sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Între tradiţie şi kitsch. Atenţie, nu mai ştim să îmbrăcăm corect costumul popular!

Aceste gânduri, deşi cuprind o doză de revoltă, sunt scrise strict în ideea de a ne ajuta să păstrăm tradiţia în limita normalului şi să nu o transformăm într-un kitsch. E un fenomen care nu se întâmplă doar în Ţara Făgăraşului, ci cunoaşte largă răspândire. Dacă aruncăm doar un ochi pe posturile TV care transmit muzică populară şi nu numai, ne ia cu leşin. Nume etalon în ceea ce priveşte promovarea tradiţiei noastre populare dau cele mai proaste exemple cand e vorba de haina pe care o îmbracă atunci când îşi asumă rolul de a transmite un mesaj care adună în el esenţa unui neam, ori a unei zone...

Vedete populare îmbrăcate prost
Am văzut în ultima vreme, în diverse emisiuni, cele mai oribile accesorii alăturate unor costume populare, make up-uri stridente, de circ, combinaţii de un prost gust desăvârşit. Şi atunci cum să poată biată copilă care intră în ceată în Ţara Făgăraşului să mai ştie cum trebuie să se îmbrace corect?! Regula nr. 1: în nici un caz nu o alături pe Hannah Montana bunicii tale!
Degeaba te lauzi în prime time, la televizor, cu o ie veche de 100 de ani, dacă eşti spoită ca un clown, ai cercei de plastic cât roata carului şi în picioare ultimele "opincuţe" Louis Vuitton. Dai un exemplu prost, n-ai avea ce să cauţi la televizor în halul asta.
Dar cine mai ţine cont de asta? Şi să ne mai mirăm că mergem la "joc" la căminul cultural, în Ţara Făgăraşului, şi vedem costumul popular combinat cu helancă albastră şi colanţi de aceeaşi culoare? Ori eşarfe arăbeşti, cizme din cele mai sinistre care, deşi moderne, n-au cum să înlocuiască ghetele originale. Dimpotrivă, dau aspect de ieftin... Sau cele mai oribile manichiuri şi zorzoane! Chiar dacă nu porţi decât un singur element nelalocul lui - eşti kitsch!

Tradiţia nu are nimic întâmplător
Ia o poză a bunicii tale şi inspiră-te de acolo, nu de la cea mai populară fată din sat care bate crâşma. Sau de la cea de bani gata, ai cărei părinţi vor să-şi arate bogăţia pe odorul lor. E valabil şi pentru „ghiulurile” băieţilor şi lanţurile groase cât pumnul. N-au nici o legătură în contextul portului popular! Nu o să fii cu nimic mai cool dacă ai unghii colorate, gablonţuri ori salbe de aur uriaşe, curele lăcuite şi pantofi care ameţesc privitorul. Dimpotrivă! Contextul este altul! Cu totul altul... Nu te uita la "marile" cântăreţe de muzică populară care strică lamentabil imaginea tradiţiei populare româneşti. Ia exemplu de la MARILE cântăreţe, care îşi asumă în totalitate rolul de a duce tradiţia mai departe! Întreabă-te, te rog, când ai îmbrăcat ultima oară costumul popular, ai făcut-o corect? Sau ai dat uşor în kitsch? Şi încă ceva: spune mai departe şi altora povestea asta! Nu lasă pe nimeni să-şi bată joc de portul nostru popular! Nu-i greu! A purta costumul popular în public implică o responsabilitate! Hai să fim responsabili, nu întâmplători! Tradiţia nu are nimic întâmplător în ea!



Autenticitate
Ştiu, este meritul acestor copii care se îmbracă în ţinte, cu eşarfe cu capete de mort şi poartă accesorii ciudate, că duc acest obicei, al cetei din Ţara Făgăraşului, mai departe, că mai îmbracă încă aceste costume! Tot respectul pentru ei. Dar hai să facem lucrurile cum trebuie! Aceasta presupune şi responsabilităţi, care presupun respectarea unor reguli. Eu personal nu-mi doresc pe viitor o ceată de fete şi feciori în jeanşi şi ii din materiale sintetice, chinezeşti, cu flori care imită bujorii ţesuţi de Mama Ruţă din Mândra (cu o suveică veche de lemn, care acum colindă lumea, vorbindu-le tuturor despre cât de mândră şi AUTENTICĂ e Ţara Făgăraşului!)
Alina Zară

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

joi, 27 ianuarie 2011

Un bărbat puternic este acela care îşi controlează impulsurile


Presiunea grupului spre satisfacerea impulsurilor imediate vine mereu însoţită de ironicul comentariu: „Ce fel de bărbat eşti?”: „Nu bei? - Ce fel de bărbat eşti?”; „Nu fumezi? - Ce fel de bărbat eşti?”; „Nu îţi înşeli nevasta? - Ce fel de bărbat eşti?”; şi aşa mai departe… La acest atac asupra mândriei masculine, cel mai adesea bărbatul cedează. Deşi el este supus unui tumult al firii mai puternic decât femeia, bărbăţia constă tocmai în a fi stăpânul impulsurilor de moment, nu sluga lor.

Scuza tuturor neputincioşilor

Mulţi consideră că sunt cu atât mai bărbaţi cu cât au mai multe succese la femei.
Maică, asta e scuza tuturor neputincioşilor, că doar n-o să zică cineva că e neputincios. Dar, dacă ne gândim bine, bărbat este acela care îşi respectă statutul de bărbat pe care i l-a dat Dumnezeu. Pentru că a fi necredincios, oricine poate. Oricine poate să facă sau să-şi imagineze că a făcut sau să se uite pe gaura cheii şi să zică: „ăă, ce am făcut eu…“, să se uite la televizor şi să zică: „hă, hă, câte am avut eu…“. Acestea toate fac parte din imaginarul bărbatului neputincios.
Un bărbat puternic este acela care-şi înfrânează impulsurile şi care-şi deschide braţele şi atenţia sufletului către femeia lui, care e mereu alta, e mereu nouă, dacă o priveşte ca persoană. Dacă o privesc ca pe un obiect, atunci sigur că-i pot găsi calităţi şi defecte, pot să caut în altă parte o piele mai nu ştiu cum, o talie mai nu ştiu de care… Dar noi, când facem nunta, nu asta facem. Când mă duc la mama şi zic: „Mamă, m-am îndrăgostit de o fată şi vreau să mă însor cu ea“, nu încep să-i spun că are 1,80 m înălţime, talia de 60, picioruşul atât şi cântăreşte atât şi culoarea ochilor… Mama chiar poate să se mire: „Da’ ce ai văzut la ea?“. „Nu ştiu ce am văzut, dar am văzut-o! Am văzut-o pe ea. Am văzut-o pe ea şi, în ciuda kilogramelor în plus sau în minus, eu pe ea o iubesc. Şi-mi deschid braţele s-o cuprind pe ea aşa cum este şi care pentru mine e mereu o enigmă, mereu o taină, am timp s-o văd mereu, mereu alta.“ Aceasta este iubirea…

Iubirea îmi dă puterea să văd ce nu se vede

O posibilă definiţie…
Iubirea îmi dă puterea să văd ce nu se vede. Nu vede oricine, numai cel care iubeşte vede. Numai atunci iubeşti, când vezi ce nu se vede, când vezi nevăzutul. Aceasta e iubirea. Ce numim noi iubire, îndrăgostirea, este o capcană a firii, aşa, pusă, lăsată, îngăduită de Dumnezeu, ca să ne biruim egoismul, ca să avem energie să ne descoperim şi să ne iubim. Că dacă nu ne-am îndrăgosti… n-am sta, n-am avea răbdare. Încet, încet, descopăr că nu doar sunt atras şi îndrăgostit, ci chiar iubesc persoana aceea. Atunci eu sunt credincios vocaţiei mele de bărbat, sunt credincioasă vocaţiei mele de femeie.
Am auzit că un bărbat i-a spus nevestei lui odată: „Ştii, eu nu vreau să-mi spurc cununiile. Mi-au plăcut multe femei şi am fost atras – era inginer şef undeva – am fost atras de multe, dar eu nu mi-am spurcat niciodată cununiile…“. Asta îi spunea la nunta de aur. Ce minune! Vă daţi seama, că nu i-a fost uşor. A avut şi el impulsuri, a fost ispitit. Nu i-a fost uşor; dar ce mândrie, ce demnitate, ce bărbăţie să fii stăpânul lor… Când le asculţi, când te laşi mânat de ele, nu te deosebeşti de căţeluş… că… asta-i firea!

