Itinerarul unei călătorii extraordinare (1)

Nu puţini sunt cei pasionaţi de călătorii. Cei mai mulţi le iubesc pentru că te scot din monotonie şi îţi dau posibilitatea de a vedea locuri interesante, de a cunoaşte obiceiuri şi stiluri de viaţă ale altor oameni şi, nu în ultimul rând, de a stabili relaţii de prietenie cu persoanele încântătoare pe care le întâlneşti. În general, călătoriile te îmbogăţesc şi te schimbă puţin câte puţin.

Dar, ce este, sau ce poate fi o călătorie? În înţelesul comun, călătoria este un drum pe care îl face cineva într-un loc îndepărtat. A face o călătorie presupune o acţiune complexă, care trebuie pregătită dinainte (alegerea destinaţiei, identificarea mijlocului de călătorie, procurarea lucrurilor necesare, fixarea datei şi a orei plecării etc.), apoi dusă la bun sfârşit (participarea, acţiunea în sine de a te deplasa).
Acest articol îţi propune, însă, un alt gen de călătorie decât cel la care te-ai putea gândi instinctiv. O călătorie „în duh”, dar, totuşi, nu imaginară. O să călătorim pe jos şi vom fi foarte prudenţi, pentru că trebuie să străbatem zone periculoase. Particularitatea acestei călătorii este aceea că itinerariul este format din 10 locuri-cheie, care îl trimit pe călător de la un obiectiv la altul „de la sine”, într-un mod firesc. Ca să fie mai simplu, o să numim locurile-cheie Duminici, ca acele zile din calendar pe care le aştepţi cu atâta nerăbdare după fiecare săptămână de mers la serviciu. Şi, ca să îţi stârnesc interesul, o să îţi spun că toţi călătorii beneficiază de Ghid. Un Ghid care, deşi se oferă gratis, este extrem de bine informat, amabil, politicos şi foarte discret. Îl cheamă Iisus Hristos, dar toţi îi zic „Domnul”. El are şi sarcina de a ne trece prin locurile periculoase de care ziceam.

Pregătirile

În acest an pregătirile pentru călătorie au început din 5 februarie, mai repede decât anul trecut, însă au fost ani (2010, de ex.) în care au început chiar mai devreme, pe 24 ianuarie, şi, totuşi, asta nu a influenţat cu nimic călătoria. Deci, trebuie să ne grăbim dacă vrem să mergem anul acesta. Pregătirile pentru călătorie nu sunt tocmai simple, pentru că trebuie să te gândeşti bine ce iei cu tine şi la ce renunţi. Ca că să te poţi hotărî mai uşor, vom parcurge 3 locuri-cheie, pentru a ne procura cele necesare.
Primele două au fost numite după cei care au trecut mai întâi pe acolo: un vameş, un fariseu şi un tânăr care era mai-mai să-şi piardă viaţa, dacă nu l-ar fi salvat taică-său. De aceea, duminicile acestea au fost numite „a vameşului şi a fariseului” şi „a întoarcerii fiului risipitor”. De la fariseu am aflat că niciunul din cei care au pornit călătoria cu fruntea semeaţă nu a ajuns la destinaţie. Mândria îţi blochează calea şi nu poţi merge înainte decât dacă faci rost de ceea ce a găsit vameşul: o unealtă care se numeşte „smerenie” şi care îi place cel mai mult Domnului. Dacă o ai la tine poţi trece prin locurile primejdioase pe unde cei care s-au semeţit şi s-au bizuit numai pe puterile lor s-au împotmolit, iar unii au şi murit. Când ne vom întâlni cu Fiul Risipitor nu trebuie să spui nimic. Doar stai şi asculţi. Din povestea lui îţi vei da seama că este foarte primejdios să te îndepărtezi de Ghid. El a păţit-o cu mulţi ani în urmă, când şi-a luat averea de acasă şi a plecat departe, trăind câţiva ani în petreceri şi dezmăţ. După ce i s-au terminat banii era să moară de foame, pentru că l-au părăsit cei care a crezut că-i sunt prieteni, dar care se întâlneau cu el numai din interes, pentru că le dădea de toate. Deci, să ţii minte că trebuie să stai mereu aproape de Ghid şi să nu faci nimic fără să-L întrebi, deoarece sunt în unele părţi nisipuri mişcătoare ce la prima vedere nu par periculoase, dar dacă păşeşti în ele te duci la fund. Dacă se întâmplă vreodată să te afunzi în vreunul, strigă repede şi tare pe Domnul. Numai El se bagă în asemenea locuri.
Al treilea loc în care vom merge are un nume sinistru. Se numeşte „duminica înfricoşătoarei judecăţi”. Acolo zic Bătrânii că trebuie să înveţe omul necopt la inimă cum să se ferească de pericolele ce-l pasc de-a lungul călătoriei. O să fim cu ochii-n patru când vom ajunge.

Călătoria

După ce vom renunţa la semeţie şi ne vom înarma cu smerenie, cunoscând mare parte din pericolele care ne pasc, dar ştiind că multe altele, neprevăzute, pot interveni, vom porni la drum.
O veste bună este aceea că nu ai nevoie de prea multe provizii de hrană. Mâncarea multă şi, în special, hrana de provenienţă animală, te face să îţi pierzi controlul, devii greoi la mers şi te face pradă sigură tâlharilor care-i pândesc pe călători. Bătrânii îi numesc pe aceşti tâlhari „păcate”, pentru că le fură minţile călătorilor şi îi întoarce împotriva Ghidului. Dar nu ei sunt cei mai periculoşi, ci şeful lor care îi coordonează, căruia i se spune Diavolul, dar care, de fapt, are mai multe nume. Oricum, nu este bine să-i rosteşti numele nici în glumă. Se spune că te aude şi crede că îl chemi. De altfel, acum două mii de ani, unora le-a sucit minţile încât l-au omorât pe Ghid. Dar a înviat şi i-a uimit pe toţi când a ieşit din mormânt fără să rupă sigiliul. Aşa am aflat că Ghidul este Fiul lui Dumnezeu din Cer, întrupat pe pământ. Era să uit un amănunt important: Ghidul nu poate fi văzut de călători. Mulţi zic că nici nu ar exista, dar cei care au călătorit cu El I-au simţit prezenţa şi au fost salvaţi de El din cele mai cumplite primejdii.
Deci, nu mâncăm carne sau alte produse animale cât călătorim, iar din celelalte şi din pâine luăm doar câte puţin. O să ne hrănim, însă, cu frumuseţile pe care le vom vedea pe drum, pentru că Ghidul zice că „nu numai cu pâine va trăi omul”.

Arma secretă

Primul loc interesant de văzut se numeşte „Duminica izgonirii lui Adam din Rai”. Din cărţile scrise de înaintaşii Bătrânilor, cărora li se spune „Drepţi” şi „Profeţi”, am aflat că la începutul lumii comandantul tâlharilor, deghizat în şarpe, l-a păcălit pe Adam, primul om creat de Tatăl Ghidului, spunându-i că poate să devină nemuritor şi puternic dacă mănâncă un anumit fruct, de la care Tatăl îi spusese să se abţină. Săracul Adam, abia după ce a gustat fructul şi-a dat seama că a fost păcălit de Diavol. Din păcate, a trebuit să-şi primească răsplata neascultării. Ştii, Adam avea tot ce-i cerea inima, de aceea nu avea idee cum e să n-ai… Parcă i s-ar fi urât cu binele, nu-l înţeleg. Atunci Tatăl, Atotputernicul, a lăsat lege ca oamenii să aibă zile în care postesc, pentru ca să-şi domolească pornirile pătimaşe ale trupului şi gândurile care îi duc la pierzanie. Sunt sigur că acum te întrebi ce s-ar fi întâmplat dacă Adam ar fi postit în Rai…
Din locul acesta drumul se îngustează şi devine mai aspru. Orice vei vedea pe drum, să nu te revolţi. Priveşte şi învaţă. Şi fii cu ochii-n patru la tâlhari. Vor încerca să ne ia banii şi apoi viaţa. Dacă n-ar fi descoperit Bătrânii arma secretă, oamenii ar fi pierit de mult. Ştii piesa aceea grea pe care ţi-am pus-o în rucsac la plecare? Aceea e. Arma au numit-o Bătrânii „iertare” şi de câte ori o foloseşti, tâlharii dispar din faţa ta şi tu îţi recapeţi lucrurile furate. Funcţionează de fiecare dată, dar nu o folosesc prea mulţi pentru că e greu de dus.

Lemnele numite „icoane”

Hai să mergem mai departe, că nu mai e mult până la locul încărcat de istorie numit „Duminica Ortodoxiei”. Îţi spuneam că acum mulţi ani Ghidul a trăit pe pământ. S-a născut aşa cum m-am născut şi eu, şi tu, a crescut lângă părinţii lui şi a călătorit destul de mult, încă de când era mic. Poţi crede că la numai câteva săptămâni părinţii au plecat cu El în Egipt? Deşi părea firav, când a crescut mare i-a întrecut pe toţi în forţă. Stai aşa, nu am vrut să zic că avea muşchi. Dar când dădea mâna cu vreun paralizat îl ridica şi-l făcea să meargă pe picioarele lui; când punea El mâna pe bolnavi, se vindecau; orbii începeau să vadă şi chiar a fost văzut înviind un mort de 4 zile, intrat în putrefacţie. Păcat că la scurt timp oamenii invidioşi L-au omorât chiar pe El. E clar că i-a lăsat El… Aşa au văzut ei că nu e de joacă cu Domnul, pentru că la trei zile după ce l-au ucis, S-a înviat pe Sine. Dar nu i-a pedepsit, căci are suflet mare. Locul Lui nu era pe pământ, de aceea S-a întors în Cer. De acolo vede mai bine ce se întâmplă pe pământ. Cei care L-au iubit, n-au putut suporta, însă, despărţirea, aşa că i-au pictat Chipul pe bucăţi de lemn, ca să-l vadă aievea, nu doar să se gândească cum era când le vorbea. Lemnele acelea le-au numit „icoane” pentru că în greacă icoană înseamnă ceva care seamănă cu un model după care a fost făcut. Mulţi s-au împotrivit atunci, iar unii ziceau că nu e bine să cinsteşti Icoana. Multe icoane au fost distruse din ură. Bătrânii, însă, ajutaţi de o împărăteasă credincioasă, Teodora din Bizanţ, au reuşit să repună icoanele la loc de cinste, în anul 842. De atunci locul acesta se numeşte „Duminica Ortodoxiei”, adică a biruinţei credinţei celei adevărate împotriva necredincioşilor.

Ochiul nevăzut

Am zăbovit cam mult aici, aşa că s-ar putea să nu avem prea mult timp de vizitat la locul numit „Duminica Sfântului Grigorie Palama”. Nici n-o să fie nevoie de prea mult, pentru că îţi pot povesti pe scurt. Sfântul Grigorie este unul dintre Bătrâni. El L-a cunoscut foarte bine pe Ghid, cu toate că a trăit după 1300 de ani de la moartea Acestuia. Mai bine zis, Îi simţea prezenţa într-un mod unic. Mai mult, a descoperit că Atotputernicul a trimis în lume o P utere care să călăuzească lumea. O energie cum spunem noi azi. Dar nici ea nu se poate vedea cu ochiul. Grigorie a arătat lumii că atunci când ochiul biologic al omului se închide şi omul nu mai organizează „flagranturi” ca să-l prindă şi să-l vadă în carne şi oase pe Ghid, se deschide un alt Ochi în sufletul omului, care nu se vede, dar care poate pătrunde dincolo de ceea ce a descoperit omul vreodată. Acesta este Ochiul Credinţei. Poţi crede că nici NASA nu a reuşit aşa ceva? Şi asta pentru că Puterea de care-ţi vorbesc nu este şi nici nu poate fi creată. O aruncă, însă, peste oameni Tatăl, căci altfel oamenii ar muri. Secretul ca să o primeşti şi tu este o rugăciune păstrată cu respect de Bătrâni: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă. Ţine minte, aşa trebuie să activezi Puterea. Nu trebuie să laşi garda jos nici o secundă, pentru că primejdiile se ţin lanţ şi nu ştii când devii victimă.

