sâmbătă, 30 iunie 2012

Cauzele şi foloasele crizei

În contextul actual, subiectul cel mai dezbătut este acela de „criză”. În plină campanie electorală nici un candidat nu vorbeşte despre valori; în schimb, toţi vorbesc despre criză. Ce înseamnă de fapt criza? Iată două cuvinte lămuritoare: Sf. Nicolae Velimirovici (1881-1956) şi Părintele Rafail Noica (fiul lui Constantin Noica), retras acum undeva în Munţii Apuseni.



De unde vine criza?

Schimbarea termenilor ascunde cauza
Până să vină vremurile de acum, popoarele europene întrebuinţau cuvântul „judecată” în loc de „criză” de câte ori se abătea asupra lor vreo nenorocire. Acum a fost doar înlocuit cuvântul vechi cu unul nou şi cel pe înţeles cu unul de neînţeles. Când era secetă, se spunea: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era inundaţie: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era război sau molimă: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era grindină, cutremure, omizi, şoareci, iarăşi şi totdeauna: „Judecata lui Dumnezeu!” Iar asta înseamnă: criză prin secetă, criză prin inundaţii, criză prin războaie, molimi şi aşa mai departe. Şi actuala restrişte financiar-economică este privită de popor ca o judecată a lui Dumnezeu, dar nu este numită „judecată”, ci „criză”. Ca restriştea să fie sporită prin neînţelegere! Fiindcă atunci când se rosteşte un cuvânt pe înţeles, cum este „judecată”, se ştie şi pricina pentru care a venit restriştea, se ştie şi Judecătorul care a îngăduit-o, se ştie, în fine, şi scopul pentru care a fost îngăduită ea. Iar când e folosit cuvântul „criză”, cuvânt neînţeles de toţi şi de oricine, nimeni nu ştie să lămurească nici de ce, nici de la cine, nici pentru ce. Aceasta este singura deosebire dintre criza actuală şi criza care este de la secetă sau inundaţie sau război sau molimă sau omizi sau vreo altă năpastă.

Păcate moderne, criză modernă
Mă întrebi de cauza crizei actuale, sau de cauza actualei judecăţi a lui Dumnezeu? Cauza este întotdeauna aceeaşi. Cauza secetelor, inundaţiilor, foametelor şi a celorlalte flageluri ale neamului omenesc este şi cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin păcatul apostaziei au provocat oamenii această criză, şi Dumnezeu a îngăduit-o ca să-i trezească, să le deştepte conştiinţa, să-i înduhovnicească şi să-i întoarcă la Sine. La păcate moderne, criză modernă. Şi, cu adevărat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminţi pe oamenii moderni: i-a lovit prin bănci, prin burse, prin finanţe, prin valută. A răsturnat casele de schimb valutar din întreaga lume, ca oarecând mesele schimbătorilor de bani în templul din Ierusalim. A pricinuit o panică nemaipomenită între comercianţi şi schimbătorii de bani. Înalţă, coboară, schimbă, tulbură, înspăimântă: face totul ca trufaşele căpşoare ale înţelepţilor europeni şi americani să se trezească, să li se deştepte conştiinţa şi să se înduhovnicească. Ca cei ancoraţi în limanul siguranţei materiale să îşi aducă aminte de sufletul lor, să îşi recunoască fărădelegile şi să se închine Dumnezeului Preaînalt, Dumnezeului Celui viu.

Cât va ţine criza?
Cât va ţine criza? Atâta timp cât duhul oamenilor va rămâne neschimbat. Atâta timp cât trufaşii pricinuitori ai acestei crize nu vor capitula în faţa Celui Atotputernic. Atâta timp cât oamenii şi popoarele nu se vor gândi să traducă neînţelesul cuvânt „criză” pe limba lor şi să strige cu suspinare şi pocăinţă: „Judecata lui Dumnezeu!”
Spune şi tu, cinstite părinte, „judecata lui Dumnezeu” în loc de „criză”, şi totul o să-ţi fie limpede.
Sănătate ţie şi pace!
Episcopul Nicolae Velimirovici, scrisoare către preotul Karan
Din volumul „Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi (scrisori misionare)”


Nu există criză care să nu vină cu îmbogăţire

Părinte Rafail, care a fost cea mai puternică criză a sfinţiei voastre?
Mă tot gândesc, dar n-am găsit încă răspunsul deplin. Ce vă spun acum nu-i un răspuns matematic. Fiecare criză, când vine, este cea mai puternică. Îmi aduc aminte acum de cuvântul Părintelui Sofronie, care spune că ”drumul mântuirii este o urcare pe Golgota”. Ori, la fiecare pas, ai acelaşi efort de a te ridica mai sus, cu aceeaşi greutate, la care se mai adaugă, aş zice eu, oboseala.
Fiecare criză care vine omului este pentru prima oară şi încep să-mi dau seamă că fiecare criză a fost, într-adevăr, o continuitate a drumului. Foarte important este faptul că nu există criză care să nu vină cu îmbogăţire. Şi mulţumesc celui care mi-a pus întrebarea aceasta, tocmai fiindcă m-a făcut să conştientizez această îmbogăţire. Tot ce este durere în viaţa asta nu este decât o naştere, începând chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul după cădere. Dumnezeu i-a spus Evei că în dureri va naşte copii. Şi am observat – şi acum îmi este din ce în ce mai clar – nu numai că în durere se nasc copiii, dar că fiecare durere este o naştere de copil şi acel copil eşti tu, care suporţi durerea, care treci prin criză. De altfel, un profesor de teologie din Paris explică faptul că noţiunea ”criză” vine de la grecescul ”krisis”, care înseamnă judecată. În criză, Dumnezeu judecă viaţă mea. Deci criza este o judecată pe care Dumnezeu o manifestă faţă de mine sau faţă de o naţiune (profesorul acela vorbea de crizele şi pribegiile prin care a trecut Israel în Vechiul Testament, de robirile la alte neamuri etc.), prin care Dumnezeu mă invită să judec şi eu viaţa mea. Prin criză, gândul Domnului este să văd ce este adevărat şi ce nu este adevărat în viaţa mea. Deci criza este clipa în care putem şi noi judeca, în care se manifestă judecata lui Dumnezeu. Îmi pare rău că în româneşte nu există un cuvânt că ”defy” sau ”challenge”, din limba engleză; există termenul apropiat „provocare”, care este mai peiorativ decât în limbile Occidentului; deci, e vorba de o provocare şi o invitaţie în acelaşi timp a lui Dumnezeu să mergem mai departe. Şi, aşadar, fiecare criză este un pas înainte; fiecare criză, pentru că n-ai mai trecut-o, este cea mai mare. Şi în sensul asta, cu înfricoşare aştepţi să vezi ce alte crize îţi mai aduce viaţa; şi aş zice că şi eu aştept. Dar şi cu nădejde aştept, cu alte îmbogăţiri, şi rămân la rugăciunea: „Doamne, cum ştii Tu, miluieşte-ne pe toţi”.
Părintele Rafail Noica, în volumul „Celălalt Noica”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012

joi, 28 iunie 2012

Editorial: Lecţii de grădinărit… sufletul


În trecerea grăbită prin lume, ni se  întâmplă uneori să ne oprim preţ de câteva clipe în faţa unei grădini cu flori multicolore, care ne încântă vizual şi olfactiv. Grădinile ne oferă un feed-back senzorial cu totul diferit faţă de scena urbană cu care suntem obişnuiţi: jocuri de lumini şi umbre, miresme de flori şi adieri de vânt, picături de rouă în care se oglindeşte cerul, toate spre slava lui Dumnezeu! Pentru că Domnul a creat florile acestea pentru om, pentru ca tot sufletul să slăvească pe Creator pentru zidirea Sa şi să-L iubească.
 O astfel de grădină este şi sufletul nostru: aici Dumnezeu a semănat cele mai frumoase „flori”: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia. Datoria noastră este însă aceea de a ne preocupa în permanenţă ca aceste flori să rodească, pentru ca sufletul să ni se umple de frumuseţe. O putem numi activitatea noastră zilnică de grădinărit sufletul: în primul rând, să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în sufletul nostru. Apoi, să nu uităm ca în fiecare dimineaţă şi seară să udăm grădina sufletului cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.
 La final, să lăsăm dragostea dumnezeiască să ne încălzească şi să ne lumineze grădinile lăuntrice atât de secătuite. Una din cererile pe care le adresăm lui Dumnezeu în rugăciunea pe care o rostim pentru binefăcătorul nostru este aceasta: "Fă ca fiecare din zilele lui să fie o frumoasă zi de primăvară, viaţa lui să se asemene unui râu limpede şi lin, ce curge prin grădini înverzite şi pline de flori.”
Să ne amintim mereu că Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Să purtăm grijă de gradina noastră lăuntrică, această lume interioară, singura care ne poate face fericiţi, căci ea începe în inima noastră şi se sfârşeşte în veşnicia Împărăţiei. Să lăsăm la o parte grijile de zi cu zi, televizorul sau alte plăceri mărunte, prin care neglijăm acel grădinărit pe care însuşi Hristos l-a predat în urmă cu două mii de ani primilor creştini. “Miez alb în sâmburele meu de lut,/ În mine-ai fost şi nu Te-am cunoscut./ Sau poate eu eram în Tine-nchisă/ Ca sâmburele-n carnea de caisă?” (Zorica Laţcu – “Rodire”)
Doar în Hristos totul e posibil – adică, indiferent de condiţiile lumii în care trăim, putem să ne simţim cu adevărat fericiţi, iar sufletele noastre sa rodească.
Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012

