În primele secole creştine Biserica a luptat împotriva gnosticismului, sistem filosofico-religios care considera materia ca sediu al răului. Cu toate acestea găsim adeseori în scrierile duhovniceşti maxime şi aforisme legate de trup care te duc cu gândul la tendinţe spiritualiste demult condamnate de Biserică. Trupul este prezentat ca o închisoare, un mormânt al sufletului. Eliberarea sufletului din ,,lanţurile trupeşti”, din legătura cu un cadavru, este esenţială (Clement Alexandrinul). Trupul este străin sufletului, ca un „veşmânt carnal”, ca o „mască hidoasă”, ca o „piele materială” (Sf. Grigorie de Nyssa) ,,El mă ucide, şi eu îl ucid”. „El mă sugrumă, şi eu îl sugrum”. Trupul este ,,un prieten ingrat şi perfid” (Sf. Ioan Scărarul). Trupul nostru este, aşadar, sediul răului?
Ce înseamnă „trup”?
Referindu-se la problemele de terminologie şi exprimare a termenului de „trup”, Sf. Părinţi filocalici dau trei sensuri sau înţelesuri generale ale acestuia:
1. în sens medical şi psihologic, el face parte din personalitatea noastră; suntem, deci, obligaţi să-l hrănim, să-l protejăm, să avem grijă de integritatea sa, pentru ca să fie instrumentul potrivit prin care se manifestă sufletul;
2. în sens moral, prin cuvântul ,,trup” se indică înclinaţiile trupeşti şi pasiunile (de exemplu înclinaţiile la băutură, la necumpătare sexuală etc.). În această stare, trebuie să „dominăm” trupul, să fim prudenţi, să îl supraveghem;
3. în sens ascetic şi mai concis simbolizează înclinaţiile spre rău.
Scriitorii filocalici învaţă că trupul este unul dintre cei trei duşmani cu care are de luptat omul, alături de lume şi diavol. De aceea vom găsi exprimări negative la adresa trupului, dar nu în sensul de a-l nega, de a-l refuza sau distruge, ci de a-l supune unei ample lucrări ascetice, duhovniceşti, de spiritualizare a lui şi a vieţii. În pofida unor astfel de exprimări la adresa trupului, în exprimarea Sf. Părinţi prevalează cele în care se arată valoarea sa reală: nici bun, nici rău, dar putând deveni bun – prin asceză, sau rău – prin lucrarea patimilor.
Trupul poate deveni bun sau rău
Trupul este neutru din punct de vedere duhovnicesc. În funcţie de voinţa omenească a subiectului său, el poate deveni ,,templu al Duhului Sfânt”, unealtă şi ajutor al sufletului, sau ,,laborator de gânduri rele”, ”fabrică de păcate”, în care se lucrează patima şi fărădelegea. Trupul nu este nici rău nici bun prin sine, dar poate deveni bun sau rău.
Desigur, datorită păcatului strămoşesc, omul moşteneşte, prin trup, o oarecare înclinare, o slăbiciune instinctuală spre păcat, care nu are însă un caracter imperativ, ceea ce înlesneşte opera ascetică de edificare spirituală a omului. Păcatul şi patima, ca obişnuinţă sau stăruinţă în păcat, amplifică această slăbiciune, această vulnerabilitate moştenită a omului, creând locul şi mediul ispitei şi căderii.
Lupta nu este îndreptată împotriva trupului, ci împotriva mişcărilor iraţionale, necontrolate ale sale, împotriva păcatelor şi a patimilor care se pot lucra în şi prin el. Sensul ascezei nu este nici distrugerea sau suprimarea acestor efecte sau energii umane interioare, ci „sublimarea”, purificarea şi înduhovnicirea lor.
Sf. Diadoh al Foticeii, numind trupul ,,casă a sufletului” învaţă că nevoinţele ascetice nu vizează dărâmarea acestei case, de absolută trebuinţă a vieţii, ci curăţirea ei, în exterior şi în interior. Asceza răsăriteană nu tinde spre anihilarea trupului, a realităţii sau a elementului material din constituţia umană, ci spre valorificarea acestor energii, spiritualizarea lor, întoarcerea lor către o direcţie şi intenţionalitate duhovnicească.
Ea vizează aşadar transformarea trupului din laborator al faptelor rele, pătimaşe, în trup duhovnicesc, în templu al Duhului Sfânt, prin înduhovnicirea simţurilor. Credinciosul desăvârşit devine ,,înger pământesc” şi „om ceresc”, dobândind adevărata pace a minţii, care este mult mai mult decât liniştea gândurilor. Mintea curăţită devine întru totul ,,soare”, ,,cer înstelat” iar lucrarea ei este „liturghia tainică a altarului ceresc”, ,,liturghia tainică a minţii”.
Comoară în vase de lut
Nicolae Cabasila arată finalitatea acestei lucrări de sfinţire a trupului împreună cu sufletul. ,,Acest trup nu mai are părtăşie cu viaţa sufletului pământesc, ci se lasă umplut peste tot de duhul cel de viaţă făcător şi trăieşte şi după moarte, o moarte care într-un fel oarecare este mai bună decât viaţa pe care a dus-o până în ceasul acela, mai ales că n-avem de-a face cu moartea adevărată, căci, după cum zice Solomon, drepţii sunt cu desăvârşire morţi în ochii celor fără de minte (Înţ. lui Solomon 3, 2) pe când în ochii celor ce cugetă drept sunt mereu vii”.
Dacă la moarte noi nu vedem decât ţărână şi nimic mai mult, atunci nu trebuie să ne mirăm, căci comoara totdeauna este ascunsă înăuntru, cum stă scris: ,,Ascunsă este viaţa voastră” (Col. 3, 3) şi anume într-un vas de pământ, cum bine zice Sf. Pavel ,,avem această comoară în vase de lut” (II Cor. 4, 7).
Sigur că cei care văd doar lucrurile din afară, văd numai lut. În schimb, când Hristos se va arăta întru mărire, atunci şi ţărâna aceasta îşi va dezvălui toată frumuseţea şi se va vădi atunci că şi ea este o fărâmă din fulgerul (Matei 24, 27) ce se va arăta pe cer în lumina lui şi formând împreună aceleaşi raze, cum zice Domnul: ,,Drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43) şi numeşte împărăţia Tatălui tocmai strălucirea cu care s-a arătat plin de lumină înaintea apostolilor, care au văzut acea împărăţie ca pe o lumină coborându-se cu putere mare peste faţa oamenilor, şi vor străluci drepţii în ziua aceea cu aceeaşi putere şi mărire ca şi Hristos, ei pentru că s-au învrednicit de aşa fericire, iar El de bucuria de a fi părtaş la fericirea lor (Mt. 17, 2).
Aşadar, Sf. Părinţi au insistat adesea asupra faptului că fiinţa omenească nu este numai suflet, nici numai trup, ci una si alta laolaltă, de nedisociat. Afirmând că trupul face parte integrantă din însăşi fiinţa omului, recunoscându-i acestuia o demnitate egală cu cea a sufletului şi refuzând să-i atribuie o origine şi un destin diferite de acelea ale sufletului, ei contrazic concepţiile spiritualiste potrivit cărora trupul n-ar fi decât un avatar al sufletului, semnul decăderii lui, o sursă de necurăţie pentru el, un mormânt care l-ar ţine prizonier, un element care i-ar fi supraadăugat şi neesenţial, numai sufletul constituind esenţa omului, el trebuind să se reveleze sau să se desăvârşească prin detaşarea de trup, prin negarea progresivă a acestuia.
Pr. Alexandru Stanciu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu