Recomandari din arhiva: nr. 9 - octombrie 2007

Publicarea articolelor din arhivă este un proces de durată; cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la cel de-al 9-lea număr. Din cuprins:

• Editorial: Creştinul în faţa violenţei
• ÎPS Laurenţiu a împlinit 60 de ani
• „M-au fascinat de când eram mic calculatoarele“ - interviu cu părintele Iulian Boac din Recea
• Pomenirile pentru morţi şi parastasele
• Îngerii, păzitorii noştri
• Mănăstirea Dejani, popas în grădina Maicii Domnului
• Provocările căsniciei
• Împărăţia liniştii - o poveste pentru tine
• Căsuţa copiilor: Noe - povestea biblică cu planşă de colorat
• Fumatul – păcatul sinuciderii
• Dor de pelerin

Editorial: „Mânca-te-ar Bucuria!“

Zâmbim când auzim astfel de cuvinte. Nu numai pentru că sunt frumoase, ci şi pentru faptul că n-am întâlnit mai pe nimeni care să le şi folosească. Ne amintim, în acest sens, doar de părintele Ilie Cleopa, care folosea cuvinte asemănătoare: „Mânca-v-ar raiul!“. Ca alternativă la cuvintele de blestem, la cuvintele jignitoare şi la înjurături, expresii de felul acesta: „Mânca-te-ar Bucuria!“, „Mânca-te-ar Binele!“, „Bucura-te-ar Sfinţii“, „Alduitu-te-ar Dumnezeu!“, „Doamne, miluieşte!“ şi altele, sunt în acord cu îndemnul Sfântului Apostol Pavel pentru creştinii din Efes şi pentru noi toţi: „Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă“ (Efeseni 4, 29).
Dar câţi dintre noi suntem în stare să semănăm cuvinte plăcute, cuvinte frumoase, în toate împrejurările vieţii, mai ales în împrejurări critice? Cei mai mulţi dintre noi, care nu am reuşit încă să ne rezolvăm „problemele“ în intimitatea Spovedaniei, prin smerenie şi rugăciune stăruitoare, nu reuşim să ne controlăm firea, ci cădem biruiţi de pornirile ei pătimaşe. Înţepaţi de păcatul invidiei, al mândriei şi al ţinerii de minte al răului, înţepăm la rândul nostru cu privirea, cu gesturile şi cu cuvintele pe cei cu care ar trebui să trăim în pace.
Suntem chemaţi să binecuvântăm, adică să punem sub protecţia Harului, a Binelui, a lui Dumnezeu Însuşi pe toţi semenii noştri, mai ales pe cei ce ne voiesc răul. Orice cuvânt, scris sau vorbit, este purtător de putere. În binecuvântare şi în blestem se vede cel mai bine puterea pe care o au cuvintele: ziditoare şi distrugătoare. Creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui, avem şi noi posibilitatea de a fi creatori prin cuvânt. Preţuind darul vorbirii, vom putea crea prin cuvânt realităţi noi, după voia lui Dumnezeu, spre zidirea sufletească. Un preot mereu batjocorit de un necredincios i s-a adresat, la un moment dat, acestuia: „Să te mântuieşti prin bucurie!“. Cuvintele neluate în seamă atunci au sfărâmat piatra necredinţei şi au mijlocit învierea sufletească a celui necredincios când a fost copleşit de bucurie: locomotiva pe care o conducea s-a oprit din cauza unei defecţiuni înainte de locul unde ar fi deraiat de pe şine.
Câtă vreme vom rămâne „conectaţi“ la Cuvântul Vieţii, vor fi şi cuvintele noastre dătătoare de viaţă. Nu ne va fi greu să răspundem răului cu bine, cuvintelor urâte cu cuvinte frumoase. Decât să zici „Mânca-te-ar guta!“, mai bine să zici „Mânca-te-ar bucuria!“

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

În numele libertăţii (adept sau ucenic al lui Hristos?)

Autosuficienţa este o boală cruntă care macină omenirea contemporană. Dacă deschidem bine ochii, vedem astăzi încercarea disperată de a educa omul nou al zilelor noastre după un alt tipar decât cel al vremurilor de demult. În vechime, MODELUL juca un rol determinant în formarea caracterului, culturii, profesiei umane. Oamenii erau îndrumaţi de societatea în care trăiau să suie treaptă cu treaptă pe scara uceniciei în fiecare domeniu al vieţii, încercând să copieze modelul pe care îl urmau pentru ca mai târziu, împropriindu-şi acest MODEL, să continue să-l desăvârşească.

Libertatea, o reţetă de nerefuzat
Au apus de mult vremurile în care oamenii aspirau la treapta uceniciei. Astăzi, cvasi-generalul „noi ştim” face legea formării generaţiei de mâine. Dar această formare este de fapt o DEformare voită. Într-un mod ascuns, membrilor societăţii de mâine li se conturează o personalitate rebelă.
Libertatea anarhică inoculată mârşav în mentalitatea generaţiei de mâine se face însă controlat. În mod sistematic tânărului actual i se serveşte un meniu pe care nu-l poate refuza. Iar meniul se numeşte „LIBERTATEEEE”!
Tânărul este învăţat că el este deţinătorul absolut al tuturor drepturilor şi că obligaţiile nu intră în seama lui decât în măsura în care doreşte să le înfăptuiască. Are dreptul de a se revolta împotriva părinţilor săi, a profesorilor, a tuturor cadrelor formative şi educative. Şi aceasta în numele libertăţii. Poate să adere la orice idee indiferent că este morală sau imorală. Şi aceasta în numele libertăţii. Poate să-şi strige pe stradă fără ruşine în gura mare apartenenţa la o grupare sexuală, iar instituţiile statului îl apără. Şi aceasta în numele libertăţii.

Anarhia şi laxismul, noi modele de conducere a lumii
Poate vă întrebaţi de ce marile instituţii care conduc lumea aceasta îşi doresc apariţia acestui nou tip de caracter al omului denaturat. E simplu. Romanii aveau o sintagmă „divide et impera”, adică împarte şi cucereşte. Îmi veţi spune că e mai uşor să conduci o lume în care ordinea şi disciplina domneşte. Da. E mai uşor atunci când intenţiile de a conduce lumea sunt în acord cu voia lui Dumnezeu. Dar dacă interesul actual este de a nu-i conduce pe oameni spre Dumnezeu?
Dacă vrei să conduci lumea având scopuri ascunse, ordinea nu-ţi este un bun prieten. Şi atunci ai a doua alternativă. Anarhia. Dă-le libertate. Împarte-i în multe grupări. Fă-i să se certe între ei şi aşa o să-i stăpâneşti mai uşor.
Pe cel moral cu un caracter puternic nu-l poţi manipula uşor, pentru că a crescut ca un stejar, cu rădăcinile înfipte adânc în moralitatea lui, a părinţilor lui, a strămoşilor lui. Pe el nu poţi să-l conduci aşa cum vrei, pentru că el este condus de Dumnezeu. Pe celălalt îl poţi conduce cum vrei tu, pentru că sufletul lui otrăvit de aparenta „libertate” nu mai recunoaşte binele, ci doar libertatea păcatului.
Un optimism real
Putem face ceva noi, cei care nu am fost loviţi până acum de acest flagel toxic al libertăţii necontrolate pentru binele omenirii de mâine? Eu spun că da. Putem. Numai să vrem.
Reţeta constă în schimbarea stilului de viaţă creştin pe care poate că nu ni l-am asumat deplin până acum. Nu vi se pare că noi, ca şi creştini, nu ne asumăm destul de mult lucrarea pe care o avem de înfăptuit? Şi aceasta pentru că, deşi suntem creştini, nu suntem ucenici hotărâţi ai lui Hristos, ci doar adepţi ai învăţăturilor lui Hristos.

Dilemă: adept sau ucenic al lui Hristos?
Adeptul creştinismului aderă voit la învăţătura creştină, dar nu şi-o împropriază, nu şi-o asumă. El o cunoaşte oarecum, dar nu o trăieşte în totalitate. Aderă nu din convingere, ci din obişnuinţă, din curiozitate, nefăcând din creştinism un mod de viaţă. Hristos ne cere să devenim însă ucenicii Lui. Nu simpli adepţi ai învăţăturii Lui, ci lucrători în această mare vie a lumii. Suntem îndemnaţi să nu stăm indiferenţi atunci când vedem ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Poate credem, din falsă smerenie, că suntem prea mici pentru a putea schimba ceva în jurul nostru. Poate că suntem prea comozi. Să facă altul, de ce să fac eu?
Nu vedeţi că, aşa cum spune Sfântul Apostol Petru, „diavolul urlă ca un leu căutând pe cine să apuce”? Nu vedeţi cum strigă prin gura homosexualilor, prin gura grupărilor Emo, prin gura copiilor revoltaţi de autoritatea părinţilor, prin gura autorităţilor statului care guvernează acest laxism moral? Dacă mai vreţi exemple căutaţi în jur şi o să găsiţi zeci la fiecare pas.