Un bărbat nu este jucăria unor impulsuri

Da… în cazul acesta putem spune că e foarte greu să fii un bărbat adevărat.
Da, de aceea bărbaţii se scuză şi spun că un bărbat trebuie să fumeze, un bărbat trebuie să bea, un bărbat trebuie să-şi înşele nevasta, pentru că le e ruşine să spună: „N-am reuşit să fiu bărbat. N-am putut. Mi s-au aprins călcâiele după una şi m-am dus şi pe urmă am zis: aa… nu-mi place!“. „Nu pot să fiu bărbat, nu pot să nu bag ţigara în gură. Nu pot! Nu mă stăpânesc. Depind de băţul acesta aprins la capăt. De suzeta asta…“. „Nu pot să fiu bărbat pentru că nu pot să nu duc paharul la gură. Orice aş face, zic că nu mă mai duc la cârciumă şi mă trezesc sub masă.“. De ce? Pentru că nu sunt bărbat.
Cum devin bărbat? Ducându-mă la Cel care m-a făcut bărbat şi zicând: „Doamne, dar ce sunt eu, jucăria unor impulsuri? Dacă mie îmi vine ceva eu trebuie să fac tot ce-mi vine? Dacă cuiva de lângă mine îi vine să-mi dea o bere, eu trebuie să beau pentru că zice că astfel nu-s bărbat?“. Dar, oare nu-i poţi spune: „Eu sunt bărbat pentru că pot să nu beau bere când vrei tu, şi nici chiar când vreau eu.“?

Trebuie să aibă şi un sentiment al demnităţii propriei persoane.
Da, pentru asta trebuie să descopăr ce înseamnă să fii bărbat. Ce înseamnă să fii om? Omul este minunea creaţiei şi Dumnezeu m-a făcut după chipul Său şi S-a băgat în mine prin Botez, prin Sfânta Împărtăşanie, este în mine ca să fiu ca El, să mă port ca El. Mai pot eu să mă port ca un căţel din acela în călduri din spaţiul verde? Nu mai pot. Dar, dacă nu ştiu că sunt minunea creaţiei, o să mă port şi eu cum se poartă pisica. Asta e, mi-a venit! M-a apucat! Acesta este bărbatul?
Maica Siluana Vlad, în dialog cu Ramona Bădescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

marți, 25 ianuarie 2011

Copiii şi treburile casnice


Încă de mici, copiii trebuie obişnuiţi cu munca, prin sarcini potrivite cu vârsta lor, pentru a-i învăţa ce înseamnă responsabilitatea şi pentru nu încuraja şi dezvoltă în ei lenevia.

În cartea sa, numită "Despre Educaţie", Sfântul Vladimir spune că atunci când vrem să educăm în copii un spirit muncitor, trebuie să ţinem cont de următoarele lucruri: "În primul rând, copiii nu trebuie împovăraţi cu munca până la a nu le rămâne timp pentru învăţătură şi odihnă. În al doilea rând, nu trebuie să li se dea sarcini care întrec puterile lor, dat fiind că asta ar împiedica bună lor dezvoltare fizică şi le-ar vătăma sănătatea. De altfel, asemenea împovărare peste măsură le-ar tăia orice chef de muncă şi ar da naştere în ei dezgustului faţă de aceasta."

Efecte în familie
Copiilor trebuie să li se dea sarcini pe măsura vârstei şi puterilor lor. Încredinţându-le diverse responsabilităţi în casă, încă de mici, vom vedea mai târziu efectele pozitive:
- copiii vor deveni responsabili, ceea ce va face viaţa familiei mult mai plăcută;
- părinţii vor fi mai odihniţi şi mai plini de energie, deoarece sunt ajutaţi de copii în îndeplinirea muncilor gospodăreşti;
- deoarece astfel gospodăria este condusă mai uşor şi cu mai puţin stres, părinţii ar putea lua în considerare opţiunea de a-şi lărgi familia

Lucruri de făcut
Deprinderea celor mici cu munca şi cu responsabilităţile poate începe de la vârsta de 9-10 luni. Există sarcini pe care şi un copilaş le poate îndeplini, acestea ajutându-l să se simtă de ajutor, util şi responsabil. Iată o listă orientativă cu lucruri de făcut pentru copilaşi de 9-24 de luni, pe care o puteţi adapta, conform specificului familiei şi particularităţilor copilului.

  • 9 luni- 2 ani
- pune rufele murdare în coşul de rufe
- "ajută" la cumpărături în magazin (le pune pe cele mai uşoare în coş, sau la casă) sau acasă ( o ajută pe mamă să le pună la locul lor)
- participă la curăţenie( şterge praful cu o cârpă, stropeşte geamul sau vitrină cu soluţie de curăţat)
- udă florile cu stropitoarea
- începe să ajute la făcutul patului
- ajută la strângerea jucăriilor şi a altor obiecte
- duce gunoiul la găleata
- îndeplineşte cereri simple ("te rog, adu-mi ...", "pune acolo" etc.)

Pe măsură ce copiii cresc, le putem încredinţa mai multe responsabilităţi. Pentru a uşura munca părinţilor şi a copiilor, se poate face un "tabel de responsabilităţi", unde se notează numele copilului, sarcinile pe care le are de îndeplinit, şi unde se marchează dacă le-a îndeplinit sau nu. Pentru copiii de vârstă mică, care nu ştiu să citească, aceste sarcini pot fi reprezentate prin desen.


  • 2- 3 ani
- le solicităm folosirea unor formule de politeţe de bază ("te rog", "mulţumesc", "îmi dai voie să...", formule de salut etc.)
- copilul poate fi inclus în toate activităţile zilnice (curăţenie, cumpărături etc.)
- i se dau sarcini mai complicate ("ia prosopul ăsta şi pune-l în coşul de rufe")
- ajută la spălatul rufelor (la sortarea lor, le pune în maşina de spălat, le scoate din maşină etc.)
- ajută la punerea mesei
- duce vasele murdare în chiuvetă şi ajută la strânsul mesei
- pune cărţile şi revistele pe raft
- ia decizii simple (vrei să mănânci un măr sau vrei o pară?)
- curăţă mâncarea scăpată pe jos

  • 3-4 ani
- învaţă să-şi strângă patul
- trebuie să-şi păstreze camera curată
- se stabilizează rutina de dimineaţă - se spăla, se îmbracă, face patul
- se îmbracă şi se dezbracă, cu puţin ajutor
- se spală pe dinţi, pe faţă, pe mâini; se piaptănă
- îşi pune lucrurile în dulap sau pe raft
- ajută la îngrijirea bebeluşilor - aduce şerveţele umede, scutece sau hăinuţe etc.

  • 4-5 ani
- îşi pune lucrurile murdare în coş
- sortează rufele murdare sub supraveghere
- învaţă să împăturească lucrurile şi să le pună la loc
- întinde rufe mici pe o sfoară la înălţimea lui
- ajută la prepararea mâncării - învaţă să măsoare, să amestece
- întinde unt pe pâine
- prepară cereale reci (toarnă lapte peste cereale)
- aşează masa
- duce gunoiul afară
- ajută la spălatul vaselor
- şterge praful
- ascute creioane
- se joacă fără a fi supravegheat de adulţi
Psiholog Irina Constantinescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

luni, 24 ianuarie 2011

Căsuţa copiilor: Nu fi supărăcios, învaţă să ierţi


De obicei, supărarea vine din iubire de sine şi mândrie, stări în care te simţi demn de mai multă laudă, atenţie, grijă, decât ceea ce ţi se oferă. Supărăciosul îi supără şi pe ceilalţi din jurul său cu cuvântul, cu aluzia, cu tonalitatea vocii, cu faptele, fără să observe aceasta. Să ştii că, atunci când faci un bine, este foarte important să nu te mândreşti. Altfel, binele făcut va dăuna sufletului tău. Săvârşeşte fapte bune în numele Domnului, amintindu-ţi de poruncile Lui şi nu pentru a fi lăudat sau mulţumit.

Cum să suportăm supărările
Dacă am meritat să fim supăraţi şi am suportat cu pace această tulburare, atunci supărarea ne va fi spre curăţire de vina noastră. Dacă, însă, supărarea a fost adusă nemeritat şi am rămas împăcaţi, nerăsplătind cu rău pentru rău, atunci am procedat după porunca Domnului şi ne aşteaptă fericirea promisă de Domnul celor ocărâţi şi prigoniţi. Înaintea noastră este o singură cale de mântuire – aceea de a-i ierta pe toţi, aşa încât şi Dumnezeu să ne ierte pe noi. Pentru aceasta avem nevoie de multă bărbăţie şi voinţă puternică. E foarte uşor să te aprinzi şi să-l cerţi sau să-l baţi pe cel ce te-a supărat, şi e foarte greu să te reţii. Trebuie să înţelegi însă că omul care îţi pricinuieşte un rău, în primul rând sie îşi face rău. De la el se îndepărtează harul lui Dumnezeu şi demonul îi cucereşte sufletul. Nu trebuie să-l urâm, ci să-l miluim şi să ne rugăm pentru el, ca Domnul să-l înţelepţească şi să-l aducă la pocăinţă.

Cum să ştiu dacă l-am iertat definitiv pe cel ce m-a supărat ori nu?
După următoarele trei semne. Dacă aflăm că s-a întâmplat o nenorocire cu cel care ne-a supărat şi în adâncul inimii ne bucurăm de aceasta, ca de o răzbunare, înseamnă că nu l-am iertat definitiv. Dacă aflăm că el are succes, şi această veste, asemeni unui ac subţire, ne înghimpă în inimă, înseamnă că răutatea s-a ascuns ca un şarpe în vizuină undeva în adâncul inimii noastre. Şi, în sfârşit, dacă nu ne rugăm cu zel pentru cel care ne-a supărat, dacă ne este greu să-i pronunţăm numele la rugăciune, iarăşi înseamnă că nu l-am iertat definitiv.
(Arhim. Rafail Karelin)
Ortodoxia pentru copii

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

duminică, 23 ianuarie 2011

De pe treptele unei discoteci


Lumea nu mai are astăzi decât o singură voce. De fapt nu este decât un urlet inform şi rece. Un urlet care dictează, impune şi cheamă păcatul. Un urlet întunecat şi mincinos, care dictează, impune şi sufocă conştiinţele.

Starea sufletească este contagioasă
Discoteca este un loc. O încăpere. Ei bine, acolo se adună nişte oameni. Iar tu intri în mijlocul acestor oameni. Dar aceşti oameni „poartă” împreună cu ei o anumită stare sufletească. Unii o numesc „energie”. Pozitivă sau negativă, după caz. Prezenţa unui om blând şi curat atinge şi sufletul tău şi te linişteşte. Sufletul tău atinge fără să ştie sufletul lui şi primeşte din bunătatea şi liniştea aceluia. Starea sufletească a celor de lângă noi este, cumva, contagioasă. Se transmite ca o boală nevăzută. Un om nervos îţi va aduce nelinişte. Un care caută să desfrâneze îţi va transmite şi ţie ceva din starea lui şi te vei trezi aproape inconştient cu gânduri asemănătoare. O fată care te priveşte cu o accentuată dorinţă sexuală te va antrena într-un câmp energetic încărcat de o sexualitate acerbă, care va obliga aproape organismul uman să o elibereze.
Într-o biserică contează şi starea sufletească a celorlalţi. Starea de rugăciune, de pocăinţă, de durere sufletească, totul se transmite celui ce intră într-o biserică. La fel şi la discotecă. Totul se transmite. Sufletul este ca un burete care absoarbe tot ce simte ca fiind de ordin spiritual în jurul lui: bine sau rău. Fără ca noi să realizăm această taină! Şi ce va „absorbi” într-o discotecă? Starea celorlalţi. Să nu spui că mergi acolo doar cu prietenii şi că nu te interesează ce fac sau ce simt ceilalţi! Nu poţi intra în foc fără să te arzi sau în apă fără să te uzi! Sufletul nu are „graniţe”.
Deci, într-o discotecă, va aduna energia negativă a celor lângă care stă. Va „aduna” energie de care oricum are nevoie! Sufletul îşi ia hrana din locurile prin care este purtat, indiferent de calitatea sau defectele acesteia!

Gârbovirea sufletească vine pe nesimţite
Dar de ce energie negativă într-o discotecă? Cred că ştii şi nu are rost să-ţi spun eu că la discotecă merg cei care nu mai au Liturghie, nu mai postesc, nu se roagă zilnic, cei care au o viaţă sexuală activă, cei care fumează, beau sau chiar se droghează etc. dacă intri într-o farmacie sau de mergi la stomatolog, chiar dacă nu faci nimic concret acolo, măcar hainele ţi se vor îmbiba de un miros specific. Aşa este şi în acest caz. Aduni fără să ştii. Sufletul tău va sta lângă cei „îmbibaţi” de o teribilă sete sexuală, lângă cei care detestă rugăciunea pe care oricum nu au cunoscut-o, lângă cei care înjură sau blasfemiază, lângă cei care mor încet sufleteşte înainte de a fi trăit cu adevărat. Consecinţele nu apar imediat în viaţa ta. Totul intră în subconştient, urmând a ieşi la suprafaţă, în conştient, atunci când vor găsi ocazia, „supapa” oportună. Încet, în timp, vei vedea fără a înţelege pe deplin, că nu te mai atrage rugăciunea, că nu vei mai avea putere de a posti, că o dorinţă trupească te va „fierbe” tot mai făţiş…
Înţelegi adevăratul motiv? Nu are niciun rost să dăm vina pe dracu’ pentru toate neajunsurile noastre sufleteşti! Gârbovirea noastră sufletească este un fapt de care diavolul doar profită, însă pe care o provoacă în mod direct în prea puţine cazuri. (Aş aminti aici doar acele excepţionale cazuri catalogate ca fiind „vrăji”, reali în sine şi de netăgăduit, însă pe care trebuie să le vedem ca fiind nişte „seminţe” demonice care prind şi rodesc pe un pământ pe care l-a pregătit tocmai persoana în cauză, care nu s-a rugat, nu a postit, nu s-a împărtăşit, astfel lăsând loc acţiunii directe a Satanei prin oricare dintre mulţii lui slujitori!) Tu eşti chipul lui Dumnezeu, deci te poţi ruga! Dar neputinţa şi ne-dorinţa rugăciunii poate să apară şi în urma „contactului” sufletesc cu alte suflete lipsite de rugăciune. Câţi dintre cei care merg în discotecă se mai roagă? Întrebare, desigur, retorică! Ca să nu mai vorbesc de faptul că zorii zilei de duminică sunt închinaţi Sfintei Liturghii, adică acelei slujbe fără de care nu avem nicio şansă să rămânem vii sufleteşte. Ce va fi cu tine, scump copil, dacă zorii acestei zile te vor găsi fără Liturghie?

Dictatura muzicii
Lanţul patimilor este însă mai lung decât crezi. Muzica are şi ea un duh. Nu este doar zgomot! Nu este doar sunet şi formă muzicală ce place urechii. Orice melodie are un compozitor, nu-i aşa? Care, la rându-i, are şi el un suflet. Sufletul acela se încarcă cu energie pozitivă sau negativă, iarăşi după caz. Cea pozitivă o numim har, iar cea negativă… o putem numi îndrăcire! Madonna nu foloseşte harul, cu siguranţă! Eminem sau cei care compun muzica tehno se încadrează şi ei printre cei care nu se inspiră dintru Dumnezeu. Nu îşi iau ajutorul de la Dumnezeu. Deci, logic, Satana este sprijinul lor, căci altă sursă nu mai există.
Omul lucrează ori cu ajutor sfânt, ori cu ajutor demonic. Nu poate face nimic absolut singur. Cea mai mare parte a muzicii din discoteci este compusă cu ajutor drăcesc. Energia acestui tip de muzică intră în tine, cel care o asculţi şi o primeşti în mintea şi în inima ta. Duhul care stăpâneşte pe compozitor, duhul care a luminat sau, dimpotrivă, a întunecat pe compozitor, acelaşi duh se revarsă şi asupra ascultătorului. Aşa cum, în mod invers, intră în sufletul tău harul prin rugăciunea unui preot sau chiar prin vorba bună a unui suflet curat. Rezultatele? Le poţi vedea uşor în jurul tău.
De ce nu vin tinerii la biserică? De ce nu pot crede? De ce duc o viaţă atât de păcătoasă? Nu ţi se pare că sunt cumva ca într-o vrajă, purtaţi de o forţă nevăzută, lipsiţi de putere, de voinţă proprie, de conştiinţă? Nu vezi şi tu că sunt purtaţi mai toţi de o forţă tainică, care li se impune chiar şi prin muzică? Nu vezi şi tu că mai toţi gândesc la fel, vorbesc la fel, acţionează la fel? Discoteca cu muzica ei a fost creuzetul sau, mai simplu spus, maşinăria care le-a răpit voinţa, personalitatea, copilăria etc. În întunericul văzut şi în bezna nevăzută de acolo şi-au pierdut copiii noştri ceea ce a fost darul lui Dumnezeu: raţiunea proprie în schimbul celei comune, de turmă; voinţa proprie, în schimbul celei generale; sentimentele proprii, în schimbul celor comune; astfel transformându-i încet şi sigur în simpli indivizi lipsiţi de trăsături veşnice. Tu asta vrei?!
Monahul Paulin Ilucă,
Manifest pentru păstrarea tinereţii

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Slujbele Bisericii. Să trăim. Să înţelegem.

Vecernia

Cuvintele „De şapte ori pe zi Te-am lăudat pe Tine Doamne” (Ps. 118, 164) sunt temelia slujbelor bisericeşti numite „cele şapte laude”, rânduite într-o structură bine determinată încă din secolul al IV-lea. Cele şapte laude din viaţa Bisericii noastre sunt: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia împreună cu Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI, Ceasul IX. Acesta este un program liturgic al creştinului ortodox, prin care Îl trăieşte pe Dumnezeu.

Mulţumire, cugetare, ocrotire
Ce înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu? A-L trăi pe Dumnezeu înseamnă a-I urma Lui, a fi conştienţi de prezenţa Lui şi a ne raporta la El în toate momentele vieţii. Aceasta nu este o situaţie imposibilă pentru noi, ci una pe care o putem trăi în prezent, întrucât timpul din viaţa noastră pe care trebuie să-L dăm lui Dumnezeu este: ACUM.
Ziua liturgică este intervalul dintre două seri consecutive, iar aceasta începe cu slujba Vecerniei. Scopul acestei slujbe de seară este de a-i aduce lui Dumnezeu mulţumire pentru ziua care a trecut şi de a-i cere ocrotire pentru noaptea care urmează. Sfârşitul unei zile este un moment important; suntem cu un pas mai aproape şi de sfârşitul nostru, iar seara oferă un moment de meditaţie, la ce s-a întâmplat în ziua care a trecut şi ce va urma în cea care va veni. Toate acestea ne fac să ne gândim la Dumnezeu, iar Vecernia ne ajută să-I încredinţăm Lui viaţa şi grijile noastre.
Sfântul Vasile cel Mare ne ajută să înţelegem importanţa rugăciunii de seară din cadrul Vecerniei: „Când ziua se sfârşeşte, se cade a mulţumi pentru toate câte am primit în curgerea zilei aceleia şi pentru toate câte am împlinit cu bun spor; apoi să mărturisim toate câte nu le-am împlinit, fie că greşeala noastră e cu voie, sau fără voie, sau în taină făcută, fie prin cuvinte, ori prin fapte, ori ascunsă în inimă; pentru toate trebuie să-L facem pe Dumnezeu îndurător, prin rugăciune. Căci cugetarea asupra celor trecute e de mare folos, ca să nu cădem iarăşi în asemenea păcate; căci de aceea s-a şi spus (Ps. 4, 4): De cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă căiţi.”

Lumea înaintea venirii lui Hristos
Vecernia evocă perioada Vechiului Testament, caracterizată printr-o cunoaştere vagă a lui Dumnezeu, care se baza doar pe amintirea revelaţiei primordiale, din Rai. Binecuvântarea de la început, „Binecuvântat este Dumnezeu nostru…”, exprimă starea în care oamenii nu ştiau despre Dumnezeu decât că există şi este unul singur.
Psalmul de început, 103, ne vorbeşte despre crearea lumii, despre frumuseţea şi înţelepciunea cu care a fost alcătuită de Dumnezeu, dar şi de purtarea Lui permanentă faţă de făpturile Sale. Preotul în acest timp iese din altar, preînchipuind pe Adam alungat din rai; citeşte în taină, din faţa uşilor împărăteşti închise, o serie de rugăciuni intitulate „rugăciuni ale luminii”, iar apoi, din acelaşi loc, rosteşte ectenia mare. Acum ne rugăm, asemenea omenirii de dinaintea venirii Mântuitorului în faţa porţilor zăvorâte ale cerului, cerând mila lui Dumnezeu pentru toate ale vieţii noastre.
Cântarea „Doamne strigat-am...” este o rugăminte accentuată de a ne fi ascultată rugăciunea. Este parte din Psalmul 140, care exprimă starea de deznădejde a omului îndepărtat de Dumnezeu, şi este urmată de stihuri din Vechiul Testament care alternează cu imnuri alcătuite în cinstea sfântului sau a praznicului zilei.

Preînchipuirea unei veniri mult aşteptate
În zilele de sărbătoare sau la Vecernia Duminicii (sâmbătă seara) urmează vohodul (ieşirea) cu cădelniţa, ce simbolizează venirea Mântuitorul mult aşteptat. Deschiderea uşilor împărăteşti în acest moment simbolizează redeschiderea raiului pentru om, care se face prin Hristos, lumina lumii. Preotul, ajungând în faţa uşilor împărăteşti rosteşte cuvintele: „Înţelepciune, drepţi” (care atrage luarea-aminte asupra prezenţei simbolice a lui Hristos) urmând cântarea bogată în înţelesuri duhovniceşti „Lumină lină..”. Fiul lui Dumnezeu este numit Lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc, căci El nu a venit pe pământ în deplinătatea slavei Sale dumnezeieşti, ci în strălucirea blândă, lină, a acesteia. Hristos este lăudat ca Lumina ce luminează întunericul omenirii, iar prin această cântare aducem slavă lui Dumnezeu, Sfintei Treimi şi mărturisim pe Hristos ca dătător de viaţă.

Apusul şi întrezărirea Răsăritului
Urmează prochimenul, iar cu ocazia praznicelor mai mari sunt introduse acum Paremiile – citiri din Scriptură, care preînchipuie momentul prăznuit sau oferă învăţături legate de sfântul pomenit în ziua respectivă.
Prin rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne, în seara aceasta…” cerem de la Dumnezeu să ne vegheze, ocrotindu-ne întreaga noapte ce vine.
Stihoavna este o serie de câteva tropare (strofe), care ne repun în atenţie ceea ce prăznuim în ziua respectivă.
Finalul slujbei este marcat de rugăciunea dreptului Simeon. „Acum slobozeşte...” - cântare care ne aminteşte de episodul întâmpinării la templu a Pruncului Iisus. Momentul aparţine perioadei de întrepătrundere a celor două Testamente, cel Vechi şi cel Nou. Dreptul Simeon face parte din lumea Vechiului Testament, iar rugăciunea lui marchează apusul acestei lumi (marcat de apusul soarelui şi finalul zilei) şi începutul celei Noi, începutul erei creştine. Rugăciunea aceasta finală exprimă liniştea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu şi nădejdea venirii apropiate a Mântuitorului.
Troparele finale ne aduc aminte, în final, de sfinţii prăznuiţi, cei care au urmat Mântuitorului înaintea noastră, şi de importanţa sărbătorii.

O seară pentru suflet
Participarea la Vecernie este foarte importantă sâmbătă seara şi în ajun de sărbători. Vecernia pregăteşte sufletul pentru participarea la Sf. Liturghie de a doua zi. Dacă ne-am organiza în aşa fel încât sâmbăta seara să ne terminăm treburile înainte de Vecernie, să participăm la slujbă, iar apoi să lăsăm treaba (ziua de sărbătoare începe practic odată cu Vecernia!) şi să ne petrecem seara în linişte, în lectură sau rugăciune, fără televizor şi alte lucruri care ne încarcă mintea, cu totul alt spor duhovnicesc am avea şi altfel am trăi Liturghia.
Pr. Gheorghe Dan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

vineri, 21 ianuarie 2011

Editorial: 2011

Da, acesta este anul pe care l-am început. Va trece la fel de repede ca cel precedent. Pe răbojul timpului vom mai cresta un an. Trecutul prinde consistenţă pe zi ce trece: evenimente, fapte, gânduri... toate se cumulează în memoria noastră şi alcătuiesc acest trecut. Am mai făcut un pas spre veşnicie. Cu fiecare zi, săptămână, lună, an, suntem fiecare dintre noi mai aproape de eternitate.
Acestea sunt gândurile care-mi străbăteau mintea la un moment dat, când am conştientizat că trecerea rapidă a timpului nu face altceva decât să ne propulseze tot mai aproape de momentul când fiecare vom face marea trecere spre ceea ce este dincolo de lumea aceasta. Probabil mi-aţi spune că sunt gânduri cam sumbre pentru meditaţie la început de an, când fiecare îşi urează şi speră la mai bine. Pentru mine, însă, este vorba de realism. La mai bine? Care bine? Fiecare îşi defineşte “binele” altfel, în funcţie de ataşamentele inimii sale. Cel mai răspândit bine pe care şi-l doresc oamenii este sănătatea. Fiind sănătos, te poţi gândi şi la alte tipuri de bine: un serviciu mai bun, o poziţie socială mai bună; sau pur şi simplu, dacă eşti sănătos, poţi parcă îndura mai uşor toate neajunsurile.
Foarte bine, aşa este. Şi eu îmi doresc să fiu sănătos. Dar îmi mai doresc foarte mult ceva. În anul 2011 să mă pot apropia şi mai mult de Dumnezeu. Să-L pot cunoaşte mai bine, ca să mă pot adânci mai mult în bine. Să pot deveni mai bun. Să pot fi celorlalţi cât mai puţin o povară sau un alt personaj care-i supără; mi-aş dori şi ceva mai mult: să îi pot odihni pe cei din jurul meu… sau cel puţin să le fiu de modest ajutor. Sunt lucruri cu care la aşa-zisul bilanţ de sfârşit de an nu mă prea pot lăuda. Îmi doresc apoi să fie mai multă pace între oameni. Să iubim mai mult, să zâmbim mai des, să ne decongestionăm mintea de planuri şi target-uri, obiective de îndeplinit… Să învăţăm să trăim, dar mai ales să învăţăm să trăim în Dumnezeu. Atât. Restul lucrurilor sunt efemere. Vor veni şi acelea. Dar pacea, bucuria şi bunăvoirea nu vin decât de la Dumnezeu. În rest… teatru. Teatru şi multă suferinţă… „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, iar Eu vă voi odihni pe voi” Un an odihnitor şi cu pace vă doresc tuturor, să dea Dumnezeu să ne întâlnim la sfârşitul acestui an, bucuroşi fiecare că, pe parcursul lui, am înţeles mai profund cuvintele Mântuitorului de mai sus. La Mulţi astfel de Ani!
Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Întoarcerea noastră şi a magilor „pe altă cale”


A mai trecut un Crăciun peste noi. În fiecare biserică creştinii s-au rugat împreună şi s-au bucurat împreună de Naşterea lui Hristos. Am primit cu mare bucurie “Irozii” şi Ceata de feciori. Ne-am bucurat de ei şi acasă şi la biserică, aşa cum e tradiţia în zona noastră. Am ascultat în versul lor şi în slujbele Bisericii despre Naşterea lui Hristos, drumul magilor şi viclenia lui Irod.

Drumul de la curiozitate la certitudine
Am auzit cu toţii cum au mers magii, călăuziţi de stea, până la peştera unde S-a născut Pruncul şi apoi, după ce s-au închinat şi i-au adus daruri ca unui împărat, au mers la casa lor ”pe altă cale”, înştiinţaţi de înger să nu se întoarcă la Irod. Au venit deci pe o cale, iar după ce L-au văzut pe Pruncul Împărat, s-au întors acasă “pe altă cale”. Au venit pe calea necunoaşterii, a curiozităţii celor ce caută la stele, şi au mers acasă pe calea cunoaşterii, a certitudinii că au văzut un Împărat care este mai presus decât orice alt împărat. Drumul lor este, de fapt, drumul pe care trebuie să-l facem fiecare din noi. Fiecare creştin trebuie să parcurgă acest drum, de la necredinţă la credinţă, de la necunoaştere la cunoaştere, de la “curiozitate” la certitudine. Unii parcurg cu bine tot drumul şi se întorc la casa lor “pe altă cale”, însă alţii se poticnesc şi nu mai ajung la “destinaţie”, aşa că se întorc acasă tot pe calea pe care au plecat.

Piedicile ridicate de „irozi”
Au plecat Magii la drum pe calea necunoaşterii şi s-au întors pe calea cunoaşterii. Au plecat Magii la drum pe cale necredinţei şi s-au întors pe calea credinţei. Noi înşine mergem spre Dumnezeu pe o cale şi apoi, cunoscându-L, ajungem să fim aşezaţi pe o altă cale. Dar pentru a cunoaşte şi calea cea nouă trebuie mai întâi să plecăm la drum, iar apoi trebuie să fim mereu atenţi la piedicile ce ne apar pe cale, cum sunt şi “irozii” ce încearcă să ne întoarcă din drum pe aceeaşi cale. ”Irozii” aceştia de care vorbesc nu sunt altceva decât ispitele cu care îngăduie Dumnezeu să fim încercaţi, la fel cum a îngăduit să fie încercat şi Dreptul Iov. Iar dacă tăria noastră are măcar puţin din tăria lui Iov, atunci şi răsplata noastră o să fie pe măsură. ”Irozii” vremurilor noastre sunt de fapt aceeaşi ca întotdeauna: boala (trupească şi/sau sufletească), timpul (în goana noastră după bunăstarea materială am ajuns să fim ieşiţi cu totul din ritmul natural al Universului în care Dumnezeu ne-a aşezat) şi moartea (iar aici mă refer cu precădere la moartea noastră sufletească).
Să fie Calea voastră Cale Nouă, iar Calea cea Nouă să fie cale a iertării, cale a blândeţii, cale a bunătăţii, cale a păcii, cale a înţelegerii, cale a înfrânării, cale a Iubirii... Aceasta e Calea care te întoarce la Dumnezeu, pentru că de la Dumnezeu am plecat şi la El trebuie să ne întoarcem. ”Pe altă cale” înseamnă de fapt Calea Virtuţilor.
Nu pot decât să vă urez la toţi un An Nou cu sănătate, Hristos să vă zâmbească şi să ajute Dumnezeu să ne întâlnim cât mai des pe Calea Virtuţilor!
Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Ritmul casei şi programul zilnic (1)

Viaţa creştinului are un ritm aparte, care se raportează la Dumnezeu. Pe lângă hrană şi somn, ritmul acesta ţine cont şi de rugăciune, de viaţa sufletească, de mulţumirea şi recunoştinţa pentru fiecare zi din viaţă, cu lumina şi bucuriile ei, dar şi pentru lecţiile pe care le avem de învăţat din lucrurile dureroase. Mitropolitul Grigorie al Sankt Petersburgului ne oferă câteva sfaturi despre cum trebuie să plecăm la drum în fiecare zi pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu:

Ce să facem dimineaţa?

1. Când te trezeşti, încearcă să îţi îndrepţi gândurile spre Dumnezeu.

2. Spune „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ şi apoi rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“, în continuu.

3. Imediat după asta, sau în acelaşi timp, dă-te jos din pat. Lucrul acesta este neplăcut pentru trup, căci trupul, ca o slugă leneşă, doreşte să zacă, să doarmă, să se desfete şi să lenevească. Această împotrivire să fie prima ta jertfă adusă lui Dumnezeu.

4. Odată sculat din pat, spală-te imediat şi apoi îmbracă-te decent. Este necesar să ne îmbrăcăm imediat dimineaţa, chiar dacă nu se află nimeni în preajma noastră.

5. După ce te-ai spălat şi te-ai îmbrăcat, te duci în faţa sfintei icoane şi spui rugăciunea de dimineaţă.

6. Uneori ne putem ruga folosind ale cuvinte decât cele din rugăciunile date de Sfânta Biserică. În cazul acesta respectă cu grijă următoarele:
  • a. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că te-a păzit în noaptea ce a trecut şi îţi dă timp de pocăinţă şi îndreptare, căci fiecare zi este pentru noi una nouă, şi nu una meritată, căci nici o zi nu urmează automat după noapte. (Foarte mulţi oameni, după ce s-au culcat seara, nu s-au mai sculat în această viaţă, ci în cea viitoare.)
  • b. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că te-a creat, că te ţine în viaţă, că te-a răscumpărat, că te-a adus la credinţa cea adevărată şi în ea ţi-a dat şi continuă să îţi dea toate mijloacele pentru mântuire.
  • c. Mulţumeşte-i Domnului că în noaptea care a trecut a binevoit să-ţi întărească puterile trupului şi ţi-a dat posibilitatea să te îndeletniceşti iar cu problemele de folos vieţii. (Câţi oameni, din cauza infirmităţilor, nu sunt în stare să-şi câştige existenţa?)
  • d. Roagă-te ca Dumnezeu să-ţi ierte păcatele cu fapta, cu intenţia, cu dorinţa sau cu gândul.
  • e. Roagă-te să îţi dea voinţă puternică şi neschimbătoare, ca să-I aparţii cu totul numai Lui.

7. Ca să te păzeşti de păcat în cursul zilei încearcă să te gândeşti încă de dimineaţă la tot ce ţi s-ar putea întâmpla pe parcursul zilei. Încearcă să analizezi ce urmează să faci şi cu cine urmează să-ţi petreci timpul. Cu ce ocazii de a cădea în păcat te-ai putea întâlni? Încearcă imediat să te gândeşti cum ai putea cel mai uşor şi mai sigur să petreci toată ziua fără păcat, cum să eviţi anumite situaţii şi ispite sau, dacă nu poţi să le eviţi, cum să faci să nu te vatămi de ele.

8. Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi întărească voinţa şi să-ţi dea putere. Cum putem să începem ceva fără binecuvântarea lui Dumnezeu? Fără ea, toată munca noastră este în zadar.

9. Trebuie să ne rugăm în acest fel încă de dimineaţă, luând hotărâri şi măsuri de protejare, căci nici un alt timp nu este atât de potrivit pentru rugăciune. Dimineaţa gândurile sunt mai puţin încordate, inima este mai curată.

Din Mitropolitul Grigorie al Sankt Petersburgului - O zi de viaţă sfântă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Aşa-i Vorba!

Nu pot ajunge la ceilalţi,
Că-s bine ascuns între ziduri,
Stau singur sub cerul albastru
Şi fruntea mi-e plină de riduri

Nimic n-am păstrat lângă mine,
Nici mila, nici ploaia de lacrimi,
Azi nu pot să-mi stâmpăr amarul
Şi stau ascuns după ramuri

Nu cânt în strună la alţii,
De fapt nu mai cânt deloc,
Dar liniştea-ncepe să doară
Şi cerul acum e noros

Oricât ar fi să mă doară
Nu joc după cântecul lor,
Că-n lume mereu e o scară
Pe care eu urc sau cobor

Hoţii şi Proştii, măi frate,
Pe-acelaşi pământ, nu-i uşor,
Să-i ai deodată la cârmă
Şi să zâmbeşti galanton

Dar viaţa în ţară-i frumoasă
Dacă declari că eşti chior,
Nu te mai vede nici dracu’
De umbra mândriilor lor

De urli şi tu precum lupii,
Să nu te mănânce cumva,
Tu lup te vei face pe dată
Şi oile le vei mânca

Iar frate, cu dracul, pe punte,
Zicându-ţi că: ”Vorba-i aşa!”,
Fereşte-te, tu, a te face,
Că-n spate ţi se va urca.
Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Farmacia Domnului: Morcovul


Morcovul are avantajul că se păstrează tot timpul anului, deci poate fi consumat în stare naturală şi pe perioada iernii. Datorită gustului său dulceag plăcut, este una dintre cele mai des folosite legume.
Rădăcina de morcov este o sursă foarte bogată în vitamina A (influenţând pozitiv acuitatea vizuală, mai ales cea nocturnă), dar conţine şi vitaminele B, C, D, E, K, precum şi calciu, fier, magneziu, potasiu etc. Valorile sale nutritive sunt maxime atunci când consumăm morcovii cruzi.
Morcovul este detoxifiant, ajută ficatul, este depurativ, diuretic. Ajută la curăţarea intestinelor şi contra constipaţiei, este cicatrizant, reglează digestia. Este tonic, remineralizant, antianemic, întăreşte imunitatea şi ajută la creştere. Sucul de morcovi stimulează digestia şi accelerează eliminarea toxinelor.
Morcovul menţine structura osoasă a dinţilor. Când le ies dinţii, copiilor este bine să li se dea morcov crud, ca să îl roadă.

Salată de morcovi
  • 2 morcovi
  • 2 mere
  • Stafide
  • 1 lgţ miere
  • Pentru sos: ulei, sare, zeamă de lămâie (după gust)
Morcovii şi merele se dau pe răzătoare, se adaugă stafidele înmuiate în prealabil în apă, mierea şi sosul preparat după gust.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Cinstirea martirilor, datorie de suflet a creştinilor. Memorialul durerii de la Aiud


În această toamnă, un grup de o sută de persoane, format din enoriaşi ai Parohiei „Sf. Ilie” din Victoria şi ai Parohiei „Sf. Treime” din Bucium, am călătorit împreună într-un pelerinaj care a cuprins: Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, Mănăstirea Râmeţ şi Catedrala Unirii din Alba Iulia. Prima oprire a fost la Aiud, unde am găsit o realizare arhitectonică impresionantă, care emoţionează profund pe orice privitor, chiar dacă nu cunoaşte exact ce reprezintă.


Centre de exterminare a elitelor
Supravieţuitorii puşcăriilor politice ale anilor 1945-1964, dintre care un rol deosebit l-a avut Părintele Iustin Pârvu, fost deţinut al acestui înspăimântător loc care a fost Aiudul, au depus eforturi cu adevărat supraomeneşti pentru a ridica “un memorial al durerii” în amintirea camarazilor care au fost ucişi în aceste centre de exterminare, dintre care amintesc: Aiud, Sighet, Târgu Ocna, Piteşti, Baia Sprie, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi multe altele.
Ţinta era elita intelectuală şi duhovnicească a ţării, care se opunea instaurării regimului comunist ateu, orientarea Ministerului de Interne din acea perioadă fiind de a trimite selectiv în puşcării pe cei mai buni, mai pregătiţi, mai credincioşi fii ai ţării; astfel, la Aiud trebuia exterminată intelectualitatea, la Piteşti studenţimea şi aşa mai departe...

O impresie copleşitoare
Schitul de la Aiud este amplasat în acea parte a oraşului numită ”Râpa Robilor”, chiar pe locul în care, în mare taină, au fost aduşi spre a fi îngropaţi deţinuţii ucişi. Având în vedere faptul că panta pe care este amplasată biserica-monument este foarte abruptă, lăcaşul este construit pe verticală, având două încăperi: în prima se află paraclisul având 4 metri la intrare şi 12 metri în partea altarului, iar în partea de jos, adică sub Sfântul Altar, este amplasat “memorialul durerii”. Atât în paraclis, cât şi în “memorial”, pe pereţi se află plăci de marmură albă, pe care sunt înscrise numele celor care au suferit şi au murit în puşcăria Aiud în perioada amintită (atât cât au putut reconstitui supravieţuitorii).
Impresia pe care o lasă construcţia în ansamblu este copleşitoare; aceasta este numită şi “Crucea purtată”, deoarece în partea superioară arhitecţii au reprezentat sugestiv, prin şapte rânduri de câte două cruci, deţinuţii care poartă pe umerii lor o cruce imensă, Crucea care le-a fost hărăzită lor, celor mai buni dintre cei mai buni, pentru păcatele neamului românesc.

Urmele torturilor
În interiorul ”memorialului” sunt vitrine în care se află expuse osemintele dezgropate din “Râpa Robilor”, care, evident, nu au putut fi identificate. De aceea, şi cei care se zbat pentru ca aceşti martiri să fie canonizaţi, doresc ca pomenirea lor să fie a unei comuniuni de sfinţi.
Privirea osemintelor produce o emoţie neobişnuită, iar însoţitorul care ne-a prezentat locaşul ne-a dat câteva explicaţii şocante pentru un pelerin ce nu a aflat niciodată despre ceea ce s-a întâmplat în aceste centre de exterminare a fiilor neamului românesc. Astfel, se pot vedea oase cu fractură, maxilare rupte în timpul inimaginabilelor torturi, iar acel craniu care poartă în el urma fierăstrăului cu care a fost tăiat te lasă realmente fără glas.
Cutremurătoare sunt şi osemintele de mici dimensiuni, la care însoţitorul ne precizează că au aparţinut copiilor care au fost ucişi aici. Deosebit de important este faptul că osemintele în totalitate sunt de culoare gălbuie, şi nu albă, ceea ce arată sfinţenia acestor oameni, după cum explică Părintele Iustin Pârvu.
Pentru că am amintit de Părintele Iustin, vă supun atenţiei şi o întâmplare care ne arată credinţa adevărată şi sfântă în Domnul Iisus Hristos a părintelui: după doisprezece ani de puşcărie executaţi pentru vina de a crede şi de a propovădui cuvântul Domnului, în ziua eliberării sale Părintele Iustin a fost întrebat de către anchetatori dacă va mai continua să propovăduiască Sfânta Evanghelie; pentru că a răspuns afirmativ cu toată hotărârea, a fost condamnat la încă patru ani de închisoare, pentru “crima” de a fi creştin.

„Să nu te temi. Să nu te îndoieşti.”
În încheierea acestei prezentări a unei tragedii naţionale insuficient cunoscute, vreau să vă pun la suflet cuvintele pe care Valeriu Gafencu, “Sfântul închisorilor”, le-a primit de la Maica Domnului, care i s-a arătat în puşcăria de la Târgu Ocna, cu puţin timp înainte de moartea lui: ”Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu îi aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!
Ioan Antonescu, Victoria


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

joi, 6 ianuarie 2011

Gelozia este o atitudine creştină?


Gelozia este o atitudine creştină? Cum să gestioneze o persoană credincioasă asemenea sentimente?

Gelozia poate fi ceva bun
În primul rând să ne gândim ce este gelozia. Gelozia este o putere a sufletului prin care îl păstrăm pe celălalt în valoarea lui. „Eu te-am descoperit, eu te iubesc Şi pentru mine ai o valoare unică. Şi te păstrez. Sunt gelos.“. Şi Dumnezeu zice: „Sunt gelos“. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. Adică: „Măi, omule, te-am făcut minunea creaţiei, sunt gelos, nu pot să te las să te închini la un viţel, la un cârnat, să te prosternezi în faţa unui pahar. Eu te-am făcut să te închini la Dumnezeu, adică la Iubire, la minune, la dragoste, să fii ca Mine!“. Şi atunci, sigur, gelozia este această vigilenţă pe care o am ca nu cumva persoana iubită să cadă sub demnitatea ei, sub demnitatea cu care am investit-o. Şi când un bărbat e gelos pe femeia sa, se gândeşte: „nu cumva femeia mea ar putea să cadă în desfrâu?“. Vedeţi, desfrâul e o cădere. „Nu cumva bărbatul meu ar putea fi folosit ca obiect de plăcere de alte femei?“, adică să cadă din demnitatea de împărat pe care a primit-o la Sfânta Cununie? Şi atunci, gelozia, din punctul acesta de vedere, este ceva bun.

Gelozia pervertită devine suspiciune, posesiune
Dar, din cauză că noi pe toate le-am coborât prin cădere, din cauză că nu ne alimentăm cu putere de la Dumnezeu, cu Harul lui Dumnezeu, gelozia cade, devine suspiciune, neîncredere, posesiune: „Eşti a mea şi nu cumva să te privească altcineva!“ Sau în situaţia să-mi fie teamă că, dacă mergem undeva, o să te fure cineva… Un bărbat gelos în sensul sănătos al cuvântului zice: „femeia mea? Pot s-o las singură şi-n gară, că nu mi-o ia nimeni, pentru că ea m-a ales şi eu am ales-o, şi toată lumea vede şi ştie că e a mea, că ea este împărăteasă şi că nu poate fi luată aşa, ca o valiză uitată de cineva în gară!“. Altfel, va trebui s-o păzească şi, cu cât o păzeşte mai tare, cu atât o pierde mai repede, pentru că n-ai cum să păzeşti inima omului. Nu, nu, nu poţi s-o păzeşti. Mai degrabă poţi să păzeşti un cârd de gâşte decât o femeie, zice o vorbă din popor.
Singurul fel în care o poţi păzi este s-o aşezi în valoarea ei adevărată, să-i spui: „Femeie, pentru mine eşti unică, eşti de nepreţuit!“. A, că acum sunt furios, că mă aşteptam să faci ceva şi tu ai făcut altceva, sau altfel, asta e o realitate care ţine de planul lui a face. Dar tu pentru mine eşti valoarea supremă a vieţii mele de bărbat, eşti darul lui Dumnezeu făcut mie. Şi atunci, nu mă mai tem.
Maica Siluana Vlad,
în emisiunea "Trepte spre cer (3TV Craiova, 2006)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

Trup şi suflet - în viziunea părinţilor filocalici


În primele secole creştine Biserica a luptat împotriva gnosticismului, sistem filosofico-religios care considera materia ca sediu al răului. Cu toate acestea găsim adeseori în scrierile duhovniceşti maxime şi aforisme legate de trup care te duc cu gândul la tendinţe spiritualiste demult condamnate de Biserică. Trupul este prezentat ca o închisoare, un mormânt al sufletului. Eliberarea sufletului din ,,lanţurile trupeşti”, din legătura cu un cadavru, este esenţială (Clement Alexandrinul). Trupul este străin sufletului, ca un „veşmânt carnal”, ca o „mască hidoasă”, ca o „piele materială” (Sf. Grigorie de Nyssa) ,,El mă ucide, şi eu îl ucid”. „El mă sugrumă, şi eu îl sugrum”. Trupul este ,,un prieten ingrat şi perfid” (Sf. Ioan Scărarul). Trupul nostru este, aşadar, sediul răului?

Ce înseamnă „trup”?
Referindu-se la problemele de terminologie şi exprimare a termenului de „trup”, Sf. Părinţi filocalici dau trei sensuri sau înţelesuri generale ale acestuia:
1. în sens medical şi psihologic, el face parte din personalitatea noastră; suntem, deci, obligaţi să-l hrănim, să-l protejăm, să avem grijă de integritatea sa, pentru ca să fie instrumentul potrivit prin care se manifestă sufletul;
2. în sens moral, prin cuvântul ,,trup” se indică înclinaţiile trupeşti şi pasiunile (de exemplu înclinaţiile la băutură, la necumpătare sexuală etc.). În această stare, trebuie să „dominăm” trupul, să fim prudenţi, să îl supraveghem;
3. în sens ascetic şi mai concis simbolizează înclinaţiile spre rău.
Scriitorii filocalici învaţă că trupul este unul dintre cei trei duşmani cu care are de luptat omul, alături de lume şi diavol. De aceea vom găsi exprimări negative la adresa trupului, dar nu în sensul de a-l nega, de a-l refuza sau distruge, ci de a-l supune unei ample lucrări ascetice, duhovniceşti, de spiritualizare a lui şi a vieţii. În pofida unor astfel de exprimări la adresa trupului, în exprimarea Sf. Părinţi prevalează cele în care se arată valoarea sa reală: nici bun, nici rău, dar putând deveni bun – prin asceză, sau rău – prin lucrarea patimilor.

Trupul poate deveni bun sau rău
Trupul este neutru din punct de vedere duhovnicesc. În funcţie de voinţa omenească a subiectului său, el poate deveni ,,templu al Duhului Sfânt”, unealtă şi ajutor al sufletului, sau ,,laborator de gânduri rele”, ”fabrică de păcate”, în care se lucrează patima şi fărădelegea. Trupul nu este nici rău nici bun prin sine, dar poate deveni bun sau rău.
Desigur, datorită păcatului strămoşesc, omul moşteneşte, prin trup, o oarecare înclinare, o slăbiciune instinctuală spre păcat, care nu are însă un caracter imperativ, ceea ce înlesneşte opera ascetică de edificare spirituală a omului. Păcatul şi patima, ca obişnuinţă sau stăruinţă în păcat, amplifică această slăbiciune, această vulnerabilitate moştenită a omului, creând locul şi mediul ispitei şi căderii.
Lupta nu este îndreptată împotriva trupului, ci împotriva mişcărilor iraţionale, necontrolate ale sale, împotriva păcatelor şi a patimilor care se pot lucra în şi prin el. Sensul ascezei nu este nici distrugerea sau suprimarea acestor efecte sau energii umane interioare, ci „sublimarea”, purificarea şi înduhovnicirea lor.
Sf. Diadoh al Foticeii, numind trupul ,,casă a sufletului” învaţă că nevoinţele ascetice nu vizează dărâmarea acestei case, de absolută trebuinţă a vieţii, ci curăţirea ei, în exterior şi în interior. Asceza răsăriteană nu tinde spre anihilarea trupului, a realităţii sau a elementului material din constituţia umană, ci spre valorificarea acestor energii, spiritualizarea lor, întoarcerea lor către o direcţie şi intenţionalitate duhovnicească.
Ea vizează aşadar transformarea trupului din laborator al faptelor rele, pătimaşe, în trup duhovnicesc, în templu al Duhului Sfânt, prin înduhovnicirea simţurilor. Credinciosul desăvârşit devine ,,înger pământesc” şi „om ceresc”, dobândind adevărata pace a minţii, care este mult mai mult decât liniştea gândurilor. Mintea curăţită devine întru totul ,,soare”, ,,cer înstelat” iar lucrarea ei este „liturghia tainică a altarului ceresc”, ,,liturghia tainică a minţii”.

Comoară în vase de lut
Nicolae Cabasila arată finalitatea acestei lucrări de sfinţire a trupului împreună cu sufletul. ,,Acest trup nu mai are părtăşie cu viaţa sufletului pământesc, ci se lasă umplut peste tot de duhul cel de viaţă făcător şi trăieşte şi după moarte, o moarte care într-un fel oarecare este mai bună decât viaţa pe care a dus-o până în ceasul acela, mai ales că n-avem de-a face cu moartea adevărată, căci, după cum zice Solomon, drepţii sunt cu desăvârşire morţi în ochii celor fără de minte (Înţ. lui Solomon 3, 2) pe când în ochii celor ce cugetă drept sunt mereu vii”.
Dacă la moarte noi nu vedem decât ţărână şi nimic mai mult, atunci nu trebuie să ne mirăm, căci comoara totdeauna este ascunsă înăuntru, cum stă scris: ,,Ascunsă este viaţa voastră” (Col. 3, 3) şi anume într-un vas de pământ, cum bine zice Sf. Pavel ,,avem această comoară în vase de lut” (II Cor. 4, 7).
Sigur că cei care văd doar lucrurile din afară, văd numai lut. În schimb, când Hristos se va arăta întru mărire, atunci şi ţărâna aceasta îşi va dezvălui toată frumuseţea şi se va vădi atunci că şi ea este o fărâmă din fulgerul (Matei 24, 27) ce se va arăta pe cer în lumina lui şi formând împreună aceleaşi raze, cum zice Domnul: ,,Drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43) şi numeşte împărăţia Tatălui tocmai strălucirea cu care s-a arătat plin de lumină înaintea apostolilor, care au văzut acea împărăţie ca pe o lumină coborându-se cu putere mare peste faţa oamenilor, şi vor străluci drepţii în ziua aceea cu aceeaşi putere şi mărire ca şi Hristos, ei pentru că s-au învrednicit de aşa fericire, iar El de bucuria de a fi părtaş la fericirea lor (Mt. 17, 2).
Aşadar, Sf. Părinţi au insistat adesea asupra faptului că fiinţa omenească nu este numai suflet, nici numai trup, ci una si alta laolaltă, de nedisociat. Afirmând că trupul face parte integrantă din însăşi fiinţa omului, recunoscându-i acestuia o demnitate egală cu cea a sufletului şi refuzând să-i atribuie o origine şi un destin diferite de acelea ale sufletului, ei contrazic concepţiile spiritualiste potrivit cărora trupul n-ar fi decât un avatar al sufletului, semnul decăderii lui, o sursă de necurăţie pentru el, un mormânt care l-ar ţine prizonier, un element care i-ar fi supraadăugat şi neesenţial, numai sufletul constituind esenţa omului, el trebuind să se reveleze sau să se desăvârşească prin detaşarea de trup, prin negarea progresivă a acestuia.
Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010