Lumina din peşteră

- adevărata bucurie a Crăciunului -

V-aţi întrebat vreodată cât de discret este Dumnezeu cu noi? Câtă libertate ne oferă încercând să nu ne deranjeze, să nu intre cu bocancul în viaţa noastră? Da. Dumnezeu este un gentleman. Este un „finuţ”. Nu vrea să ne bruscheze forţându-ne să alegem ceea ce noi nu vrem.
Uitaţi-vă în jurul vostru şi o să vedeţi că oferta de piaţă pe care viaţa v-o pune înainte este una foarte variată. Mai ales acum de sărbători, când toţi încearcă să-şi vândă produsul, asaltându-ne într-un mod insistent, uneori chiar brutal.
În această economie de piaţă a sărbătorilor tarabele sunt pline de oferte generoase. Toţi comercianţii încearcă să ne facă să credem că ei, doar ei pot să ne ofere acum „licoarea” bucuriei şi a fericirii. În această mare piaţă a sărbătorilor, la o tarabă modestă, Dumnezeu îşi aşteaptă clienţii pentru a le oferi gratuit singurul dar pe care l-a pregătit acum pentru noi toţi cei care vrem să-L primim. Adevărata bucurie a Crăciunului.
Dar El este discret. Nu strigă şi nu face zgomot ca şi ceilalţi comercianţi. El, Care este Liniştea şi Pacea desăvârşită nu poate împrăştia în jurul lui decât linişte şi pace. Dacă ar striga în gura mare „veniţi să luaţi pace!” atunci ar alunga liniştea din jurul Său. Iar El nu vrea asta. Nu vrea să ne deranjeze. Nu vrea să fie ca şi ceilalţi comercianţi. Produsul Lui este gratis, de aceea nu are nevoie să-l vândă. El se dă în dar. Iar darul îl primesc doar cei care vor.
Cu mulţi ani în urmă venise în lume tot discret, încercând să nu atragă atenţia nimănui. Îşi alesese o familie modestă în locul uneia împărăteşti, o peşteră în locul unui palat, o iesle în locul unui pătuţ pufos. Venirea Sa în lume nu a violentat viaţa nimănui. El, Stăpânul şi Domnul universului, se făcuse mic pentru noi şi coborâse în mijlocul nostru fără ca noi să ştim cine este. L-a cunoscut natura cea creată de El, care acum L-a primit în sânul ei. Peştera cea întunecoasă, animalele, stelele, cerul şi îngerii. Şi toate au început să cânte împreună cu îngerii: ”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Iar în clipa aceea peştera din Betleem s-a umplut de lumină. Întunericul s-a destrămat şi a lăsat locul luminii cunoştinţei. Da. Dumnezeu Şi-a trimis Fiul în lume ca El să lumineze lumea. Şi de atunci, în fiecare an, de Crăciun, această lumină din peştera Betleemului aduce bucurie ochilor celor care în decursul unui an întreg se zbat în întunericul ispitelor lumeşti.
Aceasta împarte Dumnezeu astăzi în dar de la taraba Sa. Lumina bucuriei de la Betleem. Rămâne doar să te hotărăşti dacă în ziua Naşterii Sale vrei să primeşti şi tu acest dar de la Dumnezeu. Unde se împarte? În orice sfântă biserică, devenită în ziua de Crăciun o mică peşteră din Betleem.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 23 - decembrie

Boboteaza: sfinţire, curăţire, tămăduire

În fiecare an pe 6 ianuarie creştinii ortodocşi sărbătoresc Boboteaza, Botezul Domnului sau Arătarea Domnului. Cu acest prilej întreaga creştinătate trăieşte bucuria arătării Domnului la râul Iordan şi a Botezului Său săvârşit de Sfântul Ioan Botezătorul. Acesta, văzându-l de departe pe Mântuitorul Hristos, a spus ucenicilor săi: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii"(Ioan 1,29). În aceste cuvinte trebuie noi să căutăm motivul pentru care Domnul vine să se boteze. Fiul lui Dumnezeu se face om, ca pe om să-l mântuiască, să ridice păcatele oamenilor asupra Sa şi să le pironească pe cruce. La intrarea Sa în apa Iordanului, firea apelor se sfinţeşte, pentru că Stăpânul, atingându-se de făptură, îi dă acesteia harul Său sfinţitor curăţind apa de întinăciunea păcatelor oamenilor, devenind curată ca în ziua creaţiei, când toate erau „bune foarte." În felul acesta Domnul Hristos oferă apei putere curăţitoare deplină: prin Duhul Sfânt apa va curăţa de acum înainte nu numai partea exterioară, trupul , ci şi ceea ce nu se vede, sufletul omului.
De aceea, la această sărbătoare este obiceiul ca preoţii să facă rugăciuni pentru sfinţirea apei. Slujba pentru sfinţirea apei, dar şi apa sfinţită, se numeşte în popor aghiasmă. Apa sfinţită la Bobotează este cunoscută cu numele de aghiasmă mare, deosebindu-se astfel de apa sfinţită în cursul anului la Sfeştanie (aghiasma mică). Aghiasma mare nu se alterează vreme îndelungată, cu condiţia să fie păstrată corespunzător, în sticle curate, rămânând proaspătă, curată şi bună la gust ca în ziua în care am pus-o înaintea Domnului pentru sfinţire. Oricine poate să experimenteze aceasta, păstrând aghiasma mare în cursul anului şi folosind-o la nevoie: fie gustând din ea după o zi de ajunare, în duminici şi sărbători după ce venim de la biserică sau când suntem bolnavi , fie stropind casele, curţile şi grădinile de câte ori simţim nevoia.
Puterea sfinţitoare şi tămăduitoare a aghiasmei mari se vede din rugăciunea pe care preotul o înalţă către Dumnezeu: „Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului, fă-o pe dânsa izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească , ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţire a caselor şi spre tot folosul de trebuinţă"
Având în vedere că aghiasma mare are ca efect şi sfinţirea caselor, se obişnuieşte ca în ajunul Bobotezei sau cu câteva zile înaintea Bobotezei, preoţii să viziteze parohia întreagă pentru a sfinţi casele credincioşilor. Pentru sfinţirea caselor de Bobotează, credincioşii aşteaptă pe preot cu casa curată, cu lumânare aprinsă, cu miros de tămâie şi cu uşile larg deschise la toate camerele pentru a stropi preotul peste tot cu apă sfinţită. Este bine să ajunăm până la venirea preotului, ca să putem gusta din apa sfinţită şi să luăm anafură.
După ce preotul stropeşte cu apă sfinţită în toată casa, sărutăm Sfânta Cruce, apoi suntem şi noi stropiţi pe cap cu apă sfinţită. Acest gest al preotului trebuie să-l punem în legătură cu vremea prunciei noastre când am primit Taina Sfântului Botez şi „pecetea darului Duhului Sfânt". Stropirea noastră cu apă sfinţită are menirea de a ne înnoi Botezul, de a ne aminti că suntem botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi, că prin Botez nu ne mai aparţinem nouă , ci lui Dumnezeu, fiind înfiaţi prin credinţă şi prin har.

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 23 - decembrie

Adevărul despre „Moş Nicolae”

Moş Nicolae - ca şi Moş Crăciun - a ajuns o figură de legendă în care nu mai crede nimeni în afară de copii. Dacă sărbătoarea lui Moş Crăciun se suprapune cu cea a Naşterii Domnului, Moş Nicolae este aşteptat cu ocazia prăznuirii sfântului cu acelaşi nume. Din păcate, mai ales pentru cei ce nu cunosc şi nu cinstesc pe sfinţi, Moş Nicolae a ajuns să domine atmosfera sărbătorii din 6 decembrie – şi mai cu seamă ajunul ei, reuşind uneori să arunce irealitatea existenţei sale chiar asupra Sfântului Nicolae. Pentru creştinul ortodox lucrurile stau altfel.

