joi, 1 iunie 2017

Postul: confruntare pro şi contra

A scrie un articol despre post este puţin, dacă se are în vedere că a posti înseamnă mai mult decât a nu mânca şi mai puţin decât a-ţi chinui trupul. Cine se hotărăşte să postească se înscrie într-un război amplu dus pe mai multe fronturi: trupesc, duhovnicesc, culinar, psihologic şi social, scopul acestui efort fiind apropierea de Dumnezeu. Este un război a cărui complexitate ne poate dezarma, dacă se ia în considerare doar efortul investit, în detrimentul beneficiilor pe care ni le aduce postul. De aceea este nevoie de îndrumarea unui duhovnic.

Interpretări diabolice
Ca duhovnici observăm, totuşi, că sunt puţini cei care postesc, că puţini creştini iau hotărârea de a posti. Mulţi dintre ei sunt convinşi că postul este inutil, fără să fi încercat vreodată să postească. Şi ne dăm seama că prima luptă a postului s-a consumat în plan raţional, iar argumentele contra postului au câştigat. Ba mai mult, s-au găsit şi citate biblice care să argumenteze că „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15,11).
Asupra acestei lupte din plan raţional aş vrea să ne oprim în acest articol, deoarece doar câştigând-o putem ajunge să postim. Aşadar, hotărârea de a posti este precedată în plan mintal de o confruntare a argumentelor pro şi contra post. Am numit-o „luptă” deoarece consider că diavolul, duşmanul mântuirii noastre, are o implicare mare în această confruntare a gândurilor. Să luăm ca exemplu citatul biblic amintit mai sus.
Ştim că diavolul spune jumătăţi de adevăr. Cuvintele „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” aparţin, într-adevăr, Mântuitorului Hristos, dar ele nu se referă la mâncarea de post sau de dulce. Dacă vom citi în continuare textul evanghelic vom vedea că prin cuvintele respective Mântuitorul se referă la a mânca cu mâinile nespălate: „Gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule, acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om” (Matei 15, 19). Legătura făcută între cuvintele respective şi post nu aparţin Domnului Hristos, ci diavolului. De altfel, Mântuitorul nu ar fi putut să desfiinţeze postul, cât timp El postea.

Să tăiem gândurile cu sabia Scripturii
Este un şiretlic specific diavolului, care a folosit aceeaşi metodă şi când L-a ispitit pe Domnul Hristos pe Muntele Carantaniei, acolo unde a postit patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Confruntarea este relatată de evangheliştii Matei (cap. 4) şi Luca (cap. 4). Observăm că Mântuitorul nu discută cu diavolul care Îl ispiteşte, ci îi răspunde cu citate din Sfânta Scriptură, în felul acesta câştigând lupta. Este o metodă potrivită şi pentru noi atunci când luptăm cu gândurile strecurate de diavolul, care încearcă să ne convingă să nu postim: gândurilor să le punem înainte un citat din Sfânta Scriptură.
Să pornim, aşadar, o scurtă călătorie printre gânduri şi citate biblice[1], fără a avea pretenţia că le-am epuizat.
·          Gândului care ne spune că nu este nici o legătură între mâncare şi relaţia noastră cu Dumnezeu să-i spunem: „Când vei mânca şi te vei sătura, atunci păzeşte-te, să nu se ademenească inima ta, ca să nu uiţi pe Domnul.” (Deuteronom 6, 11-12);
·          Gândului care pofteşte să se sature de mâncare şi băutură şi crede că din acestea nu va veni nici un rău pentru suflet: „A mâncat Iacov, s-a îngrăşat Israel şi s-a făcut îndărătnic; îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale.” (Deuteronom 32,15);
·          Gândului care ne sperie de mâncarea săracă să-i spunem: „Mai bună este o bucată de pâine uscată în pace, decât o casă plină cu carne de jertfe, dar cu vrajbă.” (Pilde 17,1);
·          Gândului care ne spune că din cauza postului vom slăbi, ne vom îmbolnăvi sau ne vom urâţi să-i spunem: „Iar Daniel a zis către supraveghetorul pe care căpetenia famenilor îl pusese peste Daniel, Anania, Misael şi Azaria: Încearcă o dată cu servii tăi timp de zece zile şi dă-ne să mâncăm bucate din zarzavaturi şi să bem apă! Apoi să te uiţi la chipurile noastre şi la chipul tinerilor care mănâncă din bucatele regelui şi cum ţi se va părea, aşa fă cu supuşii tăi! Atunci el le-a ascultat această rugăminte şi a încercat timp de zece zile. Şi după un răstimp de zece zile, ei arătau mai arătoşi şi mai graşi la trup decât toţi tinerii care mâncau din bucatele regelui.” (Daniel 1, 11-16);
·          Gândului care ne spune că este de ajuns credinţa şi nu mai trebuie să postim: „Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici... Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile cele rele.” (Iona 3, 5…10);
·          Gândului care ne spune că ne vom face de ruşine înaintea prietenilor dacă postim: „Pentru credinţa sufletului tău nu te ruşina, căci este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 4, 22,23);
·          Gândului care ne spune că Domnul Hristos nu ne-a îndemnat să postim: „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6,17);
·          Gândului care ne arată că postul este inutil: „El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9,29);
·          Gândului care încearcă să ne convingă să ne îngrijim de trupul nostru prin mâncăruri şi băutură: „Grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13,14);
·          Gândului care ne spune că vinul este de post şi putem bea când şi cât vrem: „Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul.” (Efeseni 5,18).
Astăzi sunt Paştile şi scriu aceste rânduri cu nostalgia şi bucuria postului care s-a încheiat.

Pr. Ioan Paroş, Parohia ortodoxă Boholţ
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 96, martie-aprilie 2017


[1] Citatele sunt luate din Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997.

joi, 22 septembrie 2016

Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte



 Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte, sau vă smulge ceea ce vă aparţine, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând: „Doamne, toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!”
Atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşii tăi, iar Domnul, văzând gândul tău cel bun, te va ajuta în toate şi experienţa însăşi te va învăţa calea.
Dar cel ce gândeşte de rău pe vrăjmaşii lui nu are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă te rogi pentru vrăjmaşii tăi, pacea va veni asupra ta. Iar când vei iubi pe vrăjmaşii tăi, să ştii că un mare har dumnezeiesc locuieşte intru tine. Nu zic că este deja un har desăvârşit, dar e de-ajuns pentru mântuire. Dacă, dimpotrivă, ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, e semn că un duh rău locuieşte în tine şi el aduce gânduri rele în inima ta; căci, aşa cum a spus Domnul, „din inima omului ies gândurile bune şi gândurile rele” (Matei 15, 19).”
Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei

„Planificarea familială” – o ecuaţie fără Dumnezeu



„Trebuie să avem încredere absolută în Purtarea de grijă dumnezeiască şi, ca să zic aşa, să nu planificăm copiii, fiindcă pe copii îi dă Dumnezeu, şi numai El ştie câţi copii să dea – El, şi nimeni altcineva. 
Ce-i drept, unii se hotărăsc, pentru că viaţa a devenit grea, să aibă doar un copil, şi de aceea se păzesc. Totuşi, acesta este un mare păcat, căci creştinii cu pricina arată că îşi rânduiesc viaţa – cred ei – mai bine decât le-o rânduieşte Dumnezeu. Fiind mândri, subestimează Purtarea de grijă dumnezeiască – or, Dumnezeu vede şi dispoziţia sufletească, şi situaţia economică a acestor creştini, vede şi multe altele pe care noi nu le vedem şi nu le ştim. Şi dacă familia este săracă şi de-abia îi ajung mijloacele materiale ca să întreţină un singur copil, Cel care ştie toate Se poate îngriji şi de întărirea economică a familiei.” (...)
Multora, Dumnezeu nu le dă copii tocmai ca din această pricină să-i iubească pe toţi copiii ca şi cum ar fi ai lor...
Să amintim şi de Drepţii Ioachim şi Ana, care au rămas fără copii până la bătrâneţe, lucru care în vremea aceea era socotit o mare nenorocire, şi poporul îi jignea pentru aceasta. Dumnezeu ştia totuşi că din ei se va naşte Maica Domnului, care, la rândul său, Îl va naşte pe Mântuitorul tuturor oamenilor, pe Domnul nostru Iisus Hristos!
Alţi părinţi îşi fixează ca scop naşterea de mulţi prunci, şi Dumnezeu, bineînţeles, le îngăduie, fiindcă respectă libertatea voinţei omului, și fiindcă uneori nu suportă, ca să zic aşa, cârtelile noastre, şi de aceea ne lasă în voia noastră. După aceea, însă, părinţii cu mulţi copii se ciocnesc cu o mulţime de probleme: supraevaluându-şi puterile aduc pe lume, să zicem, opt copii, iar ca rezultat nu pot face faţă mulţimii grijilor legate de creşterea unui asemenea număr de copii.
Dumnezeu Însuşi stabileşte numărul copiilor din familie: îndată ce vede că părinţii nu s-ar putea descurca cu încă un copil, îndată pune capăt naşterii pruncilor.
Cei care năzuiţi să dobândiţi prunci „cu de-a sila”! Lăsaţi lucrul acesta în seama lui Dumnezeu, fiindcă El ştie vremea potrivită. Unii, cu toate că nu sunt bine rânduiţi duhovniceşte, Îl „presează” pe Dumnezeu ca să le dea copil atunci când vor ei. 
Fiind iubitor, Dumnezeu le dă copil, însă ei văd în scurtă vreme că pruncul, crescând, devine nervos, fiindcă a moştenit patimile părinţilor săi, iar ei înşişi cad într-o nelinişte şi mai mare, fiindcă au dobândit prunc care le-a moştenit – fără vină – patimile, de care ei nu s-au îngrijit să se curăţească înainte de a cere cu stăruinţă copil de la Dumnezeu.
Aşadar soţii trebuie să se încredinţeze pe deplin în mâinile lui Dumnezeu şi să nu împiedice voia Lui. Să-L lase pe Dumnezeu să facă ce vrea El, fiindcă aşa se va sălăşlui în sufletele lor şi le va acoperi familia cu harul Lui, cu binecuvântarea Lui.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

