Regret enorm timpul pe care l-am risipit. Interviu cu Lamia Beligan, fiica actorului Radu Beligan

Fiica unuia dintre cei mai cunoscuţi şi longevivi actori din România, Radu Beligan, s-a convertit la vârsta deplinei maturităţi la Ortodoxie. În interviul de mai jos, acordat radioului Trinitas, cu sensibilitatea, căldura şi emoţia ce o caracterizează, doamna Lamia Beligan şi-a deschis inima şi povesteşte drumul către Biserica Ortodoxă. 

Iubirea este unicul şi adevăratul sens

— De ce v-aţi făcut actriţă? De unde dragostea de teatru?

— Aş fi putut să optez pentru multe alte profesii, dar am optat pentru teatru, pentru că teatrul te învaţă să-l cunoşti şi să-l iubeşti pe celălalt, pentru că am nevoie să comunic, pentru că de fapt eu sunt un om foarte timid şi era singura şansă să ies din timiditatea mea, pentru că am vrut să mă descopăr pe mine însămi în relaţiile cu ceilalţi, să descopăr în mine lucruri pe care nu le bănuiam. Teatrul este o relaţie în doi, teatrul nu se poate face de unul singur, după părerea mea. Este o continuă mişcare în dublu sens, un schimb de energii.

— Nu am cum să nu vă întreb acest lucru. V-a influenţat meseria tatălui dumneavoastră în opţiunile făcute?

— Da. Sunt ceea ce italienii numesc „una figlia d'arte“. Mama mea, care era belgiancă, a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bruxelles şi a jucat în Belgia şi în Franţa până l-a întâlnit pe tata şi s-a stabilit definitiv în România. Despre tatăl meu presupun că aţi auzit. Aşa că am moştenit dragostea de teatru de la ambii părinţi. Bunicul meu patern, Adam Beligan, era preot. Deci, ca să-l citez pe tata, tot un fel de actor. Omul poartă cu sine mereu ceea ce va deveni. Cred asta cu tărie! Întâmplările din viaţa noastră, mai cu seamă cele dramatice, ne pot ajuta să ne descoperim în chip nebănuit. Arta actorului nu se poate învăţa! Se pot deprinde unele reguli tehnice, dar misterul creaţiei îl poţi descoperi doar singur, foarte greu şi de-a lungul multor ani... de trudă. Îi sunt recunoscătoare tatălui meu că mi-a dăruit dragostea de teatru, că a crezut întotdeauna în talentul meu, că m-a învăţat să fiu o luptătoare şi să consider că fiecare spectacol, fiecare nou rol este o provocare. Că m-a învăţat să nu mă risipesc şi să-mi tratez profesia cu înălţime sufletească şi cu eleganţă. Că m-a învăţat ce înseamnă nobleţea, eleganţa, stilul, demnitatea şi clasa unui mare actor. Îi mulţumesc că m-a învăţat ce înseamnă o viaţă trăită pe verticală. Îi mulţumesc că mi-a fost model de bunătate şi de înţelepciune, de măsură şi de bun-simţ. Dar, mai presus de toate, îi mulţumesc că mi-a dezvăluit secretul longevităţii sale: Iubirea, unicul şi adevăratul sens al trecerii noastre prin această viaţă. „Iubiţi ce vreţi, dar iubiţi! Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii“.

— Care era lumea în care aţi crescut?

— Datorită părinţilor mei, am deschis ochii într-o lume paralelă şi contrară realităţii, în care oroarea şi teroarea cotidianului sunt anihilate, în care nu există altă ierarhie decât cea dată de creativitate întru har. Copil fiind, tata mă lua cu el ori de câte ori avea repetiţii sau spectacole. Pe de altă parte, în casa noastră intrau artişti din toate sferele – pictori, muzicieni, scriitori, colegi de-ai tatei de la teatru. Am trăit în această atmosferă şi am venit spre teatru în chipul cel mai firesc cu putinţă.

— V-aţi fi imaginat vreodată făcând altceva decât actorie? Ce v-ar fi plăcut?

— Da. Prima mea dragoste a fost dansul. Posibila mea carieră de balerină a fost curmată de un accident. Aş fi putut la fel de bine să scriu. Când eram copil scriam poezii, poveşti şi aveam un jurnal. Cred că am talent la scris, dar nu m-am gândit niciodată să fac o meserie din asta. Mi-ar fi plăcut foarte mult să decorez interioare, am moştenit simţul estetic de la mama mea, care avea un bun-gust desăvârşit. Îmi place să bântui anticariatele în căutarea unor obiecte care să înnobileze, de pildă, un interior mobilat modern, minimalist. Mi-am decorat singură apartamentul şi mi-am ajutat mulţi prieteni să-şi decoreze casele.

— Ce înseamnă teatrul pentru dumneavoastră?

— Viaţă trăită la intensitate maximă.

Important e să ajungi la un nivel mai adânc al credinţei

— Cât de importantă este credinţa în viaţa unui actor?

— Importanţa credinţei în viaţa unui actor este la fel de mare ca importanţa credinţei în viaţa oricărui om. Marele bărbat duhovnicesc care a fost Arsenie Boca spunea: „Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă“, adică de la informaţie la convingere. Deci, pentru mine, important e să trăieşti credinţa! Am o problemă cu formalismul. Cunosc oameni simpli pe care i-am întâlnit în Munţii Apuseni, ţărani simpli care poate n-au carte, dar care vezi că Îl au pe Hristos în inimă, doar privindu-i. Şi cunosc teologi care, în ciuda cunoaşterii lor, nu L-au primit încă pe Hristos în inimă. Important e să ajungi la un nivel mai adânc al credinţei. Atunci când căutarea ta e în adevăr, simţi tainele care sunt dincolo de lumea asta şi este imposibil să nu-L descoperi pe Hristos. Îmi place să cred că orice om, la un moment dat al vieţii lui, mai devreme sau mai târziu, printr-un om sau printr-o experienţă-limită, ajunge la Întâlnirea cu Hristos.

Reîntoarcerea la Hristos şi convertirea

— Poate că trăiţi credinţa în felul acesta şi pentru că în anul 2009 în viaţa dumneavoastră s-a produs un eveniment care i-a dat un alt curs?

— Ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea în anul 2009 a fost o oportunitate de destin pe care n-am ratat-o şi care, într-adevăr, mi-a schimbat fundamental viaţa. Ceea ce am trăit eu în august 2009, la Mănăstirea Lupşa, unde m-am născut din nou, din apă şi din duh, a fost atât de intens, încât e greu de exprimat prin cuvinte. Prima mea naşă, care era asistenta profesorului Sârbu, când eu m-am născut, a rugat-o pe mama să o lase să mă boteze şi aşa se face că am devenit romano-catolică. Ea m-a dus pentru prima oară la biserică. Ea a pus sămânţa cea bună a credinţei în inima mea. La un moment dat, viaţa ne-a despărţit, dar ceea ce a sădit ea atunci a fost şi va rămâne un reper esenţial pentru mine. Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru asta.

De atunci, cu toate momentele de rătăcire care au existat în viaţa mea, am ştiut că nu pot face nimic fără El. Ori de câte ori aveam un examen sau ceva important de înfăptuit, nu puteam fără să mă rog înainte. Şi aşa m-am pomenit intrând în biserici ortodoxe. De altfel, pe vremea aceea, nici nu realizam care ar fi diferenţa. Eram pur şi simplu sedusă de slujba ortodoxă, de cântarea psaltică, de atmosferă... Şi, la un moment dat, mergând foarte des la Biserica „Buna Vestire“ - Curtea Veche, am descoperit un părinte de care mi s-a lipit inima şi care mai apoi a devenit duhovnicul meu, părintele Romulus Stănculescu. De atunci şi până acum, dragostea lui a vegheat asupra mea, mi-a călăuzit paşii şi nu m-a părăsit niciodată. Eu l-am părăsit pe el la un moment dat. Dar tot dragostea lui m-a întors în anul 2008, când am făcut prima mea spovedanie generală. Şi de atunci nu ne-am mai despărţit niciodată.

Această reîntoarcere a mea la Hristos în 2008, mai intensă şi mai deplină, a îngăduit, de fapt, botezul meu şi convertirea mea deplină la Ortodoxie. Aşa a devenit Mănăstirea Lupşa a doua mea casă, locul unde mă regăsesc, mă odihnesc şi îmi cresc puterile sufletului. Am ajuns acolo datorită Anei, colega mea de la teatru, care fusese şi ea romano-catolică şi se botezase ortodoxă la această mănăstire. Ea mi-a povestit experienţa convertirii ei care m-a cucerit, ea mi-a devenit naşă de botez; împreună cu Georgiana, ea mi-a descoperit acest colţ de rai.

Cum spuneam, am simţit că este o oportunitate de destin pe care n-am voie s-o ratez. Am intuit că dacă o să fac asta, o să am puterea să-mi schimb viaţa şi că voi avea altă putere să lupt cu patimile mele.

Aveam senzaţia că merg deasupra pământului

— Şi aţi făcut asta!

