Constantin Brâncoveanu a mai cumpărat în anii următori: Sâmbăta de Jos de la guvernatorul Transilvaniei Gherghe Banffy cu 1000 de galbeni, Poiana Mărului cu 3500 de galbeni, precum şi alte locuri din Cincu Mare şi Şomartin.
Aportul Brâncovenilor la istoria bisericii făgărăşene a fost canalizat în două direcţii importante:

• - o primă direcţie a fost amplul efort de ridicare de lăcaşuri de cult şi transformarea acestora în adevărate centre de cultură unde s-a desfăşurat viaţa spirituală a românilor ortodocşi;
• - a doua direcţie s-a concretizat în activitatea de apărare a Ortodoxiei în momentele divizării confesionale a românilor din Transilvania, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor.

Lăcaşuri de cult şi spiritualitate

Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a reprezentat o strălucită perioadă de renaştere culturală, artistică şi spirituală, în ansamblul căreia se înscriu şi ctitoriile sale din Ţara Făgăraşului – Biserica ,,Sfântul Nicolae” Făgăraş (1698), Mănăstirea Sâmbăta de Sus (1697) şi Biserica din Poiana Mărului.
BISERICĂ ORTODOXĂ LA FĂGĂRAŞ. Memoria documentelor a consemnat că atunci când Sigismund Bathory a încheiat alianţa cu Mihai Viteazul, a acceptat ca românii din Transilvania să aibă organizaţie bisericească unitară, cu un mitropolit cu sediul la Alba Iulia, care să fie în legătură ierarhică cu Mitropolia Ţării Româneşti. În acest grup de aranjamente, lui Mihai Viteazul nu i-a fost greu să construiască o biserică ortodoxă în centrul Făgăraşului, după anul 1595, în partea miazăzi a şanţului cetăţii (între şanţ şi drum). După asasinarea lui Mihai, biserica a fost distrusă, astfel că la anul 1617 terenul era liber de orice construcţie şi dat ca ipotecă.
La 1648, Gheorghe Rakoczy a dat autorizaţie românilor din Făgăraş să îşi construiască biserică, care după numai 10 ani a fost distrusă de către turcii care porniseră împotriva lui Gheorghe Rakoczy II, ocazie cu care au ars şi Făgăraşul.
Cererile românilor de a-şi construi o biserică şi-au găsit un răspuns la Constantin Brâncoveanu, la anul 1698, domnitorul obţinând autorizaţia de a construi încă din octombrie 1694 de la principele Mihail Apafi II. Aprobarea de a construi o biserică în Făgăraş i-a fost dată cu două condiţii: să nu fie lezată jurisdicţia Bisericii reformate asupra preoţilor ortodocşi în Transilvania, iar domnitorul Brâncoveanu să fie îndatorat şi bun prieten al Bisericii reformate; cea de-a doua condiţie era ca zidurile bisericii să nu fie nici prea groase, nici pereţii foarte înalţi, din respect pentru cetate. Prima condiţie – aceea de bun prieten – a fost transpusă în practică printr-un ajutor acordat de Constantin Brâncoveanu, în sumă de 400 de florini, pentru construirea unei noi biserici reformate, în locul celei ruinate în timpul răscoalei lui Francisc Rakoczy.
Deşi au existat încercări de stopare, domnitorul a reuşit să ridice până la urmă biserica ortodoxă „Sf. Nicolae” (3), înzestrând-o cu o frumoasă pisanie care se mai păstrează şi azi. Interesant este că această biserică va avea caracter manifest ortodox, într-o localitate calvină. Ea a fost zidită de voievodul Ţării Româneşti în cel de-al zecelea an al domniei sale, ca şi când această biserică ar fi fost construită în ţara unde el domnea – aşa cum rezultă din textul pisaniei. Ctitoria din Făgăraş a fost modelul după care meşterii din satele din jur s-au inspirat la ridicarea multor lăcaşuri de cult din zonă.
MĂNĂSTIRE LA SÂMBĂTA. După terminarea construirii castelului curţii sale de la Sâmbăta de Sus (2), Brâncoveanu va începe la anul 1696 zidirea mănăstirii din pădurea Braniştei, cu meşteri aduşi din Ţara Românească. Odată cu biserica (1), s-au înălţat şi clădirile din jur pentru călugări, ca şi edificiul şcolii pe care domnitorul o înfiinţează aici şi o mică tipografie, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti. Pentru şcoala de grămătici şi de zugravi de biserici, Brâncoveanu a adus 15 dascăli din Ţara Românească.
BISERICĂ LA POIANA MĂRULUI În jurul anului 1707, în locul unei biserici de lemn, domnitorul muntean a ridicat în Poiana Mărului o biserică de zid, care de-a lungul timpului a suferit numeroase transformări şi incendii (4).
Trebuie amintit şi faptul că Brâncoveanu dorea ca în cazul unui real pericol pentru el şi familia sa, să se refugieze pe una dintre moşiile sale din zona Făgăraşului, iar pentru acest fapt a cerut şi obţinut acordul împăratului Austriei.