Sărbătoarea din 6 decembrie, a Sfântului Ierarh Nicolae, stă la loc de mare cinste în inima multor creştini. Pe bună dreptate sfântul al cărui nume înseamnă „biruitor de popor” a cucerit evlavia creştinilor de pretutindeni.

Ales de Dumnezeu
Sfântul Nicolae s-a născut în primele veacuri creştine în Asia Mică, într-o familie evlavioasă, în urma multor rugăciuni. Încă din vremea prunciei, se manifestă în el în chip deosebit înfrânarea, dragostea de Dumnezeu, curăţia sufletească şi lipsa preocupărilor lumeşti. Tânăr, se călugăreşte, împarte avutul său celor săraci, este hirotonit preot iar mai apoi, în chip minunat, este ales episcop al Mirei Lichiei. În perioada domniei împăraţilor romani Diocleţian şi Maximian suferă prigoană şi chiar temniţă. În anul 325, participă la primul Sinod ecumenic, la Niceea, apărând cu multă râvnă adevărul credinţei creştine. Moare la adâncă bătrâneţe, la Mira, în jurul anului 345. Sfintele sale moaşte sunt izvorâtoare de mir şi se află la Bari, în sudul Italiei.

Un sfânt printre oameni
Deşi era deosebit de smerit, Sfântul Nicolae a dobândit iubirea şi preţuirea multora. Puterea lui Dumnezeu strălucea în fiinţa lui, dar se manifesta generos şi în faptele sale. Sfântul Nicolae era atât de plăcut lui Dumnezeu, încât încă din timpul vieţii săvârşea minuni, arătându-se deseori în vedenie celor la care îl trimitea pronia dumnezeiască. De asemenea, venea în ajutorul celor care, aflaţi în nevoi, îi invocau numele. Blând şi deopotrivă zelos pentru credinţă, Sfântul Nicolae este cunoscut mai ales pentru generozitatea sa ieşită din comun, pentru graba cu care sărea în ajutorul celor din nevoi.

Aproape de noi, peste timp
Cultul Sfântului Nicolae s-a răspândit treptat, acesta devenind un sfânt foarte popular. „Marele făcător de minuni”, cum a rămas în memoria vie a Bisericii, împarte în orice timp şi loc, cu generozitate, darurile sale, fiind deosebit de iubit şi des invocat de către cei credincioşi.
Astfel este perceput în Biserică Sfântul Nicolae şi el este adevăratul „Moş Nicolae” al ortodocşilor.

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

„Să ne lipim de Dumnezeu şi pe El singur să-L slujim“

Interviu cu Prea Sfinţitul Andrei Făgărăşeanul, noul episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

În urma numirii Prea Sfinţitului Visarion Răşinăreanul ca episcop al nou-înfiinţatei Episcopii de Tulcea, Sfântul Sinod l-a ales în cadrul şedinţei din 8-9 iulie pe Părintele Arhimandrit Andrei-Nicolae Moldovan în postul de episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu titlul de Făgărăşeanul. La câteva săptămâni după hirotonia sa ca arhiereu, care a avut loc la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Prea Sfinţitul Andrei a acceptat să ne acorde un interviu. Ne-a primit astfel, blând şi călduros, în seara duminicii de 7 septembrie, în incinta aceleiaşi mănăstiri unde Dumnezeu l-a chemat să urce pe treapta arhieriei.

Ce ne puteţi spune despre începuturile vieţii monahale ale Prea Sfinţiei Voastre, despre chemarea lăuntrică de a-L urma pe Hristos?
De mic copil mama-bună şi mama mi-au îndrumat paşii spre biserica de la noi din sat. Aşa l-am întâlnit pe părintele Serafim Popescu, preotul de la noi din sat fiindu-i nepot. Pentru prima oară în viaţa mea am văzut un călugăr. Atunci i-am spus mamei mele că vreau să mă fac „Părinte Serafim”. Eram foarte aproape de mănăstirea Râmeţi. Comuna Cheţani, în care m-am născut, aflată în judeţul Mureş, se afla la 40 de km de Teiuş. Aşa încât mergeam des, cu bunica, la Mănăstirea Râmeţi.
În anul 1989, după ce am terminat stagiul militar, am plecat la Mănăstirea Topliţa. Am stat acolo doar două luni de zile. Mănăstirea era sub ascultarea Prea Sfinţitului Emilian Birdaş al Alba-Iuliei, iar dânsul m-a luat la Alba, la reşedinţa episcopală. Am rămas acolo doar până la revoluţie, când m-am reîntors la mănăstirea Topliţa.
După revoluţie am fost primul călugărit de Înalt Prea Sfinţitul Andrei, episcop pe atunci la Alba Iulia. Oarecum legat sufleteşte de acest fapt, am primit ca monah numele de Andrei. Tot atunci, în anul 1990, cu ocazia hramului mănăstirii, am fost hirotonit diacon, în ziua de 20 noiembrie, iar la 23 noiembrie am fost hirotonit preot.

Cum aţi ajuns stareţ la mănăstirea Făgeţel şi care a fost activitatea Prea Sfinţiei Voastre în această calitate?
În anul 1994 s-a înfiinţat Episcopia Harghitei şi Covasnei, iar în anul 1995 Prea Sfinţitul Ioan, episcopul acestei eparhii, m-a luat împreună cu alţi doi părinţi de la Mănăstirea Topliţa şi m-a făcut stareţ la Mănăstirea Făgeţel din eparhia condusă de Prea Sfinţia Sa.
Ultimul călugăr al acestei mănăstiri a murit în anul 1951, spânzurat de unguri. Aşa se face că părintele Bucur, din satul Făgeţel, a avut o perioadă grijă de bisericuţa mănăstirii. Totuşi mănăstirea am găsit-o părăsită, pustie. Cu ajutorul lui Dumnezeu viaţa monahală de aici a înflorit: am ridicat un corp de chilii noi, am pictat biserica, obştea mănăstirii a ajuns să cuprindă 15 vieţuitori.

Ştim că aţi studiat în Grecia, ţară ortodoxă. Ce ne puteţi spune despre această experienţă?
Ce pot să spun?... Am apreciat la greci dragostea faţă de Biserică şi faţă de rânduială. La catedrala unde slujeam eu la ora 6 dimineaţa erau în jur de 300 de persoane, pentru ca la ora 7 să fie între 500 şi 700 de persoane. De asemenea, sunt de remarcat curăţenia şi ordinea din biserică. Ordine desăvârşită, militărească s-o numim aşa. Iarăşi sunt de amintit cântările foarte frumoase de la strană, ţinuta preoţilor. Nu am văzut preoţi fără reverendă sau culion pe cap. Timp de patru ani m-am ataşat sufleteşte de ei, să nu-i numim fii duhovniceşti, dar buni credincioşi ortodocşi, da.

Cu ce gânduri, cu ce mesaj aţi venit, Prea Sfinţia Voastră, ca episcop vicar la Sibiu?
Cu gânduri de monah, de ascultare faţă de Mitropolitul nostru, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Laurenţiu Streza. Toată viaţa monahicească, bisericească, stă sub semnul ascultării.