Izvoarele rugăciunii: uimirea / tragedia



Viaţa şi rugăciunea sunt de nedespărţit. O viaţă fără rugăciune este o viaţă lipsită de înţelegerea unei dimensiuni esenţiale a existenţei. Este o viaţă anostă, insipidă, lipsită de energie, de orice vlagă, fără profunzime, fără adâncimi, o viaţă bidi-mensională, în spaţiu şi în timp. Este o viaţă care îşi găseşte mulţumirea în partea cea văzută, cu aproapele nostru, dar cu aproapele nostru fizic, în care nu reuşim să descoperim imensitatea şi veşnicia destinului său. Valoarea rugăciunii constă în a descoperi, a afirma şi a trăi conform realităţii că în tot ce ne înconjoară există o dimensiune a veşniciei şi a nemărginirii. (..)
Rugăciunea izvorăşte din două surse: fie dintr-o stare de minunare în faţa lui Dumnezeu şi a realităţilor Lui – aproapele nostru şi lumea din jur, în ciuda umbrelor ei –, fie din adâncul tragediei noastre sau a altor oameni.
Berdiaev spunea: „Când mi-e foame este vorba de un factor fizic, când aproapelui meu îi este foame, se pune problema unui factor moral.” Aceasta este tragedia căreia îi facem faţă în fiecare moment al existenţei noastre. Doar că aproapelui meu îi este mereu foame, însă nu doar foame de pâine, ci uneori îi este foame de un gest omenesc, de o licărire de afecţiune.
Şi acum, în acest moment, începe rugăciunea, în această stare de sensibilizare în faţa minunii dumnezeieşti, a minunării şi a tragediei. Atâta timp cât această stare dăinuie, totul devine mai uşor. În această stare de uimire, de minunare, ne rugăm mai uşor ca atunci când suntem sub impactul unei tragedii.
De altfel, viaţa şi rugăciunea ar trebui să formeze o unitate. De exemplu, când ne trezim dimineaţa şi stăm înaintea lui Dumnezeu, îi putem spune: „Doamne, binecuvântează-mă şi binecuvântează această zi care începe acum!”; după care să tratăm ziua ca pe un dar de la Dumnezeu şi să ne considerăm a fi nişte trimişi ai Lui în această mare necunoscută, care este noua zi. Nimic din ceea ce se va petrece de-a lungul zilei nu va fi străin voii lui Dumnezeu. Totul, fără nici o excepţie, va fi o situaţie în care Dumnezeu ne-a aşezat pentru a aduce cu noi o prezenţă dumnezeiască, prezenţa Lui, iubirea Lui, milostivirea Lui, inteligenţa Lui creatoare, curajul Lui... De fiecare dată când ne vom confrunta cu o situaţie dificilă, vom fi cei pe care Dumnezeu i-a pus acolo pentru a îndeplini slujirea de creştin, aceea de a fi o părticică din Trupul lui Hristos şi o lucrare a lui Dumnezeu.
Dacă vom face aşa, vom vedea că în fiecare clipă va trebui să ne întoarcem către Dumnezeu, să-L rugăm şi să-I spunem fiecare în parte: „Doamne, lămureşte-mi înţelegerea, întăreşte-mă şi călăuzeşte-mi voia, dăruieşte-mi o inimă de foc, ajută-mă!” Altădată poate îi vom spune doar: „Mulţumesc Ţie, Doamne!”
Şi, dacă suntem înţelepţi şi recunoscători, vom şti cum să evităm acea nebunie care se mai numeşte vanitate sau mândrie, care constă în a ne închipui că am făcut ceva ce nu a mai fost. Dar, de fapt, Dumnezeu este Cel care a făcut-o. El este Cel care ne-a făcut acest dar minunat: a fi cei care ducem la îndeplinire lucrarea Lui.
Mitropolitul Antonie de Suroj

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 92, iulie-august 2016