Apărarea Ortodoxiei

Pe lângă opera sa de ridicare de lăcaşuri de cult pentru românii făgărăşeni, domnitorul Brâncoveanu a depus o vie activitate de apărare a Ortodoxiei, în momentele divizării confesionale a românilor din Transilvania de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor. Cel puţin pentru Ţara Făgăraşului şi Ţara Bârsei, acţiunile de împotrivire la Unirea religioasă cu Biserica Romei au fost încurajate şi susţinute de către domnul muntean. Printr-o scrisoare din 5 iulie 1701 către braşoveni, domnitorul Brâncoveanu îi încuraja pe aceştia, dar şi pe făgărăşeni, să rămână fideli Ortodoxiei, aşa cum au făcut-o până atunci.
LUAREA SILITĂ A BISERICII BRÂNCOVENEŞTI. Momente grele pentru ortodocşii făgărăşeni s-au consumat şi în deceniile următoare, prin luarea silită a bisericii ortodoxe din Făgăraş şi cedarea ei confesiunii greco-catolice, spre a-i servi de biserică episcopală. Toate demersurile şi acţiunile ortodocşilor făgărăşeni din această perioadă au beneficiat de sprijinul soţiei domnitorului martir, doamna Marica, şi asta deoarece Constantin Brâncoveanu nu numai că se îngrijise de ridicarea bisericii, dar căutase să îi dea şi siguranţă materială pe viitor. Astfel, prin actul din 17 octombrie 1699, acorda bisericii din Făgăraş dreptul de a lua în fiecare an, la Sf. Dumitru, din veniturile vămilor de la Rucăr şi Dragoslavele, suma de 250 de taleri pentru traiul zilnic al preoţilor, atâta timp cât vor ţine de ,,legea pravoslavnică” [ortodoxă].
Ortodocşii făgărăşeni nu s-au putu împăca cu ideea pierderii bisericii şi au apelat la soţia domnitorului. Prin intermediul acesteia, cei dintâi care au venit în ajutorul lor au fost ortodocşii braşoveni, nu numai cu cărţi şi obiecte de slujbă, ci şi cu însărcinarea delegatului lor Christoph Voicul, care avea drum la Viena, să susţină acolo şi cauza făgărăşenilor.
Intervenţia energică a doamnei Marica din 8 aprilie 1724 la baronul Viechter, directorul cameral al Transilvaniei, a condus la ordonarea unei anchete în urma căreia episcopul greco-catolic Ioan Pataki era silit să restituie ortodocşilor biserica. Însă, hotărârea aceasta nu a mai fost aplicată, ca urmare a faptului că membrii catolici ai Camerei Aulice au făcut dări de seamă incorecte la conferinţa ministerială care avea să decidă definit cauza. Nici cererile înaintate mai târziu de făgărăşeni nu le-au adus mai multă dreptate.
DISTRUGEREA MĂNĂSTIRILOR. În această perioadă tensionată, situaţia călugărilor ortodocşi din Transilvania se agravase şi mai mult, ei fiind opriţi de la orice funcţie preoţească în 1728 de către autorităţi. Mai târziu, la 5 mai 1747, tot autorităţile dispuneau expulzarea lor din ţară, fiind consideraţi periculoşi din punct de vedere politic. S-a mers chiar mai departe – autorităţile observând că statornicia în credinţa ortodoxă a făgărăşenilor avea un puternic sprijin în mănăstiri –, până la ordinul ca toate mănăstirile şi schiturile din zonă să fie arse sau dărâmate. Printre puţinele rămase în picioare s-a numărat şi mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, pentru existenţa sa intervenind nepotul voievodului ctitor, marele spătar, sub domnia lui Constantin Racoviţă. Acesta a cerut şi restituirea bisericii „Sfântul Nicolae”, însă fără nici un rezultat.
Guberniul transilvănean înainta Mariei Tereza, la 10 decembrie 1767, propunerea ca toate mănăstirile fără rol social să fie desfiinţate. Aceasta îşi dădea acordul la 6 februarie 1768, însă cu rezerva ca suprimarea lor să se facă treptat, pe o perioadă de mai mulţi ani. Probabil că ,,darurile împărţite de spătarul Constantin Brâncoveanu încă vor fi contribuit la cruţarea lăcaşului”. Totuşi, la 1785 mănăstirea a fost desfiinţată, datorită întreţinerii unei atmosfere neprielnice împotriva acesteia, pe care nu a mai putut-o înlătura nici intervenţia din 10 septembrie 1785 a fraţilor Nicolae şi Emanuil Brâncoveanu. Cei doi fraţi Brâncoveni au reuşit în schimb să ridice biserica Sfântul Teodor Tiron din Sâmbăta de Sus, la anul 1784.
PAGINA FINALĂ a acestei relaţii Brâncoveanu – Ţara Făgăraşului se va scrie totuşi la începutul secolului al XIX-lea. Ultimul vlăstar al acestei familii, Grigore Ghica, mare ban al Olteniei, va petrece mult timp la moşiile sale de la Sâmbăta de Sus şi Poiana Mărului, mai ales atunci când tulburările şi războaiele zguduiau Ţara Românească. Grigore Ghica Brâncoveanu, fiul lui Emanuil, lăsa la anul 1823 aceste moşii Bisericii ortodoxe din cetatea Braşovului, spre a-i fi de ajutor.
Aşadar, Brâncovenii nu au fost numai stăpânitori de moşii sau ctitori de lăcaşuri de cult, ci şi apărători ai credinţei ortodoxe a românilor făgărăşeni şi sprijinitori ai lor. Ei au acordat intens îndemnuri morale, sprijin material, ajutoare în cărţi şi odoare bisericeşti, fiind sprijin în vremuri de restrişte pentru românii făgărăşeni.

Elena Băjenaru ,
director Muzeul Ţării Făgăraşului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 78, martie-aprilie 2014