miercuri, 27 iunie 2012

Credinţa părinţilor şi zămislirea copilului


Credinţa joacă un rol esenţial în zămislirea şi viaţa copilului, încât multe dintre problemele de sănătate generate de anumite cauze obiective pot fi depăşite numai prin lucrarea şi harul lui Dumnezeu. Aceasta, însă, în condiţiile în care credinţa ar fi una profundă şi lucrătoare în viaţa omului, nu doar o concepţie sterilă privind existenţa lui Dumnezeu.

Creştini cu viaţă anticreştină
Din păcate, în societatea actuală, din cauza influenţelor negative din jur, se întâmplă ca oamenii care îşi declară credinţa şi consideră că au o viaţă creştină se conduc, de fapt, după concepţiile evoluţioniste la modă. În mod paradoxal, se ajunge ca manifestările noastre, prin care ne considerăm credincioşi, să fie cu mult mai deviate de la normalitate decât erau atitudinile păgânilor într-o societate tradiţională.
De exemplu, întreaga aşa-zisă planificare familială este extrem de nocivă, nu numai anticreştină dar şi antiumană. Acest lucru este observat chiar şi de către oamenii de ştiinţă. Astfel, renumitul pediatru francez Françoise Dolto considera că unul dintre pericolele majore cu care se confruntă părinţii zilelor noastre este acela că pot să-şi trateze copilul ca pe un obiect şi nu ca pe o fiinţă, chiar dinainte de zămislirea acestuia:
„Pe vremuri, erau mai numeroase familiile cu copii mulţi decât acum. Astăzi avem tendinţa să hotărâm dacă copilul trebuie sau nu să vină pe lume; într-un fel, îl «programăm». Într-adevăr, aceasta este una din consecinţele liberalizării măsurilor anticoncepţionale. Mulţi părinţi au ajuns să-şi «programeze» copiii aşa cum îşi programează să cumpere o maşină de spălat sau un televizor; din nefericire, aceştia se numesc „copii doriţi”. Dar, de fapt, copilul dorit este cel ce vine pe lume dincolo de dorinţa unui cuplu care-i foarte fericit şi aşa, fără copii. Apoi, deodată, cei doi devin, pe neaşteptate, părinţi”.

Familia care îşi face socotelile lumeşte iese din binecuvântare
Dacă la nivel psihologic consecinţele acestei atitudini sunt grave, la nivel duhovnicesc rana este cu mult mai profundă. Părintele Paisie Aghioritul atrage atenţia că o familie care îşi face lumeşte socotelile iese astfel de sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu:
„Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate celelalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: «Astăzi viaţa este grea. Ajunge un singur copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate!» şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu…”
În mod paradoxal, o grijă prea mare pentru sine şi pentru o viaţă cât mai liniştită – în care fiecare eveniment, fiind scos de sub oblăduirea Proniei dumnezeieşti, ajunge să fie programat matematic – duce la autodistrugere atât fizică, cât şi sufletească. Astfel, Părintele Paisie spune: „Pentru mulţi care trăiesc lumeşte, astăzi familia nu mai are sens. De aceea, tinerii fie nu se căsătoresc, fie se căsătoresc dar nu fac copii, fie îşi omoară copiii prin avorturi, şi astfel ei singuri îşi stârpesc neamul lor. Adică ei singuri se distrug, nu Dumnezeu îi distruge”.

Cei credincioşi obligă ajutorul lui Dumnezeu
În acelaşi timp, familiile creştine cred Evangheliei şi simt grija Tatălui ca pe o promisiune împlinită, după cum tot Părintele Paisie Aghioritul o întăreşte: „Oamenii credincioşi, care ţin poruncile lui Dumnezeu, primesc harul dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu este obligat oarecum să-i ajute în aceşti ani grei prin care trecem. Şi vedem creştini familişti aducând la viaţă pe toţi copiii dăruiţi de Dumnezeu şi crescându-i în frica Lui. Iar toţi aceşti copii sunt echilibraţi, bucuroşi, şi sporesc în toate, având asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu”.

