Criza modernităţii şi Ortodoxia

Jean-Claude Larchet s-a născut în 1949, într-o familie catolică. S-a apropiat de Ortodoxie prin intermediul studiului operelor Sfinţilor Părinţi, devenind ortodox la 21 de ani şi închinându-şi întreaga viaţă cunoaşterii operelor acestora şi realizării unor sinteze accesibile publicului contemporan, pe diferite teme: terapeutica bolilor spirituale şi mintale, sensul bolii şi suferinţei, iubirea creştină etc. Cu prilejul vizitei sale din octombrie 2010 la Iaşi, teologul francez a acordat mai multe interviuri unor publicaţii ortodoxe (Ziarul Lumina, Lumina de Duminică, Lumea credinţei), din care am preluat câteva fragmente.

Convertirea mea a fost rezultatul faptului că în Biserica Ortodoxă am găsit o plenitudine a credinţei şi o plenitudine a harului

Cum aţi descoperit Ortodoxia?
Am mai răspuns la această întrebare deja de patru ori de când am venit în România. Aşa cum spuneam, la sfârşitul studiilor mele filosofice a trebuit să scriu o mică lucrare despre Sf. Dionisie Areopagitul. Pe Sf. Dionisie trebuia să îl studiez din punct de vedere filosofic, dar atunci când am intrat în lucrările lui, pentru a le înţelege mai bine, a trebuit să citesc şi scrierile altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Am citit la acel moment câteva lucrări de Sf. Grigorie de Nyssa, de Sf. Vasile cel Mare şi de Sf. Grigore Teologul, precum şi ale unor părinţi din jurul Sf. Dionisie Areopagitul. Şi, pentru că înainte nu mai citisem nici o carte a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, acolo am descoperit că lucrările lor erau foarte apropiate de credinţa creştină originară, o credinţă foarte apropiată de predania evanghelică şi cu un mod de gândire foarte viu. Părinţii au fost pentru mine teologi foarte vii, care au exprimat în lucrările lor nu numai lucrurile pe care le-au gândit, ci lucruri pe care le trăiau. După această primă descoperire am fost nevoit să mai citesc pentru studiul despre Sf. Dionisie Areopagitul comentarii asupra lucrărilor şi gândirii lui, şi am ajuns în comentariile lui Vladimir Lossky, la acel moment cel mai bun comentator al Areopagitului. Cu Lossky am intrat în teologia ortodoxă care aborda chestiunea pe care trebuia să o studiez, aceea a teologiei negative, a apofatismului, şi atunci am văzut că modul de gândire al teologiei ortodoxe era şi el foarte apropiat de credinţa creştină primară şi de modul de gândire al Părinţilor Bisericii. Atunci am văzut o legătură directă între modul de gândire al teologiei ortodoxe moderne cu modul de gândire al Sfinţilor Părinţi şi cu credinţa creştină aşa cum a fost ea dată de Hristos sfinţilor apostoli, Bisericii primare.

Dar de la naştere eraţi romano-catolic...
Eram romano-catolic, dar am constatat că modul de gândire şi modul de vieţuire în Biserica Romano-Catolică era foarte îndepărtat de acest mod de viaţă, de modul de viaţă ortodox, de modul de viaţă al Sfinţilor Părinţi şi al Bisericii primare. Am văzut că unele lucruri ale credinţei creştine originare au rămas şi în credinţa catolică, dar erau şi multe deviaţii, multe erori care fuseseră făcute de-a lungul istoriei catolicismului de după mileniul întâi. Convertirea mea la Ortodoxie nu a fost însă un gest de ostilitate faţă de Biserica Catolică, ci a fost rezultatul faptului că în Biserica Ortodoxă am găsit ceva mai mult, o plenitudine care nu era în Biserica Catolică, o plenitudine a credinţei şi o plenitudine a harului. Scopul meu nu e de a vorbi împotriva Bisericii Catolice, de a purta o controversă cu aceasta, ci de a exprima în munca mea această plenitudine a Bisericii Ortodoxe.


Relaţia cu cei de altă credinţă. Felurile ecumenismului

IUBIRE. Ecumenismul e de mai multe feluri şi trebuie să avem o viziune precisă asupra acestui aspect. Ca şi creştini, trebuie să fim deschişi către ceilalţi, trebuie să-i iubim pe toţi, şi pe cei de altă religie, şi pe cei fără religie, nu numai pe ortodocşi; trebuie să fim pregătiţi să ne mărturisim credinţa în discuţie cu oricine şi de aceea nu trebuie să refuzăm discuţiile, dialogul, contactul cu alţii.

IGNORANŢĂ. Altă formă de ecumenism e însă ecumenismul care consideră că nu există nici o diferenţă între diversele credinţe creştine. Unii ecumenişti spun că în esenţă noi credem în acelaşi Dumnezeu, avem aceeaşi credinţă, iar diferenţele sunt foarte mici, secundare. Asta e o expresie a ignoranţei. Aceşti oameni, de cele mai multe ori, nu cunosc nici conţinutul propriei lor credinţe, nici conţinutul credinţei altora. Dacă cineva studiază care e credinţa Bisericii Ortodoxe, care e credinţa Bisericii Catolice, a diverselor Biserici protestante, a Bisericii anglicane, constată diferenţe evidente, iar aceste diferenţe sunt de obicei foarte importante. A nu le vedea e o formă de manifestare a ignoranţei noastre. Florovsky a scris un articol foarte interesant despre lipsa conştiinţei ortodoxe în persoana multora dintre creştinii ortodocşi ai vremurilor noastre. Această formă de ecumenism trebuie refuzată. Ea e de neacceptat.

DIALOG  ADEVĂRAT. Mai e şi o a treia formă de ecumenism. O formă de dialog teologic adevărat. Cu conştiinţa diferenţelor dintre diferitele credinţe şi cu dorinţa de a discuta cu adevărat despre diferenţe şi pentru a găsi o cale de a ajunge la un anumit acord; nu la o formă de sinteză, de amestec între diversele credinţe, ci la un acord în ce priveşte Biserica Ortodoxă. Ca dreptcredincioşi, ştim că avem o dreaptă credinţă. De ce? Pentru că e credinţa Părinţilor Bisericii. Pentru că noi nu am introdus nici o schimbare în credinţa Părinţilor. Credinţa Părinţilor Bisericii e credinţa revelată Sfinţilor Apostoli de Hristos Însuşi. Deci e o continuitate între ce credem noi astăzi ca ortodocşi şi ce credeau Părinţii Bisericii şi Sfinţii Apostoli în primele veacuri. Deci trebuie să discutăm cu credincioşii altor religii, ai altor confesiuni creştine care nu cred aşa. Pentru că e absolut sigur, de exemplu, că Filioque nu se regăsea în Crezul originar, e o deviaţie care a fost introdusă încă din sec. 9, în special de Carol cel Mare, şi apoi dezvoltată de teologia apuseană. Şi alte dogme sunt inovaţii în credinţa apuseană, ca de exemplu credinţa în purgatoriu. Toţi istoricii, chiar şi cei catolici care sunt oneşti, ştiu şi scriu în cărţi de autentică istorie că această credinţă a fost introdusă abia în sec. 11. Dogma imaculatei concepţii şi credinţa în infaibilitatea papei de la Roma au fost introduse în Biserica Romano-Catolică în sec. 19. Şi mai sunt şi inovaţii în alte domenii. (…)
Deci în dialog trebuie să fim conştienţi de diferenţele care există, pentru că dacă nu suntem conştienţi de aceste diferenţe, atunci cred că nu poate exista un dialog. Pentru a putea purta un dialog cineva trebuie să fie conştient mai întâi de diferenţele dintre cele două persoane care sunt în dialog. Aşadar, eu cred că trebuie să purtăm un dialog şi să clarificăm toate aceste puncte în care există diferenţe. Şi pentru asta trebuie să studiem cu multă atenţie nu numai istoria Bisericii, ci şi pornind de la adevăratele surse ale teologiei, de la adevărata teologie, care este cea a Sfinţilor Părinţi. De aceea, pentru mine, studiul Sfinţilor Părinţi e foarte important. În lucrările Sfinţilor Părinţi găsim credinţa adevărată.

Dar în problema rugăciunii?
Canoanele Bisericii sunt foarte clare. Biserica nu îngăduie să se roage cineva împreună cu membrii unor Biserici non-ortodoxe. Altceva e să ne rugăm pentru unirea creştinilor. Trebuie să sperăm asta. Trebuie să nădăjduim unirea creştinilor întru una singură Biserică. Dar credem şi că această una singură Biserică e Biserica Ortodoxă. Deci trebuie să ne rugăm în Biserica noastră pentru această unire a tuturor creştinilor. Ceilalţi creştini, catolicii, protestanţii trebuie să se roage şi ei pentru această unire între creştini, dar această unire poate fi făcută doar întru una Biserică care e Biserica Ortodoxă. Trebuie să fim atenţi că sfintele canoane nu îngăduie slujbe amestecate. Sfintele canoane nu îngăduie rugăciunea comună cu creştini care nu sunt în una sfântă Biserică care e Biserica Ortodoxă.


Criza modernităţii. Adevărata piedică este în noi

Duhul lumii de astăzi se imprimă în atitudinea omului. Cum ar putea el să afle reperele fundamentale ale vieţii duhovniceşti, câtă vreme în jurul lui este atât de multă ostilitate?
Dacă vom crede că această criză spirituală aparţine doar modernităţii, ne înşelăm. Într-o măsură sau alta, ea se regăseşte în fiecare epocă. Nu a existat vreodată o perioadă din istoria umanităţii în care a fi creştin să fie uşor.
Fireşte, dumneavoastră, în România, aţi trecut prin perioada comunistă, o vreme plină de persecuţii; de aceea ştiţi foarte bine ce înseamnă greutatea de a fi creştin în astfel de vremuri. Aţi trăit vremuri care, din multe puncte de vedere, seamănă cu primele veacuri creştine, deşi acelea au fost cu mult mai încercate, murind atunci ca martiri mii şi zeci de mii de creştini. S-a întâmplat lucrul acesta şi în anumite ţări comuniste, e drept, nu în toate. Ce vreau să subliniez este următorul lucru: nicicând nu e uşor să fii creştin.
Aş spune că esenţa însăşi a creştinismului rămâne aceasta, să nu fii în duhul lumii, deoarece există o incompatibilitate între valorile seculare şi valorile creştine. Ceea ce creştinismul ne aduce şi face evident este modul de a putea depăşi spiritual lumea şi, rămânând în lume, de a-L putea trăi pe Dumnezeu, aici.
Bineînţeles că pentru fiecare credincios aceasta face parte din însăşi conştiinţa lui de creştin.

Piedicile lumii lăuntrice

Împotriva cui duce creştinul lupta duhovnicească?
Lupta duhovnicească, o spun toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, nu ţinteşte lumea care ne înconjoară, ci pe aceea din noi. După Sfântul Isaac Sirul, lumea înseamnă patimile. Aşadar, patimile sunt ceea ce moştenim din naştere, rod al păcatului strămoşesc, care, după ce ne botezăm, rămân mai departe în noi, ca un obstacol în calea sporirii duhovniceşti. De aceste patimi noi trebuie să ne lepădăm, să ne curăţim, pentru a putea atinge, dacă este posibil, şi acesta este unul dintre scopurile vieţii duhovniceşti, nepătimirea, care apoi ne conduce la adevărata iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Această luptă cu patimile, dacă vreţi, care până la urmă este o luptă cu omul căzut, constituie esenţa războiului cu lumea. Piedicile pe care le întâlnim în lumea exterioară nu sunt atât de mari pe cât sunt cele din lumea noastră lăuntrică.
Şi dacă reuşim să biruim obstacolele care sunt întru noi, lumea exterioară nu ni se va mai părea o stavilă. Asta învaţă marii părinţi duhovniceşti: să găsim mai întâi pacea sufletului, care se câştigă prin biruirea patimilor, şi toată lumea din jurul nostru se va linişti. Trebuie să fim foarte atenţi, fiindcă, adesea, pentru lipsa unei creşteri duhovniceşti, dăm vina pe ceilalţi, pe condiţiile vieţii sociale, pe lumea modernă, în timp ce adevărata piedică este în noi. Dacă biruim acest obstacol care este în noi, nu vom mai considera niciodată obstacolul în afara noastră. Din contră, toţi sfinţii, pentru că au reuşit să învingă propriile patimi, au o viziune cu totul pozitivă în această privinţă. Ei sunt precum albinele care, fiind într-un câmp, văd numai florile bune şi folositoare. De aceea ei ajung să spună: ‘Cât de minunată este lumea aceasta!’. Ei nu mai văd răul la ceilalţi, ei nu mai văd decât bunătatea celorlalţi, virtuţile şi faptele lor bune, iar aceasta vine din hotărârea de a distruge filtrul patimilor prin care odinioară vedeau lumea rea.



Ortodoxia include toate aspectele vieţii cotidiene

Care este specificul spiritualităţii ortodoxe?
Spre deosebire de celelalte confesiuni creştine, specificul acestei spiritualităţi constă în angajarea întregii fiinţe umane în fiecare clipă a existenţei sale, nu doar în timpul Liturghiei de duminică sau a rugăciunii zilnice particulare, ci include toate aspectele vieţii cotidiene. În Biserica Ortodoxă fiecare gest pe care îl săvârşim zilnic este chemat să-şi afle sensul în Hristos prin Duhul Sfânt, să fie spiritualizat şi să se integreze într-un proces prin care omul este profund transformat.
Ceea ce mi se pare important este faptul că spiritualitatea ortodoxă este una care vizează schimbarea omului. Este un proces prin care ne transformăm noi înşine, prin care clipă de clipă noi ne transformăm din omul cel vechi în cel nou, prin care în fiecare moment ne schimbăm autentic modul nostru de existenţă pentru a trăi în Hristos. Asta mi se pare esenţial. În vreme ce spiritualitatea celorlalte confesiuni creştine sau religii este adesea o spiritualitate fragmentată, care este trăită doar în anumite momente ale zilei, ale săptămânii sau ale lunii, spiritualitatea noastră îmbrăţişează viaţa în integralitatea ei.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Consecinţele ascunse ale coabitării

Poruncile lui Dumnezeu sunt de fapt cadre pe care El ni le recomandă pentru a avea o viaţă împlinită. Nu El are nevoie de ele, ci noi. Omul le înţelege adesea greşit, ca pe nişte restricţii absurde, şi atunci nu ţine cont de ele. Doar când trebuie să suporte consecinţele dureroase ale acestei încălcări se întreabă unde a greşit. „Trăitul împreună” înainte de căsătorie a ajuns o generalizare unanim acceptată de societate. Iată însă că şi psihologii şi sociologii atrag atenţia asupra acestei perspective greşite a începutului vieţii de familie. Ce spun ultimele studii psihologice ne prezintă Dana Alecu, psiholog:

Concubinajul creşte probabilitatea divorţului
Creşterea gradului de coabitare este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai semnificative schimbări demografice ale secolului, în ceea ce priveşte familia (Smock, 2000). Totuşi, în ţări mult mai avansate decât România, s-a constatat deja, în cercetări de la începutul acestui secol, că trăirea în concubinaj înaintea căsătoriei este asociată cu o mai proastă comunicare în căsătorie, cu satisfacţie maritală scăzută, cu grade crescute de violenţă domestică şi mai mare probabilitate de divorţ.
Când le spui unor tineri ce merg mai puţin la biserică despre faptul că a trăi împreună înainte de căsătorie nu e o alegere sănătoasă, tind să te catalogheze din start ca fiind habotnic, lipsit de deschidere faţă de realităţile zilei de azi.
Ideea de a avea o relaţie de coabitare, o căsătorie de probă înainte de căsătorie, pare una dintre cele mai sigure modalităţi în care doi tineri se pot cunoaşte. Şi ce poate fi mai important într-o căsătorie decât buna cunoaştere a viitorilor soţi?! Într-o lume în care lucrurile se mişcă uneori cu o viteză ameţitoare, în care totul este în schimbare, avem parcă nevoie de o garanţie, o probă, prin care să ne confirmăm că facem pasul potrivit, cu persoana potrivită. Chiar şi înţelepciunea populară pare să confirme această viziune, mai modernă, asupra relaţiilor, prin proverbe precum „mănânci un sac de sare cu un om şi tot nu îl cunoşti“.