Ce le transmiteţi cititorilor revistei noastre?
Să ne lipim de Dumnezeu şi pe El singur să-L slujim. Bunul Dumnezeu să-şi reverse mila sa asupra ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor Bisericii noastre. M-aş adresa cu binecuvântarea Apostolului Pavel: ”Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi”. Numai că Duhul Sfânt, dacă nu ne rugăm, pleacă de la noi. Să ne rugăm bunului Dumnezeu să lase Duhul Sfânt cu noi.

E vreme de rugăciune, clopotele mănăstirii ne cheamă la Vecernia sărbătorii de mâine, 8 septembrie – „Naşterea Maicii Domnului”. Aşa încât vă mulţumim din inimă pentru timpul acordat şi vă dorim arhierie rodnică, îndelungată.
Şi eu vă mulţumesc, Dumnezeu să ne ajute!

Interviu realizat de Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

„Cruce Sfântă părăsită”

- un semnal de redeşteptare creştină -

„Cruce Sfântă părăsită”, un refren ce se cântă cu jale în bisericile noastre. Un vers care sensibilizează doar pe cei care reuşesc să trăiască realităţi nebănuite de cei necredincioşi. O durere exprimată în cânt. Mult prea pesimistă, vor spune unii, dar atât de reală. Este glasul credincioşilor care încearcă să trezească nesimţirea spirituală în care trăieşte marea majoritate a membrilor societăţii actuale. Crucea, altarul de jertfă pe care s-a răstignit Hristos, devenită armă împotriva duhurilor necurate în acest „război nevăzut”, cade astăzi în desuetudine.

Obiect de decor
Crucea, care altădată străjuia ca o pavăză sfântă casele creştinilor, care păzea intrările şi ieşirile satelor cu prezenţa ei sfântă, care îndruma pe călătorul obosit aflat la o întretăiere de drumuri să-şi rezeme fruntea de picioarele sângerânde ale Hristosului răstignit, această cruce rămâne astăzi aproape neobservată. Nu înseamnă că existenţa ei fizică nu-şi mai face simţită prezenţa. Din contră. O vedem aşezată şi astăzi la rang de cinste în aceleaşi locaţii. Ba mai mult, este afişată cu emfază, într-un mod aş putea spune chiar provocator, la decolteurile dezvelite ale tinerelor dornice de a-şi etala frumuseţea dar care au de-a face prea puţin cu acel Hristos răstignit pe crucea lor. Acelaşi simbol al crucii, de mărime considerabilă, atârnând de lanţuri grele din aur care-ţi iau ochii, se bălăngănesc în ritm de manele la gâtul fiecărui şmecher care doreşte să-şi arate bogăţia. În acelaşi timp vezi aceeaşi cruce atârnând jalnic la urechea unui băiat de cartier care-şi scutură capul nebuneşte în ritmuri de hip-hop în lumina difuză şi plină de fum a barurilor cavernale. Mulţi ar spune: şi ce e rău în asta? E nevoie de prezenţa crucii în toate locurile şi poate că prezenţa ei mai sacralizează cumva acest mediu desacralizat. Oare să fie aşa? Eu nu cred că simpla prezenţă a crucii la gâtul cuiva poate spiritualiza persoana respectivă. Pentru persoana care nu crede în „Crucea lui Hristos” crucea rămâne un simplu obiect de decor, un element de înfrumuseţare care nu diferă cu nimic de alte simboluri orientale purtate la gât, pe mână sau în alte locuri de pseudo-creştini. Purtată în felul acesta, crucea devine o ofensă adusă lui Hristos. Aceşti tineri sau mai puţin tineri au curajul să-L sfideze pe Dumnezeu, purtând asupra lor simbolul jertfei iubirii supreme a Lui faţă de noi, dar săvârşind în prezenţa acestui simbol sacru fapte imorale incalificabile.

Puterea lui Dumnezeu
Acum înţeleg de ce Sfântul Apostol Pavel spunea: ”cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. Acest cuvânt face diferenţa dintre cei care poartă acelaşi simbol al crucii, dar într-un mod diferit. Cel ce poartă crucea cu credinţa că are asupra lui prezenţa harică a lui Dumnezeu, arată şi celor din jurul său că el nu numai că poartă însemnul creştin, ci este un trăitor care se ghidează după Legea lui Hristos. Iar bucuria pe care i-o dă purtarea crucii, o bucurie cu relevanţă spirituală, îl face să simtă că poartă asupra lui puterea lui Dumnezeu în tot ceea ce face. Pentru ceilalţi purtarea crucii va rămâne o simplă „nebunie” a veacului acestuia.
Crucea poate să fie şi pentru tine, cititorule, un simplu obiect de decor sau o putere a lui Dumnezeu. Depinde cum te raportezi la ea. Gândeşte-te că însuşi Hristos ne învaţă că este foarte important cum ne raportăm la lucrurile din jurul nostru. Hristos ne readuce în memorie evenimentul istoric petrecut în Pustiul Sinai. Pentru faptul că au păcătuit faţă de Dumnezeu, evreii ieşiţi din robia egipteană au fost pedepsiţi prin trimiterea asupra lor a şerpilor veninoşi, care prin muşcătura lor provocau moartea. Dumnezeu l-a sfătuit însă pe Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe pe un stâlp, astfel ca el să fie văzut de toţi cei care erau în tabăra lor. Cel care era muşcat de şarpe şi privea spre acest şarpe de aramă se tămăduia pe loc. Acest eveniment istoric ni-l readuce Hristos în memorie spunând: ”şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Să privim deci la Cruce cu credinţă, pentru a primi puterea harului. Iar dacă nu avem credinţă în puterea ei harică, să renunţăm a o purta într-un mod necuviincios, pentru a nu o profana. Şi totuşi, te îndemn pe tine, cel ce ai purtat acest semn al crucii până acum fără să te gândeşti, să încerci să descoperi câtă putere stă ascunsă în el. Încearcă.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul

La data de 29 august, Biserica noastră prăznuieşte Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Este o sărbătoare a tristeţii, pentru că în această zi a avut loc sfârşitul martiric al Sfântului Ioan Botezătorul, cu prilejul unui ospăţ împărătesc; de aceea se prăznuieşte cu post, în orice zi a săptămânii s-ar întâmpla să cadă.

Fiecare dintre noi cunoaştem din cuprinsul Sfintelor Evanghelii (Matei cap. 14, şi Marcu cap. 6) felul în care Irod, tetrarhul Iudeii, făcând ospăţ mare cu prilejul zilei sale de naştere şi promiţând fiicei Irodiadei că îi va da până la jumătate din împărăţie drept răsplată pentru dansul ei înaintea invitaţilor, a poruncit, la cererea acesteia, să i se taie capul Sfântului Ioan Botezătorul.
În această zi de sărbătoare tristă avem ocazia să medităm asupra personalităţii Sfântului Ioan Botezătorul. El, pustnicul care stătea pe malul râului Iordan şi învăţa poporul să se pocăiască şi să se boteze, proorocul care L-a botezat pe Domnul Hristos, binevestitorul care a vorbit mulţimilor mărturisind că Domnul este Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii, a aflat că Irod, conducătorul ţării, trăieşte în păcat. Acest fapt îl determină să lase pustia şi să se ducă să îl mustre pe acesta pentru nelegiuirea lui, mustrare care i-a adus întemniţarea, iar mai apoi moartea.
Oare noi, astăzi, mai avem ceva din Sfântul Ioan Botezătorul? Luptăm cumva împotriva nelegiuirilor din jurul nostru? Avem noi curajul să spunem răului pe nume, chiar dacă am avea de suferit? Din păcate de cele mai multe ori nu. Atunci când aflăm de greşelile vreunui frate de-al nostru în loc să ne ducem la el cu gândul de a-i atrage atenţia că nu face bine, cu nădejdea că se va îndrepta şi cu rugăciune pentru el, noi căutăm să-l bârfim. Nu mergem la el să-i dăm sfat bun, dar mergem la vecinul să-l povestim. Sfântul Ioan a lăsat pustia şi s-a dus la Irod ca să-l înveţe spre bine. A mustrat nelegiuirea lui, dar l-a tratat cu respect şi dragoste. Irod l-a întemniţat dar, chiar şi de acolo, Sfântul îi vorbea cu blândeţe. Nu îl certa pentru că l-a pus în lanţuri, ci îl mustra pentru că trăia în concubinaj.
Să îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea măcar o mică parte din curajul Sfântului Ioan, pentru a schimba ceva în comportamentul nostru. Să ne preocupe stârpirea răului din noi în primul rând, să avem curajul să spunem răului pe nume şi atunci când vedem păcatele altora să urâm păcatul, dar să-l iubim pe păcătos.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

Postul, jertfa noastră ca răspuns la dragostea Maicii Domnului

Postul Maicii Domnului mai este numit popular postul Sântei Mării. Este pus înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, fiind rânduit de Biserică spre aducerea aminte de virtuţile alese ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi de postul cu care ea însăşi s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice. Sfinţii Părinţi ne învaţă că cine nu o cinsteşte pe Maica Domnului, nu-l cinsteşte nici pe Fiul ei, căci cum ar putea cineva să cinstească pe cineva dacă nu-i cinsteşte mama? Şi cum am putea-o cinsti mai frumos pe Maica Domnului decât prin această perioadă de post închinat ei, perioadă în care trebuie să înmulţim rugăciunile noastre către Mijlocitoarea noastră către Dumnezeu?
Ştim cu toţii că Maica Domnului este grabnic ajutătoare în necazuri şi Sfinţii Părinţi ne spun că ea se roagă mereu cu lacrimi Fiului ei pentru noi. Postul acesta este doar o mică jertfă a noastră în comparaţie cu viaţa pe care a avut-o Maica Domnului, modelul care trebuie să ne călăuzească în această perioadă. Este un post uşor datorită abundenţei de legume şi fructe de sezon, dar şi pentru că Maica Domnului ne iese în întâmpinare în dorinţa noastră de a o cinsti şi ne ajută să postim.
Postul Maicii Domnului începe la 1 august şi durează 14 sau 15 zile, până la sărbătoarea Adormirii (15 august). Se lasă sec în seara zilei de 31 iulie, iar când această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte; de asemenea, postul se prelungeşte chiar şi în ziua sărbătorii, dacă aceasta cade miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare la untdelemn, peşte şi vin. Monahii şi creştinii mai râvnitori ajunează lunea, miercurea şi vinerea, până spre seară, când consumă mâncare uscată; marţea şi joia mănâncă fără untdelemn, iar sâmbătă şi duminică se dezleagă la untdelemn şi vin. La 6 august, sărbătoarea Schimbării la faţă, în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, peşte şi vin.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Sfinţii trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan

Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au fost contemporani, colegi de studii şi prieteni. S-au născut, toţi trei, în Asia Mică, în secolul al patrulea – adică într-o perioadă de luptă între păgânismul agresiv şi creştinismul abia ieşit din primele trei secole de prigoană. Ocupă un loc aparte între teologii, ierarhii şi sfinţii Bisericii, fiind consideraţi după trecerea lor la Domnul la fel ca şi acum „Mari dascăli ai lumii şi ierarhi”.


De ce sunt prăznuiţi împreună
În Biserica Greciei din secolul al XI-lea au existat opinii diferite în ceea ce priveşte valoarea celor trei ierarhi. Au fost teologi care considerau că Sfântul Vasile e cel mai mare pentru că viaţa acestuia se asemăna cu a îngerilor şi lupta cu asprime împotriva păcatului. Alţii înălţau pe Ioan Gură de Aur, pentru adâncimea şi desăvărşirea cuvântărilor, care pe mulţi întorceau la pocăinţă. În fine, mai presus iubit de alţii, Sfântul Grigorie din Nazianz era cinstit aparte pentru blândeţea şi sensibilitatea profundă a scrierilor sale. Existând această împărţire a creştinilor, cei trei sfinţi s-au arătat împreună unui arhiereu din acea vreme, spundându-i într-un glas: „la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, împreunează-ne prăznuirea într-o singură zi.” Iar arătarea lor fiind în ianuarie - lună în care era şi mai este câte o zi închinată fiecăruia dintre ei - arhiereul Ioan Evhaitul a stabilit ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea celor Trei Ierarhi. Şi aşa a rămas până astăzi.

Sfântul Vasile
Sfântul Vasile s-a născut în jurul anului 330 în Cezareea Capadociei (unde mai târziu va sluji ca arhiepiscop) dintr-o veche familie creştină. Se spune că era un bărbat înalt şi uscăţiv, slăbit de ajunare şi priveghere, cu o expresie meditativă. A întrecut în înţelepciune pe cei din timpul său şi pe cei din vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea. în Atena, se întâlneşte la studii cu Sfântul Grigorie de Nazianz cu care leagă o strânsă prietenie care va dura toată viaţa. Sfântul Vasile este autorul Sfintei Liturghii care îi poartă numele, al „Regulilor monahale mari şi mici” normative şi astăzi, dar şi al cunoscutelor rugăciuni de alungare a demonilor – Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. În singurătatea mănăstirii, el şi prietenul său Grigorie alcătuiesc o culegere de texte despre frumuseţea vieţii spirituale cu titltul „Filocalia” (iubirea de frumos).
Numele Sfântului Vasile cel Mare este legat de activitatea socială a Bisericii. A înfiinţat, pe lângă biserici şi mănăstiri, primele aşezăminte sociale în care erau îngrijiţi trupeşte şi sufleteşte cei care aveau nevoie de ajutor. Spitalele, şcolile şi cantinele funcţionau sub numele generic de Vasiliada.

Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan s-a născut în Antiohia Siriei. Era un bărbat mic de statură, cu fruntea înaltă, barbă mică şi rară, ochi largi şi strălucitori. A studiat ştiinţele vremii, întrecându-şi dascălii, apoi s-a lepădat de toate şi s-a botezat în Biserica lui Hristos. Un mare filosof al vremii şi-ar fi exprimat regretul că l-a pierdut spunând „Ioan mi-ar fi putut fi urmaş, dacă nu mi-l răpeau creştinii”. Era un suflet fin, blând cu alţii, aspru cu sine, îndemna la pocăinţă. Desăvârşit orator, îi lămurea pe mulţi să lepede credinţele păgâneşti şi să urmeze lui Hristos. În timpul unei predici, o femeie din mulţime i-ar fi spus „Învăţătorule cu gură de aur, ai adâncit fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre e scurtă”. De atunci, creştinii au început să-i spună Ioan Gură de Aur. Iar sfântul a cugetat că predica trebuie să fie împodibită cu învăţături simple, nu cu podoabele oratoriei, pentru ca şi cei simpli să înţeleagă şi să aibă folos.
Faima lui de predicator a contribuit la alegerea sa ca Patriarh al Constantinopolului, în 397. Ca patriarh, Sfântul Ioan condamna păcatul fără menajamente şi concesiuni, astfel că nu este pe placul înaltei societăţi frivole. Astfel, din uneltirea împărătesei Eudoxia va fi exilat de câteva ori şi va muri pe drumul spre Caucaz rostind ultimile cuvinte : “Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.
Sfântul Ioan Gură de Aur este autorul Sfintei Liturghii care îi poartă numele, care se slujeşte de 1600 de ani în bisericile ortodoxe de pretutindeni.