— Am făcut-o cu o zi înainte de ziua mea de naştere, pe 22 august 2009. Şi acum când mă gândesc mi se pare că nu o să mi se mai întâmple niciodată ceva atât de intens, n-are cum! S-a întâmplat sâmbătă după-amiază. N-am putut să mănânc nimic în ziua aceea, eram extrem de emoţionată. După Lepădări, părintele stareţ, părintele Melhisedec, părintele meu botezător, m-a pus să citesc Crezul, dar eu îl ştiam pe de rost. Şi l-am spus de trei ori, aşa cum n-am să pot niciodată să rostesc vreun monolog, încercând din răsputeri să-mi stăpânesc lacrimile…

Au fost foarte puţini martori la botezul meu, pentru că n-am spus nimănui, decât acelor oameni foarte apropiaţi care ştiam că vor înţelege şi că se vor bucura pentru hotărârea mea. Nici măcar fotografii n-am făcut, mi s-a părut nepotrivit, mi-am spus în sine că amintirea acestui moment va rămâne mereu doar în inima mea.

Anul care a urmat, 2010, a fost cel mai frumos an din viaţa mea. Profesional n-au fost schimbări majore, dar în plan personal, a fost un an cu totul aparte. Aveam senzaţia că merg cu câţiva centimetri deasupra pământului. Eram foarte atentă la fiecare mişcare a sufletului meu. Anumite lucruri s-au relativizat, altele au căpătat o mai mare importanţă. Am fost mult mai atentă la cum trăiesc. Nici nu se putea altfel, când ai primit un asemenea dar!

Nu există nimic mai rău decât să vicleneşti

— Iată noutatea pe care a adus-o Ortodoxia în viaţa dumneavoastră!

— Când eşti copil, naşul care te botează îşi asumă responsabilitatea mântuirii tale, dar când primeşti botezul la maturitate, tu îţi asumi această alegere, în deplină cunoştinţă de cauză. Devii responsabil pentru acest dar. Nu-ţi mai poţi amăgi conştiinţa cum că n-ai ştiut ce faci când ai păcătuit. Atunci când Dumnezeu se atinge de inima ta, nici nu mai poţi funcţiona ca înainte, e ca o lumină care îţi luminează conştiinţa şi care te ţine treaz.

Eu continui să lupt cu patimile mele, dar am mai multă putere în lupta asta. Şi cred că Dumnezeu e cu noi şi ne ajută în lupta cu patimile, în măsura în care noi suntem sinceri cu noi înşine şi cu El. Nu există nimic mai rău decât să vicleneşti. Toţi avem căderi, pentru că suntem oameni şi suntem slabi, dar ceea ce contează este să ai curajul să te înfăţişezi lui Dumnezeu exact aşa cum eşti, rugându-L să ajute El neputinţei tale. Vorba părintelui Papacioc, importantă este starea de prezenţă. Nu mai e timp. Fiecare zi trebuie trăită frumos şi cu conştiinţa că moartea poate veni oricând şi ne va găsi exact în starea în care ne aflăm în momentul acela. Când eşti tânăr, trăieşti cu sentimentul că ai toată viaţa înaintea ta, dar vine o vreme când timpul capătă o altă densitate şi lucrurile în care ai crezut poate cu prea multă patimă devin lipsite de consistenţă. Îţi dai seama că de fapt sunt foarte puţine lucrurile care contează cu adevărat şi, dacă ne gândim bine, singurul lucru care contează cu adevărat în perspectiva veşniciei este mântuirea sufletului.

Timpul e un dar nepreţuit

— Şi acum, în final, ce aţi fi simţit sau ce aţi fi vrut să vă întreb şi n-am făcut-o? Poate pentru că n-am fost inspirată sau pentru că m-am emoţionat…

— Uite, ai fi putut să mă întrebi de pildă ce regret eu cel mai mult din toată viaţa asta care e în urma mea… Regret enorm timpul pe care l-am risipit.

— Şi nu mai este timp să-l recuperaţi?

— Nu. Există un timp pentru toate (abia îşi mai stăpâneşte lacrimile). Iartă-mă! Regret timpul pe care l-am pierdut în situaţii care nu mi-au adus nimic, care n-au construit nimic în mine, cu oameni care n-au adăugat nimic la ceea ce sunt, în sensul bun al cuvântului. Există lucruri pe care dacă nu le-ai făcut la vremea lor, nu le mai poţi face. Sunt lucruri care se pot reface, dar altele nu.

— Vă condamnaţi pentru asta?

— Nu ştiu dacă mă condamn, îmi pare rău pur şi simplu că am fost atât de stupidă. E ca şi cum ai avea sentimentul că ai risipit o parte din talanţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu. Mă doare că n-am ştiut să folosesc la maxim potenţialul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, că l-am risipit uneori în lucruri prosteşti. Uneori, dar destul în economia unei vieţi.

— Acesta ar putea fi sfatul pe care l-aţi lăsa în încheiere cititorilor noştri: să nu-şi risipească timpul.

— În nici un caz. Timpul e un dar nepreţuit!

Interviu realizat de Narcisa Elena Balaban, 

Ziarul Lumina, 29 aprilie 2014

Pictorul Ştefan Câlţia: Dacă nu ai tradiţii, eşti nimeni!

Din evocările domnului Câlţia poţi înţelege, ca o revelaţie, traiectoria noastră din ultimul secol. Format la o intersecţie de regimuri şi vremuri, dânsul a trăit şi a înţeles pe viu istoria şi amprenta ei. Aşa că vorbeşte adesea despre lumea satului copilăriei şi valorile ei, despre intervenţia comunismului şi consecinţele care se văd astăzi mai bine ca oricând. Vă prezentăm o selecţie din diverse interviuri în care ne vorbeşte despre tradiţii, despre valori şi rânduială, despre drum şi despre sensul vieţii.

Ţăranii te învăţau firesc să ai un anumit comportament

Îmi amintesc că, pe la 9-10 ani, cu un prieten de-al meu, am intrat pe o poartă la un vecin, care avea pe prispă o viţă întinsă, de care atârnau nişte struguri uşor copţi. Ne-am dus şi noi să luăm câţiva ciorchini. Exact când să-i luăm, bătrânul care locuia în casă a ieşit, noi am fugit, şi am crezut că nu ne-a văzut. Pe seară, ne-am aşezat pe bancă alături de bunica şi cu bătrânii, la poartă, cum se strângeau ei de obicei. Şi apare moşul, cu un coşuleţ plin cu struguri. Îi dă bunicii: „Mamă Dochie, uite nişte struguri copţi. Că or trecut nişte copii pe la mine şi aşa milă mi s-o făcut de ei că or luat de jos numa’ de-ăia acri“. Moşul s-a uitat la noi: „Hai, mă, luaţi câte-un strugure“. Noi tremuram, nu ştiam ce să facem. Aceştia erau ţăranii simpli, cu frica lui Dumnezeu, care te învăţau firesc să ai un anumit comportament.

Într-un interviu cu Laurentiu Ungureanu, Anca Vancu, adevarul.ro

Colectivizarea

Povestea cu pământul a fost foarte simplă. De fapt, e un experiment pe care l-au făcut ruşii în Ucraina – cotele. Totdeauna cota era mult mai mare decât puteai tu să produci. Ţăranul român avea o anumită responsabilitate. Nu-şi putea închipui că poţi trăi fără să-ţi plăteşti dările la stat. Ei au mizat pe acest comportament al lui. „Dacă plătesc, scap!”. Cotele creşteau an de an. Îşi dădeau seama că nu mai pot face faţă cu ce au. Au început astfel să vândă de prin casă. Descoperă ei că primesc o cotă în raport cu suprafaţa de pământ pe care o aveau. Simt pământul ca o povară, vor să scape de el. Dintr-o dată îşi dau seama că fii lor nu mai au ce căuta în sat şi îi trimit la oraş, în fabrici. Combinatele încep să crească. Îi alungă din sat şi-i bagă în blocuri. Ei devin din ce în ce mai dornici de a nu avea nimic, pentru că din orice aveai, trebuia să dai la stat mai mult. Dacă îţi făta vaca un viţel era o nenorocire. Tu nu aveai voie să tai viţelul ăla. Trebuia să-l vinzi la stat numai când ajungea la o anumită greutate. Iar statul ţi-l cumpăra cu mai nimic. Înainte, dacă ţăranul vedea că o vită şchioapătă, era o dramă. Acum, când făta vaca îi punea mâna viţelului în nas, ca să nu poată răsufla. Şi spunea că s-a născut mort.

Păi când ajungi tu, un ţăran care îţi iubeai animalul, să-ţi sufoci viţelul, s-a terminat!

În dialog cu Diana Rotaru, jurnalul.ro

Dacă nu ai tradiţii, eşti nimeni!

— Aş vrea să discutăm puţin despre importanţa tradiţiei în opera dumneavoastră, fiindcă ştiu că vă ţineţi cu sfinţenie de acest filon, nu vă prea abateţi de la Cărare… Aş vrea să ştiu de ce simţiţi nevoia să fiţi profund implicat în tot ceea ce înseamnă tradiţie.

— În primul rând eu nu am sentimentul că fac un efort în a mă aşeza sau a merge sprijinit pe tradiţie. Sunt educat într-o familie în care respectul faţă de ce a fost bun făcut înainte era sfânt. În zona rurală, în zona satului în care eram, tradiţia era o piatră pe care se construia totul. Nici nu văd cum am putea construi în lume fără să respectăm tradiţia.