Raportarea părinţilor la copilul nenăscut îi afectează întreaga viaţă
Aceasta ar fi, în câteva cuvinte, concepţia care ar trebui să stea la baza naşterii de copii. Copilul din pântece trebuie considerat dintru început ca un dar al lui Dumnezeu, ca o persoană care vine pe lume cu un întreg univers de aşteptări, un subiect unic şi irepetabil. Dacă ne vom raporta la el ca la un compus organic, un „ghemotoc de carne” care capătă un profil uman pe măsură ce creşte în pântecul mamei sale, atunci cu siguranţă atitudinea noastră faţă de pruncul care se va naşte este total greşită. Să nu ne mire atunci diversele dezechilibre şi neîmpliniri care apar în viaţa copilului încă din primii anişori – şi, desigur, în viaţa familiei care n-a ajuns să înţeleagă că dragostea este înainte de toate jertfă şi viaţă personală, nu iubire egoistă de plăceri.
Din fericire, Dumnezeu lucrează, aşa încât mulţi îşi dau seama la timp de greşeala făcută şi încearcă să se regăsească pe sine, după multă zbatere şi suferinţă.
Silvia Criveanu
Articol apărut în nr. 9 al revistei “Familia Ortodoxa”;
subtitlurile aparţin redacţiei


Din înţelepciunea copiilor
·         Dumnezeu se înţelege mai uşor cu copiii mici, că cei mici au un suflet mai încăpător. La oamenii mari, în suflet, e o înghesuială de rele că nici nu ai unde să stai.
Pavel Marţîn, clasa a III-a, 9 ani şi 11 luni
·         Nu există fapte bune, dacă atunci când le facem nu ne gândim la Dumnezeu, că ăia care zic că o să facă fapte bune la oameni, alea sunt fapte de electoreală.
Octavian Nicolae Caraiola, clasa VI-a, 12 ani şi o lună
Cuvinte adunate în expoziţia profesorului de desen Dorel Zaica

luni, 25 iunie 2012

Dragostea curată îi uneşte pe soţi


Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?” „Recunoştinţa”, îi răs­pund. Unul îl iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei.

Să-l primeşti pe celălalt în inima ta îndurerată
Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti. Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe Însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanţe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape, în realitate, însă, se află departe unul de celălalt. De aceea trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viaţa lor şi să se jertfească unul pen­tru celălalt.

Dragostea curată e mai presus de factorii exteriori
Dragostea trupească îi uneşte la exterior pe oame­nii lumeşti, dar numai atâta vreme cât există factori lumeşti (bani, frumuseţe, poziţie socială etc. – n.tr.), şi îi desparte atunci când ei dispar, ducându-i astfel la pierzare. În timp ce atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soţi îşi pierde aceşti factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi uneşte şi mai mult. Când există numai dragoste trupească, şi, de pildă, femeia află că soţul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în ochi şi îl orbeşte. În timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai mult şi caută cu orice chip să-1 aducă iarăşi pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.

Răbdarea şi dragostea aduc harul lui Dumnezeu
Odată a venit la Colibă un oarecare medic grec din America. Am văzut că avea un chip luminos şi de aceea l-am întrebat cu discreţie despre viaţa lui. „Părinte”, mi-a spus el, „sunt ortodox, dar până în ultima vreme nici posturi nu am ţinut, nici la biserică nu am mers. Într-o noapte am îngenuncheat în camera mea ca să-L rog pe Dumnezeu pentru o problemă ce mă preocupa, când deodată camera s-a umplut de o lumină plăcută. Pentru destulă vreme nu vedeam nimic decât numai lumină şi simţeam o pace negrăită înlăuntrul meu”. M-am minunat, deoarece mi-am dat seama că omul acesta se învrednicise să vadă Lumina nezidită, şi de aceea i-am cerut să-mi spună ce se întâmplase.
„Părinte”, mi-a spus, „sunt căsătorit şi am trei copii. La început o duceam bine în familie. După o vreme, însă, femeia mea nu a mai avut răbdare să se ocupe de casă şi de copii, şi de aceea cerea mereu să ieşim la plimbări cu prietenele ei. I-am făcut hatârul. După puţin timp mi-a spus că vrea să meargă singură cu prietenele ei. Am primit şi aceasta, iar eu mă îngrijeam de copii. După aceea nu a vrut să mergem în concediu împreună, ci a cerut bani să meargă singură. Apoi mi-a cerut un apartament ca să trăiască singură. Am făcut-o şi pe aceasta. Dar ea îşi aduna acolo prietenii. În acest răstimp încercam s-o ajut în felurite chipuri, cu sfaturi, ca să o conving să-i fie milă de copiii noştri, dar ea nici nu voia să audă. În cele din urmă mi-a luat o mare sumă de bani şi a dispărut. Căutam şi întrebam de ea peste tot, însă nici un rezul­tat, îi pierdusem urma cu desăvârşire. Într-o zi am aflat că venise aici, în Grecia, şi locuia într-o casă de curvie. Mâhnirea mea pentru halul în care ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mâhnire, am îngenun­cheat să mă rog. «Dumnezeul meu», am spus, «ajută-mă s-o găsesc şi să fac tot ce îmi va sta în putinţă ca să nu-şi piardă sufletul! Nu pot suferi s-o las în halul în care a ajuns». Atunci m-a învăluit acea Lumină, iar inima mea a fost inundată de pace”. Când am auzit, i-am spus: „Frate, Dumnezeu a văzut răbdarea, nerăutatea şi dragostea ta şi te-a mângâiat în acest chip”.
De aceea spun că ne vor judeca mirenii! Vedeţi, acesta, care era medic în America, care avea o astfel de soţie şi care trăia în condiţiile şi mediul de acolo, de ce lucruri minunate s-a învrednicit!
Părintele Paisie Aghioritul, „ Viaţa de familie”
Sensul căsătoriei
Sensul vocaţiei conjugale e dăruirea. De fapt, nu în mod simplu simpatia reciprocă dintre soţi şi nici comuniunea în cuget şi simţiri sunt acelea care fac căsătoria. Prima ar putea fi doar o condiţie principală, iar a două numai un rezultat. Ci voinţa ca două făpturi ale lui Dumnezeu să devină o singură fiinţă, realizând minunea de a fi amândouă “într-un trup”, de a se uni adică în văpaia dragostei, într-o unitate de nedespărţit. Unitatea fiinţială este idealul căsătoriei. Această voinţă întrece elementarul impuls natural al instinctului de consevare.
Părintele Ilie Moldovan, „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei – Teologia iubirii”

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012

sâmbătă, 23 iunie 2012

Părintele Crăciun Opre (1925-2012) – izvor de certitudine şi bucurie


Părintele Crăciun Opre a fost preot în localitatea Cinciş, aflată între Hunedoara şi Haţeg, nu departe de Mănăstirea Prislop. L-a cunoscut bine pe Părintele Arsenie Boca, ale cărui îndrumări au călăuzit viaţa familiei dânsului, doamna preoteasă fiind ucenica Părintelui Arsenie cu mult înainte de căsătoria ei. Părintele Crăciun a plecat la Domnul anul acesta, în Duminica Floriilor, fiind prohodit, ca semn al unei preţuiri profunde, de trei ierarhi, zeci de preoţi şi o mie de credincioşi. Ajuns la aproape 87 de ani, purtând în tăcere suferinţe ale unor boli vechi, dobândite în închisoare, Părintele Crăciun a continuat să slujească, să primească oameni şi să spovedească cu multă răbdare, neobosit, până cu trei săptămâni înainte de sfârşitul vieţii sale pământeşti. Un chip al verticalităţii, blândeţii, iubirii şi smereniei. Un chip al sfinţeniei, pe care încercăm să îl evocăm în acest număr şi pentru cititorii făgărăşeni.


Atent la fiecare suflet, cu o nemărginită răbdare faţă de toţi

Născut în 17 iunie 1925, în satul Cărăsău (Bihor), Părintele Crăciun Opre a urmat şcolile primare în satul natal. După absolvirea Şcolii Normale din Arad, s-a înscris, în 1947, la Facultatea de Teologie din acelaşi oraş.
Regimul politic de atunci pornise o crâncenă luptă împotriva lui Dumnezeu, pedepsind pe toţi aceia pe care-i găsea „în curţile casei Domnului”. În acelaşi timp, însă, în ţara noastră s-a format un curent de renaştere, de reînviorare a sentimentului patriotic şi religios ortodox, mai ales în rândul studenţilor, care se încrucişa cu ideologia regimului, ostil credinţei religioase şi sentimentului naţional. Părintele Crăciun a aderat la această mişcare, împotriva căreia s-a declanşat o aprigă luptă. Tineri şi tinere, luptători pentru Cruce, Neam şi Ţară, au dovedit un patos mărturisitor necunoscut în istoria României, iar urmarea a fost jertfa de suferinţe şi moartea pe care tinerii au dat-o pentru salvarea neamului românesc umilit şi îngenuncheat. Părintele Crăciun a supravieţuit în mod minunat celor 8 ani de detenţie în închisorile din Arad, Aiud, Piteşti şi Canal, prin mila Maicii Domnului, pe care o iubea şi o cinstea nespus de mult. Întors acasă, păstrează discreţia cu privire la pătimirile din închisoare, chiar şi faţă de cei mai apropiaţi ai săi.
Absolvind Facultatea de Teologie la Sibiu, Părintele Crăciun a îmbrăţişat misiunea preoţească, pe care a slujit-o într-un mod pilduitor. Pe când era student, l-a cunoscut pe Părintele Arsenie Boca, ale cărui sfaturi i-au fost pilduitoare, iar după instalarea ca preot la parohia Cinciş a avut bucuria duhovnicească deosebită să-l primească pe Părintele Arsenie în casa parohială din Cinciş.
În dimineaţa zilei de Florii, sufletul Părintelui Crăciun s-a înălţat la Dumnezeu, Căruia i-a slujit şi pentru Care a mărturisit, iar trupul său a fost apoi primit de pământul ţării pe care a iubit-o. Toţi cei prezenţi la slujba de prohodire au trăit intens sentimentul că Părintele este viu şi că este cu ei, ca mai înainte.

Transmiţător de har, pace, bucurie şi nădejde
Deşi trecuse de mult de vârsta despre care psalmistul spune că este numai „osteneală şi durere”, Părintele Crăciun nu se plângea niciodată de vreo suferinţă. Dacă îl întreba cineva: „Părinte, vă doare ceva?”, răspundea simplu: „Dacă mă doare, ştie Dumnezeu de ce mă doare.”
Atent la fiecare suflet, cu o nemărginită răbdare faţă de toţi, se străduia să-i facă pe toţi aceia pe care-i întâlnea să aibă o faţă senină, aşa că se folosea la tot pasul de un umor spontan, plin de înţelepciune, umor care aducea bucurie în suflet, fără să rănească pe cineva. (…)
În inima Părintelui Crăciun stăpânea o adâncă pace, pe care o transmitea şi celor din jur.  Nimeni nu l-a văzut vreodată mâniindu-se, pierzându-şi răbdarea sau repezindu-i pe cei din jur. Era întotdeauna la dispoziţia tuturor celor ce-l căutau, zăbovind până târziu în biserică. Cu toate acestea, aşa cum mărturisea într-o scrisoare, se simţea nevrednic de preoţie şi cu grija că nu a făcut destul pentru Dumnezeu şi pentru oameni. (…)
Celor care se plângeau că „nu mai pot”, Părintele le dădea un răspuns simplu: „Poate Maica Sfântă – şi te ajută şi pe tine!”. Dacă-i spunea cineva: „Nu mai am răbdare…”, Părintele îi zicea cu naturaleţe: „Are Maica Domnului – cere şi vei primi!”. Aceste răspunsuri veneau atât de spontan şi de firesc, încât aveai convingerea că Părintele trăieşte într-o lume în care, prin credinţă, orice este cu putinţă.
Fragmente din materialul realizat de 
obştea Mănăstirii Prislop pentru revista „Familia Ortodoxă” nr. 40

„Am auzit de Părintele Crăciun, dar nu l-am cunoscut decât într-un anumit moment, când a rânduit Dumnezeu. Când am văzut fiinţa aceasta atât de plăpândă, mă aşteptam să fie un om care îşi plânge neputinţele, un om care încearcă să lupte pe faţă cu greutăţile şi cu povara bătrâneţii. Însă am descoperit cu totul alt om… Fără să-l fi întrebat cum îl cheamă, ne-a întâmpinat cu aceste cuvinte: „Pe mine mă cheamă Crăciun chiar şi în ziua de Paşti”. Apoi, de fiecare dată găsea câte un cuvânt pe care să-l lipească de sufletul tău şi să-ţi dea curaj să te apropii.”
ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului

„O întâlnire cu Părintele Crăciun era ca un fel de revelaţie, pentru dragostea pe care o putea radia acest slujitor al lui Dumnezeu, de o verticalitate rară, dar şi cu multă exigenţă, demn şi plin de credinţă.”
PS Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

