Tainic destin. Unor tineri plecaţi din ţară

Gândindu-mă la voi, înţeleg că în suflet au apărut emoţii şi întrebări ce vă tulbură liniştea, pacea, optimismul, bucuria de a trăi. Este bine faptul că le recunoaşteţi. A le nega înseamnă în fond a croniciza o stare de fapt negativă, nu a găsi rezolvare la ele.

O suferinţă este o atenţionare că, undeva în noi, ceva nu mai funcţionează normal. Scopul ei este de a ne focaliza atenţia asupra problemei în vederea restabiliri echilibrului. Natura este atât de înţeleaptă încât de multe ori rezolvă de una singură problemele şi ne ajută chiar şi atunci când noi nu facem nimic. Dar uneori, când erori cumulate din viaţa noastră depăşesc un anume prag, este imperios necesar ca la rezolvarea problemei să fim şi noi parte activă în mod conştient. Aceasta se datorează liberului arbitru cu care suntem înzestraţi. Putem căuta singuri, convinşi că suntem capabili să rezolvăm problema, putem studia, ne putem sfătui cu alţii sau apela la învăţătorii în care avem încredere. Dar rezolvarea în sine este numai responsabilitatea noastră, indiferent ce sfaturi primim şi de la cine.

Şi e bine aşa, căci numai astfel ne putem bucura de laurii victoriei sau pătimi consecinţele propriului mod de gândire. Altfel, putem da mereu vina pe alţii. Viaţa este o permanentă învăţare a asumării deciziilor luate şi prin suferinţă îmbunătăţim mereu aceste decizii.

Când mă gândesc la voi, îmi vin gânduri şi sentimente pe care vreau să vi le împărtăşesc. Fiecare ne naştem cu un dat, o identitate ce rămâne în străfundul nostru până murim. Această identitate are un scop ce se cere împlinit prin viaţa noastră.

Prin liber arbitru putem să ne abatem de la acest scop. Putem să ne abatem puţin sau mai mult. Sau putem chiar ajunge ca prin stilul nostru de viaţă să negăm acest scop aproape în totalitate.

Din necunoaştere, credem că o asemenea atitudine n-are ce rău să ne facă. Suntem tineri, puternici, sănătoşi încă, putem face ce vrem, doar să fim fericiţi. Din păcate, nu este chiar aşa. Pe termen scurt, poate da.

În acea formă de identitate cu care ne naştem, există şi forţa vitală necesară pentru împlinirea noastră ca fiinţe umane. Dar asumându-ne identitatea, nu renegând-o.

Notă: e drept că există zone şi ţări între care este o compatibilitate mai mare sau mai mică; de exemplu între România şi alte ţări latine aceasta este mai mare, dar între Europa şi America diferenţele de cultură, tradiţie şi mentalitate sunt mult mai mari.

Să luăm o situaţie ipotetică:

O familie de tineri (nu voi). Dezamăgiţi, scârbiţi de condiţiile mizere ale ţării în care s-au născut, frumoşi, inteligenţi, consideră că merită mai mult de la viaţă: să trăiască într-o lume civilizată, cu un confort material care le satisface aspiraţiile. Se hotărăsc şi pleacă într-o astfel de ţară, unde, în scurt timp, datorită muncii lor, dar şi ajutorului lui Dumnezeu (pe care abia dacă îl iau în seamă, căci nu au un sentiment conştient de recunoştinţă), obţin ce şi-au dorit. Lucru pe care, într-adevăr, în ţara lor ar fi fost tare greu de realizat sau poate nu l-ar fi avut niciodată.

Bravo. Un succes. Însă acest succes l-au obţinut într-o lume căreia (ca identitate) nu îi aparţin. Se pot auto-motiva. Mintea o poţi înşela. Însă inima, interiorul, acea energie ce există în tine şi ale cărei origini pământene este – vrei, nu vrei – în iubirea pe care ai primit-o şi din care ai crescut în neamul şi familia ta, cu bune şi rele… pe acestea nu le poţi minţi.

Deoarece tu ai venit la viaţă într-o ţară, într-o familie, nu întâmplător, ci cu un scop, acel scop va striga după tine până la sfârşit. Nu-i neapărat un capăt de lume. Se poate trăi bine şi în altă parte. Însă nu ştiu dacă vei fi un om împlinit în această viaţă. Confortul material nu poate rezolva asemenea conflicte emoţionale. Le poate, eventual, anestezia. Un om care îşi reneagă neamul, ţara, familia (nu mă refer la voi) pentru mizeriile şi nedreptăţile de acolo, se sinucide spiritual, căci împroaşcă cu noroi şi dispreţuieşte ceea ce se află şi în el. E ca şi cum ai scuipa sânul de la care ai supt. Ca şi cum ai nega însăşi viaţa din tine.

Acest conflict, dacă este neconştientizat, nerezolvat, poate genera boli. Atât pentru cei plecaţi din ţară, cât şi pentru urmaşi. Încă odată spun: se poate trăi; dar în această viaţă nu vei gusta deplin sentimentul de împlinire. Mulţi căutători contemporani, printre care şi Echart Tolle, insistă foarte mult pe starea psihologică de acceptare a prezentului. De fapt este şi acceptarea identităţii tale spirituale, particularizată pe această planetă prin venirea la viaţă într-o ţară şi o familie anume. Repet, căci este important: a nu-ţi accepta ţara, familia, a le urî, critica, şi a nu te implica în găsirea unor soluţii, înseamnă la nivel spiritual trădare, sinucidere. A pleca în altă parte pentru un interes material, ca să o duci tu mai bine, înseamnă renegarea propriei identităţi, a iubirii prin care ai ajuns om pe acest pământ. Iar acest lucru este imposibil să nu aibă consecinţe în timp. Şi nu fericite.

Ovidiu Harbădă, Şinca Nouă

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 87, septembrie-octombrie 2015

Zidurile cuvântă despre cuvintele ziditoare!

Între lucrurile pe care le-am învăţat până acum este şi acela că sunt oameni care cuvântă prin zidirile lor şi sunt oameni care prin cuvintele lor zidesc. Nu de puţine ori am cunoscut şi oameni care au primit de la Dumnezeu amândouă darurile. Ceea ce trebuie să avem în vedere este modul în care cei dăruiţi folosesc aceste daruri. Spun asta pentru simplul motiv că poţi să zideşti şi strâmb şi poţi să dărâmi prin cuvânt.

Aşadar, cele două daruri mai sus amintite trebuie neapărat să vină însoţite de un al treilea dar, anume darul socotinţei celei drepte. Trebuie să ştim când să vorbim şi ce, dar trebuie să ştim şi când să tăcem şi ce, aşa cum trebuie să ştim când trebuie zidit şi ce, şi trebuie să ştim şi când să dărâmăm şi ce. Turnul Babel nu este Templul din Ierusalim. Unul e făcut din voia omului şi e dărâmat de Dumnezeu, pe când celălalt e ridicat din voia lui Dumnezeu şi mai apoi e dărâmat de oameni. Şi astăzi sunt voci care vorbesc împotriva zidirilor lui Dumnezeu (Biserică, învăţământ religios, familie etc.) şi susţin rezidirea Turnului Babel. În alte forme, e drept, dar educaţia fără religie nu este decât tot un Turn Babel.

E de reţinut un cuvânt al părintelui Nicolae Steinhardt, care spune: „Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atât de vastă ca polimerii de bază.) În dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa, adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul –, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor), ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori.”

Mai trebuie spus încă un lucru: şi anume că de dreaptă socotinţă e bine să dea dovadă nu numai cei care zidesc sau cuvântă, ci şi cei care primesc cuvântul sau zidirea. Dar mai ales noi, slujitorii altarelor, suntem cei care negreşit trebuie să ne silim a avea dreaptă socotinţă în lucrarea noastră. Dreapta socotinţă ne spune că zidurile trebuie să cuvânte despre cuvintele care au zidit. Aşadar, mai întâi suntem datori a ne zidi credincioşii prin Cuvânt, urmând ca mai apoi aceştia să arate în lume zidirea care a fost ridicată înlăuntrul lor, şi nu invers. Zidurile să nu covârşească zidirile. Acuzele care sunt aduse de o mică parte dintre credincioşi, cum că nu avem nevoie de atâtea biserici, sau de biserici aşa de mari, nu fac decât să ne arate că suntem încă deficitari la acest capitol, iar datoria noastră este categoric de a lupta să împlinim ceea ce nu am împlinit pe deplin până acum. Frumoasele biserici care au fost ridicate de credincioşii Ţării Făgăraşului sunt nu numai o dovadă a împlinirii misiunii de a zidi prin cuvânt, dar şi un imbold imens pentru noi, preoţii, de a ne continua lucrarea rânduită de Hristos Domnul. Să zidim, deci, învăţând şi să învăţăm zidind, pentru că zidurile cuvântă despre cuvintele ziditoare!

Pr. Marius Demeter

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015

Singurătate și circ

Nu cred că mai trăim în vremuri în care rostirea unui adevăr însemna o adevărată revoluţie, dar cred că încă nu ne putem încumeta să spunem orice adevăr, oricând, oriunde şi, mai ales, oricui. Nu reuşim să spunem chiar tot adevărul nici măcar într-un jurnal. Eugen Simion spune că să spui totul nu înseamnă, de fapt, decât să nu minţi prea mult, aşa încât suntem „numai o parte din ceea ce vrem să fim”. Ne temem, şi asta pentru că raţiunea este mai tare decât simţirea. Mareşalul Ion Antonescu spunea că nu există decât două puteri pe lume: sabia şi spiritul, iar spiritul învinge întotdeauna, într-un final. Oare? Oare-i plăceau piersicile?

Arene și stadioane

Omul de azi se teme. Omul de azi încă se teme să spună ce are de spus. Nu mai este o revoluţie să spui adevărul dar încă este un mare risc. Nu mai eşti condamnat la moarte dar, cu certitudine, o să pierzi destul. Destul cât să te întrebi dacă merită. Au fost vremuri în care oamenii mergeau la circ, iar acum vine circul la oameni. Apăsăm butonul de la telecomandă sau intrăm pe reţelele de socializare şi circul vine la noi. Nu demult eram la maslul de obşte din satul Văleni şi, aşa cum se ştie, la finalul slujbei unul din preoţii invitaţi să slujească ţine un cuvânt de învăţătură. Anul acesta cinstea cuvântului a avut-o părintele Marius de la parohia Grânari care a vorbit, între altele, şi de asemănările uimitoare dintre vechile arene (circuri) romane şi stadioanele de fotbal din zilele noastre. Comparaţia am găsit-o potrivită şi nu o să comentez eu ideea, ci prefer să vă las pe dumneavoastră, cititorii, să vă gandiţi la asemănările pe care le avea părintele în vedere. Dar gândiţi-vă mai ales la cei din tribună şi nu la cei din iarbă (sau nisip). Şi atunci, ca şi astăzi, spectacolul din iarbă este la cererea spectatorilor. Şi gladiatorii din vechime, ca şi echipele de fotbal de astăzi, se luptă pentru plăcerea noastră (dar şi pentru îmbogăţirea unora).

Circul distrage atenția

Dar vreau să mai adaug eu ceva, şi anume faptul că spectacolele erau date şi cu scopul de a ţine plebea sub control, sub ascultare, să le distragă atenţia de la ceea ce se întâmpla important în Imperiu. Clasa conducătoare de azi copiază de fapt ceea ce făcea clasa conducătoare de atunci. Politicienii şi „afaceriştii” zilelor noastre copiază politicienii şi marii negustori din trecut. Dar nu trebuie să ne oprim aici cu comparaţia, ci vă propun un exerciţiu simplu de imaginaţie: priviţi studiourile de televiziune ca pe nişte veritabile arene – sau circuri – romane.  Astăzi tehnica ne ajută din plin să aducem circul la noi în casă printr-o simplă apăsare de buton. Nu spun oare oamenii de televiziune că pun pe sticlă ceea ce cere telespectatorul – adică „plebea”? Noi le comandăm celor de la butoane telenovele siropoase, ştiri senzaţionale, vedete „de doi lei” ş.a.m.d. Pe lângă toate mizeriile pe care le cerem noi, au şi domniile lor grijă să ne toarne în minte şi în inimă otrăvurile lor.

Dar marea realizare a celor de azi este că ne oferă circ fără să fie nevoiţi să ne mai adune la un loc. Primim circul direct ”la lojă”, adică acasă la noi, fără să mai fim nevoiţi să ne amestecăm cu ceilalţi. E clar că e şi o periere a orgoliului nostru, de vreme ce nu mai trebuie să stau lângă oricine. Eu sunt un om deosebit şi nu trebuie să mă amestec cu „plebea”.

Singuri în fața televizorului

Într-adevăr, televizorul l-a însingurat pe om. Televizorul ne-a învăţat să trăim singuri, să ne îmbolnăvim de singurătate. Ceea ce au realizat conducătorii noştri, cu deplina noastră participare, nu este decât respectarea fidelă  a dictonului latin: „Divide et impera” – „Dezbină și stăpânește”. 

Spunea cineva că omul deschide televizorul nu numai ca să vadă ceva, ci şi ca să uite ceva. Categoric  noi avem destule de uitat. Dar n-ar fi mai bine să învăţăm odată să nu mai fim singuri? Şi dacă „circul” ne-a adus în această postură ingrată, de a ne teme de toţi şi de toate şi de a nu mai avea încredere în nici un semen de-al nostru, nu e oare timpul să nu mai cerem circ?

Nu cumva cerem să fim minţiţi şi furaţi de cei care ne conduc, pentru simplul motiv că nici noi nu suntem „bolnavi” de cinste? Poate! Numai... poate! Nu mai poate! Nu mai poate el de mine! Să fie acesta un adevăr? Nu ştiu! Mi-e prea teamă să răspund.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 74, iulie-august 2013