În această toamnă, un grup de o sută de persoane, format din enoriaşi ai Parohiei „Sf. Ilie” din Victoria şi ai Parohiei „Sf. Treime” din Bucium, am călătorit împreună într-un pelerinaj care a cuprins: Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, Mănăstirea Râmeţ şi Catedrala Unirii din Alba Iulia. Prima oprire a fost la Aiud, unde am găsit o realizare arhitectonică impresionantă, care emoţionează profund pe orice privitor, chiar dacă nu cunoaşte exact ce reprezintă.
Centre de exterminare a elitelor
Supravieţuitorii puşcăriilor politice ale anilor 1945-1964, dintre care un rol deosebit l-a avut Părintele Iustin Pârvu, fost deţinut al acestui înspăimântător loc care a fost Aiudul, au depus eforturi cu adevărat supraomeneşti pentru a ridica “un memorial al durerii” în amintirea camarazilor care au fost ucişi în aceste centre de exterminare, dintre care amintesc: Aiud, Sighet, Târgu Ocna, Piteşti, Baia Sprie, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi multe altele.
Ţinta era elita intelectuală şi duhovnicească a ţării, care se opunea instaurării regimului comunist ateu, orientarea Ministerului de Interne din acea perioadă fiind de a trimite selectiv în puşcării pe cei mai buni, mai pregătiţi, mai credincioşi fii ai ţării; astfel, la Aiud trebuia exterminată intelectualitatea, la Piteşti studenţimea şi aşa mai departe...
O impresie copleşitoare
Schitul de la Aiud este amplasat în acea parte a oraşului numită ”Râpa Robilor”, chiar pe locul în care, în mare taină, au fost aduşi spre a fi îngropaţi deţinuţii ucişi. Având în vedere faptul că panta pe care este amplasată biserica-monument este foarte abruptă, lăcaşul este construit pe verticală, având două încăperi: în prima se află paraclisul având 4 metri la intrare şi 12 metri în partea altarului, iar în partea de jos, adică sub Sfântul Altar, este amplasat “memorialul durerii”. Atât în paraclis, cât şi în “memorial”, pe pereţi se află plăci de marmură albă, pe care sunt înscrise numele celor care au suferit şi au murit în puşcăria Aiud în perioada amintită (atât cât au putut reconstitui supravieţuitorii).
Impresia pe care o lasă construcţia în ansamblu este copleşitoare; aceasta este numită şi “Crucea purtată”, deoarece în partea superioară arhitecţii au reprezentat sugestiv, prin şapte rânduri de câte două cruci, deţinuţii care poartă pe umerii lor o cruce imensă, Crucea care le-a fost hărăzită lor, celor mai buni dintre cei mai buni, pentru păcatele neamului românesc.
Urmele torturilor
În interiorul ”memorialului” sunt vitrine în care se află expuse osemintele dezgropate din “Râpa Robilor”, care, evident, nu au putut fi identificate. De aceea, şi cei care se zbat pentru ca aceşti martiri să fie canonizaţi, doresc ca pomenirea lor să fie a unei comuniuni de sfinţi.
Privirea osemintelor produce o emoţie neobişnuită, iar însoţitorul care ne-a prezentat locaşul ne-a dat câteva explicaţii şocante pentru un pelerin ce nu a aflat niciodată despre ceea ce s-a întâmplat în aceste centre de exterminare a fiilor neamului românesc. Astfel, se pot vedea oase cu fractură, maxilare rupte în timpul inimaginabilelor torturi, iar acel craniu care poartă în el urma fierăstrăului cu care a fost tăiat te lasă realmente fără glas.
Cutremurătoare sunt şi osemintele de mici dimensiuni, la care însoţitorul ne precizează că au aparţinut copiilor care au fost ucişi aici. Deosebit de important este faptul că osemintele în totalitate sunt de culoare gălbuie, şi nu albă, ceea ce arată sfinţenia acestor oameni, după cum explică Părintele Iustin Pârvu.
Pentru că am amintit de Părintele Iustin, vă supun atenţiei şi o întâmplare care ne arată credinţa adevărată şi sfântă în Domnul Iisus Hristos a părintelui: după doisprezece ani de puşcărie executaţi pentru vina de a crede şi de a propovădui cuvântul Domnului, în ziua eliberării sale Părintele Iustin a fost întrebat de către anchetatori dacă va mai continua să propovăduiască Sfânta Evanghelie; pentru că a răspuns afirmativ cu toată hotărârea, a fost condamnat la încă patru ani de închisoare, pentru “crima” de a fi creştin.
„Să nu te temi. Să nu te îndoieşti.”
În încheierea acestei prezentări a unei tragedii naţionale insuficient cunoscute, vreau să vă pun la suflet cuvintele pe care Valeriu Gafencu, “Sfântul închisorilor”, le-a primit de la Maica Domnului, care i s-a arătat în puşcăria de la Târgu Ocna, cu puţin timp înainte de moartea lui: ”Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu îi aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!
Ioan Antonescu, Victoria
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu