Certurile care se nasc între creştini. Ultima predică a părintelui Daniil Sisoev

În numărul trecut v-am prezentat cazul Părintelui Daniil Sisoev, ucis în biserica «Sf. Ap. Toma» din sudul Moscovei, cel mai probabil de o grupare islamică extremistă. Părintele Daniil le predica musulmanilor şi a ajutat la convertirea a câteva zeci dintre aceştia la ortodoxie. Din această cauză primea zilnic ameninţări cu moarte de la musulmani. Uciderea părintelui Daniil Sisoev nu este un caz unic, din 1990 în Rusia fiind omorâţi 25 de preoţi ortodocşi. Iată un fragment din ultima predică a Părintelui, ţinută duminică, 15 noiembrie 2009:

Vă felicit cu ocazia zilei Învierii! Iar acum, în aceste zile de toamnă, vreau să vă atrag atenţia asupra unei ispite care vine din ce în ce mai des printre oameni. Această ispită este a certurilor care se nasc între creştini. Din păcate, am senzaţia că în ultima vreme vrăjmaşul neamului omenesc se ocupă exclusiv cu înveninarea creştinilor unii împotriva altora, pentru cele mai neînsemnate motive. Oamenii au devenit, într-adevăr, neobişnuit de agitaţi şi se află permanent într-o stare sufletească anormală, inumană.

Desigur, pe de o parte, psihologia spune că un stres de toamnă tot mai puternic afectează oamenii; dar, pe de altă parte, cel mai important lucru este că oamenii au uitat că sunt, mai întâi de toate, creştini – copii ai Tatălui ceresc şi fraţi şi surori între ei, pentru că noi toţi ne-am născut din apa aceluiaşi Botez, suntem mirunşi de acelaşi Duh Sfânt şi ne împărtăşim din acelaşi Sfânt Potir. Iar Domnul spune: «Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema».

Cel care îi împacă pe oamenii învrăjbiţi săvârşeşte un act de mare virtute. Şi Sf. Ap. Pavel spune: «Pe cât se poate, întrucât depinde de voi, trăiţi în pace unii cu ceilalţi». Şi totuşi, în mod constant, creştinii ortodocşi cad în această capcană. «Din ce partid eşti?», «În ce relaţie te afli cu o tendinţă sau alta? », «Cu cine ţii?» Nu-i aşa?
Acelaşi lucru se petrecea şi în biserica din Corint: „Ai cui sunteţi voi ? Ai lui Pavel? Ai lui Chefa? Ai lui Hristos? Sau ai lui Apollo?”. Ce-a spus Sf. Ap. Pavel? “Oare S-a împărţit Hristos? S-a răstignit Pavel pentru voi? Sau aţi fost botezaţi în numele lui Pavel?”

Adevărat, nu este potrivit unui creştin să se ralieze niciunui partid. Noi toţi aparţinem partidului Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Voi şi eu suntem Creştini. Suntem partea Lui. Suntem aleşi de Dumnezeu dintre toate naţiile pământului. Suntem aleşii lui Dumnezeu. Suntem preoţie împărătească. Oameni pe care Dumnezeu i-a despărţit de întuneric, i-a adus la miraculoasa lumină a dragostei dumnezeieşti. De ce ne comportăm ca şi cum am trăi în condamnabila răzvrătire a acestei lumi?
De ce îi slujim diavolului care desparte şi nu lui Hristos, Care uneşte? De ce ne considerăm pe noi înşine îndreptăţiţi să urâm, să fim mânioşi, să bârfim continuu şi să provocăm scandaluri? De ce credem că avem dreptul să ne umplem de indignare?
Aşa ceva nu-I place Domnului, aşa ceva este de la satana, care vrea să-i despartă pe creştini şi să distrugă pacea. Amintiţi-vă că soarta lumii şi a acelor ţări în care ne aflăm, inclusiv Rusia, nu depinde de acţiunile ateilor. Ce puteţi lua de la ei? Un asemenea om este în întuneric şi sub influenţa diavolului. Sigur că pe cei din alte grupuri el îi urăşte şi se înfurie împotriva lor. Nu te poţi aştepta la nimic altceva de la asemenea oameni. Dar uimitor este că oamenii, în loc să-şi amintească această mare datorie a noastră de a trăi în pace, încep să aducă duhul răzvrătit al acestei lumi în Sfânta Biserică. În mod clar, acesta iese din gura diavolului. Numai el ne inspiră monstruoasa idee de a ne învrăjbi unii cu alţii în interior.

Noi nu putem trăi la fel cu cei care sunt în afara lui Dumnezeu. Cum spune Domnul: "Cum vor şti oamenii că sunteţi ucenicii mei? Dacă veţi avea dragoste unul pentru altul". Nu dacă, după cuvântul Apostolului, vă veţi urî, invidia şi jigni unul pe altul".
Într-adevăr, acum diavolul vrea să-i dezbine pe creştini şi aşa să distrugă toate cele pe care se sprijină ei. Datorită creştinilor Dumnezeu mai ţine lumea. Datorită creştinilor Dumnezeu dă pace popoarelor. De ce există războaie? Ele se petrec atunci când creştinii uită să fie uniţi, când îşi leagă sufletul de această lume...

Părintele Daniil şi-a întrevăzut plecarea cu mulţi ani înainte de asasinarea sa

„Mereu a vrut să fie aflat vrednic de martiriu şi Domnul i-a oferit această cunună. Cei care l-au împuşcat au vrut să scuipe în faţă Biserica, aşa cum odinioară au scuipat în faţă pe Hristos, dar n-au obţinut ce-au vrut, fiindcă au dat greş în întinarea Bisericii. Părintele Daniil a urcat pe Golgota lui chiar în biserica pe care o construise şi în care îşi pusese toată energia şi puterea. L-au ucis ca pe unul din vechii profeţi, între altar şi locul de sacrificiu, şi pe drept şi-a câştigat titlul de martir. El a murit pentru Hristos pe Care L-a slujit cu toată inima. (…) În ultimii trei ani, muncea susţinut, fără oprire în vacanţe sau la sfârşit de săptămână. Cârteam, aş fi vrut ca măcar uneori să am fericirea simplă de a-l avea pe soţul şi tatăl copii lor mei alături de mine şi de ei. Dar el era chemat pe alt drum.
A spus că va fi ucis. L-am întrebat cui ne lasă, pe cei trei copii ai lui şi pe mine. Mi-a răspuns că ne lasă în mâini bune. <>”.

Matuşca Iulia Sisoeva

Traducere de Iuliana Tenchiu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010

Un preot ortodox a fost asasinat la Moscova

Preotul ortodox Daniil Sisoev a fost asasinat la Moscova în seara de 19 noiembrie. Crima a fost comisă foarte probabil din motive religioase. Preotul se pare că a căzut victimă islamicilor radicali sau sectari, declară investigatorii cazului.

Asasinul neidentificat purta o mască de doctor când l-a atacat pe preot, relatează Interfax. Criminalul a intrat în biserica « Sf. Ap. Toma » din sudul Moscovei pe la 10.40 p.m. Era un bărbat înalt şi solid, spun martorii oculari. Ei precizează că era de origine caucaziană, deşi nu e clar cum au ajuns la această concluzie.
Omul s-a năpustit în biserică şi a strigat: «Care este Sisoev?» Preotul de 35 de ani a ieşit în faţă, atacatorul a scos o armă silenţioasă şi l-a împuşcat în gât şi în cap. Atacatorul a părăsit locul crimei mergând – nu a luat-o la fugă.
Părintele Daniil a murit la spital o oră mai târziu. Preotul avea soţie şi trei copii.
Daniil Sisoev s-a născut la 12 ianuarie 1974 în Moscova. A absolvit aici Academia Teologică. Se ocupa mai ales cu activităţi misionare. A înfiinţat o şcoală de predicatori pe stradă, în Moscova.
Sisoev era un oponent activ al Islamului. De exemplu, a condus două dezbateri publice cu fostul preot ortodox Viaceslav Polosin, care s-a convertit la islamism. Sisoev a publicat o carte, «Căsătorie cu un musulman», în care a scris că Dumnezeu şi Biserica nu admit căsătoriile între creştini şi necreştini.
Grupuri religioase radicale au început să-l ameninţe pe Părintele Daniil Sisoev cu patru ani în urmă. Ii trimiteau email-uri ameninţându-l că îi vor « tăia capul şi scoate maţele ». S-a anunţat de asemenea că grupuri islamice îl condamnaseră pe Părintele Daniil la moarte. Anul trecut, un musulman a sunat la biserica unde slujea părintele şi a spus că preotul va fi ucis dacă va continua să-şi manifeste public atitudinea negativă faţă de Islam. Sisoev a fost silit să apeleze la Biroul Federal al Securităţii Rusiei de două ori, cerând ajutor.
Pe deasupra, Daniil Sisoev lupta şi împotriva sectanţilor. Comunica mult cu cei ce fuseseră afectaţi de secte. Preotul era un membru activ al centrului pentru reabilitarea victimelor sectelor totalitare şi ale mişcărilor pseudo-religioase.
Unul dintre cele mai controversate asasinate în rândul clerului a fost comis pe 9 septembrie 1990, când a fost ucis Alexander Men. Părintele Alexander a scris zeci de cărţi (incluzând opera sa cea mai valoroasă, „Fiul Omului”, care a servit drept introducere în creştinism pentru mii de cetăţeni ai fostei Uniuni Sovietice) ; a botezat sute, dacă nu mii de oameni ; a înfiinţat o Universitate Ortodoxă deschisă ; a deschis una dintre primele şcoli de duminică în Rusia şi un grup de caritate în spitalele ruseşti pentru copii. Influenţa lui este încă larg simţită şi moştenirea sa continuă să se extindă atât în Rusia, cât şi dincolo de graniţele ei. A fost ucis într-o duminică dimineaţă de către un agresor înarmat cu un topor, chiar în faţa casei sale din Semkhoz, Rusia

www.english.pravda.ru

De ce trebuie să mergem la biserică în fiecare duminică?