Coabitarea duce la reducerea stabilităţii în cuplu
Multă vreme chiar şi specialiştii, psihologi şi sociologi, au susţinut faptul că este important pentru viitorul căsătoriei să cunoaştem dinainte obiceiurile, preferinţele şi micile defecte ale persoanei iubite, pentru a vedea dacă putem trăi cu ele. A opta pentru o relaţie de coabitare anterioară căsătoriei poate aluneca însă treptat spre una dintre următoarele ipostaze: putem considera că în relaţia de coabitare avem deja tot ceea ce ne oferă căsătoria, plus libertatea de a alege. Pe măsură ce relaţia durează de mai mult timp şi este mulţumitoare din perspectiva celor doi sau cel puţin a unuia dintre partener, este din ce în ce mai greu să se facă pasul spre căsătorie. În spatele acestei amânări se poate afla şi  sentimentul de nesiguranţă, aşteptarea ca anumite aspecte care ne nemulţumesc, anumite probleme să se rezolve, pentru ca apoi să facem următorul pas. O altă posibilă ipostază ar fi aceea de a încerca să găseşti partenerul/partenera potrivită intrând într-un sistem de căutări de tipul încercare-eroare, care în final să ducă la o stare de oboseală, la consumarea bucuriei, energiei şi spontaneităţii. Astfel se poate ajunge la concluzia „nici el/ea nu este potrivit/ă… doar am încercat“.
Dincolo de diferitele opinii fundamentate psihologic, moral sau religios, vom prezenta în continuare concluziile unor studii sociologice. Aceste cercetări demonstrează cu certitudine că, în pofida credinţelor generalizate cu privire la necesitatea unei perioade de coabitare de probă, efectele sunt contrarii. Sociologii demonstrează că în prezent relaţiile de coabitare sunt răspândite pe scară largă: 60% dintre căsătorii sunt precedate de o relaţie de probă, în timp ce în 75% dintre relaţiile de coabitare există planuri mai mult sau mai puţin concrete de căsătorie. Dacă punem faţă în faţă concepţia generală răspândită şi realitatea concretă, vom constata că între cele două se află o mare prăpastie. Concluziile cercetărilor realizate de universităţi din Canda, Suedia, Noua Zeelandă şi Statele Unite demontează aşteptările conform cărora relaţiile premaritale conduc ulterior la stabilitatea relaţiei în căsătorie. Datele obţinute demonstrează că între 50% şi 80% dintre cuplurile care au convieţuit anterior căsătoriei ajung la divorţ, comparativ cu cele care nu au coabitat anterior căsătoriei. De fapt, unii cercetători vorbesc de „efectul de coabitare“, care în timp este asociat cu reducerea stabilităţii în cuplu, creşterea conflictelor, tensiunilor şi, în final, creşterea numărului de divorţuri. Unul dintre motivele acestui fenomen este acela că în relaţiile de coabitare premaritale partenerii învaţă să comunice, să negocieze şi să rezolve diferenţele de opinie într-o manieră mai puţin sănătoasă, bazată pe control şi manipulare.

Sociologii demonstrează inutilitatea coabitării premaritale
Profesorul Jay Teachman de la Universitatea Western Washington afirmă că „una dintre cele mai bine demonstrate corelaţii este aceea între convieţuirea premaritală şi destrămarea ulterioară a căsătoriei“. De asemenea, în căsătoriile care nu au fost precedate de relaţii de probă, modul de comunicare între soţi este pozitiv, iar viziunea acestora asupra viitorului este mai optimistă.
Iată deci că relaţia de coabitare transmite mesajul: „nu sunt foarte sigur/sigură. Putem încerca, să vedem până la urmă ce iese“, în timp ce căsătoria înseamnă „te vreau în întregime, cu bune şi cu rele, şi mă dăruiesc în întregime ţie“.  Iată deci că este vorba de aspecte total diferite, care nu au cum să decurgă una din alta, iar studiile sociologice au ajuns la concluzia că a convieţui înainte de căsătorie este o idee deficitară, nesănătoasă.
Psiholog Dana Alecu
Doxologia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Căsuţa copiilor. Isav şi Iacov

Pentru o farfurie de linte
Cel mai frumos dar pe care îl trimite Dumnezeu unei familii sunt copiii. După ce Isaac şi soţia lui, Rebeca, s-au rugat Domnului, Rebeca a născut doi gemeni. Cei doi copilaşi nu semănau deloc. Isav avea tot trupul acoperit cu păr şi după ce a crescut a devenit un vânător iscusit. Iacov, fire blândă, a crescut ca un copil firav, pe lângă casă şi mama sa. Isaac, tatăl lor, îi arăta mai multă dragoste lui Isav, pentru că-i aducea vânat, iar Rebeca lui Iacov.
Într-o zi, Iacov a fiert linte. Când Isav s-a întors obosit de la câmp, i-a zis:
–    Dă-mi să mănânc din această mâncare roşie, că sunt flămând!
–    Vinde-mi mai întâi dreptul tău de întâi-născut! – a răspuns Iacov.
Isav nu ducea deloc o viaţă plăcută lui Dumnezeu. De două ori s-a căsătorit cu femei dintr-un neam păgân, cărora nu le păsa de Dumnezeu. Aşa că pe Isav nu îl interesa prea mult promisiunea lui Dumnezeu pentru primul născut dintr-o familie. A renunţat imediat la acest drept, a primit în schimb mâncarea, a băut, apoi a plecat.
„Să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Isav, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi-născut” (Evrei 12, 16).

O binecuvântare furată
Când Isaac, tatăl lor, a îmbătrânit, i-a slăbit foarte mult vederea şi era bolnav. Într-o zi i-a spus lui Isav:
–    Iată, eu nu ştiu cât voi mai trăi. Du-te şi adu-mi un vânat proaspăt şi apoi te voi binecuvânta, fiul meu.
Să primeşti binecuvântarea tatălui era un lucru foarte important, aşa că Isav a plecat repede să vâneze. Rebeca însă i-a auzit. Ea dorea ca Iacov să fie cel care primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu prin tatăl lor, nu Isav. Aşa că a poruncit să se taie un ied, a gătit mâncarea preferată a soţului ei, apoi l-a îmbrăcat pe Iacov cu haina lui Isav. Ca să semene cât mai bine, i-a înfăşurat mâinile şi gâtul cu piele de ied.
Isaac nu mai vedea aproape deloc, aşa că a fost păcălit şi i-a dat binecuvântarea sa. Imediat a sosit şi Isav, dar era prea târziu. Tatăl nu îşi putea lua binecuvântarea înapoi. Atunci Isav s-a supărat foarte tare şi vroia să îl omoare pe fratele său. Ca să îl scape, mama lor l-a trimis pe Iacov la rudele ei, în Mesopotamia, ca să îşi găsească acolo o soţie credincioasă.
„Buzele cele grăitoare de minciuni sunt urâciune înaintea Domnului.” (Pilde 12, 22)

Iacov este înşelat
După o lungă călătorie, Iacov a ajuns în acel ţinut îndepărtat. Aici a cunoscut-o pe Rahila. Ca să i-o dea ca soţie, Laban, tatăl ei, i-a cerut lui Iacov să îi fie slugă timp de 7 ani. Pentru că o iubea mult pe Rahila, Iacov a fost de acord. Dar, la nuntă, socrul lui l-a înşelat. Sub vălul gros al miresei se ascundea de fapt Lia, sora Rahilei. Ca să i-o dea pe Rahila, Laban i-a cerut lui Iacov să mai lucreze încă 7 ani pentru el. Iacov a acceptat şi de data aceasta; poate şi-a adus aminte cum şi el l-a înşelat pe tatăl său.

Întoarcerea acasă
Cu timpul, Dumnezeu i-a dat lui Iacov, pe rând, 12 copii. Era fericit, dar dorul lui de casă creştea mereu. Îi era frică să se întoarcă. Fratele său, Isav, jurase că îl va ucide. Nemaiputând răbda de dor, Iacov s-a rugat la Dumnezeu, Care i-a trimis semn să se întoarcă în ţara părinţilor săi. Atunci, bucuros dar şi plin de teamă, el şi-a adunat familia, toate vitele şi averea pe care o avea şi a plecat. Într-o noapte, Dumnezeu i S-a arătat lui Iacov şi i-a schimbat numele în Israel; i-a spus că urmaşii săi vor fi un popor binecuvântat de Dumnezeu, Care va fi cu ei şi îi va păzi mereu.
După o călătorie lungă, a ajuns şi a fost întâmpinat pe drum chiar de fratele său, Isav. Acesta l-a primit cu drag, pentru că îl iertase. L-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi au plâns amândoi, apoi s-au dus să îi vadă pe părinţii lor.


Ce pot să învăţ de aici?

1. Iacov este exemplul unei persoane care a făcut multe lucruri rele. Niciunul dintre voi nu cred că şi-ar dori să aibă un frate ca el. Cu toate acestea, vedem că el primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu şi un rol foarte important în planul Lui: primeşte numele de Israel şi din cei 12 fii ai lui se vor naşte cele 12 neamuri care vor forma poporul ales al lui Dumnezeu, Israel.

• Dumnezeu are un plan şi cu cei mai răi dintre oameni. Oamenii pot să crească, să primească iertarea lui Dumnezeu şi să se schimbe în bine.

2.    Chiar dacă a greşit, Dumnezeu i-a purtat de grijă lui Iacov ca un Tată. El a îngăduit ca Iacov să treacă prin multe greutăţi, să fie şi el înşelat, ca să înveţe să aibă răbdare şi să îi pară rău de ce a făcut. În schimb, Iacov a primit binecuvântarea lui Dumnezeu şi un mare dar: iertarea fratelui său, Isav.

• O persoană poate depăşi chiar şi cele mai rele necazuri în viaţă. Dumnezeu este mereu cu noi, chiar şi în cele mai grele situaţii.

Concursul Căsuţa copiilor
După ce ai citit cine a fost Iacov şi ce putem învăţa din povestea vieţii lui, scrie o compunere cu titlul „Chiar şi cei mai răi oameni se pot schimba”.

Pagină realizată de Asociaţia Teofilia


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Copii sub 4 ani. Televizorul şi întârzierile de limbaj

Televizorul este cea mai bună şi ieftină bonă. Pus în faţă ecranului, copilul e cuminte, mănâncă tot şi nu te mai deranjează. Cercetătorii aducă însă dovezi tot mai multe care să descurajeze expunerea copiilor mici la televizor.

Întârzieri de limbaj şi probleme de atenţie

În 2009, Archive of Pediatrics and Adolescent Medicine a publicat un studiu american pe această temă. “Ştiam că privitul la televizor în primul an de viaţă se asociază cu întârzieri de limbaj şi probleme de atenţie, dar până acum nu ştiam de ce”, spune profesorul Christakis, pediatru la Universitatea din Washington şi conducătorul studiului. ”De fapt, Academia Americană de Pediatrie descurajează privitul la televizor înainte de vârsta de 2 ani, deoarece este o perioadă critică în dezvoltarea copilului – perioada când apar achiziţiile verbale. Creierul unui bebeluş se triplează ca mărime în primii doi ani de viaţă, deci se petrec lucruri însemnate în această perioadă.”
 Pentru studiul condus de Christakis şi colegii săi, au fost aleşi 329 de copii cu vârste cuprinse între 2 luni şi 4 ani. Timp de aproape doi ani de zile, copiii au purtat asupra lor aparate digitale care au înregistrat tot ceea ce aceştia auzeau sau spuneau timp de 12 până la 16 ore. Nu a contat dacă adulţii şi copiii se uitau la televizor în mod activ sau dacă se ocupau cu altceva în timp ce televizorul era pornit. Studiul a numărat cuvintele emise de adulţi, vocalizările copilului şi schimburile verbale dintre adult şi copil (un schimb verbal înseamnă un răspuns venit în mai puţin de 5 secunde). 

Televizorul din fundal
Analiza înregistrărilor a dezvăluit faptul că fiecare oră de expunere la televizor s-a asociat cu 7 la sută mai puţine cuvinte auzite de copil din partea adultului (adică în medie 770 de cuvinte mai puţin decât în perioadele în care televizorul nu era pornit). De asemenea, schimburile verbale dintre adult şi copil au scăzut cu 15 %. 
 Noutatea studiului a constat în faptul că a luat în considerare două aspect inedite: televizorul care merge doar în fundal (nu doar privitul activ), precum şi intensitatea atenţiei părinţilor în timpul expunerii la TV. Conform specialiştilor, chiar şi un televizor lăsat pornit în casă are un efect negativ asupra dezvoltării limbajului copiilor. În al doilea rând, chiar dacă adulţii se uită împreună cu copiii la televizor, atenţia lor este redusă şi conversaţia cu copiii are de suferit. 
 "Recomandarea mea este ca nici un copil sub 2 ani să nu fie încurajat să privească la televizor," a mai spus profesorul Dimitri Christakis. 

Limbajul se învaţă doar prin dialog
 Studiul demontează astfel o prejudecată foarte înrădăcinată a celor care susţin că televizorul îi ajută pe copii să înveţe să vorbească mai repede datorită expunerii masive la vorbire. Limbajul se achiziţionează în conversaţii reale, care înseamnă dialog, spontaneitate şi mesaje personale. Televizorul nu este decât un lung monolog impersonal, pe care copilul îl ascultă pasiv şi în care cuvintele sau reacţiile lui nu-şi găsesc locul. Cuvintele vin dinspre ecran şi alunecă pe lângă el, serioase sau glumeţe, simple sau complicate, niciodată însă personale. 
 Copilul tău nu există pentru cei care vorbesc în ecran, iar aceştia sunt doar iluştri necunoscuţi pentru el. Se poate înfiripa o conversaţie între două lumi paralele?

Ileana Achim, Itsybitsy.ro

Notă: În numărul viitor - Cum să-ţi ţii ocupat copilul fără să dai drumul la televizor.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012

Pubertate şi adolescenţă. Privitul la TV – o cale care trebuie parcursă împreună

(Interzicerea totală a privitului la televizor)… este o greşeală pedagogică gravă. Dacă familia ar locui într-un sătuc izolat sau în pădure, unde se lucrează pământul, se face rugăciune şi se vorbeşte despre credinţă, atunci ar fi absolut firesc. Dar aici, în oraş, unde copilul iese din casă, se întâlneşte cu prietenii, merge la şcoală, este în comuniune cu semenii săi, orice tentativă de a-i interzice privitul la televizor este sortită eşecului. Mai mult de atât: orice acţiune de acest gen îl determină să meargă la vecini şi să privească lucruri care scapă atenţiei părinţilor.
Consider că este bine să aibă omul televizor în casă, dar şi un DVD, ca să poată înregistra şi privi emisiunile de valoare sau filmele bune împreună cu copiii şi, în acelaşi timp, să-i poată supraveghea pe această cale. (…)
Fie că vă place sau nu, copiii şi tinerii de azi au tangenţe inevitabile cu tot ce înseamnă cultură: muzică, radio, televiziune, noutate etc. Prin urmare e mai bine să parcurgem această cale împreună cu ei, să-i călăuzim, să le explicăm cum să deosebească adevărul de minciună. Nu vom acţiona în nici un caz cu brutalitate: „Nu se poate! E păcat!” Unui copil de cinci sau zece ani i se poate vorbi astfel, dar adolescentul de 15 ani are nevoie de argumente, pentru a fi convins. Numai în aceste condiţii sfatul dumneavoastră va fi ascultat şi apreciat de către tânăr.

Ieromonah Serghie Rabko - Este posibilă mântuirea în secolul al XXI-lea?

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 - ianuarie 2012