Dacă-ţi iubeşti copiii, dăruieşte-le adevărata libertate
De aceea te îndemn şi pe tine, cel ce ai citit aceste rânduri. În numele libertăţii adevărate a lui Dumnezeu, ajută-i pe copiii tăi să trăiască într-o lume cel puţin la fel de frumoasă în care ai trăit tu şi părinţii tăi. O lume a lui Dumnezeu şi nu a celui rău. Ridică-te din starea de adept al Bisericii lui Hristos şi fă-te ucenic lucrător, căci lumea are nevoie de tine. În numele LIBERTĂŢII.

Pr. Iosif Ciolan

„Mă bucur întotdeauna când stau în faţa tinerilor, pentru că tinerii se pregătesc pentru viaţă, au viaţa în faţă, tinerii sunt modelabili, tinerii doresc mai mult şi mai bine, au energie, au curaj, îi slujesc lui Dumnezeu prin calităţile pe care le are tinereţea.
Deci, orice tânăr în Biserică vine cu capacitatea lui, vine cu pregătirea lui, vine cu pregătirea pe care urmează să o facă în continuare, vine în Biserică cu ceea ce este si cu ceea ce poate. Ca să-I slujeşti lui Dumnezeu în Biserică trebuie mai întâi să aparţii lui Dumnezeu, să fii al lui Dumnezeu. Poţi să-I slujeşti lui Dumnezeu în Biserică dacă eşti ucenic al Mântuitorului Hristos, dacă eşti doritor de a te depăşi pe tine însuţi, conducându-te după principiile Evangheliei. Cineva care vrea să-I slujească lui Dumnezeu, să se mântuiască, trebuie să-L aibă pe Hristos mai întâi ca învăţător şi să fie ucenic al Mântuitorului.
În cartea Faptele Sfinţilor Apostoli e scris că mai întâi în Antiohia, ucenicii s-au numit creştini (Fapte 11, 26). Nu e vorba numai despre cei 12 Apostoli, nu e vorba numai de cei 70 de ucenici, ci de toţi creştinii care se numeau până atunci ucenici, şi de atunci ucenicii s-au numit creştini. Nu poate cineva să fie creştin dacă nu e ucenic al lui Hristos, dacă nu se lasă modelat de Domnul Hristos, dacă nu caută să intre în rânduiala hotărâtă de Domnul Hristos.
Dragi tineri, aş vrea să vă supun atenţiei un cuvânt pe care l-a spus restauratorul mânăstirii noastre, care a spus aşa: „cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este mintea trează şi inima curată". “

Părintele Teofil Părăian

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

O ofertă ispititoare: „Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea…”

Acestea sunt cuvintele cu care diavolul îl momeşte pe Iisus în cea de-a doua din cele trei celebre ispitiri din pustie. Bunurile, de oricare ar fi ele, materiale, intelectuale, spirituale sau sociale, au făcut întotdeauna parte din „pachetul” de aspiraţii la care oamenii au visat întotdeauna. Din şcoală copilul este învăţat şi stimulat să se înscrie în competiţia pentru dobândirea unui statut social cât mai bun, care ar aduce după sine şi consecinţele: satisfacţie materială, recunoaştere şi respect din partea celorlalţi, premii, celebritate etc. Cu toţii suntem martori la aceste concepţii pe care se clădeşte stilul de viaţă al societăţii moderne. Însă ne întrebăm vreodată… ce se ascunde dincolo de strălucirea ofertei? În demersul nostru suntem ajutaţi, ca şi în episoadele trecute, de teologul Jean-Claude Larchet.