—   Păi putem! Nu vedeţi ce e în jurul nostru, maestre? Haos! Asta e lumea pe care o construim fără Dumnezeu şi fără tradiţie…

— Nu. Nu… Noi cred că vedem superficial lumea în care trăim. Sau o vedem mai mult printr-un mod în care ne este prezentată – mă scuzaţi – de media. În Norvegia, împreună cu prietenul meu Ilfoveanu, eram găzduiţi la o familie. Ei de vreo patruzeci de ani, cu doi copii de 12-16 ani. Ultima seară înainte de plecarea spre casă. Ceaiul care se bea în Norvegia seara, cu câteva prăjiturele. Povestim una, alta. La un moment dat, gazda spune: „Am vrea înainte de despărţire să vă facem un dar, pe care-l credem frumos.” Se retrag toţi şi se întorc îmbrăcaţi în costume naţionale. Stăm la poveşti mai departe şi ne bem ceaiul. Acesta a fost cel mai frumos dar pe care a putut să ni-l dăruiască acea familie de norvegeni. Ei trăiau în oraş deja a patra generaţie, dar la fiecare generaţie îşi comandau costume pe măsura lor, noi, exact în tradiţia de unde au venit ei. Ştiau totul despre costumele lor! Ştiau şi cum să le împăturească în ladă. Ştiţi că IA pe care o poartă femeile sau cămaşa bărbaţilor – dacă te îmbraci într-o cămaşă de ţăran, bărbătească, tu nu mai poţi sta oricum la masă; tre’ să stai drept, pentru că ea nu te lasă; ea-i comodă doar la coasă, dar la stat pe-o rână, nu. Şi IA se împătureşte într-un anume fel şi se pune în ladă, pentru ca, atunci când o scoţi, cutele să cadă într-un anumit fel. Câţi dintre noi mai ştim lucrul ăsta? Norvegianul îl ştie.

Deci sunt ţări şi locuri în această lume unde toate astea se păstrează. Şi să observăm cu atenţie, acolo unde sunt păstrate tradiţiile. Dacă ajungem în Toscana, unde familia lucreză şi stau acasă împreună, aşa cum au stat şi acum câteva sute de ani, vedem şi că în jurul lor via arată altfel – e modernă, cu tractoare, e curată, e frumoasă! Dincolo, norvegienii trăiesc la un standard de viaţă, pentru că trăiesc respectând ce le-au lăsat în suflete părinţii lor. Fără aceste lucruri – poţi să le negi, dar ai ce nega! –, dacă nu ai tradiţii, eşti nimeni! Eşti un rătăcit, cum aţi spus dumneavoastră.

—   Ne-ar putea salva întoarcerea la glia strămoşească… şi la vorbele străbunilor?

—   Nu există întoarcere! După părerea mea nu există întoarcere. Drumul e tot timpul într-o direcţie. Trebuie să ai direcţie. Să ai ţel. Dacă drumul tău e să fii creştin – sunt creştin şi nu pot să ies din asta –, deci dacă drumul tău e să fii creştin, asta înseamnă să iubeşti, să munceşti, să respecţi, să cunoşti Legea… Pentru că întâi a fost Legea. Vechiul Testament e o lege teribilă! Noul Testament nu poate exista fără Vechiul. Deci nu poţi fără lege, fără rânduială. Şi ăstea sunt lucruri de tradiţie. Şi tu te duci spre acel ceva spre care visezi, dar te duci în rânduiala asta! Altfel… eşti un nimeni… Un om care aleargă după multe şi nu găseşte nimic.

(Fragmente din interviul realizat în emisiunea 

Ora regiunii – TVR Timişoara, octombrie 2014)

Am venit dintr-o lume aşezată, deloc sofisticată, în care am învăţat că dacă îţi faci lucrul tău, şi te zbaţi pentru el, Dumnezeu te ajută. Şi, până la urmă, răzbeşti. Ce înseamnă a răzbi? A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e o zi bună de lucru.

În dialog cu Diana Rotaru, jurnalul.ro

Lumea în care trăiesc este creaţia lui Dumnezeu

Sunt un om care mă duc duminica la biserică. Pentru mine, lumea în care trăiesc este creaţia lui Dumnezeu, pe care mi-a dat-o şi mie s-o stăpânesc, ba chiar să fac ce vreau, chiar să-L neg pe El. Şi atunci, când pictez, toate aceste lucruri sfinte, chiar şi o lumină care coboară printre copaci, nu e un duh, ci e lumina Creaţiei. Trăiesc în această lume creată de Dumnezeu. Sunt doar un meseriaş, un meşteşugar bun. Aparţin unei profesiuni în care există nevoia de a reconstrui pentru cei din jur, de a repovesti. Umblând prin lume cu frica lui Dumnezeu, iubesc tot ce e frumos în jurul meu. În viaţă, dacă munceşti şi ai credinţă, până la urmă reuşeşti să faci lucruri bune. Omul trebuie să înveţe felul în care a creat Dumnezeu.