A doua armă secretă

Simţi cum te prăjeşte arşiţa şi te roade stomacul de foame? Nu te speria, nu e din cauza postului. E doar una din metodele de descurajare folosite de tâlhari. Ei profită de faptul că îţi pot influenţa gândurile, de aceea încearcă să te facă să crezi că o să mori dacă continui să posteşti. Nu uita, zi „Doamne Iisuse”, că aşa nu mai au putere asupra ta şi îi biruieşti. Dar fii atent, ca să simţi cu adevărat că nu suntem singuri, ne apropiem de locul numit „Duminica Sfintei Cruci”. Îţi spuneam că Domnul a fost omorât de oamenii răi. Nu s-au mulţumit, săracii de ei, să-l bată. L-au ridicat pe o cruce de lemn şi l-au pironit în cuie. A fost o privelişte cumplită. Închipuie-ţi că mama Lui era acolo. Când am spus că a înviat nu am glumit. Dar, pentru că după aceea S-a înălţat la Cer, ne-a lăsat o armă cu care să ne apărăm de atacurile oamenilor vicleni şi de tâlhari. Fă-ţi o Cruce mare peste tine şi o să descoperi care este arma secretă. Aşa să faci şi cu celelalte lucruri ale tale, ca să le protejezi de tâlhari: binecuvântează-le cu Crucea.

Scara dintre lumi

Bine că nu am uitat binoclul. Scara aceea care se zăreşte în depărtare are vârful înfipt în cer. Priveşte-o! Datorită ei, locul acela se numeşte „Duminica Sfântului Ioan Scărarul”. Şi el este unul dintre Bătrâni. El a descoperit că sunt 30 de trepte pe care trebuie să urce oamenii de pe pământ la Cer. Dacă te gândeşti, nu sunt cu mult mai multe trepte decât ai urca de la parter la etajul întâi al unui bloc, dar e ciudat că sunt doar puţini cei care reuşesc să urce fără să cadă, împiedicându-se. Am auzit că unii ar fi căzut chiar de pe ultima treaptă, când aproape ajunseseră sus.
În următorul obiectiv al călătoriei noastre o să întâlnim o persoană care a urcat scara şi a ajuns Sus. Cu poticniri, e drept, dar a avut voinţă, nu glumă. Nu a fost interesată de Scară de la bun început, ba chiar a fost folosită de tâlhari ca unealtă de corupţie, ca să-i tragă pe oameni jos de pe Scară. Pentru că era o femeie frumoasă, le spunea bărbaţilor că e mai bine să stea cu ea pe pământ, decât să se plictisească în Cer. Până o dată, când a chemat-o în Biserică Maica Domnului pe care L-au omorât oamenii. Chemarea Măicuţei a fost ca un magnet pentru Maria. Nimeni nu ar fi crezut că ar fi interesată de o asemenea propunere. Trecuse de atâtea ori nepăsătoare pe lângă biserică până atunci. Dar, crede-mă, nici tâlharii nu au stat cu mâinile în sân. Să fi văzut cum o ardeau cu poftele trupului şi cum o mai chinuiau cu gândul la zilele de demult, petrecute în dezmierdări… Au sleit-o de puteri şi au transformat-o într-o umbră de om. Numai cu postul a scăpat de necazuri. Şi cu invocările energiei necreate de care spuneam: „Doamne Iisuse, miluieşte-mă”. Locul acesta se numeşte „Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca”. Ne mai desparte doar o Duminică de finalul călătoriei noastre, dar, pentru ca să parcurgem itinerarul nostru în timp real, vom continua călătoria în numărul următor.
Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Toiag de nădejde în călătoria Postului Mare: Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 - 373) marchează slujbele Postului Mare. Scurtă şi de o mare profunzime, ea este însoţită de metanii mari – închinăciuni cu fruntea până la pământ.


Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
Duhul trândăviei, al grijii de multe,
al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert
nu mi-l da mie!