           “Părintele Crăciun a transformat anchetele, bătăile şi atrocităţile în pricini de înălţare duhovnicească. Supus la un regim de exterminare, muncă peste puteri şi lipsă de hrană, supravieţuieşte miraculos, deşi colegii de detenţie pariaseră, într-una dintre ierni, că nu va apuca primăvara viitoare. O umbră de piele şi oase, este ţinut în viaţă din mila Maicii Domnului, pe care o iubea nespus. Reîntors acasă, păstrează o tăcere deplină referitor la calvarul prin care trecuse. Mulţi dintre cunoscuţi au aflat abia după 1989 că trecuse «pe la Oxford», cum numea, şugubăţ, părintele, cumplita închisoare de la Piteşti.
Deşi a ales să îşi ducă zilele într-o profundă ştergere de sine, fără nicio ieşire în evidenţă, părintele Crăciun a devenit duhovnicul prin excelenţă al Hunedoarei. Chiar şi în celulele în care a intrat i-a făcut pe toţi să se roage şi i-a învăţat ca pâinea puţină, care le era aruncată precum câinilor, să o păstreze pentru cei mai bolnavi şi mai slăbiţi dintre deţinuţi. A fost un izvor al certitudinii şi-al bucuriei. Era un om de o bunătate extraordinară, un suflet copilăros şi minunat de curat. Nu ştiu ce se va întâmpla acum, cine ne va fi duhovnic nouă, preoţilor. Deocamdată, trăim din amintiri.”
          Pr. Vasile Vlad



Creştinismul de azi are nevoie de o reîncreştinare”

După ce a petrecut 8 ani în închisorile comuniste cele mai grele, Părintele Crăciun ajunge în 1964 preot în Cinciş, sat strămutat  „mai la deal” de către regimul comunist în 1962, după ce vechea vatră, împreună cu alte patru sate, au ajuns matcă pentru lacul de acumulare Cerna, ucigând 3 biserici ortodoxe. O suferinţă imensă, care a marcat pe vecie viaţa celor care au trăit momentul inundării. Mai multe despre păstorul plin de har al acestei comunităţi vitregite şi slujirea sa aflăm cu ajutorul lui Romeo Petraşciuc, care a realizat un interviu cu pe Părintele în anul 2006.
                 
Părintele Crăciun Opre, minune a lui Dumnezeu
Am pornit spre Cinciş – satul de azi, mutat la câţiva kilometri spre Hunedoara – fascinat de viaţa unui om de aici, care a dat viaţă noii aşezări, încercând să tragă istoria după el, spre statornicirea bunei-purtări de grijă a lui Dumnezeu pentru oamenii de aici. Părintele Crăciun Opre, preotul satului, este un bătrân de o suavitate copleşitoare. La cei 81 de ani împliniţi de curând, martor atent şi îndurerat al vitregiilor de oarecândva, el este unul din preoţii care te învaţă buchisirea cu rost a mărturisirii de credinţă, în orice situaţie şi cu orice preţ. Pentru încredinţările sale religioase, Sfinţia Sa a plătit cu opt ani de închisoare, în lagărele comuniste de la Arad, Timişoara, Oradea, Aiud, Gherla, Jilava, Canal… Totodată, el este şi unul dintre puţinii supravieţuitori ai „experimentului Piteşti”, unde şi-a petrecut aproape un an din viaţă.
Pr. Opre cu greu a acceptat să vorbească. Pentru că, spune el, „tuturor celor care am fost acolo nu ne vine să povestim cele prin care am trecut. M-am ferit întotdeauna să vorbesc despre mine… Sunt lucruri, multe dintre ele, care nu se spun, care ţin de o anumită intimitate cu Dumnezeu. Iar altele nu se spun din bun simţ, pentru că ar fi prea grele de dus de către cei de azi”. În ceea ce îl priveşte pe Părintele Opre, până după evenimentele din Decembrie `89, nici copiii săi nu au ştiut prin ce a trecut tatăl lor. Nu le-a spus niciodată nici măcar că a fost închis.