În dialog cu Magdalena Popa Buluc, cotidianul.ro

Eu trăiesc cu Dumnezeu. Iar credinţa în Dumnezeu e ca şi cum ai respira, ca însăşi viaţa. M-am născut într-o lume şi într-o familie care credea în Dumnezeu. Cumva, am fost îmbăiat în credinţa de Dumnezeu. Şi vorbesc despre o credinţă care, deşi aparent simplă, este foarte adâncă. Nu era ceva superficial. Dumnezeu nu era o persoană din copilăria mea la care eu mă duceam să-i cerşesc ceva sau ca să-mi dea o bucată de pâine. El era lucrul bun care se revărsa continuu peste mine şi, totodată, Cel căruia îi aduceam laudă.

adevarul.ro

 Pictorul Ştefan Câlţia:

• Credinţa în Dumnezeu e ca şi cum ai respira, ca însăşi viaţa.
• În viaţă, dacă munceşti şi ai credinţă, până la urmă reuşeşti să faci lucruri bune.
• Nu văd cum am putea construi în lume fără să respectăm tradiţia.
• Colectivizarea: când ajungi tu, un ţăran care îţi iubeai animalul, să-ţi sufoci viţelul, s-a terminat!
• A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e o zi bună de lucru.
• Lucrul cel mai important e ca omul să trăiască fericit pentru bucăţica aia a lui.

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015

O familie brâncovenească. Interviu: Cum e să trăieşti astăzi într-o familie cu 13 copii?

„Când s-au înmulţit copiii, ne-am îmbogăţit şi noi!”

Neculai şi Georgeta Popa din localitatea Roznov, judeţul Neamţ, sunt părinţii unei familii cu 13 copii. De sărbătoarea Sfintei Parascheva, la Iaşi, ei au primit înalta distincţie Ordinul Patriarhal „Sfinţii Martiri Brâncoveni” pentru bucuria cu care au acceptat şi întâmpinat viaţa în familia lor şi pentru jertfa constantă depusă în creşterea copiilor lor. Redacţia stiripentruviata.ro a obţinut un interviu fulger chiar după acordarea distincţiei.

— Să facem cunoştinţă!

Gabriela: — Tata, Neculai, are 52 de ani, mama, Georgeta, are 48. Iar noi suntem: Rebeca – 26 ani, preoteasă, absolventă a Facultăţii de Matematică, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu; Ligia – 24 ani, pictoriţă, absolventă a Facultăţii de Arte plastice, Universitatea de Artă „George Enescu” din Iaşi; Cornel – 23 ani, web designer, absolvent al Facultăţii de Economie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; Gabriela – 22 ani, studentă în anul IV la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi, specializarea Asistenţă Medicală Generală; Estera – 21 ani, studentă în anul III la Facultatea de Farmacie în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Iaşi; Silvia – 19 ani, studentă în anul I la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din Iaşi, specializarea Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar; Mihaela – 17 ani, elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic Roznov; Cristiana – 16 ani, elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional Petru Rareş din Piatra Neamţ; Iuliana – 14 ani, elevă în clasa a VIII-a la Liceul Teoretic Roznov; Paula – 11 ani, elevă în clasa a V-a, Liceul Teoretic Roznov; Emilian – 8 ani, elev în clasa a II-a, Liceul Teoretic Roznov; Matei – 6 ani, elev în clasa 0, Liceul Teoretic Roznov; şi Andrei – 3 ani.

— Cum e să trăieşti într-o familie cu atâţia fraţi? Nu vă certaţi între voi?

Gabriela: — Nu. Este şi frumos, dar este şi greu uneori. E frumos când ne adunăm toţi la masă, când stăm toţi împreună şi facem ceva, cântăm, de exemplu. Este şi greu, că trebuie să muncim, ca să ne câştigăm pâinea.

— La şcoală nu vă priveau ciudat, fiind mai mulţi fraţi decât media?

Estera: — Eram mulţi, dar colegii s-au obişnuit cu noi în timp. Ştiau că suntem fraţi şi semănam între noi.

— Cum vă înţelegeţi între voi, nu vă certaţi pe lucruri?

Estera: — Ne mai şi certăm câteodată, dar încercăm să ne înţelegem până la urmă.

— Cum v-aţi simţit azi la premiere şi oferirea distincţiei patriarhale?

Cristiana: — Foarte bine ne-am simţit. Nu ne aşteptam chiar la atât, dar…

Matei: — Bine!

— Doamnă şi Domnule Popa, dumneavoastră aţi crescut în familii cu mulţi fraţi?

