joi, 27 martie 2014

Rolul Brâncovenilor în istoria Bisericii din Ţara Făgăraşului

Imediat ce Transilvania ajunge, la sfârşitul secolului al XVII-lea, în stăpânirea austriecilor, încercările de calvinizare a românilor sunt schimbate cu cele de catolicizare. Atenţia noilor stăpânitori s-a îndreptat tot asupra românilor, aceştia formând majoritatea populaţiei şi prin ei sperând contracararea influenţei ungurilor calvini; prin urmare acţiunea de catolicizare n-a avut numai motive religioase, ci şi politice. Pe de altă parte, propaganda catolică a găsit ecou în rândurile preoţimii române nu din cauza vreunei nemulţumiri faţă de credinţa ortodoxă, ci din dorinţa acesteia de a ieşi din situaţia grea social-economică, politică şi culturală. Pe acest fundal istoric nefavorabil românilor, este remarcabilă activitatea familiei Brâncoveanu, în special a domnitorului Constantin Brâncoveanu.

ctitorii site

Proprietăţi brâncoveneşti

Îndrumaţi de tradiţii de stăpânire a domnitorilor şi boierilor români asupra unor teritorii mai ales din sudul Transilvaniei, familia Brâncoveanu a deţinut numeroase proprietăţi în zona Făgăraşului. Bunicul lui Constantin Brâncoveanu, Preda, a cumpărat moşiile de la Sâmbăta de Sus, parte din Rucăr de Olt, cele două sate Berivoi şi Poiana Mărului. Stolnicul Cantacuzino, unchiul domnitorului, avea Copăcelul şi Porumbacul de Sus şi jumătate de Recea. După ce fiul său, Ştefan, a ajuns domn, partea lui din Recea va fi numită a voievodului – ungureşte Vajda – ca să se deosebească de cealaltă jumătate rămasă în proprietatea familiei Teleki. Cuciulata a ajuns în stăpânirea altui boier din familie, la 1662, Drăghici Cantacuzino.
Ajuns stăpân al moşiei de la Sâmbăta de Sus în 1681, Constantin Brâncoveanu a mai cumpărat în anii următori: Sâmbăta de Jos de la guvernatorul Transilvaniei Gherghe Banffy cu 1000 de galbeni, Poiana Mărului cu 3500 de galbeni, precum şi alte locuri din Cincu Mare şi Şomartin.
Aportul Brâncovenilor la istoria bisericii făgărăşene a fost canalizat în două direcţii importante:
  • - o primă direcţie a fost amplul efort de ridicare de lăcaşuri de cult şi transformarea acestora în adevărate centre de cultură unde s-a desfăşurat viaţa spirituală a românilor ortodocşi;
  • - a doua direcţie s-a concretizat în activitatea de apărare a Ortodoxiei în momentele divizării confesionale a românilor din Transilvania, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor.

Lăcaşuri de cult şi spiritualitate

Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a reprezentat o strălucită perioadă de renaştere culturală, artistică şi spirituală, în ansamblul căreia se înscriu şi ctitoriile sale din Ţara Făgăraşului – Biserica ,,Sfântul Nicolae” Făgăraş (1698), Mănăstirea Sâmbăta de Sus (1697) şi Biserica din Poiana Mărului.
BISERICĂ ORTODOXĂ LA FĂGĂRAŞ. Memoria documentelor a consemnat că atunci când Sigismund Bathory a încheiat alianţa cu Mihai Viteazul, a acceptat ca românii din Transilvania să aibă organizaţie bisericească unitară, cu un mitropolit cu sediul la Alba Iulia, care să fie în legătură ierarhică cu Mitropolia Ţării Româneşti. În acest grup de aranjamente, lui Mihai Viteazul nu i-a fost greu să construiască o biserică ortodoxă în centrul Făgăraşului, după anul 1595, în partea miazăzi a şanţului cetăţii (între şanţ şi drum). După asasinarea lui Mihai, biserica a fost distrusă, astfel că la anul 1617 terenul era liber de orice construcţie şi dat ca ipotecă.
La 1648, Gheorghe Rakoczy a dat autorizaţie românilor din Făgăraş să îşi construiască biserică, care după numai 10 ani a fost distrusă de către turcii care porniseră împotriva lui Gheorghe Rakoczy II, ocazie cu care au ars şi Făgăraşul.
Cererile românilor de a-şi construi o biserică şi-au găsit un răspuns la Constantin Brâncoveanu, la anul 1698, domnitorul obţinând autorizaţia de a construi încă din octombrie 1694 de la principele Mihail Apafi II. Aprobarea de a construi o biserică în Făgăraş i-a fost dată cu două condiţii: să nu fie lezată jurisdicţia Bisericii reformate asupra preoţilor ortodocşi în Transilvania, iar domnitorul Brâncoveanu să fie îndatorat şi bun prieten al Bisericii reformate; cea de-a doua condiţie era ca zidurile bisericii să nu fie nici prea groase, nici pereţii foarte înalţi, din respect pentru cetate. Prima condiţie – aceea de bun prieten – a fost transpusă în practică printr-un ajutor acordat de Constantin Brâncoveanu, în sumă de 400 de florini, pentru construirea unei noi biserici reformate, în locul celei ruinate în timpul răscoalei lui Francisc Rakoczy.
Deşi au existat încercări de stopare, domnitorul a reuşit să ridice până la urmă biserica ortodoxă „Sf. Nicolae” (3), înzestrând-o cu o frumoasă pisanie care se mai păstrează şi azi. Interesant este că această biserică va avea caracter manifest ortodox, într-o localitate calvină. Ea a fost zidită de voievodul Ţării Româneşti în cel de-al zecelea an al domniei sale, ca şi când această biserică ar fi fost construită în ţara unde el domnea – aşa cum rezultă din textul pisaniei. Ctitoria din Făgăraş a fost modelul după care meşterii din satele din jur s-au inspirat la ridicarea multor lăcaşuri de cult din zonă.
MĂNĂSTIRE LA SÂMBĂTA. După terminarea construirii castelului curţii sale de la Sâmbăta de Sus (2), Brâncoveanu va începe la anul 1696 zidirea mănăstirii din pădurea Braniştei, cu meşteri aduşi din Ţara Românească. Odată cu biserica (1), s-au înălţat şi clădirile din jur pentru călugări, ca şi edificiul şcolii pe care domnitorul o înfiinţează aici şi o mică tipografie, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti. Pentru şcoala de grămătici şi de zugravi de biserici, Brâncoveanu a adus 15 dascăli din Ţara Românească.
BISERICĂ LA POIANA MĂRULUI În jurul anului 1707, în locul unei biserici de lemn, domnitorul muntean a ridicat în Poiana Mărului o biserică de zid, care de-a lungul timpului a suferit numeroase transformări şi incendii (4).
Trebuie amintit şi faptul că Brâncoveanu dorea ca în cazul unui real pericol pentru el şi familia sa, să se refugieze pe una dintre moşiile sale din zona Făgăraşului, iar pentru acest fapt a cerut şi obţinut acordul împăratului Austriei.

Apărarea Ortodoxiei

Pe lângă opera sa de ridicare de lăcaşuri de cult pentru românii făgărăşeni, domnitorul Brâncoveanu a depus o vie activitate de apărare a Ortodoxiei, în momentele divizării confesionale a românilor din Transilvania de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor. Cel puţin pentru Ţara Făgăraşului şi Ţara Bârsei, acţiunile de împotrivire la Unirea religioasă cu Biserica Romei au fost încurajate şi susţinute de către domnul muntean. Printr-o scrisoare din 5 iulie 1701 către braşoveni, domnitorul Brâncoveanu îi încuraja pe aceştia, dar şi pe făgărăşeni, să rămână fideli Ortodoxiei, aşa cum au făcut-o până atunci.
LUAREA SILITĂ A BISERICII BRÂNCOVENEŞTI. Momente grele pentru ortodocşii făgărăşeni s-au consumat şi în deceniile următoare, prin luarea silită a bisericii ortodoxe din Făgăraş şi cedarea ei confesiunii greco-catolice, spre a-i servi de biserică episcopală. Toate demersurile şi acţiunile ortodocşilor făgărăşeni din această perioadă au beneficiat de sprijinul soţiei domnitorului martir, doamna Marica, şi asta deoarece Constantin Brâncoveanu nu numai că se îngrijise de ridicarea bisericii, dar căutase să îi dea şi siguranţă materială pe viitor. Astfel, prin actul din 17 octombrie 1699, acorda bisericii din Făgăraş dreptul de a lua în fiecare an, la Sf. Dumitru, din veniturile vămilor de la Rucăr şi Dragoslavele, suma de 250 de taleri pentru traiul zilnic al preoţilor, atâta timp cât vor ţine de ,,legea pravoslavnică” [ortodoxă].
Ortodocşii făgărăşeni nu s-au putu împăca cu ideea pierderii bisericii şi au apelat la soţia domnitorului. Prin intermediul acesteia, cei dintâi care au venit în ajutorul lor au fost ortodocşii braşoveni, nu numai cu cărţi şi obiecte de slujbă, ci şi cu însărcinarea delegatului lor Christoph Voicul, care avea drum la Viena, să susţină acolo şi cauza făgărăşenilor.
Intervenţia energică a doamnei Marica din 8 aprilie 1724 la baronul Viechter, directorul cameral al Transilvaniei, a condus la ordonarea unei anchete în urma căreia episcopul greco-catolic Ioan Pataki era silit să restituie ortodocşilor biserica. Însă, hotărârea aceasta nu a mai fost aplicată, ca urmare a faptului că membrii catolici ai Camerei Aulice au făcut dări de seamă incorecte la conferinţa ministerială care avea să decidă definit cauza. Nici cererile înaintate mai târziu de făgărăşeni nu le-au adus mai multă dreptate.
DISTRUGEREA MĂNĂSTIRILOR. În această perioadă tensionată, situaţia călugărilor ortodocşi din Transilvania se agravase şi mai mult, ei fiind opriţi de la orice funcţie preoţească în 1728 de către autorităţi. Mai târziu, la 5 mai 1747, tot autorităţile dispuneau expulzarea lor din ţară, fiind consideraţi periculoşi din punct de vedere politic. S-a mers chiar mai departe – autorităţile observând că statornicia în credinţa ortodoxă a făgărăşenilor avea un puternic sprijin în mănăstiri –, până la ordinul ca toate mănăstirile şi schiturile din zonă să fie arse sau dărâmate. Printre puţinele rămase în picioare s-a numărat şi mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, pentru existenţa sa intervenind nepotul voievodului ctitor, marele spătar, sub domnia lui Constantin Racoviţă. Acesta a cerut şi restituirea bisericii „Sfântul Nicolae”, însă fără nici un rezultat.
Guberniul transilvănean înainta Mariei Tereza, la 10 decembrie 1767, propunerea ca toate mănăstirile fără rol social să fie desfiinţate. Aceasta îşi dădea acordul la 6 februarie 1768, însă cu rezerva ca suprimarea lor să se facă treptat, pe o perioadă de mai mulţi ani. Probabil că ,,darurile împărţite de spătarul Constantin Brâncoveanu încă vor fi contribuit la cruţarea lăcaşului”. Totuşi, la 1785 mănăstirea a fost desfiinţată, datorită întreţinerii unei atmosfere neprielnice împotriva acesteia, pe care nu a mai putut-o înlătura nici intervenţia din 10 septembrie 1785 a fraţilor Nicolae şi Emanuil Brâncoveanu. Cei doi fraţi Brâncoveni au reuşit în schimb să ridice biserica Sfântul Teodor Tiron din Sâmbăta de Sus, la anul 1784.
PAGINA FINALĂ a acestei relaţii Brâncoveanu – Ţara Făgăraşului se va scrie totuşi la începutul secolului al XIX-lea. Ultimul vlăstar al acestei familii, Grigore Ghica, mare ban al Olteniei, va petrece mult timp la moşiile sale de la Sâmbăta de Sus şi Poiana Mărului, mai ales atunci când tulburările şi războaiele zguduiau Ţara Românească. Grigore Ghica Brâncoveanu, fiul lui Emanuil, lăsa la anul 1823 aceste moşii Bisericii ortodoxe din cetatea Braşovului, spre a-i fi de ajutor.
Aşadar, Brâncovenii nu au fost numai stăpânitori de moşii sau ctitori de lăcaşuri de cult, ci şi apărători ai credinţei ortodoxe a românilor făgărăşeni şi sprijinitori ai lor. Ei au acordat intens îndemnuri morale, sprijin material, ajutoare în cărţi şi odoare bisericeşti, fiind sprijin în vremuri de restrişte pentru românii făgărăşeni.

Elena Băjenaru ,
director Muzeul Ţării Făgăraşului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 78, martie-aprilie 2014

2 comentarii:

carmen rus spunea...

Copilul meu tocmai a invatat despre Constantin Brancoveanu la scoala. Articolului d-voastra ne va fi ghid in excursia pe care o vom face in zona Sibiu-Fagaras. Sper sa-l ajute sa-si faca o idee despre ce rol au astfel de oameni in supravietuirea noastra ca neam. Multumesc!

Natalia Corlean spunea...

Cu mare drag, să fie de folos! Mulţumim şi noi de feed-back!