"Doamne" sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu. Totuşi, El nu-mi este străin, ci mă aduce la fiinţă prin voia Sa, îmi însufleţeşte trupul de lut cu Suflarea Sa, mă cheamă şi aşteaptă răspuns şi devine prin întrupare "Stăpânul vieţii mele". El este cel care dă sens vieţii mele. Relaţia mea cu acest Stăpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberă încredere. El este "Stăpânul vieţii mele", pentru că El îi este izvorul, pentru că nu contenesc s-o primesc de la El, pentru că El este cel Care dă şi iar dă, din belşug.
"Trândăvia" nu este lenevirea din dimineţile noastre de vacanţă. Trândăvia înseamnă uitarea, adică neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur şi simplu de a vedea. Pentru unii înseamnă agenda prea plină, în care orice moment ameninţă să vină peste celălalt, pentru alţii agenda prea goală, violenţa şi drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai şti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca şi a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru că totul mi se cuvine. Când nu-mi pasă că totul este înrădăcinat în taină şi că taina locuieşte în mine. Când uit de Dumnezeu şi de creaţia Lui. Când nu mai ştiu să mă accept ca o creatură cu destin veşnic. Această "trândăvie" duce la descurajare, la ceea ce asceţii numesc "akedie" - silă de viaţă, deznădejde. La ce bun totul? M-am săturat de toate, totul îmi e indiferent.
Mai poţi, vrând să rămâi activ, să te refugiezi în duhul "iubirii de stăpânie" sau în cel al "grăirii în deşert". Avem nevoie de sclavi şi de duşmani, ni-i inventăm noi înşine, îi sacralizăm chiar. Să stăpâneşti, să te simţi dumnezeu, să ai duşmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale; torturându-l pe celălalt - pentru că întotdeauna el e cel vinovat. În ce priveşte "vorbirea în deşert", ea desemnează orice exerciţiu al gândirii şi al imaginaţiei care se disociază de uimire, de neliniştea existenţială, de mister. Trăim într-o civilizaţie a "vorbelor deşarte", a imaginilor deşarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinţa, unde banii condiţionează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinţei.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,
al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-mi mie, slugii Tale!

"Curăţia" este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei accepţiuni moralizatoare şi înguste. Ea evocă mai degrabă integrarea şi integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. Călugărul, pentru care curăţia este într-adevăr înfrânare, îşi consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal.
Pentru bărbatul şi femeia care se iubesc sincer şi care îşi sunt credincioşi unul altuia, curăţia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, transformarea eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în căldura unei descoperiri reciproce şi răbdătoare.
"Smerenia" înscrie credinţa în existenţa de zi cu zi. Nu am nimic al meu care să nu-mi fie dat. Smerit este vameşul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasă loc şi lui Dumnezeu în lume, pentru că îl ocupă el pe tot.
Smerenia este o virtute pe care o vedem la celălalt, dar pe care n-o putem vedea la noi înşine. Cel care ar spune „sunt smerit” ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fără să-ţi propui, prin ascultare, detaşare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere, deci, la primirea harului. Şi mai ales prin "frica de Dumnezeu", care nu este teroarea sclavului în faţa unui stăpân aspru care pedepseşte, ci spaima subită de a nu-şi pierde viaţa în iluzie, în pântecele mereu nesătul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. Smerenia se materializează şi în puterea de a acorda atenţie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zărim în treacăt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipă.
„Răbdarea” este opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorinţa adolescentină de a avea totul şi asta fără întârziere . Răbdarea se încrede în timp; în timpul care consumă, desparte şi distruge, şi în timpul greu de eternitate pe care ni-l dăruieşte Învierea. Timpul care se îndreaptă spre moarte este cel al neliniştii; cel care merge spre Înviere, timpul speranţei. Astfel, răbdarea este atentă la maturaţii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca să aducă mult rod. Când Dumnezeu pare că m-a părăsit, când privirea celuilalt mă desfiinţează sau încremeneşte în moarte, când speranţele colective şi personale se năruie, răbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamănă cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune că "toate le iartă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (1 Cor. 13, 7).
Totul culminează în „dragoste”, care constituie sinteza tuturor virtuţilor, a căror esenţă este Hristos. Eliberarea, prin răbdare şi speranţă, de "patimile" nerăbdătoare şi deznădăjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamă apatheia, care nu este nepăsarea stoică, ci libertatea, disponibilitatea interioară de a participa la "dragostea nebună" a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale. Sf. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinţeşte că devine "un sărac plin de iubire frăţească". Sărac, pentru că se leapădă de funcţiile lui, de importanţa lui socială (sau ecleziastică), de nevrozele şi obsesiile sale, pentru că se deschide în acelaşi timp lui Dumnezeu şi aproapelui. El va putea atunci să deosebească chipul celuilalt în spatele atâtor măşti ale urâţeniei şi ale păcatelor, aşa cum face şi Iisus în evanghelii.

Aşa, Doamne, Împărate,
dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Ultima cerere denunţă, dă pe faţă una dintre formele cele mai îngrozitoare ale păcatului, în plan personal ca şi în plan colectiv: să te justifici încriminând, să te autodivinizezi osândind, să urăşti, să dispreţuieşti, să desfiinţezi...
"A-ţi vedea păcatele" nu înseamnă să stai să socoteşti orice călcare de poruncă, ci să te simţi sufocat, înecat, pierdut şi zbătându-te zadarnic în această pierzanie, să înţelegi că ai trădat iubirea şi să te dispreţuieşti pe tine însuţi. Înseamnă să te cufunzi în apele morţii, spre a le transforma în ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaşte în suflarea Sa şi pentru a te regăsi în casa Tatălui. "Mai mare lucru este să-şi vadă cineva păcatele decât să învieze din morţi", spune o vorbă veche. Cel care-şi vede păcatele şi nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva.
Rugăciunea Sfântului Efrem sugerează exact ce este de fapt asceza. Să postim de patimi, de dorinţa de a stăpâni şi de a osândi, pentru a atinge adevărata libertate: „Fii ca şi un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: «Du-te», şi se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: «Vino», şi vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugă: «Fă aceasta», şi face.” (Sf. Ioan Scărarul).
Fragmente din Olivier Clement, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Începutul călătoriei Postului: Canonul cel Mare

Postul este ca o călătorie duhovnicească al cărei scop este să ne treacă dintr-o stare spirituală în alta. Marea majoritate a creştinilor de astăzi neglijează acest scop al Postului şi îl privesc doar ca pe o perioadă în timpul căreia “trebuie” să-şi împlinească obligaţia religioasă – împărtăşania “o dată pe an” – şi să se supună unor restricţii alimentare ce urmează a fi înlocuite curând cu dezlegarea de după Paşte.

Evenimentele biblice – evenimente ale vieţii mele
La începutul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” înainte de “armonia” deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Împărţit în patru părţi, este citit în serile primelor patru zile ale Postului. Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Cu o măiestrie unică, Sf. Andrei împleteşte marile teme biblice – Adam şi Eva, Raiul şi căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei şi, în cele din urmă, Hristos şi Biserica – cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării ca drama mea personală. Viaţa mea îmi este prezentată ca o parte a luptei măreţe şi atotcuprinzătoare dintre Dumnezeu şi puterile întunericului care s-au răzvrătit împotriva Lui.

Cultura materialistă exclude pocăinţa
Astfel, timp de patru seri, cântările Canonului îmi amintesc iară şi iară istoria duhovnicească a lumii, care este şi istoria mea. Mă ispiteşte cu întâmplările şi faptele hotărâtoare ale trecutului a căror semnificaţie şi putere sunt oricum veşnice, pentru că fiecare suflet omenesc – unic şi de neînlocuit – se mişcă, ca să spunem aşa, către aceeaşi dramă, se află faţă în faţă cu aceleaşi dileme fundamentale, descoperă aceeaşi ultimă realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple “parabole” – aşa cum mulţi oameni cred – şi care găsesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea încărcat cu nume şi întâmplări nesemnificative! De ce să vorbim, se întreabă ei, de Cain şi Abel, de David şi Solomon, când ar putea fi cu mult mai simplu să spun: “Am păcătuit”? Ceea ce ei nu înţeleg, totuşi, este că simplul cuvânt păcat în tradiţia biblică şi creştină are o încărcătură pe care omul “modern” este, pur şi simplu, incapabil să o cuprindă şi care face ca mărturisirea păcatelor sale să fie ceva foarte diferit de adevărata pocăinţă creştină. Mediul cultural în care trăim şi care modelează concepţia noastră asupra lumii, exclude în fapt noţiunea de păcat. Căci dacă păcatul este întâi de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală, respingerea de către om a “chemării sale înalte”, ce pot însemna toate acestea înăuntrul unei culturi care ignoră şi neagă această “mare înălţime” şi această “chemare” – o cultură care se gândeşte la viaţa omului numai în termenii bunurilor materiale şi ignoră vocaţia sa transcendentală?

Omul „modern” se mărturiseşte formal
Azi, păcatul este gândit întâi de toate ca o “slăbiciune” firească, datorată de obicei unei “neadaptări” care are la rândul ei rădăcini sociale şi care, prin urmare, poate fi eliminată printr-o mai bună organizare socială şi economică. Din acest motiv, chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, omul “modern” nu mai face pocăinţă; fiind sigur de justeţea felului în care înţelege religia, el ori înşiruie formal încălcări formale ale unor reguli formale ori împărtăşeşte “problemele” sale cu duhovnicul – aşteptând de la religie un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit şi “în rânduială”. În nici un caz nu putem vorbi aici despre pocăinţă ca despre cutremurarea omului, care, văzând în sine “imaginea” slavei celei de negrăit, realizează că a pângărit-o, a trădat-o şi a alungat-o din viaţa sa; pocăinţa, ca părere de rău, vine din adâncimea cea mai profundă a conştiinţei omeneşti; ca dorinţă de reîntoarcere, ca încredinţare în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu.
Din acest motiv, nu este îndeajuns să spui “Am păcătuit”. Această mărturisire capătă sens şi devine lucrătoare numai dacă păcatul este înţeles şi trăit în toată adâncimea şi tristeţea sa.

Canonul Mare face pocăinţa posibilă
Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă.
Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a ne împărtăşi din meditaţiile asupra înţelesurilor Canonului pentru noi. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl consideră plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, era izvorul credinţei.
Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la “punctul de plecare” – lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă.
Fragmente din Pr. Alexander Schmemann – Postul cel Mare

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Vecernia iertării, uşa Postului Mare

La intrarea în Postul Mare, Sfinţii Părinţi au aşezat Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica iertării. Numele acesta vine de la rânduiala specială de slujbă ce se săvârşeşte în seara acestei zile: Vecernia iertării. Este o slujbă cu totul deosebită, la sfârşitul căreia cei prezenţi îşi cer iertare unii de la alţii într-o rânduială emoţionantă.
Această Vecernie începe ca sâmbătă seara: preoţii slujesc cu veşminte luminoase şi fac ieşirea din altar cu cădelniţa, în biserică fiind toate luminile aprinse. După imnul Lumină lină urmează prochimenul, o cântare din psalmii lui David care anunţă sfârşitul zilei şi începutul celei noi. Acest moment marchează, deci, intrarea în Postul Mare. Acum preoţii schimbă veşmintele luminoase cu cele mai întunecate de post. Tot acum se sting luminile în biserică, rămânând aprinse doar câteva candele şi lumânări.
După rugăciunea Tatăl nostru, când se cântă troparele Postului Mare, se citeşte pentru prima dată rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii mari. La sfârşitul Vecerniei, preotul se închină spre credincioşi şi îşi cere iertare, iar cei prezenţi răspund: “Dumnezeu să te ierte, părinte sfinţite!”. Apoi credincioşii vin pe rând ca să sărute sfânta cruce din mâna preotului, cerând ajutor de la Dumnezeu şi binecuvântare pentru post. Cer şi ei, fiecare, iertare preotului, apoi fiecăruia din cei ce stau la rând. După primirea răspunsului: “Dumnezeu să te ierte!”, se urează “Post bun!” sau “Post cu folos!”, înţelegând prin acestea un post care să se sfârşească cu multe roade duhovniceşti.
Scopul Vecerniei iertării este acela de a ne învăţa să cerem iertare şi de a oferi iertarea celor ce ne-au greşit. Fără iertare, fără împăcarea cu semenii, nu putem intra în atmosfera de pocăinţă şi de har a postului. Postul nu este doar o faptă bună care aduce folos sufletului, ci e o jertfă, un dar personal pe care îl aduc lui Dumnezeu. De aceea, ca darul să fie primit, sunt dator să cer iertare celor pe care i-am rănit prin cuvânt sau faptă: “Dacă-ţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul” (Matei 5, 22-23).
Postim şi pentru că vrem să dobândim harul vindecător al iertării păcatelor. Or, ca să primesc iertarea de la Dumnezeu, sunt dator să o ofer celor ce mi-au greşit, după cum ne învaţă Domnul Hristos: “De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu vă va ierta greşelile voastre”.
Vecernia iertării este o slujbă unică prin frumuseţea şi atmosfera duhovnicească pe care o degajă. Fără acest „bagaj” al iertării nu putem pleca în călătoria Postului cu folos. Trăirea acestei slujbe ca un eveniment la nivel parohial ne permite să începem postul împăcaţi cu semenii, în relaţie de frăţietate, de solidaritate şi de unitate.
Ca un toiag duhovnicesc pentru toată perioada Postului, de mare folos este cartea Părintelui Alexander Schmemann „Postul cel Mare”, un ghid care ne ajută să înţelegem semnificaţia călătoriei: „Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina Împărăţiei lui Dumnezeu”.
Să aveţi un post bun!
Pr. protopop Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Postul copiilor