O patimă subtilă şi vicleană. Despre patimile care se ascund în spatele dorinţei de a poseda bunuri materiale am vorbit numărul trecut. Bunurile nu sunt însă doar materiale. Fiecare dintre noi îşi doreşte să fie apreciat şi respectat, bine văzut în societate. Iar dacă la ceva material am renunţa până la urmă, mai greu sau mai uşor, cine renunţă de bună-voie la admiraţia celorlalţi, la un statut bine văzut în societate, la celebritate şi succes? Fiecare dintre noi a fost pus măcar o dată în situaţia de a fi admirat şi respectat pentru ceva, sau şi-a dorit foarte tare acest lucru. Şi atunci când ne-a fost împlinită această dorinţă am simţit o plăcere sufletească deosebită şi puternică. Această plăcere este cea care face foarte grea renunţarea la cele care o provoacă. Din păcate, nu mulţi din cei care trăiesc astăzi în vârtejul ameţitor al societăţii îşi dau seama că în spatele acestei dorinţe de a fi admiraţi şi lăudaţi, de a avea statut social, de a fi cineva, stă ascunsă o patimă subtilă şi vicleană: patima slavei deşarte. Iar societatea, după cum am arătat în numerele trecute, se mişcă şi funcţionează în baza acestor patimi: mândria, slava deşartă şi lăcomia.

Când sufletul este bolnav… de vanitate. Aşa mai este numită slava deşartă printr-un cuvânt mai comun. Sfinţii Părinţi au identificat în esenţă două tipuri de slavă deşartă: cea care îl atacă pe omul căzut şi cea care îl corupe pe cel care lucrează deja la îmbunătăţirea sufletului său.
Primul fel de slavă deşartă este cel mai întâlnit şi constă în a se arăta cineva mândru şi a se lăuda cu bunurile pe care le are sau pe care crede că le are, a fi văzut, apreciat, admirat, lăudat sau, într-un cuvânt, a fi slăvit de ceilalţi. Astfel că vanitosul, aşteptând laude şi aprecieri, caută să se laude fie cu bunuri dobândite, fie cu daruri naturale, ca: frumuseţea trupului (reală sau închipuită) şi a glasului, sau tot ceea ce contribuie la o înfăţişare frumoasă (haine, parfumuri, podoabe, aranjamente fie de coafură, fie de îngrijire a tenului şi a pielii etc.) puterea, priceperea, îndemânarea, poziţia înaltă în societate. Ceva mai subtilă, dar la fel de răspândită, este îngâmfarea cu calităţi intelectuale (inteligenţa, imaginaţia, memoria, cunoştinţele dobândite, buna stăpânire a limbilor, talentul de a vorbi şi scrie bine etc.). Ambiţiile în domeniul intelectual, cultural ca şi în cel politic şi financiar sunt cel mai adesea produse de această patimă.
A doua formă a vanităţii este cea prin care omul se mândreşte pentru virtuţile şi viaţa sa spirituală, aşteptând admiraţie şi laude. Sfinţii Părinţi ne avertizează că atunci când scăpăm de o patimă grea, îndată suntem atacaţi de vanitate, aceasta luând adesea locul celorlalte patimi, de care am scăpat doar pentru moment.

Origini sănătoase. Slava deşartă este o boală bazată pe plăcerea puternică pe care o resimte sufletul atunci când caută satisfacţie în laudele şi aprecierile celorlalţi, boală care îl face să sufere orice pentru a se bucura de această plăcere. Caracterul patologic constă în faptul că ea este pervertirea unei atitudini fireşti, aceea de a dori slava pe ne-o dăruieşte Dumnezeu, singura reală, veritabilă, deplină şi eternă. Dorinţa sănătoasă de a o dobândi este înlocuită cu dorinţa de a primi slavă de la oameni, nu de la Dumnezeu.

Efecte devastatoare. Patima, în lucrarea ei, nimiceşte pacea lăuntrică, pentru că cel stăpânit de ea doreşte să facă tot ce poate pentru a găsi admiraţie, preţuire şi laude, iar atunci când nu le găseşte sau când în loc de acestea va găsi indiferenţă, ură, gelozie, invidie, critici, agresivitate, se va tulbura şi mai tare. Consecinţele ei sunt devastatoare, pentru că omul se lasă cuprins de reverie, imaginându-şi mereu cum va fi admirat de ceilalţi, îşi pierde toate roadele duhovniceşti, ajungând să se simtă gol sufleteşte, în nelinişte şi tulburare. În plus, ea nimiceşte toate celelalte virtuţi ale omului, făcând să (re)apară patimile. Sfântul Marcu Ascetul o numeşte maică a relelor, pentru că ea aduce în suflet alte patimi precum: mândria, hula, judecata, defăimarea aproapelui, iubirea de stăpânire, împietrirea inimii, neascultarea, mânia, ţinerea de minte a răului, minciuna, făţărnicia, iubirea de bani şi avuţie, tristeţea, certurile.

Remedii. Fiind o patimă subtilă, greu de sesizat, omul are nevoie de multă atenţie la ceea ce se întâmplă în sufletul său, la dorinţele sale şi motivaţiile faptelor pe care le săvârşeşte.
Atenţia sporită se exersează şi se deprinde cu ajutorul duhovnicului, căruia trebuie să îi spunem tot ceea ce se întâmplă în sufletul şi în mintea noastră.
Pentru că slava deşartă înseamnă căutarea slavei omeneşti, cel care vrea să o biruiască trebuie să înţeleagă cât de deşartă şi nestatornică este aceasta. Cea care ne descoperă cel mai bine acest lucru este moartea, care ne dovedeşte cât de amăgitoare este slava lumii şi cât de lipsite de preţ şi trecătoare sunt lucrurile după care aleargă omul mânat de ea. De aceea gândul la moarte ne este de mare folos în lupta cu această patimă.
Un alt lucru important este ascunderea din faţa oamenilor a nevoinţei şi a faptelor bune: Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta (Mt. 6, 3)
Rugăciunea are un rol esenţial în biruirea oricărei patimi, în cazul slavei deşarte omul primind prin ea de la Dumnezeu discernământul de a observa capcanele.
Slava care vine de la oameni şi slava lui Dumnezeu sunt cu totul opuse una alteia şi una o scoate pe cealaltă din sufletul omului; de aceea trebuie să căutăm să fim slăviţi de Dumnezeu, nu de oameni. Cu cât doreşte omul mai mult slava dumnezeiască, cu atât mai de nimic i se pare cinstea care vine de la oameni.
Leacul cel mai potrivit împotriva slavei deşarte rămâne dobândirea smereniei. Smerenia este, cum spune Mitropolitul Antonie de Suroj, condiţia pământului: pământul este prezent mereu sub noi, toată lumea îl calcă în picioare, el primeşte toate deşeurile şi mizeriile şi cu toate acestea nu se mânie şi nu spune nimic ci, tăcut, transformă miraculos într-o bogăţie nouă toate aceste reziduuri în descompunere, punând în ele fermentul vieţii. Primeşte soarele, ploaia şi este gata pentru orice sămânţă, fiind capabil să producă şi de o sută de ori mai mult decât a primit, fără a aştepta lauda nimănui.

A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

„Icoana care se curăţă singură” a fost la Victoria

Biserica „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” şi-a serbat hramul joi, 21 martie, îmbrăcându-se în haine de sărbătoare împreună cu credincioşii din oraş, într-o atmosferă de bucurie, împlinită de primirea binecuvântării arhiereşti prin prezenţa în mijlocul nostru a ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului.
Ca o tradiţie deja, ne-am obişnuit ca în fiecare an cu ocazia hramului să fim cuprinşi de bucurii duhovniceşti de către părintele paroh Octavian Smădu. Astfel în acest an am putut să ne închinăm unei icoane făcătoare de minuni reprezentând pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, venită tocmai de pe tărâmurile Dobrogei, cu binecuvântarea P.S. Visarion, Episcopul Tulcii.
Icoana de la Mănăstirea Celic Dere este numită „icoana care se curăţă singură” deoarece deşi în trecut era în totalitate înnegrită, chipul Mântuitorului este acum luminat aproape în întregime, iar ochii au început să se deschidă.
Mulţimi de oameni credincioşi din oraş şi din împrejurimi s-au putut închina seara, noaptea şi până a doua zi, cât a poposit icoana în oraşul nostru, aducând rugăciuni de slavă şi mulţumire lui Dumnezeu.
De această binecuvântare s-au putut bucura şi credincioşii din Făgăraş, pentru că din seara zilei de 21 mai până a doua zi icoana a fost pusă la închinare în catedrala „Sf. Ioan Botezătorul” din Făgăraş.

Pr. Dorin Toma Năpar

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009