Sfântul Grigorie Teologul
Sfântul Grigorie de Nazianz, numit Teologul, s-a născut dintr-o veche familie de creştini din Capadocia. Era un bărbat de statură mijlocie şi avea o privire blândă şi veselă.
A primit o educaţie aleasă, desăvârşită în Atena, unde l-a cunoscut pe bunul său prieten, Sfântul Vasile. Despre ei se spune că erau nedespărţiţi şi cunoşteau numai două căi „spre şcoală şi spre biserică”. A fost, nu pentru multă vreme însă, patriarh al Constantinopolului. S-a retras din scaun din cauza uneltirilor împotriva sa şi şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în studiu şi meditaţie. Rodul este bogat: pe lângă renumitele “Cinci cuvântări teologice”, a scris şi strălucite poeme (peste 408 cântări în 1800 de versuri). Sfântul Grigorie Teologul este considerat între primii autori de poezie creştină.

Modelul Sfinţilor Trei Ierarhi
Într-o lume care adesea geme, orbecăind după un punct de reper, Sfinţii Trei Ierarhi oferă modele mereu actuale. Deşi diferiţi în fire şi daruri duhovniceşti, Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan, sunt fiecare model al ierarhului desăvârşit, al adevăratului preot, episcop şi patriarh. Sunt apoi, model de călugări care au împlinit deplin rostul monahal, adică sfinţenia. Celor care încă se tem că credinţa ar fi contrară ştiinţei, le stă înainte modelul sfinţilor care şi-au întrecut în înţelepciune dascălii, care la rândul lor au scris atât adânci explicaţii la învăţătura Bisericii, cât şi poeme creştine de rară delicateţe. Tot ei ne învaţă modelul adevăratei prietenii, dovedind că cei uniţi în Hristos pe pământ, împreună rămân în veşnicie. Când lumea ridică la rang de virtute nefirescul şi uită virtuţile autentice, Sfinţii Ierarhi ne învaţă cum să trăim, să ne rugăm, să iubim – să viem în Hristos, mereu şi-n fiecare clipă.

Ioana Haşu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Meditaţie. Întâmpinarea Domnului

Momentele semnificative din viaţa pământească a Mântuitorului Hristos sunt sărbătorite de Biserică şi au rol îndoit. Ele ne amintesc în primul rând de evenimentele reale şi punctuale împlinite de Dumnezeu în timp şi istorie „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Dar, de asemenea, ne provoacă la meditarea şi descifrarea semnificaţiilor adânci ale faptelor din istoria mântuirii, invitându-ne de fiecare dată să confruntăm propria noastră viaţă cu ele, aici şi acum, înnoindu-ne.

Cine întâmpină pe Domnul
Ne aflăm la patruzeci de zile de la Naşterea Mântuitorului. Conform Legii Vechi, femeia care năştea un prunc de parte bărbătească, la patruzeci de zile trebuia să-l ducă la templu, pentru a-l închina Domnului. Tot atunci, femeia trebuia să aducă o jertfă de curăţire, care pentru cei mai avuţi era un miel de un an, fără prihană, şi un porumbel, iar pentru cei săraci, doi pui de turturea sau de porumbel.
Smerenia însoţeşte în toate pe aleşii lui Dumnezeu. Sfânta Fecioară împlineşte cu deplină ascultare cele poruncite prin Moise, venind la templul din Ierusalim pentru a închina Domnului pe Pruncul Iisus şi pentru a aduce jertfa de curăţire rânduită, ea, care de curăţire nevoie nu avea, Fecioară şi curată fiind.
La aceeaşi deplină smerenie fusesem martori şi la Crăciun, când Fecioara Maria a născut într-o iesle săracă, departe de tumultul lumii, încât s-ar fi zis că nimeni nu va afla nimic de acest eveniment. Dar pe cât e de mare smerenia robilor lui Dumnezeu, pe atât de mult Dumnezeu îi slăveşte. La Naştere, în ieslea cea neştiută, pe Pruncul nou născut l-au vestit îngerii, şi l-au întâmpinat păstorii, şi I s-au închinat Magii, daruri de preţ aducându-i, cu toţii mărturisind naşterea Împăratului şi Mântuitorului lumii.
Astăzi, la patruzeci de zile de la Naştere, regăsim aceeaşi smerenie, căci Maica Domnului, însoţită de dreptul Iosif, vine la Templu pentru a împlini totul conform Legii, şi încă aduce jertfa celor săraci. Nimic nu pare aici ieşit din comun, nimic care să atragă atenţia. Dar şi aici, Pruncul este întâmpinat şi mărturisit ca Mesia. De această dată, cei care-l întâmpină pe Fiul lui Dumnezeu nu sunt păstorii sau magii, ci doi bătrâni venerabili, iubitori de Dumnezeu: dreptul Simeon şi proorociţa Ana. În smerenia lor, aceşti doi martori ai prezentării lui Iisus la templu strălucesc prin darul lui Dumnezeu, şi a reaminti pe scurt puţinele date cunoscute despre ei este deosebit de edificator.

Dreptul Simeon
Tradiţia ne spune că dreptul Simeon, la un moment dat din viaţa lui, a citit pasajul scripturistic care cuprindea proorocia profetului Isaia despre naşterea Fiului lui Dumnezeu dintr-o fecioară: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Is.7,14), şi s-a îndoit de adevărul acestor cuvinte, neputând omeneşte să înţeleagă cum poate fi posibil ca o fecioară să nască. Pentru îndoiala sa, el a fost înştiinţat că nu va muri până ce nu va vedea cu ochii săi împlinindu-se această profeţie.
Şi, într-adevăr, la adânci bătrâneţe dreptul Simeon are fericirea de a-L vedea cu ochii trupeşti pe Cel despre care vestea profeţia, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe Pruncul Iisus. Pe Acesta, dreptul Simeon îl întâmpină la templul din Ierusalim, îl ia în braţe şi, luminat de Duhul Sfânt, mărturiseşte despre El că este Mântuitorul trimis de Dumnezeu lumii. Cuvintele sale rostite cu acest prilej, de rară frumuseţe şi adâncime duhovnicească, sunt cunoscute de toţi şi se cântă la fiecare slujbă a Vecerniei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta...”.

Proorociţa Ana
La întâmpinarea Domnului apare şi o figură feminină. Ana fusese în tinereţe măritată, iar după şapte ani, moartea soţului îi aduce văduvia. Din acel moment, ea se dedică trup şi suflet slujirii lui Dumnezeu, pentru tot restul vieţii. În momentul prezentării lui Iisus la templu, această femeie plină de evlavie se afla în al optzeci şi patrulea an de viaţă şi, ne spune Evanghelia după Luca, „nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciuni” (2,37). Astfel, se învredniceşte şi ea să-l întâmpine pe Domnul şi, umplându-se de darul proorociei, a început să vestească tuturor, la templu şi în Ierusalim, că Pruncul Iisus este Mântuitorul promis şi aşteptat.

Cum să întâmpinăm şi noi pe Domnul
De frumuseţea duhovnicească şi de mărturisirea acestor doi martori care au întâmpinat pe Domnul la templul din Ierusalim la patruzeci de zile de la Naştere, nu ne putem minuna îndeajuns. Viaţa şi mărturia lor reprezintă izvoare vii, nesecate de har şi pentru noi, cei de astăzi. Icoane. La înfăţişare, ei ne apar smeriţi sub greutatea numeroşilor ani, plini de credinţă, pătrunşi şi transformaţi temeinic în trupul şi sufletul lor de necontenită şi aspră asceză. Din lăuntrul lor însă darul Duhului Sfânt izbucneşte strălucitor în afară. Căci duhovniceşte, ei răspândesc blândeţe şi sensibilitate, precum Simeon cel drept care ia în braţele sale minunatul Prunc şi-şi împleteşte mărturisirea buzelor cu lacrima inimii înfiorate, sau bucurie şi speranţă molipsitoare, precum Ana proorociţa, copleşită de Duhul care o împinge să mărturisească tuturor pe Hristos Mântuitorul.
În faţa acestor două exemple, noi rămânem copleşiţi de frumuseţe. Şi parcă ne simţim contagiaţi de acest zel duhovnicesc curat. Îi contemplăm pe mărturisitorii de Dumnezeu, şi ne întoarcem şi noi privirile minţii şi ale inimii spre Cel pe care ei îl vestesc: spre Pruncul Iisus.
Înţelegem că Întâmpinarea Domnului înseamnă întâlnirea cu El, recunoaşterea Lui prin Duhul Sfânt şi mărturisirea că Acesta este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul lumii. Aşa au făcut toţi cei care L-au întâmpinat: dreptul Simeon şi proorociţa Ana, dar şi păstorii sau magii, dar şi toţi ceilalţi care într-un fel sau altul l-au cunoscut pe Dumnezeu şi l-au primit în casa sufletului lor. Toţi adevăraţii creştini. Aceştia mărturisesc necontenit în cugetul lor pe Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor, şi, de asemenea, îl vestesc pe El lumii întregi!

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Bucură-te cu mine, râu al Iordanului!

Mă întreb uneori dacă noi, oamenii, ştim să ne comportăm firesc în relaţia noastră cu Dumnezeu. Mă întreb dacă mai ştim ce înseamnă bucuria sau teama de a fi în apropierea prezenţei lui Dumnezeu… Îmi veţi răspunde probabil că cei credincioşi ştiu să se bucure şi ştiu să se şi teamă. Eu însă vă întreb: voi cum vă manifestaţi bucuria şi teama faţă de prezenţa lui Dumnezeu? Şi spun aceasta tocmai datorită faptului că iată ne apropiem de marea sărbătoare a Botezului Domnului, când natura însăşi, creaţia lui Dumnezeu, deşi neînsufleţită fiind, se manifestă mai vie decât noi, oamenii, la sesizarea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul ei.
Noi, deşi am fost creaţi de Dumnezeu cu posibilitatea de a ne exprima comuniunea noastră cu El, cu semenii şi cu natura înconjurătoare creată pentru noi, suntem mai neînsufleţiţi decât natura însăşi. Să luăm aminte ce lecţie frumoasă de viaţă ne dă natura în ziua Bobotezei atunci când Dumnezeu coboară în mijlocul ei. Ea nu rămâne indiferentă ca noi la prezenţa Lui, ci îşi manifestă bucuria şi teama în acelaşi timp.
Sfinţii Părinţi zugrăvesc cât se poate de viu natura care simte în sânul ei prezenţa lui Hristos şi prezenţa Duhului Sfânt. "Apele Te-au cunoscut Dumnezeule, zice Sfântul Sofronie, episcopul Ierusalimului, Te-au cunoscut şi s-au temut. Iordanul s-a întors văzând focul Dumnezeirii coborând trupeşte şi intrând în el. Iordanul s-a întors văzând Duhul Sfânt, pogorându-se în chip de porumbel. Iordanul s-a întors văzând pe Cel nevăzut făcându-se văzut, pe Creatorul întrupat, pe Stăpânul în chip de rob. Şi munţii au săltat privind pe Dumnezeu în trup".
Întrebând marea şi Iordanul : "Ce-ţi este ţie, mare, că ai fugit şi tu, Iordane, că te-ai întors înapoi?" (Ps. 113, 5), ele răspunzând zic: "Am văzut pe Creatorul tuturor în chip de rob". De aceea Iordanul nu în¬drăzneşte să se apropie de Stăpânul său. El desparte şi opreşte curgerea apelor sale, văzând pe Stăpânul botezându-se. Apele îi fac loc lui Hristos să se aşeze în mijlocul lor ca să le sfinţească. Este ceea ce s-a întâmplat cu prilejul trecerii poporului evreu prin Marea Roşie, când apele s-au despărţit în două, iar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat. Apele Iordanului se despică în două ca pe vremea lui Iosua, când preoţii au trecut cu chivotul legii prin mijlocul Iordanului, ca pe uscat, primind în sânul lor pe Hristos care Se botează pentru mântuirea neamului omenesc şi pentru sfinţirea firii apelor.
Natura tresăltă de bucurie când Creatorul îşi face apariţia în mijlocul ei. "Râu al Iordanului, însoţeşte-te cu mine – zice Sf. Ioan Botezătorul – şi saltă, dănţuieşte şi tresaltă cu mine, cu bucurie, căci Creatorul tău cu trup omenesc stă în faţa ta". Şi Iordanul are motive să se bucure, căci în apele sale se cufundă Însuşi Ziditorul său. "Ai văzut pe Israel trecând prin tine şi despărţind apele tale şi ai stat privind trecerea poporului. Acum însă ele se varsă şi curg mai puternic şi înconjoară picioarele şi mâinile Lui imaculate".
De aceea, "munţii au tresăltat văzând pe Dumnezeu întrupat şi norii au dat glas mirându-se de Cel ce a venit lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat". Întreaga natură este invitată să-L întâmpine pe Cel ce se îndreaptă spre Iordan: "Munţi şi coline, văi şi izvoare, mări şi fluvii, binecuvântaţi pe Domnul care se îndreaptă spre fluviul Iordan, căci El însuşi trimite, prin aceste ape, sfinţire tuturor apelor". Prin faptul că vine în sânul lor, Dumnezeu nu tulbură cu nimic legile de dezvoltare a creaturilor. Nici o dezordine şi nici o revoltă din partea naturii nu se observă cu prilejul Botezului. Ci dimpotrivă, o armonie desăvârşită cuprinde întreaga fire. Ea se regăseşte în atmosfera de armonie de altădată cu Dumnezeu.
Şi acum vreau să te întreb pe tine, iubite cititor: nu cumva lecţia de teamă şi bucurie pe care ne-o dă natura la Botezul Domnului ar trebui să o aplici şi tu în viaţa ta? E atât de prezent Dumnezeu lângă tine în fiecare clipă... Chiar şi acum, când citeşti aceste rânduri, e lângă tine şi te priveşte, aşteptând să-ţi manifeşti bucuria faţă de El, cuprins de o teamă sfântă.
Întoarce-ţi şi tu acum, cititorule, privirea înapoi către Dumnezeu, aşa cum Iordanul s-a întors înapoi şi primeşte bucuria binecuvântării Lui. Învaţă de la natură, căci şi tu, ca şi ea, eşti creaţia mâinilor Lui şi dă-i şi tu cinstea cuvenită cu teamă sfântă şi cu bucurie fără de margini. Şi nu uita… cheamă-i şi pe cei dragi ai tăi să se bucure!

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Nu ne furaţi Crăciunul!

Poate că mulţi vor considera, citind cele ce urmează, că glasul meu pare mult prea alarmist, sau poate prea pesimist, pentru un timp care se vrea al bucuriilor… Vreau totuşi să cred că nu sunt singurul care îşi dă seama de gravitatea înşelăciunii în care trăim feeria Crăciunului…

E trist că Naşterea Domnului se transformă din bucurie duhovnicească în pretext al bucuriilor comerciale. Adică sub masca unei sărbători duhovniceşti, oamenii îşi satisfac cele mai ciudate pofte, îşi împlinesc cele mai rafinate patimi. E interesant faptul că mulţi comercianţi americani au renunţat să numească Crăciunul cu denumirea tradiţională de "Christmas", numindu-l mai nou "X-mas"... Se vrea o alterare a sărbătorii tradiţionale a Bisericii, dându-ni-se în schimb un surogat dulce şi atractiv, plăcut şi apreciat pentru efectele sale vizuale, tactile, olfactive imediate. De ce să încerci să trăieşti emoţii spirituale pentru care trebuie să depui un considerabil efort trupesc şi sufletesc, când poţi să te bucuri de spiritul comercial al Crăciunului – scuzaţi, al "X”-masului – fără să depui aproape nici un efort?

Se duce un război crunt pentru ca de Crăciun glasul lui Dumnezeu să fie acoperit. Mai precis, diavolul a înţeles că cea mai iscusită tactică pentru a lovi în Biserică nu este aceea de a lupta pe faţă împotriva ei, ci de a include glasul Bisericii în corul unei bucurii generale, dar o bucurie care-l exclude pe Dumnezeu într-o formă voalată. Înaintea emisiunilor de divertisment, care de cele mai multe ori abuzează de senzualitate mercantilă, televiziunea transmite secvenţe emoţionante de la slujba ţinută la cine ştie ce mare catedrală. Încearcă oarecum să te îndemne să alegi: Dumnezeu sau senzualitatea? În acelaşi timp, aşa numite „colinde“ sunt aruncate cu multă risipă în ambianţa programelor de pe marea majoritate a posturilor de televiziune. S-a ajuns chiar la hibridul colindelor cântate pe muzică hip-hop sau pe alte ritmuri. Cu voci senzuale, fete tinere cântă despre Naşterea Domnului cu aceeasi "evlavie" cu care cântă despre ultima iubire de pe plajă. Dar „colindele“ lor nu au nimic din curăţia colindelor adevărate. Oricât ar fi de prelucrate, melodiile lor nu vor trezi niciodată fiorul sfânt pe care îl trezesc în suflete vechile colinde.

„Este luna cadourilor!” auzi glasul mass-mediei răspândit cu putere în această societate a noastră care se vrea desacralizată. Şi ce-i rău în asta? S-ar întreba unii cu o gândire superficială, loviţi şi ei de acest virus nociv al „X”-masului. Păi să vedem. Ştii ce este Crăciunul, prietene? Este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ţi-l face an de an. Este cadoul pe care Dumnezeu ţi-l aşează an de an sub bradul tău şi al meu şi al fiecăruia. „Care cadou?“ mă vei întreba. E vorba de bucuria primirii în sufletul tău a unui mic Prunc, a Pruncului dumnezeiesc. Cadoul este Dumnezeu însuşi. Dar tu ştii că întotdeuna cadourile trebuie să fie meritate. Dumnezeu dăruieşte darul bucuriei de Crăciun doar celor care se pregătesc şi-L aşteaptă. Ceilalţi, care nu se pregătesc, trăiesc, din păcate, nu bucuria Crăciunului, ci a „X”-masului. Încearcă să înlocuiască printr-un surogat cadoul lui Dumnezeu cu alte cadouri lumeşti. Şi pentru că diavolul ştie să ne ispitească, ne fură cadoul lui Dumnezeu şi ne oferă alternativa cadourilor lumeşti. Ne îndeamnă să fugim către magazine şi nu către biserici, către mâncare şi nu către post, către veselie extravagantă şi nu către smerenie şi linişte, către oameni şi nu către Dumnezeu.

De aceea mă văd dator ca unul care aştept Crăciunul cel adevărat, să te trag şi eu de marginea hainei precum face comerciantul din colţul străzii ca să cumperi cadouri de „X”-mas. Eu te trag însă de mâneca sufletului şi te rog: Nu contribui şi tu la răul celor care fură Crăciunul cel adevărat! Nimeni nu are dreptul să fure Crăciunul!

Nu aveţi dreptul să le răpiţi copiilor Crăciunul, asa cum nu aveti dreptul să le răpiti copilăria. Copiii au nevoie de Crăciun, ca şi noi de altfel. Cu toţii avem nevoie de bucuria cerească a Naşterii Domnului. Să ne bucurăm şi noi împreună cu îngerii. Hristos se naşte, bucuraţi-vă!

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Raiul mărturisirii

Perioada sărbătorilor de iarnă este marcată de două mari praznice: Crăciunul şi Boboteaza. Pe lângă acestea, Biserica ne aşează înainte chipurile a cel puţin doi sfinţi mari: Sfântul Arhidiacon Ştefan (27 decembrie) şi Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Contemporani ai Mântuitorului, ei au rămas în mod deosebit în memoria Bisericii. Meditând la exemplul lor ne putem întreba: ce au spus Sfinţii Ioan şi Ştefan lumii, acum două mii de ani, de atunci încoace, şi nouă astăzi? Şi, poate că dincolo de orice diferenţă dintre ei, aceşti doi sfinţi aşează în orice vreme, înaintea îngerilor şi a oamenilor deopotrivă, miezul vieţuirii lor şi taina vieţuirii creştine: raiul mărturisirii.

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului

Despre Sfântul Ioan, Mântuitorul Însuşi a spus că: „Este cel mai mare om născut din femeie”. Fiu al drepţilor părinţi Zaharia şi Elisabeta, dobândit în mod minunat la bătrâneţe, Sf. Ioan a fost ales de Dumnezeu pentru un rol unic în istoria mântuirii: acela de a pregăti calea lucrării Fiului lui Dumnezeu în lume. Ajungând la maturitate, s-a retras în pustie, ducând o viaţă foarte ascetică şi propovăduind lumii pocăinţa şi apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu. La vremea rânduită, Însuşi Mântuitorul vine la râul Iordan, unde propovăduia Ioan, şi este botezat de către dânsul.

Zelul neîntrecut pentru Dumnezeu îl înflăcăra pe Sfântul Ioan nu doar în asprimea vieţuirii, ci şi în asprimea cu care condamna păcatul, fără părtinire. Curajul de a fi mustrat pe faţă nelegiuirea în care petrecea însuşi regele Irod, care îşi luase tovarăşă de viaţă pe soţia fratelui său, pe Irodiada, i-a atras şi cununa muceniciei. Ajuns în temniţele lui Irod, i s-a tăiat capul prin uneltirea Irodiadei şi la cererea fiicei acesteia.

Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului a dobândit un loc unic de asemenea pentru veşnicie, ca şi Maica Domnului: şederea de-a stânga şi de-a dreapta Mântuitorului Hristos.


Sfântul Arhidiacon Ştefan, primul martir creştin

Despre Ştefan ne relatează capitolele 6 şi 7 din Faptele Apostolilor, iar faptele legate de viaţa şi martiriul său nu impresionează prin lungimea povestirii sau bogăţia informaţiilor, ci prin intensitatea mărturisirii.

Aflăm pe scurt că în sânul comunităţii creştine primare din Ierusalim apar necesităţi legate de slujire, fapt pentru care cei doisprezece Apostoli aleg şi hirotonesc şapte bărbaţi cucernici în trepta diaconiei. Între aceştia se afla şi Ştefan, care se distinge ca fiind „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt”.

Înţelepciunea de care dădea dovadă şi harul de care era plin diaconul Ştefan i-au atras pizma şi ura unora care prin mărturii mincinoase despre el l-au dus la judecată înaintea Sinedriului. Mărturisind înaintea tuturor dreapta credinţă, Sfântul Ştefan vede cerurile deschise şi slava lui Dumnezeu, este scos afară din cetate şi omorât cu pietre. Asemeni Mântuitorului său, în clipa morţii sfântul diacon îşi încredinţează sufletul Domnului Iisus şi se roagă pentru iertarea prigonitorilor săi.


Mărturisirea credinţei deschide creştinului uşile raiului

Iată aşadar două exemple excepţionale de mărturisire a credinţei: Sfântul Ioan Botezătorul, prin arzătoare propovăduire, şi Sfântul Ştefan, prin impresionantul martiriu. Să avem însă în vedere că mărturisirea credinţei se face la diferite măsuri şi în diverse moduri. Tâlharul de pe cruce şi-a mărturisit păcatele, şi pentru aceasta a auzit din gura Fiului lui Dumnezeu: „Astăzi vei fii cu Mine în rai”. Un alt pasaj scripturistic, invocat de pildă referitor la rugăciune, ne învaţă: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.” (Romani 10,9). Sfântul Ioan Botezătorul este model pentru cei ce-L propovăduiesc pe Dumnezeu prin cuvânt. Iar Sfântul Ştefan este model pentru mărturisirea lui Hristos cu propria viaţă, mărturisire pentru care, încă viu fiind, vede deschizându-i-se porţile raiului.

De la mărturisirea credinţei tainic, in inimă, prin rugăciune şi până la forma supremă de mărturisire, prin martiriu, sunt deci multe forme de mărturisire. Nu toţi suntem chemaţi la aceeaşi formă de a mărturisi, ci fiecare după dragostea sa şi după darul lui Dumnezeu, şi după împrejurările vieţii sale. Dar, deşi sunt forme diferite de mărturisire, totuşi mărturisirea este o componentă esenţială, nelipsită din viaţa oricărui creştin. Într-un fel sau altul, creştinul, prin tot ce face şi prin însăşi viaţa lui, este un mărturisitor al lui Hristos, al lui Dumnezeu, al credinţei sale. Mărturisirea se află în centrul vieţii sale şi, precum am văzut din fiecare exemplu invocat mai sus, ea este calea pe care se merge la rai, ea este rai, este venirea efectivă a raiului în noi şi în acelaşi timp este intrarea noastră în rai.

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Anul Nou – un punct de vedere creştin

Am citit zilele trecute pe internet câteva articole de-a dreptul zguduitoare despre Anul Nou. Un inventar întreg de practici magice şi tradiţii oculte “cu prilejul Anului Nou”, pe care nu le citez pentru a nu da idei. Gândul pe care vi-l împărtăşesc aici este că Anul Nou trebuie să fie un prilej de evaluare a împlinirilor şi a ne-împlinirilor duhovniceşti din anul trecut şi o “îngropare” a tuturor negativelor pe care nu le-am putut depăşi. Un “refresh” al harului. Pentru a mulţumi de binefacerile primite si pentru rugăciunea de binecuvântare a noului an, avem la dispoziţie Revelionul Creştin (din francezul se reveiller = a se trezi): adunarea în Biserică la trecerea dintr-un an în altul şi săvârşirea Te-Deum-ului de Anul Nou. Trezirea la Har.

Pr. Adrian MAGDA

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007

Boboteaza, vremea sfinţirii

Boboteaza (Epifania, Teofania, Arătarea Domnului) este Timpul liturgic în care re-trăim Botezul Mântuitorului Hristos de către Ioan în râul Iordan, la începutul activităţii Sale de propovăduire. Sf. Ioan săvârşea botezul pocăinţei în râul Iordan, ca manifestare vizibilă şi început al schimbării modului de viaţă lumesc al celor ce se botezau într-un mod de viaţă duhovnicesc. Botezul lui Ioan este precursorul Botezului creştin.
Boboteaza, una dintre primele sărbători creştine, este socotită “sărbătoarea luminilor” ( lat. dies luminum), Hristos fiind Lumina lumii, după cum mărturisim şi în troparul Botezului: “Cel ce Te-ai arătat şi lumea ai luminat”.
Praznicul Botezului este sărbătorit cu mult fast, în această zi săvârşindu-se sfinţirea apelor – rânduială cunoscută ca “slujba Aghiasmei celei Mari”.
Ce este Aghiasma? Cuvântul aghiasmă vine din limba greacă şi desemnează atât apa sfinţită cât şi slujba de sfinţire a apei. Aghiasma este apa curată, naturală, fără amestec cu ceva, care s-a sfinţit prin rugăciune şi chemarea Duhului Sfânt asupra ei de către preot. Aghiasma Mare se numeşte “mare” pentru că actualizează Ziua cea Mare în care Mântuitorul a primit de la Ioan botezul în apa Iordanului, descoperind lumii întregi Treimea: Fiul se botează, glasul Tatălui se aude din Cer, iar Duhul se pogoară în chip de porumbel. Aghiasma Mare este sfinţită la Bobotează şi cu ea se stropesc credincioşii, o iau acasă şi o păstrează pentru tot restul anului în vase curate şi la loc de cinste.
În ajunul Bobotezei preotul “merge cu Crucea” prin casele credincioşilor, stropindu-le cu aghiasmă mare, sfinţită mai înainte pentru acest scop.
În mod obişnuit, cei ai casei se întrunesc cu toţii in jurul mesei din cea mai frumos împodobită încăpere a casei, aşteptând preotul cu lumânări aprinse şi cu un vas aşezat pe masă pentru a se pune în el aghiasmă. Preotul stropeşte casa toată şi celelalte bunuri. La urmă botează pe fiecare din membrii familiei după ce aceştia au sărutat crucea, ca manifestare a credinţei şi ca formă de închinare adusă lui Dumnezeu, pentru a se face părtaşi binefacerilor pe care le comunică stropirea cu aghiasmă.
Binefacerile primite prin stropirea cu aghiasmă şi gustarea din ea sunt precizate în Molitfelnic. Aghiasma capătă prin rugăciunile Bisericii “harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului”, şi se face celui care o primeşte “izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi si vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă”.
De unde aceste puteri miraculoase? Din aceea că apa este scoasă din circuitul ei firesc, schimbându-i-se finalitatea. Dintr-un element cotidian, banal, prin rugăciunea Bisericii şi prin dubla epicleză (invocarea Duhului Sfânt pentru a se pogorî şi a o sfinţi) ea se face pentru cei care o primesc “sfinţire, sănătate, curăţire şi binecuvântare”.
Aghiasma se ia pe nemâncate şi cu multă cuviinţă. În timpul anului se ia după spovedanie, înainte de anafură, ca formă de mângâiere pentru cei opriţi de la Împărtăşanie. De asemenea se foloseşte la vreme de boli, necazuri şi primejdii, fiind izvor de tămăduire şi de izbăvire. De către arhiereu sau preot se foloseşte la diferite lucrări sfinţitoare.
Aghiasma are proprietatea (specifică sfinţeniei) de a nu se strica, păstrându-se multă vreme. Dacă dorim să o înlocuim cu alta proaspătă, nu o vom arunca pe cea veche ci o vom turna la rădăcina florilor sau copacilor.

Pr. Adrian MAGDA

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007