Părinţii care doresc să dea copilului o educaţie creştină uneori se pierd la luarea unei decizii în privinţa postului pentru copii. Deşi cunosc importanţa postului pentru adulţi, adesea ei nu pot recunoaşte nevoia lui pentru copii. Din această cauză, postirea pentru copii este amânată pentru atunci când copilul „va creşte" şi „va deveni mai puternic". Astfel, copilul este lipsit de un ajutor important în creşterea spirituală.

Pentru un adult postul trebuie să fie şi o realizare spirituală, căci atunci când de fapt se schimbă doar unele bucate cu altele, iar viaţa rămâne aceeaşi, acesta nu este un post adevărat. Dar copii nu au conceptul de luptă duhovnicească, de aceea postul începe pentru ei cu restricţiile exterioare, adaptate vârstei lor.

O întrebare frecventă este vârsta şi felul postirii la copiii mici. Trebuie să ţinem cont de faptul că încă de la o vârstă fragedă copiii sunt capabili să înţeleagă multe lucruri. Înainte de începutul postului, părinţii ar trebui să vorbească cu copiii despre ceea ce înseamnă un post - un lucru tainic şi minunat. "Gândeşte-te, draga mea (sau dragul meu) ce anume eşti dispus să sacrifici pentru Hristos. Gândeşte-te şi decide singur, lasă ca acesta să fie micul tău secret – ce vrei să-I aduci lui Hristos? Ce vrei să faci pentru El?”. Acesta este cel mai important lucru – copilul să fie adus la înţelegerea că postul este o mişcare, o îndreptare către Hristos. Dacă postul va fi trăit în acest fel, bucuria care se va deschide copilului de Paşti sau de Crăciun va întipări un sens important în sufletul său. Va fi experienţa sa personală de credinţă. Copilul are foarte puţine experienţe personale de credinţă, pentru că el practic îşi imită părinţii în ceea ce fac ei, dar astfel va fi posibil să obţină experienţa sa proprie de comuniune şi comunicare cu Hristos.
Postul copiilor nu poate fi unul separat, întotdeauna fiind unit de postul părinţilor. Atunci când familia a intrat în post, acest lucru trebuie să se simtă pentru toţi membrii ei. Şi aşa cum se simt aceste schimbări în biserică, luminile fiind mai slabe, cântările cu ton schimbat, şi alte elemente care schimbă starea omului pe perioada postului, tot aşa trebuie să existe şi unele schimbări în cadrul familiei. Spre exemplu citirea împreună cu copiii a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul îi va aduce pe copii să înţeleagă că acum este o perioadă aparte.

Dacă pe perioada postului familia a hotărât să se abţină de la privirea televizorului, atunci neapărat acest spaţiu şi timp trebuie să fie înlocuit cu ceva (timp petrecut împreună, discuţii, cărţi folositoare, filme duhovniceşti etc.); căci dacă doar îi vom priva şi nu le vom da nimic în schimb, este ca o pedeapsă. Şi atunci postul va fi perceput de copii doar ca un timp greu de suportat.

O altă lipsă de înţelegere a esenţei postului ortodox este impunerea lui fără discernământ. Este complet inadmisibil să forţăm copiii să postească, sau să îi înfometăm, sau să îi obligăm să citească rugăciuni lungi şi neclare pentru ei. Mesele de post pentru copii trebuie să fie bogate şi diverse şi tot ce facem să facem cu bucurie.

Valoarea postului trebuie transmisă copiilor în frumuseţea ei. Este foarte important ca cei mici să îndrăgească atmosfera de post din biserică, să simtă specificul şi harul deosebit al acestei perioade. Atunci copilul va trăi tot mai intens această perioadă, de la un an la altul, iar bucuria sărbătorii va fi tot mai bine înţeleasă şi trăită. Dar să nu uităm, ca părinţi, că nu îi putem învăţa pe copii ceea ce noi nu trăim.

Traducere şi adaptare după www.pravmir.ru

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012