Părinţi morţi de durere
Una din cele mai grele perioade ale detenţiei, de care Părintele îşi aminteşte şi acum cu fior, este cea a „experimentului Piteşti”. (…) De la Piteşti, banditul Opre Crăciun este dus la Canal. De aici are o altă amintire cutremurătoare, pe care o va purta cu durere până Dincolo, în veşnicie. „Când am ajuns la Canal eram foarte slăbit. De abia îmi târam picioarele. Şi aveam muncă normată. Aruncând la pământ, forţând lucrul, mi-am rupt nişte fibre musculare sub omoplat. O lună de zile nu am putut să îmi îmbrac singur cămaşa. Dar de lucru nu am fost scutit. În perioada asta a venit tata la mine, clandestin. L-am observat. Fusesem şi operat de curând la un picior, la care am făcut infecţie din cauza mizeriei, iar acum eram cu cârjele subsioară. Tocmai atunci a venit tata la mine. Nu am putut vorbi deloc cu el atunci. A ajuns acasă şi a murit. De necaz. Mi-au povestit mai pe urmă fraţii mei. Mama murise ceva mai înainte, dar eu nu ştiam. Chiar şi colegii de puşcărie, care ştiau că mama murise, nu mi-au spus. S-au comportat creştineşte, să nu mă facă să sufăr.” Însă Dumnezeu, Cel Care este şi Proniatorul a toate, dăruieşte mângâiere multă chiar şi în asemenea situaţii. „Pe mama am visat-o când a murit, îmi spune Părintele. Mi-a spus atunci, în vis, că mai am 7 ani de făcut închisoare. Dar eu nu ştiam că a murit. Iar în noaptea de Crăciun a anului `54 iar mi s-a arătat în vis, în grădină, şi mi-a dat un semn că mai am un drum de trei luni. În ziua de Bunavestire, adică exact după trei luni, am fost eliberat.”

File de acatist la bisericile de sub ape
În 1955 tânărul Opre este din nou liber… Absolvă teologia în `59, însă e hirotonit doar peste cinci ani, o dată cu eliberarea deţinuţilor prin memorabilul decret de graţiere din `64. E hirotonit de Prea Fericitul Teoctist, într-un sat din preajma Cincişului. Aici asistă neputincios la nimicirea satelor, în plin avânt expansionist al civilizaţiei „clasei muncitoare”. Cununia sa, în 1962, este şi ultima cununie săvârşită în fosta biserică din Cinciş, ale cărei rămăşiţe zac acum sub ape. L-am rugat pe Părintele Opre să ne istorisească despre mutarea Cincişului şi scufundarea străvechilor vetre din împrejurimi.
„Lacul acesta s-a creat cu două scopuri. Unul: apă industrială pentru combinat; doi: loc de distracţie şi de recreere pentru clasa muncitoare. Al doilea scop funcţionează şi acum. Au fost acolo satele Cinciş, cel mai mare, cu vreo 90 de case, Cerna, Baia Craiului, Moara ungurului şi Ciulenii. Erau trei biserici ortodoxe şi una romano-catolică. În Baia Craiului era, lângă biserica ortodoxă, una catolică, mare, făcută de Maria Tereza. Din biserica ortodoxă, monument istoric din secolul XVI, a fost extrasă pictura şi dusă la Castelul Huniazilor. Nu a fost conservată cum trebuie şi s-a degradat.
Am mutat întâi morţii aici. La biserica din Baia Craiului am pus un credincios să pună bare de fier la uşi şi mobilierul să-l ducă în cafas, adică în cor, ca să nu fie nimicită cu totul de pescari. Au rupt însă lacătele şi au devastat-o, până ce n-a mai rămas piatră pe piatră. Când se mai retrage apa, se văd crucile din sate, moloz, dărâmături…”
Oamenii acestor vetre au fost mânaţi mult mai la deal. „Pe locul ăsta, a Cincişului de acum, a fost pădure. I s-a marcat fiecăruia locul unde să se mute, a fost pusă câte o tăbliţă şi a trebuit să ne mutăm aici.”
Din încredinţarea P. S. Timotei Seviciu, episcopul Aradului, după 1990 Părintele Opre a iniţiat demersuri pentru construirea unui muzeu la Cinciş, care să conserve memoria de veacuri a acestor aşezări. [muzeul a fost finalizat în 2011, n.red] (…)
Mă închin spre Cinciş, îndreptându-mă spre lacul ce acoperă tristeţi şi truda unor moşteniri ruinate de atâtea veacuri de nelinişte şi nepăsare. În suflet îmi răsună cu apăs cuvintele Părintelui Opre Crăciun, ca răspuns la întrebarea mea despre cum a fost posibilă trecerea sa cu fruntea sus prin istorie: „Convingerea mea este că la mijloc este intervenţia Maicii Domnului. Am o oarecare consideraţie faţă de Maica Domnului şi nu cred că nu ascultă rugăciunile noastre. Vă spun ca sub epitrahil.” Şi cuvintele rostite imediat după, cerându-i cuvânt despre cum să nu mai repetăm şi noi greşelile celor de dinaintea noastră: „Creştinismul de azi are nevoie de o reîncreştinare. Slujitorii Bisericii trebuie să se reîncreştineze pe ei înşişi, apoi să reîncreştineze neamul acesta.”
Fragmente dintr-un interviu realizat de Romeo Petraşciuc


  Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012



Mai multe despre Părintele Crăciun Opre: