Editorial: Scrisoare deschisă… Părintelui Teofil

Dragul meu Părinte,
Am simţit nevoia să vă scriu, pentru că nu am avut niciodată curajul şi pentru că nu am simţit niciodată nevoia, până acum, să vă spun deschis, ca de la inimă la inimă, ce am simţit pentru sfinţia voastră. Pentru că nu a fost nevoie… Eraţi aici, cu mine şi cu toţi ceilalţi pe care i-aţi îmbrăţişat şi pe care îi mângâiaţi în acea strângere hotărâtă. Recunosc că pentru mine aţi reprezentat întotdeauna o enigmă. O taină prin care Dumnezeu vorbea mereu cu noi, ceilalţi, ca să ne facă muţi de uimire şi să ne îndemne să-L iubim.
Îmi aduc aminte că atunci când v-am cunoscut aveam 14 ani. Venisem la sfinţia voastră la spovedanie şi, pe furiş, mă uitam mirat la un om cu care vorbeam, dar care nu mă vedea. În acelaşi timp aveam sentimentul că îmi cunoşteaţi fiecare mişcare pe care o făceam. Oameni fără vedere mai văzusem trecător, dar niciunul în faţa căruia să stau în genunchi şi care să-mi descifreze tainele sufletului. Am crescut, de atunci, Părinte, alături de sfinţia voastră, simţindu-vă prezenţa liniştitoare, ştiind că sunteţi acolo, în chilia de la Sâmbăta. Nu v-am spus niciodată totuşi de ce vă sunt profund recunoscător. Aşa că o fac acum: pentru că m-aţi salvat de la o hotărâre greşită, care îmi putea schimba viaţa definitiv în rău, putea să mă arunce într-o lume în care să-L pierd definitiv pe Dumnezeu. Nici nu ştiţi cât mă bucur că v-am ascultat. Astăzi sunt preot. Şi ştiu că, în tot drumul meu până aici, clipa aceea de sfătuire a fost crucială. Vă mulţumesc acum, Părinte, şi îi mulţumesc şi Domnului pentru că v-a dăruit nouă, tuturor, ca să ne bucuraţi, dar şi să ne ruşinaţi în acelaşi timp, chiar dacă nu voit. Să ne bucuraţi aducând statornicia şi pacea credinţei despovărătoare în sufletele noastre şi să ne ruşinaţi dacă noi, cei care suntem în integralitatea puterilor noastre fizice, nu ne străduim să vă călcăm pe urme. Rămâneţi cu bine, Părinte, şi să vă bucuraţi alături de Domnul pe care L-aţi iubit atât de mult. Ştiu că nu o să ne uitaţi nici pe noi, aşa cum ne-aţi promis!

Cu drag şi dor,
Al sfinţiei voastre fiu duhovnicesc,
Pr. Marius

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Ne vorbeşte Părintele Teofil …

Iată câteva gânduri ce rămân după mutarea la cele veşnice a Părintelui Bucuriei, prietenul tinerilor:

• Eu i-am dat Bisericii şi lui Dumnezeu viaţa mea, fiinţa mea, de la început, cu tot ce am avut când m-am aşezat la mănăstire. Cineva, aşezându-se la o mănăstire, este ales de Dumnezeu. Şi nu numai că este ales de Dumnezeu, ci şi el L-a ales pe Dumnezeu. Ştiţi că în Sfânta Evanghelie de la Ioan sunt cuprinse şi cuvintele Domnului Hristos: “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” - Ioan 15,16
• Omul nu este decât trecător prin această lume. Omul vine în lumea aceasta ca şi când ar răsări soarele. Trăieşte în lumea aceasta ca şi când ar fi soarele, într-o zi, de dimineaţa până seara şi seara apune. Noi nu trăim pentru moarte, ci pentru viaţă… Nu îmi doresc moartea. Nu mi-i lăcomie să mor. Îmi este dragă această lume: a fost fain. Să ştiţi că a fost fain… Suntem cetăţeni ai Cerului. Pe pământ suntem trecători, dar în Cer suntem totdeauna vieţuitori. Chiar dacă trăim aici, pe pământ, destinaţia noastră este spre Cer. Suntem cetăţeni ai Cerului.
• Nu înţelegeam ce înseamnă “nu vezi!”. În situaţia aceasta mi-am trăit viaţa, în condiţiile nevederii. Cu toate ştirbirile câte sunt de pe urma nevederii. Ca nevăzător, n-ai posibilitatea să îţi da seama de un apus de soare, de un răsărit de soare, de un munte care se înalţă, de o pajişte înflorită, de o pictură, de o sculptură, de o floare... Mie îmi plac florile, dar florile care au miros. Florile care nu au miros, pentru mine nu există, pentru că nu le văd. Cunosc florile după pipăit.
• Am avut întotdeauna o înclinaţie spre bucurie. Am fost un om al bucuriei. Sunt un răspânditor de bucurie, un lucrător de bucurie. Aşa e formaţia mea. Aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu… N-am căutat niciodată să mă pun în atenţia oamenilor altfel decât sunt eu de fapt. Am dus o viaţă frumoasă, cu care mă pot prezenta în faţa lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

Spunea părintele stareţ Ilarion: ”Îmi pare rău ca n-am fost mult mai aproape de dânsul, să-l ascult”. Dar părintele Teofil nu va pleca niciodată din inimile şi conştiinţele celor care l-au iubit: “E tare înălţător plecând/ Să pleci din lume luminând,/ Când ai ajuns la căpătâi/ Să pleci, însă să şi rămâi.” Ne lasă învăţături luminate, de care ar fi bine să ne ţinem, căci aşa îi vom cinsti amintirea. Iată câteva dintre ele:
o Un creştin trebuie să fie totdeauna mulţumit. Dacă nu-i mulţumit, nu-i creştin.
o Înţelepciunea face pe om să fie bun; bunătatea face pe om înţelept.
o Fericit e omul care pe toate le face cu evlavie.
o Şezi în chilia ta şi aceasta te va învăţa toate.
o Creştinismul nu se învaţă, ci se trăieşte.
o Sfinţii sunt aceia care au credinţă dreaptă şi viaţă curată, chiar de nu săvârşesc semne.
o O avere se adăposteşte mai degrabă într-un cap decât într-un sac.
o La doctor şi la preot să te duci atunci când nu ai nevoie, ca să nu ai nevoie.
o Biserica este maica noastră şi nu serviciu public.
o Să ne ocupăm mai mult de Hristos şi mai puţin de Antihrist.
o Pocăinţa n-ai cum s-o faci dacă nu eşti mai treaz ca diavolul.
o Inima omului să fie o grădină a bucuriei.
o Cea mai bună cinstire adusă sfinţilor este urmarea lor.
o Totul pe pământ este un drum spre moarte.
o Acela care n-a aflat cerul pe pământ, lipsit va fi de el şi acolo sus
o Pe cei ce lovesc în preoţi şi în Biserică, părintele îi întreba: “Oare răul şi întunericul sunt în Biserică, sau în mintea lor?”
o Degeaba te închini cu mâna, dacă nu te închini cu gândul.
o Unii dintre oameni se plâng că nu au cu ce trăi! Câţi sunt dintre acei oameni care se întreabă dacă au cu ce muri?
o În zadar aprinzi lumânări de ceară, dacă nu faci inima să ardă.
o Omul sfinţeşte locul, nu cu busuiocul, ci cu sudoarea frunţii.
o Când trăieşti cu Dumnezeu, găseşti fericire şi în nenorocire.
o Cu Dumnezeu afli raiul şi in iad, iar fără Dumnezeu e un chin chiar şi în Cer.
o Smerenia este expresia românească pentru: “pur” şi “simplu”

Închei, ştiind cât de mult îi plăceau poeziile, cu următoarele versuri scrise în ajunul morţii sale şi intitulată:

“Rugă pentru Părintele Teofil”

“Doamne, mult greşit-am Ţie, de ne-ncerci aşa de greu,
Că-i bolnav cel ce se cheamă «Iubitor de Dumnezeu»!

Eu Te rog, şi mulţi cu mine, Doamne Sfânt, să nu ni-l iei!
Dacă nu mai ai de unde, ia din anii buni ai mei!
Căci duhovnic să ne-ajute cum e el un altul nu-i,
Lasă-ni-l aici, în lume, că Tu-n cer ai sfinţi destui!

Nu acum, la încercare. Doamne, Îţi aduci aminte,
Anii ce Ţi-i pun în faţă i-am promis mai dinainte!
De aceea cu-ndrăzneală, dar smerit, la Tine vin:
Ţine-l, Doamne, pe Părinte! Iată, eu cuvântu-mi ţin!

Doamne, ştiu că-n marea-Ţi milă, anii mei, dacă-i primeşti
Ca părintelui s-adaugi, trebuie să-i curăţeşti!
Îndrăzneala mea e mare, dar, Te rog, fă-l sănătos!
Şi-am să fiu mărturisire, Sfinte, cât eşti de milos,
C-ai lăsat un drept în lume, pentru unul păcătos!

“Întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte. Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig.” (Filipeni 1, 20-21).

Pr. Cornel Ursu, Făgăraş-Galaţi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Să ne vedem în Rai, Părinte Teofil!

După o perioadă scurtă de suferinţă, în noaptea de 28 spre 29 octombrie a plecat la ceruri iubitorul de Dumnezeu – după cum îi spune şi numele – părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus. Primul lucru pe care l-au remarcat credincioşii prezenţi la slujba privegherii a fost acela că părintele Teofil, ca în toată viaţa sa, zâmbea şi după moarte. Ne zâmbea de dincolo de mormânt, amintindu-ne de Gheron Iosif Vatopedinul, despre care aţi putut citi într-un număr trecut al publicaţiei noastre.


Întoarcerea la mănăstire
Părintele s-a întors la Sâmbăta joi seara, după orele 18. Pe o vreme ploioasă şi friguroasă, a fost aşteptat de obştea mănăstirii, împreună cu câţiva preoţi şi credincioşi cu mâini tremurânde, purtând lumânări aprinse şi flori. Duhovnicul mănăstirii, plecat la spital „ca să moară”, după cum le-a spus ucenicilor, se întorcea după gândul său. După o scurtă rugăciune şi înconjurarea bisericii, trupul Părintelui a fost urcat în biserica mare, unde cei prezenţi şi-au putut lua în tihnă rămas bun, sărutându-i pentru ultima oară mâna moale, parcă vie. Unii înlăcrimaţi, alţii plângând în hohote, iar alţii - mai tari în credinţă - zâmbind plini de dragoste şi nădejdea Învierii.

A doua zi
În predica ţinută la finalul Sfintei Liturghii din ziua de vineri, Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul spunea că Părintele Teofil a fost omul cu cea mai mare credinţă pe care l-a cunoscut Prea Sfinţia Sa, remarcă întărită şi de către PS Sofian Braşoveanul, în cuvântul său de seară. La privegherea Părintelui au participat IPS Dr. Laurenţiu Streza, PS Andrei Făgărăşeanul, PS Sofian Braşoveanul şi PS Calinic al Argeşului şi Muşcelului.
La sfârşitul slujbei, Preasfinţitul Sofian Braşoveanul – fiu duhovnicesc al Părintelui Teofil, a rostit o foarte emoţionantă predică în amintirea duhovnicului său. PS Sofian a rememorat un scurt episod din timpul uceniciei sale: într-o zi, veneau împreună de la o înmormântare şi Părintele l-a întrebat despre ce anume va predica la moartea sa. Preasfinţitul nu a putut să îi răspundă nimic părintelui şi a rămas nedumerit, gândindu-se că nu va putea să ia cuvântul la moartea cuvioşiei sale… “Părintele Teofil, fiind un om al bucuriei, este prieten şi cu cei vii şi cu cei de dincolo de mormânt; şi dacă cumva ne priveşte, el ne zâmbeşte, se uită la fiecare dintre noi cum îi aducem după putere fiecare o ultimă cinstire trupului său, căci cinstirea şi iubirea faţă de cineva nu se opresc pe marginea mormântului, ci ele dăinuiesc veşnic”, a concluzionat cu duioşie PS Sofian.
Înainte şi după rânduiala slujbei de priveghere, călugări, clerici şi mireni au citit neîncetat din Psaltire pentru Părintele Teofil.

Înmormântarea
Dimineaţa, în continuarea citirii Psaltirii s-a săvârşit Acatistul Maicii Domnului, urmat de slujbele Ceasurilor, apoi s-a continuat cu Sfânta Liturghie. Răspunsurile la strană au fost date de către un grup de studenţi de la Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” din Sibiu, îndrumaţi de către Pr. Dr. Sorin Dobre.
Slujba de înmormântare a început în jurul orei 12, în curtea mănăstirii. Pe lângă cei 10 ierarhi, zeci de preoţi şi diaconi, împreună cu mulţimea impresionantă de credincioşi, au participat sufleteşte sute de preoţi, monahi si monahii, credincioşi, fiii duhovniceşti ai părintelui Teofil din toată ţara. Spunea într-una din cărţile sale Gheron Iosif Isihastul, de la Chilia „Sfânta Ana Mică” din Muntele Athos, că cea mai grea încercare pentru un creştin adevărat este atunci când îi moare duhovnicul. Am văzut acest lucru la mulţi dintre credincioşii veniţi din toată ţara să îşi ia rămas bun de la duhovnicul lor drag, dar şi la ierarhii şi preoţii care i-au fost ucenici.
IPS Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, a transmis mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat „Un harnic slujitor al Domnului s-a mutat în odihna sfinţilor”, după care a rostit o frumoasă cuvântare de apreciere a Părintelui Teofil, pe care l-a cunoscut încă din copilărie.
Cortegiul funerar, cu crucea Părintelui în frunte, în glas de toacă şi de cântare ca la Sfintele Paşti - când toată lumea intonează “Hristos a înviat din morţi…”, a înconjurat întâi vechea biserică a mănăstirii, urmându-şi drumul spre cimitir. Toată lumea vroia să se atingă de sicriul Părintelui Teofil, ca de nişte sfinte moaşte.
Părintele a fost apoi aşezat în mormântul pe care şi l-a pregătit cu multă vreme înainte: “mi-am făcut mormânt, că nu se ştie ce şi cum şi când!” – spunea, lângă mănăstirea pe care a slujit-o cu atâta ardoare vreme de 56 ani, 23 ca diacon şi 33 ca ieromonah. Un proverb spune că “nu contează dacă viaţa ta este scurtă sau lungă, căci faţă de veşnicie este ca o clipă”. Viaţa Părintelui a fost parcă o clipă de veşnicie.

Liturghie în veşnicie
Privind în biserică, la strana – acum goală – de unde Părintele Teofil a participat aproape întreaga sa viaţă, zi de zi, la sfintele slujbe, mi-au venit în minte întrebarea pe care o adresase odinioară ucenicului său un călugăr bolnav la pat: ”Oare nu plânge strana după mine? Că mie mi-e tare dor de biserică, să slujesc!”. Părintele Teofil s-a dus însă să slujească Liturghia cea cerească, împreună cu Sfinţii lui Dumnezeu, unde nădăjduim că ne va pomeni în rugăciunile sale, aşa cum ne-a promis: “Inima mea are numai uşă de intrare, nu are uşă de ieşire, cine intră în ea nu mai iese. Cine mi-a fost prieten în viaţa aceasta, îmi va fi şi în cealaltă!”

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Părintele bucuriei s-a mutat în Bucuria veşnică

Un harnic slujitor al Domnului s-a mutat în odihna sfinţilor

În obştea Mănăstirii Brâncoveanu, care a trecut adesea prin încercări şi necazuri, monahul Teofil a devenit după cum i se tâlcuieşte şi numele iubitor de Dumnezeu, dar şi iubit de El. Aici a cunoscut cuvioşi părinţi rugători şi luptători, despre care a vorbit mulţimilor în multe din cuvântările sale, dar şi pe marii mitropoliţi cărturari Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Antonie Plămădeală.
Căutat şi ascultat de credincioşi doritori de îndrumare spirituală, cuvântul său a fost primit ca fiind al unui duhovnic înţelept, făcător de pace şi purtător de bucurie.
Deşi nu putea privi cu ochii trupeşti frumuseţile Creaţiei şi chipurile semenilor, Părintele Teofil a primit de la Dumnezeu darul discernământului duhovnicesc şi pastoral, pentru a cunoaşte lumina sufletelor celor care veneau la el, îi cereau sfatul şi primeau de la el lumina harului Duhului Sfânt.
Lumina faptelor sale, a vieţii sale smerite şi jertfelnice, a învăţăturii sale duhovniceşti, roditoare de virtuţi, constituie o icoană sau o călăuză, mai ales în vremuri de tulburare sufletească.

Preafericitul DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Părintele Teofil dăruia bucurie

Când am aflat că Părintele a plecat pe drumul veşniciei am simţit aceeaşi durere pe care am simţit-o când a plecat tatăl meu, deşi atunci eram mic. Pentru că Părintele a fost ca un părinte pentru mine. Eram copil când a venit la mine şi mi-a spus că eu sunt prietenul dânsului; imaginaţi-vă ce înseamnă aceasta în sufletul unui copil.
Părintele Teofil dăruia bucurie. Te îmbrăţişa, te strângea de mână, îşi lipea capul de al tău şi îţi dădea liniştea lui. Iar bucuria pe care o dăruia nu era din aceasta pământească, de moment, ci era o bucurie cerească, care nu dispărea când plecam acasă. L-am avut şi ca duhovnic; ne lua tristeţea, ne lua povara de pe suflet.
E o durere şi o pierdere acum; ca mitropolit realizez ce lipsă mare vom simţi noi, un gol imens. Părintele are fii duhovniceşti în toată ţara şi în toată lumea, iar acum toţi suntem cu sufletul încărcat de tristeţea aceasta, dar e o tristeţe care se amestecă cu şansa pe care ne-o oferă Dumnezeu de a mai adăuga încă un rugător sus, în cer, lângă cei pe care mănăstirea i-a dat până acum.

ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului

„Omul cu cea mai mare credinţă în Dumnezeu”

Din 1990 a dus o muncă extraordinară de misionar, de evanghelist. Acum, în anii bătrâneţii spunea: „Dragă, eu cred că chemarea mea a fost aceasta, să binevestesc cuvântul lui Dumnezeu.”
Aş zice că Părintele Teofil este omul cu cea mai mare credinţă în Dumnezeu din câţi am întâlnit eu până acum. Şi asta nu doar la nivel afirmativ, ci la nivel de trăire. Mi-a istorisit din împrejurările grele prin care trecuse în tinereţe şi l-am cunoscut şi eu în împrejurări dificile, împrejurări potrivnice, la mănăstirea de la Sâmbăta, în care s-a comportat cu liniştea omului credincios şi cu credinţa omului credincios că Dumnezeu va rândui toate cum va considera mai bine.

P.S. Sofian, Episcop vicar al Mitropoliei pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord

Cu darul vorbirii a câştigat inimile tuturor

„Pentru Ţara Făgăraşului şi nu numai, pentru familia în care s-a născut, pentru Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, dar şi pentru întreaga Ţară Românească, părintele Teofil a fost reprezentativ în ceea ce priveşte trăirea duhovnicească, cuvântul şi vorbirea. Cu toate că părintele Teofil era lipsit de darul vederii, a fost înzestrat de Dumnezeu cu alte multe daruri: o minte sclipitoare, trăire în credinţă şi în dragoste. Cu darul vorbirii a câştigat de-a lungul anilor inimile tuturor, de la bătrâni şi până la tineri. Regretăm plecarea din rândul nostru, dar, cu siguranţă, părintele Teofil se va mântui şi va câştiga Raiul despre care a vorbit în tot timpul vieţii sale“

Pr. Ioan Ciocan, protopopul Făgăraşului

Veşnică pomenire, iubite părinte Teofil!

În ultimele zile de suferinţă, părintele Teofil avea acelaşi optimism şi maximalism pascal. A rămas un părinte al bucuriei, chiar şi în faţa morţii. Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Scărarul spunea, într-o altă formă: "Nu pot să mă văd mort în sicriu, ci doar viu". Mai spunea şi că va pleca la Domnul pentru că "de aceea a făcut Dumnezeu raiul, ca să îl umple cu cei ce Îl iubesc". Iar când încercam să îl încurajez şi îi spuneam că va fi bine, îmi răspundea: "Oricum sunt bine, deoarece cu Hristos, fie aici sau dincolo, întotdeauna suntem bine".
De astăzi, comunitatea noastră ortodoxă, pe care de multe ori a întărit-o cu rugăciune şi cu cuvânt ziditor, îl va purta în rugăciunile Sfintei Liturghii şi îl va avea ca mijlocitor şi solitor înaintea Domnului bucuriei, în latura cea cerească a celor drepţi şi sfinţi din Biserica lui Hristos.
Odihnească-se în pace, părintele nostru şi al bucuriei celei veşnice!

Pr. Cornel Toma, Braşov

„O generaţie de neînlocuit”

Părintele Teofil face parte dintr-o generaţie de neînlocuit. O generaţie de tradiţie şaguniană, întărită şi cultivată de Mitropolitul Nicolae Bălan. De aceea noi, sibienii, îi vom simţi tot mai mult lipsa fizică dintre noi. Dar prezenţa sa spiritual-duhovnicească va rămâne pentru totdeauna.

Pr. Conf. Dr. Irimie Marga – Sibiu

„S-a dăruit tuturor”

Şi-a trăit viaţa fără să-şi pună deoparte energiile. S-a dăruit tuturor. S-a dăruit celor apropiaţi, celor cu care a parcurs împreună drumul nevoinţelor mănăstireşti, ucenicilor săi, dintre care cei mai mulţi îi sunt şi prieteni apropiaţi sufleteşte şi copii duhovniceşti. Părintele Teofil s-a dăruit tuturor celor cu care s-a întâlnit în conferinţele sale, nenumăratele conferinţe pe care le-a susţinut de-a lungul ultimilor 20 de ani.

Conf. Dr. Sebastian Moldovan – Sibiu

A murit cum a trăit

„În ultima parte a vieţii, părintele a fost cum a fost întreaga viaţă. L-am întrebat şi eu, l-au întrebat şi alţii: „Părinte, cum staţi în faţa morţii?” şi ne-a răspuns: „Stau în faţa morţii cum stau în faţa vieţii. Cu tot ceea ce am făcut şi cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, nu în faptele mele. Mă duc la Dumnezeu, la tatăl meu, ca la Cel căruia I-am slujit o viaţă.”

Părintele Mihail – Mănăstirea Brâncoveanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

„Frumos, foarte frumos. Aşa era Părintele Teofil.”

Părintele Teofil - zâmbetul lui Dumnezeu

“După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit noua prin Fiul…”(Evrei 1,1-2)

Aşa a rânduit Dumnezeu şi cu Părintele Teofil, cel care de acum câteva zile şi-a încheiat viaţa pământească, a urmat credinţa şi s-a aşezat între slujitorii cei veşnici din ceruri. Dacă atunci Dumnezeu le-a vorbit oamenilor prin prooroci şi apoi prin Fiul, acum nouă Dumnezeu ne-a vorbit prin slujitorul Său, prin Părintele Teofil, în multe rânduri şi în multe chipuri, prin cuvântul vorbit sau prin cuvântul scris, prin exemplul său şi prin tot ceea ce a fost Părintele.
Lucrarea cea mai de căpetenie a părintelui a fost ca prin tot ceea ce face să fie preamărit Dumnezeu.
Repeta des „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. A dorit să-şi închine viaţa lui Hristos încă de la vârsta de 13 ani, când a venit pentru prima dată la Sâmbăta, cu gândul să se călugărească. Nu s-a putut atunci să rămână, însă a plecat de acolo mai îmbogăţit decât a venit, pentru că Părintele Arsenie, la care s-a spovedit şi i-a mărturisit gândul că vrea să se facă călugăr, l-a îndrumat se roage ca un călugăr şi să spună rugăciunea cu care se mântuiesc călugării: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. L-a învăţat şi cum s-o spună. Şi a spus-o. A spus-o cât l-au ţinut puterile, încât i-a devenit o pravilă şi aici, şi în veşnicie. În veşnicie pentru că atunci când era întrebat ce va zice lui Dumnezeu când se va întâlni cu El în veşnicie, răspunsul era: ”Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!” şi ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Părintele dorea ca cei care l-au cunoscut pe Dumnezeu să se depăşească, să nu mai rămână păcătoşi, să fie angajaţi prin credinţa în Dumnezeu la o viaţă virtuoasă, la o viaţă prin care să fie preamărit Dumnezeu şi pe care Dumnezeu să o poată binecuvânta.
Pentru noi, Părintele Teofil a fost “zâmbetul lui Dumnezeu”. Dumnezeu ne-a vorbit în multe rânduri prin tot ceea ce a făcut Părintele Teofil în viaţă pentru sine şi pentru aproapele, iar mai pe urma a zâmbit. Ne-a zâmbit pentru că zâmbetul este o manifestare a bucuriei. Părintele a fost numit, pe bună dreptate, Părintele bucuriei. Părintele bucuriei pentru că se bucura de orice. Se bucura de un bulgăre de zăpadă, de o floare, de un gând bun, frumos şi luminat, de o poezie, de o predică sau conferinţă ţinută aşa cum trebuie, de un copil, de omul cu care stătea de vorba, se bucura de tot ce e frumos şi ziditor.
Părintele Teofil te primea cu bucurie, îţi zâmbea şi te îmbrăţişa, apoi te petrecea cu aceeaşi bucurie, îţi zâmbea şi te îmbrăţişa. La despărţire îţi spunea că îl vei găsi aşa cum l-ai lăsat, bucuros, zâmbitor şi îmbrăţişându-te.
Frumos, foarte frumos. Aşa era Părintele Teofil. Aşa i-a fost toată viaţa, un zâmbet, o bucurie, nu lăsa ca nimic din ce putea să-i umbrească zâmbetul să se aştearnă în sufletul său.
De aceea a putut să spună de multe ori în viaţă, chiar şi la sfârşitul ei: ”am avut o viaţă frumoasă, sunt fericit, dau slavă lui Dumnezeu pentru tot ce a fost în viaţa mea”.
Părintele Teofil a plecat dintre noi la Dumnezeu, a plecat să-I zâmbească mai desăvârşit, şi cred că pe lângă cuvintele de preamărire: ”Slavă Ţie, Doamne, slavă Tie”, şi rugăciunea: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, i-a zis lui Dumnezeu (aşa cum obişnuia să spună omului: „Am onoarea să vă salut!“) şi: ”Doamne, am onoarea să-ţi zâmbesc!”
Părinte Teofil, zâmbiţi-I lui Dumnezeu şi pentru noi!

Protosinghel Matei Bilauca,
stareţul Schitului “Duminica Tuturor Sfinţilor” - Şinca Nouă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009