Neculai Popa: — Noi am fost patru fraţi.

Georgeta Popa: — În familia mea am rămas şase fraţi. Mama a născut zece copii, dar patru fraţi au murit de mici.

„În viaţă, dacă ai ţeluri, nu te mai uiţi la mărunţişuri”

— Aţi simţit vreodată o greutate, v-au venit gânduri de felul „mai vine un copil, e prea mult”?

Neculai Popa: — Asta a fost exclus. Prima fiică, Rebeca, s-a născut în 1988, la Bucureşti. Aveam 26 de ani, iar soţia avea 22 ani. În viaţă, dacă ai ţeluri, nu te mai uiţi la mărunţişurile de pe margine. Noi am stabilit de la bun început: pe toţi copiii pe care Dumnezeu ni-i va dărui, noi îi primim. Şi atunci am mers fără probleme. Totul devine normal. Un copil nu era o noutate deosebită neapărat, ceva care să ne surprindă negativ. Niciun copil nu vine să sărăcească. Toţi au venit cu binecuvântarea lor şi ne-au îmbogăţit. Când aveam mai puţini copii, eram mai săraci! Când s-au înmulţit copiii, ne-am îmbogăţit şi noi.

— Lumea spune că e nevoie de mulţi bani ca să creşti un copil. Cum vă descurcaţi din acest punt de vedere?

Neculai Popa: — Ai nevoie de bani, dar… nu e Dumnezeu sărac! L-a pus cineva pe Dumnezeu la încercare şi L-a găsit sărac? Nu-i Dumnezeu sărac! Dumnezeu e bogat, îţi dă – nu ştim noi cere cât ştie Dumnezeu să dea. Că Dumnezeu nu e un ageamiu, e împărat. El nu dă cu leţcaia, dă cu tolba. Şi n-ai de ce să te temi.

— V-aţi simţit vreodată discriminaţi sau priviţi ciudat pentru că aveţi atât de mulţi copii?

Neculai Popa: — Când ne-am mutat în Roznov, aşa eram priviţi în primă fază. Dar situaţia s-a redresat imediat ce au văzut că copiii merg la şcoală, iau coroniţă, zic: „Sărut-mâna!”. Toţi au început să-i îndrăgească şi s-a schimbat imaginea rapid. A fost doar primul impact mai dificil, situaţia s-a schimbat imediat. Când văd realitatea, oamenii nu mai cred în idei preconcepute. Oricum, eu niciodată nu m-am simţit umilit în faţa celor care la un moment dat s-au mirat că avem mai mulţi copii. Eu mă uitam la astfel de persoane ca la nişte oameni care încă nu înţeleg. Mi-era mie milă de ei. Pentru că ştiam la ce sfârşit ajung majoritatea… Cei cu un copil, le-a plecat copilul, sau cine ştie ce s-a întâmplat şi acum îşi plâng singurătatea.

— Mulţi tineri din ziua de azi spun mereu că nu sunt pregătiţi pentru căsătorie, nu sunt pregătiţi pentru a avea copii… ce le-aţi spune acestora?

Neculai Popa: — N-ai ce să te pregăteşti! Singura noastră datorie este să ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu şi să primim toate câte ne dă El. Ce să pregătim noi? „Doamne, stai că nu-s gata, mai aşteaptă-mă să-mi iau pantofi, să am cu ce mă duce la Maternitate!”?

„Degeaba vorbeşti, vorba fără faptă nu e nimic”

— Doamnă Popa, copiii dumneavoastră se înţeleg bine; aţi făcut ceva special pentru a nu fi egoişti?

Georgeta Popa: — Nu ştiu. Cred că totul a venit de la sine, ei fiind într-o familie… N-am avut probleme cu ei. Întotdeauna când venea cel mic, acela era cel mai aşteptat, cel mai îndrăgit, nimeni nu se gândea că de-acum i se va împuţina ceva, va pierde ceva, nu va mai fi băgat în seamă; din contră, toţi se bucurau când mă întorceam de la spital cu cel nou-născut.

— Credeţi că aspectele relaţiilor dintre băieţi şi fete se pot învăţa la şcoală?

Georgeta Popa: — Nu la şcoală, acestea toate se învaţă în familie.

— Au venit copiii acasă de la şcoală cu lucruri care v-au nemulţumit?

Georgeta Popa: — Nu degeaba se spune că cei şapte ani de acasă sunt cei mai importanţi. Totul pleacă din familie. Educaţia pleacă din familie. Totul de acasă. De aceea sunt şi atâtea probleme la şcoală. Pentru că nu sunt cei şapte ani de-acasă, nu e educaţia primită în familie. Vin copiii acasă şi zic: „Uite, mamă, ce ne spun” sau „Uite, mamă, ce spun copiii…” Dar noi încercăm să-i conştientizăm pe ei de ce să se ferească. Asta pleacă de la ei. Noi ne facem datoria ca părinţi, îi învăţăm. Apoi trebuie să-şi facă şi ei partea lor. Dar mai întâi trebuie să le fim noi exemplu.

— Care ar fi calitatea esenţială a unui părinte?

Georgeta Popa: — Trebuie să fie el însuşi exemplu pentru copilul lui. Degeaba vorbeşti, vorba fără faptă nu e nimic.

„Copiii nu trebuiesc îngrădiţi”

— Cum le câştigaţi şi le păstraţi încrederea? Cum menţineţi relaţia aceasta stabilă cu copiii de-a lungul timpului, chiar şi în perioada lor dificilă de dezvoltare, la adolescenţă?

Georgeta Popa: — E o parte mai sensibilă. Cred că nu reuşesc întotdeauna să fac faţă, să mă-mpart pentru fiecare, dar asta o înţeleg şi ei. Mi-au mai reproşat asta din când în când; dar mereu învăţăm, mereu ne străduim.

— Dacă v-au reproşat, e de bine, înseamnă că au nevoie de dumneavoastră, nu s-au depărtat. De obicei, la adolescenţă, se depărtează.

Georgeta Popa: — Nu s-au depărtat. Dar fiecare vrea să te ocupi special de el, vrea să ai timp numai pentru el. Dar sunt copii înţelegători şi m-au înţeles întotdeauna, pentru că au văzut că îi iubim pe toţi, nu e nici unul mai prejos decât altul în inima noastră.

— Cum v-aţi gândit să îi ajutaţi să depăşească problemele specifice adolescenţei?

Georgeta Popa: — Când nu am reuşit să fiu acolo pentru ei, ei au ştiu ce să facă. Nu au venit cu toate problemele la mine, ci şi-au găsit fiecare şi câte un duhovnic bun. Contează foarte mult să fie copiii îndrumaţi către un duhovnic bun. Sunt lucruri pe care poate ei nu le pot spune părinţilor, trebuie să fim conştienţi de asta. Dar, cu un duhovnic bun, în faţa căruia se pot deschide şi care ştie să le dea un sfat bun, trec cu bine peste toate.

— Să lăsăm copiii absolut liberi sau să îi ţinem din scurt?

Georgeta Popa: Copiii nu trebuiesc îngrădiţi. Copiii se răzvrătesc când sunt îngrădiţi. Trebuie să le lăsăm o libertate. Dar, zic eu, o libertate întru Hristos. Asta este libertatea adevărată, nu libertatea fără noimă, fără un sens al vieţii, pe care o cred că este libertate unii tineri în ziua de astăzi – o libertate care îi învaţă să-şi permită orice lucru. Nu e libertate, şi se vede că nu este ceva bun, căci de multe ori o astfel de libertate duce la distrugerea celui care a practicat-o. Nu eşti liber când te droghezi, ci eşti robul drogurilor. Şi aşa este cu orice lucru rău.

„Nu am avut nevoie de meditaţii”

— Ce este diferit la voi faţă de familiile în care este doar un copil ori maximum doi?

Ligia: — Am învăţat să împărţim totul, am avut cu cine să ne jucăm, nu ne-am simţit singuri niciodată.

Cristiana: — Ne ajutăm unii pe alţii la şcoală cu temele, cei mai mari îi ajută pe cei mai mici. Noi nu am avut nevoie de meditaţii, cum au nevoie copiii din familiile cu un singur copil.

Emilian: — Putem să ne jucăm împreună şi nu ne plictisim!

Stiripentruviata.ro

Neculai Popa este de profesie inginer. Când societatea unde lucra a falimentat, a decis să se apuce de agricultură. Familia lucrează două hectare de pământ şi are o mică fermă.

„Faptul că am 13 copii nu este o virtute personală. Sunt alţii care se roagă şi merg la Ierusalim ca să aibă câte un copil şi nu îl au. Noi lucrăm în agricultură şi ceea ce obţinem ne ajunge să îi creştem pe toţi cei 13 copii şi să îi putem purta şi la şcoli. Nu e numai suficient ce obţinem, ci mai mult decât trebuie, pentru că Dumnezeu, când îţi dă un lucru de făcut, îţi dă mai întâi puterea şi nu îţi cere mai întâi să urci calvarul, ci întâi primeşti putere de-al urca. Trebuie să îndrăzneşti să te laşi în mâna lui Dumnezeu, pentru că nici unul dintre cei care au crezut în Dumnezeu nu au dat faliment. Ei tot au ieşit biruitori şi împliniţi la sfârşit.”

Neculai Popa, tatăl familiei