Pr. Daniil: Pentru că Hristos ne-a poruncit aşa : şase zile sunt pentru tine şi a şaptea zi este pentru Domnul Dumnezeu. El ne poate cere să-i oferim drept sacrificiu o parte din timpul nostru. Şi în al doilea rând: ar trebui să ne amintim de Stăpânul nostru din Ceruri şi de Patria Cerească.
Dacă vreţi, noi creştinii suntem toţi terorişti. Suntem membrii unei armate rebele, care se revoltă împotriva stăpânitorului acestei lumi, diavolul. Bisericile sunt staţii intermediare. Acolo primim informaţii de la guvernul nostru: codurile (Noul Testament), întăririle (Sfânta Euharistie), şi primim sprijin de la comunitate. Stăpânim tot felul de trucuri pentru a purta atacuri teroriste împotriva prinţului acestei lumi, adică învăţăm cum să facem binele. Desigur, dacă un agent al Împărăţiei Cerurilor se sustrage şi nu ţine legătura cu centrul de comandă, uşor se poate pierde, îşi pierde puterea şi cade în luptă. Potrivit regulilor Bisericii, cineva care fără motiv nu vine trei duminici la rând la Sfânta Liturghie este exclus de la Împărtăşanie.
Deseori, cei ce nu participă la slujbele Bisericii se plictisesc repede. Dacă unii cred că dormim duminica să recuperăm nesomnul din restul săptămânii, în loc să mergem la Sf. Liturghie, vor înţelege curând că somnul de duminică nu face nicio plăcere. Poţi mânca şi totuşi rămâne flămând, sau poţi dormi 25 de ore şi să te simţi totuşi somnoros. Dacă Dumnezeu nu-ţi da puterea, nu o vei găsi niciunde altundeva. Dacă eşti îndrăgostit de cineva, permanent îţi doreşti să-l vezi pe cel iubit, să comunicaţi. Nu trebuie să te forţeze nimeni să mergi la întâlnire, nu-i aşa ? Creştinismul se înalţă pe dragostea dintre Dumnezeu şi om.
Este încă foarte important să nu cauţi justificări dacă lipseşti de la slujbă. Putem afla o mie de motive, dar aceasta nu va face decât să înrăutăţească situaţia. E nevoie să luptăm fără milă cu păcatul, cu trândăvia.

Traducere de Iuliana Tenchiu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

Sfântul Ierarh Spiridon din insula Corfu – făcătorul de minuni

Popasul nostru duhovnicesc în Marea Ionică se va încheia în acest număr cu prezentarea vieţii şi a personalităţii impresionante a altui ierarh făcător de minuni: Sfântul Spiridon. Împreună cu Sfinţii Ierarhi Dionisie din insula Zachintos şi Gherasim din insula Kefalonia, el este ocrotitorul spaţiului ortodox care este cuprins în această zonă maritimă a Greciei. Ziua de prăznuire este 12 decembrie.

Viaţa
Nu se ştie care este data exactă a naşterii acestui sfânt. Se cunoaşte doar faptul că s-a născut în insula Cipru şi a vieţuit foarte simplu. A fost păstor de oi, s-a căsătorit şi a avut o fiică – Irina – care a trăit în feciorie întreaga viaţă. După ce i-a murit soţia, datorită vieţii sfinte pe care a trăit-o, a fost ales episcop în cetatea Trimitundei, situată în apropierea cetăţii Salamina. El a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, printre primele sale minuni fiind cea a prefacerii unui şarpe în aur, pentru a ajuta un om sărac în nevoile sale. Apoi, a adus din nou aurul în starea iniţială şi l-a făcut şarpe.
În timpul persecuţiilor din vremea împăratului roman Maximilian-Galeriu, Sfântul Spiridon a fost prins şi a suferit mucenicia, deoarece l-a mărturisit pe Hristos: i-au scos ochiul drept, i-au tăiat pulpa stângă şi a fost întemniţat.

Explicarea Sfintei Treimi cu ajutorul unei cărămizi
Chiar dacă Sfântul Spiridon nu avea studii teologice, el a trăit teologia ca stare de existenţă, aşa cum definea părintele Sofronie Saharov cunoaşterea lui Dumnezeu. De aceea, a putut explica cu atâta simplitate şi claritate – în acelaşi timp – unitatea şi diversitatea Sfintei Treimi. Astfel, el a demonstrat cu ajutorul unei bucăţi de cărămidă că aceasta este compusă din trei elemente: apă, foc şi pământ. La fel, Sfânta Treime este o fiinţă în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În momentul în care Sfântul explica această dogmă (credinţă) ortodoxă, s-a întâmplat o minune: pe partea de deasupra cărămizii s-a aprins focul, iar din partea de dedesubt a început să curgă apă.

Sfânt “călător”
Sfântul a adormit întru Domnul în anul 348 şi a fost îngropat în biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda. Ca urmare a ocupării insulei Cipru de saracini, trupul Sfântului a fost descoperit întreg şi binemirositor. El a fost dus la Constantinopol, iar de acolo, în 1453 a fost mutat în Serbia şi în apoi în insula Corfu. În acest loc se găseşte şi astăzi.
Moaştele Sfântului Spiridon sunt făcătoare de minuni. La fel ca şi ceilalţi sfinţi din Marea Ionică, Sfântul Spiridon este un Sfânt viu, el umblă şi îi ajută pe cei care îi cer ajutorul. Există mai multe dovezi care demonstrează că este un sfânt „călător”:
- clericii şi credincioşii văd că, pentru o perioadă scurtă de timp, lipseşte trupul său din raclă;
- când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald şi prăfuit;
- în fiecare an îi sunt schimbate încălţările, care sunt uzate şi impregnate cu praf şi iarbă. Este şi motivul principal pentru care Sfântul Spiridon a fost ales patronul cizmarilor;
În timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Sfântul Gherasim din Kefalonia (1506-1579) – tămăduitorul bolilor psihice

După cum spuneam în numărul trecut, rubrica „Mărturisitori ai Ortodoxiei” poposeşte în Insulele Ionice, un tărâm binecuvântat de Dumnezeu cu o frumuseţe pitorească, dar şi cu ocrotirea a trei sfinţi făcători de minuni: Sfântul Ierarh Spiridon (Corfu), Sfântul Ierarh Dionisie (Zachintos) şi Sfântul Ierarh Gherasim (Kefalonia) – despre care vom vorbi în acest număr.


Tânărul bogat care a ajuns călugăr. Sfântul Gherasim a vieţuit între anii 1506-1579. El provenea din familia Notaras, care era una dintre cele mai bogate şi mai apreciate familii din Grecia. La 18 ani, după terminarea studiilor, a părăsit confortul casei părinteşti şi a plecat într-un pelerinaj în locuri sfinte: Muntele Atos, Muntele Sinai, Ierusalim. A fost tuns în monahism în Muntele Atos, a trăit timp de 12 ani la Ierusalim, a petrecut vreme îndelungată în Creta şi Zachintos, iar în 1555 a ajuns în Kefalonia. Aici şi-a petrecut primii cinci ani într-o peşteră în regiunea Lassi, iar apoi a ajuns în zona în care astăzi este situată Mănăstirea Sfântului Gherasim, aproape de Valsamata. El a transformat această mănăstire într-un loc de îngrijire pentru săraci şi, astfel, ea a devenit un centru de caritate creştină.

Vindecător şi mângâietor. Locuitorii insulei Kefalonia îl cinstesc cu mare evlavie pe Sfântul Gherasim şi consideră că el este cel care îi ocroteşte şi îi vindecă de boli. Ca un simbol al preţuirii faţă de acest sfânt, foarte mulţi copii din insulă poartă numele lui.
Trupul Sfântului Gherasim este păstrat şi protejat într-o raclă de sticlă la mănăstire şi niciodată nu s-a descompus. După adormirea lui, trupul a fost îngropat de două ori şi a fost exhumat intact, fapt care a făcut ca Biserica Ortodoxă să îl canonizeze ca sfânt.
În anul 1953, imediat după ce s-a înregistrat puternicul cutremur de pământ, care a distrus insula Kefalonia în proporţie de 90%, au fost foarte multe arătări ale Sfântului Gherasim de-a lungul întregii insule. Cei care au fost vătămaţi şi au fost prinşi în interiorul locuinţelor şi al clădirilor au spus că acesta i-a mângâiat şi i-a întărit.

Ocrotitor al kefalonienilor din exil. Kefalonienii care au plecat în exil de-a lungul lumii îl cinstesc şi se roagă cu aceeaşi dragoste cu care o făceau şi când erau pe insulă. Biserica mare a mănăstirii, care adăposteşte moaştele sfântului, dar şi impunătoarele anexe, s-au construit numai din donaţii de la locuitorii insulei care lucrează şi trăiesc în Statele Unite ale Americii. Kefalonienii care au ajuns la începutul secolului 20 în SUA au construit şi în New York City o biserică ce are hramul Sfântului Gherasim.

Tămăduitor al persoanelor cu boli psihice. În timpul sărbătorii Sfântului Gherasim, din data de 16 august, trupul lui este purtat deasupra persoanelor bolnave pentru ca acestea să primească vindecarea. Datorită multor minuni pe care le-a înfăptuit, Sfântul Gherasim este considerat protectorul şi tămăduitorul persoanelor cu boli mintale. De asemenea, în data de 20 octombrie are loc o procesiune în jurul mănăstirii, în timpul Sfintei Liturghii, iar trupul sfântului este purtat în raclă în picioare, aşa cum se poartă şi trupurile Sfinţilor Dionisie din Zachintos şi Spiridon din Corfu.

Traducere şi adaptare de Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Sfântul Dionisie din insula Zachintos, mare făcător de minuni (1547-1622)

Începând cu acest număr, în cadrul rubricii Mărturisitori ai Ortodoxiei vom poposi în Insulele Ionice, numite astfel pentru că se află în Marea Ionică, din Grecia. Cele şapte insule – Corfu, Zachintos, Itaca, Kefalonia, Paxos, Lefkada şi Kitira – sunt înfrumuseţate atât de plaje şi sate pitoreşti, dar şi de prezenţa a trei mari sfinţi ortodocşi, făcători de minuni: Sfântul Ierarh Spiridon (Corfu), Sfântul Ierarh Dionisie (Zachintos) şi Sfântul Ierarh Gherasim (Kefalonia). Ei sunt prăznuiţi în luna august, astfel: Sfântul Spiridon în 11 august, când se prăznuieşte minunea prin care a salvat oraşul Corfu de invazia turcilor, Sfântul Gherasim este serbat în 16 august, iar Sfântul Dionisie este cinstit în data de 24 august şi el este primul despre care vom vorbi.

Viaţa
Sfântul Dionisie s-a născut în anul 1547, în insula Zachintos din Marea Ionică. S-a născut într-o familie nobilă şi a fost educat de călugări, reuşind să înveţe limbile greacă, italiană şi latină. A excelat în teologie şi a primit hirotonia ca preot, cu numele Daniel, în anul 1570. Mai târziu, a devenit ieromonah în Mitropolia din Zachintos şi Strofades. În 1577 a fost ales episcop în insula Eghina. După un an de vieţuire pe insulă, s-a întors în Zachintos, unde a fost numit episcop. În 1622 s-a retras, iar în 17 decembrie a adormit întru Domnul şi a fost înmormântat. Trupul lui a fost descoperit intact şi emanând bun miros de flori şi de tămâie. De aceea, el este cinstit şi a fost proclamat sfânt de către Patriarhia de Constantinopol. Este sărbătorit în 17 decembrie, iar în 24 august Biserica serbează mutarea sfintelor sale moaşte.

Sfânt al iertării
Sfântul Dionisie a rămas cunoscut mai ales ca model pentru noi de iertare a semenilor noştri, din cauza unei întâmplări care ne arată dragostea pe care Sfântul o avea pentru aproapele. În viaţa lui se relatează că un om a venit la chilia lui şi l-a implorat să îl ascundă de urmăritorii lui. Sfântul l-a întrebat de ce este urmărit şi a aflat că acesta omorâse un călugăr. Acel călugăr era chiar fratele după trup al sfântului. Sfântul Dionisie a fost foarte îndurerat, dar l-a ascuns pe bărbat şi nu l-a predat nici celor care îl căutau, nici justiţiei. După ce urmăritorii au plecat, Sfântul i-a vorbit ucigaşului fratelui său despre gravitatea păcatului şi despre iertarea pe care o poate primi prin pocăinţă. Mai târziu, acesta s-a pocăit şi a devenit monah la rândul lui. De aceea, sfântul este model de iertare pentru noi faţă de cele mai grave greşeli pe care le-ar face cineva împotriva noastră.

Sfânt făcător de minuni
Sfântul revarsă binecuvântări tuturor credincioşilor care îl cheamă în ajutor. De asemenea, înfăptuieşte minuni nenumărate. Cea mai recentă minune s-a petrecut în timpul evenimentului din 11 septembrie 2001, când Biserica Ortodoxă Greacă „Sfântul Gheorghe”, situată chiar lângă World Trade Center, în New York, a fost distrusă. Doar două lucruri au fost descoperite intacte: o cruce şi o icoană din hârtie a Sfântului Dionisie.

Sfânt care umblă
Moaştele Sfântului se află în biserica ce îi poartă numele din oraşul Zachintos şi, uneori, este imposibil ca racla să fie deschisă. Se pare că acest lucru se întâmplă atunci când sfântul iese afară şi înfăptuieşte minuni, asemenea Sfântului Spiridon al Trimitundei. După ce racla se poate deschide, pe picioarele lui se găsesc alge marine, iar hainele lui sunt uzate. Papucii lui trebuie să fie înlocuiţi în continuu, deoarece sunt purtaţi foarte des. Deseori, el este văzut umblând pe străzi.

Traducere din engleză şi adaptare de Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 - septembrie 2009

Sfântul Cuvios David – copilul Înaintemergătorului

După ce numărul trecut am vorbit despre Sf. Ioan Rusul, ale cărui sfinte moaşte se află pe insula Evia din Grecia, rămânem aici pentru a-l cunoaşte şi pe Sf. Cuvios David, începătorul vieţii de obşte din această parte a Greciei.


Copilul Sfântului Ioan Botezătorul. Cuviosul David s-a născut în 1519 în localitatea numită astăzi Kiparisi. Părinţii lui, Hristodul şi Teodora, formau o familie de preot împodobită cu darul evlaviei. Încă de mic îşi însoţea tatăl la biserică şi stătea timp îndelungat să se roage în faţa icoanei Sfântului Ioan Botezătorul. Spunea că în Sfânta Biserică îi place cel mai mult “tronul lui Iisus Hristos, ochii Maicii Domnului şi aripile Sfântului Ioan Botezătorul.”
La vârsta de 3 ani, David a dispărut de acasă. Părinţii l-au căutat îndelung, dar nu l-au găsit. Singura lor nădejde s-a îndreptat către rugăciune şi au hotărât să meargă la biserică. Nu mică le-a fost mirarea când l-au zărit pe copil în faţa iconostasului. Tatăl l-a întrebat:
- Ce faci aici, copilul meu? Cum ai ajuns aici? Unde ai fost atâtea zile? Nu te-ai temut?
- Cum să mă tem, când Sfântul Ioan era lângă mine şi mă ţinea de mână? Era viu, aşa cum este în icoană. El m-a adus aici şi când am ajuns în faţa icoanei lui, a intrat în ea. Apoi mi-a spus: sâmbătă va veni tatăl tău şi va săvârşi aici Sfânta Liturghie. De aceea, nu m-am întors acasă, pentru că vă aşteptam pe voi. Are un chip atât de dulce şi de dragostea lui mi s-a umplut inima.

Plecarea de acasă. Copilăria şi-a petrecut-o învăţând Scrierile Sfinte şi ajutându-şi părinţii la treburile câmpului. La vârsta de 15 ani, a plecat de acasă deoarece “glasul pe care îl aşteptam s-a auzit înlăuntrul meu ieri seară în vremea Vecerniei. L-am întrebat şi pe Sfântul Ioan Botezătorul şi nu mi-a răspuns în clipa aceea, dar am văzut în ochii lui că este de acord. Şi nu mă mai îndoiesc deloc acum, deoarece în noaptea care a urmat mi s-a arătat în vis, spunându-mi: David, să pleci mâine după Sfânta Liturghie ca să apuci să-l întâlneşti pe viitorul tău povăţuitor.“

Întâlnirea cu părintele Acachie. Primul lui duhovnic, părintele Acachie, l-a povăţuit întru credinţă, ascultare şi dragoste, dar cu multă asprime duhovnicească. Pentru că fratele David era foarte serios şi avea autoritate, monahii din obşte l-au numit la vârsta de 20 de ani stareţ (în înţelesul de părinte duhovnicesc) şi bătrân. De aceea, i-a rămas numele de David cel bătrân.

Vieţuirea în Athos şi sihăstria din Arta. Duhovnicul Acachie a hotărât să îl ducă pe ucenicul iubit în Muntele Athos. Cuviosul David a vieţuit mai mulţi ani în Mănăstirea Marea Lavră, unde a fost supus la mai multe încercări şi la mare invidie din partea fraţilor împreună vieţuitori. În această vreme, părintele Acachie a plecat la Constantinopol pentru a lua blagoslovenie de la Părintele patriarh. Datorită severităţii, culturii şi sfinţeniei sale, părintele Acachie a fost numit mitropolit de Navpact şi Arta. Acesta l-a chemat pe cuviosul David la reşedinţa mitropolitană din Arta, unde cuviosul a început să se nevoiască într-un colţ din subsolul mitropoliei, colţ pe care l-a prefăcut în sihăstrie. În localitatea Arta, cuviosul a fost hirotonit preot, a devenit sfătuitorul mitropolitului şi duhovnicul celor care erau propuşi pentru hirotonie.

Mănăstirea Vernicova. Pentru că părintele David dorea să-i trezească din amorţirea sufletească pe preoţi şi pentru că îi mustra deseori, mitropolitul Acachie a hotărât să îl trimită egumen la mănăstirea Vernicova. Aici părintele David a devenit foarte cunoscut, iar în momentul în care slujea Sfânta Liturghie, faţa i se lumina şi i se umplea de lacrimile smereniei. Aici a cunoscut şi mucenicia. În acea vreme, turcii stăpâneau Grecia Centrală şi copiii grecilor ortodocşi erau luaţi de către aceştia şi educaţi în credinţa islamică. Câţiva copii, ce se aflau în grija unui turc din localitatea Livadia, au evadat, iar cel care a fost găsit vinovat a fost stareţul David. A îndurat timp de mai multe zile chinuri îngrozitoare, cu mâinile ridicate în sus de către turci; câţiva creştini au auzit de chinurile lui şi au dat mulţi bani guvernatorului pentru ca acest cuvios să fie eliberat. În drumul de întoarcere către mănăstire, i-a venit gândul de a nu mai merge acolo, aşa încât a plecat spre nord şi a ajuns în Evia, ţinutul lui natal.

Mănăstirea Schimbarea la Faţă. Lângă Robies, cuviosul a aflat un loc potrivit pentru pustnicie, aproape de o biserică veche a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, adăpostindu-se într-o peşteră. A devenit cunoscut şi a ajutat prin poveţe şi rugăciune pe mulţi dintre creştini. În cinci ani de vieţuire, cuviosul David a strâns în jurul lui 6 tineri şi, astfel, a închegat o obşte. Dorinţa lui era aceea de a zidi o mănăstire. De aceea, le-a spus fraţilor că au nevoie de 2 lucruri - de apă şi de bani, dar că banii vor veni mai uşor, pentru că mulţi credincioşi vor ajuta, deoarece mănăstirea va fi loc de scăpare în vremuri grele. Apa, însă, era o problemă. Sfântul David s-a rugat: “Doamne, fă o minune! Dacă aici, în acest munte, va izvorî apă, vom face o mănăstire. Pe lângă toate minunile pe care Le-ai făcut, mai poţi face o minune mică, ca să Te lăudăm şi prin asta, zidind aici sus o mănăstire”. A doua zi, când s-a urcat pe munte, exact în locul unde cu o zi mai înainte arătase cu toiagul lui, dintr-o dată a izvorât apă. Bătrânul David a plecat cu unul dintre fraţi să adune bani pentru ridicarea mănăstirii, au găsit înţelegere în multe locuri şi au ajuns până în Rusia. Această peregrinare a durat 2 ani, timp în care monahii din ţară au strâns şi ei o parte din banii necesari.
În câţiva ani, mănăstirea a fost zidită, obştea formată şi vestea despre dragostea, mângâierea, învăţătura Cuviosului David şi a obştii sale s-a răspândit peste tot, iar minunile acestui sfânt sunt nenumărate. Toţi pelerinii ortodocşi care se bucură de întâlnirea cu bătrânul David, ale cărui sfinte moaşte se află în mănăstirea pe care a ctitorit-o, primesc în inimi blagoslovenie, lumină şi credinţă puternică în Dumnezeu. Prăznuirea Sfântului Cuvios David se face în data de 1 noiembrie, ziua adormirii sale, şi reprezintă al doilea hram al Mănăstirii Schimbarea la Faţă din insula Evia.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Sfântul Ioan Rusul – sfântul umilinţei

Deoarece Biserica Ortodoxă l-a prăznuit în data de 27 mai pe Sfântul Ioan Rusul (1690 - 1730), care a fost un mărturisitor al Ortodoxiei în faţa lumii islamice, mi-am îngăduit să îi fac o prezentare inimii voastre în cadrul acestei rubrici, chiar dacă el nu este un mărturisitor ortodox contemporan. Despre acest sfânt se ştie că a fost soldat în armata lui Petru cel Mare al Rusiei şi că, în timpul luptelor pentru dezrobirea Azovului, a căzut prizonier şi apoi a fost luat în stăpânire de un agă turc, în localitatea Procopie, aproape de Cezareea Palestinei.

Este silit să se lepede de Hristos. Fiind luat prizonier, Sfântul Ioan începe viaţa sa mucenicească în lumea islamică, deoarece mărturiseşte că este creştin, robul lui Hristos, pe care îl iubeşte din toată inima, că singurul lui stăpân este Hristos şi că nu se va lepăda niciodată de Acesta. Pentru această mărturisire este torturat, bătut cu beţe groase de lemn, lovit cu picioarele, scuipat, i se ard părul şi pielea capului, este trimis să locuiască cu animalele într-un grajd. La toate acestea, el răspunde cu dragoste, cu nevoinţe, cu privegheri şi post, cu rugăciuni fără de număr, încât topeşte sălbăticia cu care turcii îl tratau şi aceştia ajung să îl numească « sfânt ».

Prima minune. Prin îngerul Domnului, Sfântul Ioan a trimis mâncare într-o farfurie de aramă din Procopie (Asia Mică), stăpânului lui, care în acea vreme se afla la Mecca (Arabia), iar acesta a mâncat-o acolo caldă. Întorcându-se după 3 luni, acesta a arătat celorlalţi ofiţeri farfuria cu însemnele taberei pe ea. Această minune, făcută de Sfântul cu îngăduinţa Domnului, prin dragostea şi răbdarea suferinţei, a oprit ura şi mânia chinuitorilor săi. Farfuria se poate vedea şi astăzi în Biserica din localitatea Noul Procopie (Grecia), care adăposteşte şi moaştele Sfântului.

Sfârşitul. În fiecare sâmbătă, Sfântul se împărtăşea cu Trupul lui Hristos, în ascuns faţă de turci. Când a simţit că viaţa pământească i se apropie de sfârşit, l-a înştiinţat pe părintele duhovnic şi acesta i-a adus Sfânta Împărtăşanie înăuntrul unui măr, pe care îl scobise. Astfel, robia lui trecătoare şi mărturisitoare, pătimirea şi suferinţa au luat sfârşit şi a trecut către veşnica bucurie şi fericire, de îndată ce a primit Preacuratele Taine. În anul 1733, prin rânduială dumnezeiască, părintele lui duhovnic a văzut că trupul Sfântului a rămas intact, a mers şi l-a dezgropat şi apoi a depus moaştele în biserica unde Sfântul obişnuia să privegheze.

Osama Paşa arde sfintele moaşte. Nevoinţa Sfântului nu s-a oprit aici. Şi nici ura lumii musulmane împotriva creştinilor. În drumul spre Egipt, Osama Paşa, din dorinţa de a se răzbuna pe creştinii din regiune, a dat foc bisericii în care se aflau sfintele moaşte. Ienicerii turci însă se înfricoşează şi fug, deoarece văd trupul Sfântului mişcându-se în foc, renunţând astfel la nelegiuirea pe care o făceau. Prin pronia lui Dumnezeu, sfintele moaşte au rămas intacte, dar păstrând totuşi o negreală de la jar şi fum, care se păstrează până astăzi pentru a ne aminti de minunea petrecută.

Importanţa şi actualitatea vieţii Sfântului în zilele noastre. Sfântul Ioan Rusul ilustrează un episod emblematic al confruntării dintre lumea creştină şi islam. Chiar dacă a devenit prizonier şi rob al unui agă turc, Sfântul împlineşte pilduitor porunca de a-şi păstra credinţa şi legea ortodoxă, fără să se lepede de ea în faţa terorii şi a prigoanei islamice. Pe de altă parte, împlineşte legea iubirii creştine - prin slujirea cu dragoste şi cu devotament faţă de stăpânul lui, chiar dacă acesta este musulman, dar şi prin răbdarea suferinţei şi a chinurilor pentru Hristos.

Izvor de vindecări. Mucenicia lui l-a făcut vrednic de mari daruri tămăduitoare pentru cei care cred cu toată inima în harismele lui taumaturgice: el are darul vindecării bolilor de piele, de sânge şi de oase; darul vindecării bolilor şi tumorilor legate de cap; darul de a-i păzi pe călători - mulţi marinari greci îl au ca ocrotitor şi i-au închinat şi construit paraclise; darul mijlocirii între părinţii şi copii sau tinerii care se află în neînţelegeri şi certuri.
Din mila lui Dumnezeu, am avut bucuria de a-l cunoaşte personal şi de a-mi încărca inima de bucuria şi sfinţenia pe care trupul înmiresmat al Sfântului le degajă. E imposibil să spun în cuvinte ce am simţit în apropierea raclei Sfântului. E o stare de trăire duhovnicească deosebită, plină de linişte, bucurie, inimă bună.

Cel mai mare pelerinaj din Grecia. Merită să amintesc şi faptul că pelerinajul la Sfântul Ioan Rusul are cea mai mare amploare din Grecia creştină contemporană şi că, potrivit unui "clasament duhovnicesc" realizat pentru sfinţii din insulele greceşti, Sfântul Nectarie ocupă locul doi, Sfântul Spiridon ocupă locul trei şi sfinţii Nicolae, Rafael şi Irina ocupă locul patru.
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Rusul din Evvia, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

Soloveţki - mănăstire şi gulag

Ostrovul Soloveţki este situat în partea nord-estică a Rusiei, lângă Marea Albă, şi este compus din 6 insule, dintre care cele mai extinse sunt: Soloveţki, Anzerski, Bolchaia Mouksalma şi Malaia Mouksalma. Insula Soloveţki este cunoscută mai ales datorită Mănăstirii Soloveţki (o traducere mai apropiată de originalul rusesc Соловецкий decât forma „Solovăţ”, sub care este cunoscut aşezământul în România), ce a fost întemeiată în secolul al XV-lea, dar şi datorită închisorii din perioada sovietică, care a reprezentat o etapă premergătoare pentru organizarea Gulagului comunist rusesc. În 1974 insulele au devenit un sit natural protejat. Arhipelagul, împreună cu patrimoniul arhitectural, ce au fost martorele terorii staliniste, au fost primele situri ruseşti înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO în 1992.

Mănăstirea. Mănăstirea Soloveţki a fost fondată în 1429 de către monahii Savatie şi Gherman. Între secolele XV-XVI a cunoscut o perioadă de dezvoltare, prin extinderea spaţiului către Kem, Suma, Marea Albă şi prin activităţile comerciale pe care monahii le-au derulat, devenind principalii actori economici ai regiunii. De asemenea, mănăstirea reprezenta cel mai important punct fortificat de la frontiera nordică. Deţinea garnizoană şi tunuri proprii, ceea ce i-a permis ca, între secolele 16 şi 17, să riposteze atacurilor cavalerilor livonieni şi suedezi.
La mijlocul secolului al XVII-lea era compusă din 350 de monahi şi 700 de meşteşugari şi ţărani. Aceştia din urmă au fost aduşi pe insulă pentru realizarea activităţilor mănăstirii: pescuit, vânătoare pentru valorificarea blănurilor, prelucrarea metalului, a sidefului şi a micii, cultura scoicilor, conservarea peştilor (în anul 1660 existau 54 de camere pentru sărarea şi afumarea acestora). Din 1765, mănăstirea depinde direct de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruseşti.
Între secolele XVI-XX, Mănăstirea a fost locul de exil al opozanţilor regimului autocratic din Rusia, dar şi ai celor care se opuneau religiei ortodoxe oficiale. De aceea, ea a jucat un rol esenţial la încreştinarea nordului Rusiei. Aici se păstrează manuscrise şi incunabule (tipărituri de la începutul artei tipografice) de o importanţă deosebită.

Lagăr de concentrare. După revoluţia bolşevică, între 1920 şi 1923 Mănăstirea a fost închisă şi transformată în vastul complex represiv Soloveţki. Închisoarea s-a dorit un experiment destinat „redresării morale a elementelor sociale rebele”: monahi, nobili, burghezi, intelectuali, ofiţeri ţarişti, preoţi, revoluţionari. În cadrul sistemului numit Gulag munca era plătită în mâncare, după o distribuţie foarte precisă a hranei. Astfel, existau 3 categorii:
1. Cei care puteau face faţă unei munci grele - primeau 800 grame pâine şi 80 grame carne;
2. Cei capabili de muncă uşoară - primeau 500 grame pâine şi 40 grame carne;
3. Invalizii - primeau 400 grame pâine şi 40 grame carne.
Fiecare grup primea responsabilităţi diferite. De fapt, aceasta era o modalitate de a împărţi prizonierii în cei care supravieţuiau şi ceilalţi.
Insula Soloveţki este cunoscută şi în planul cultural, prin descrierea Gulagului făcută de Aleksandr Soljeniţîn în celebra carte „Arhipelagul Gulag” şi prin realizarea filmului „Ostrov” – care prezintă file din patericul ortodox contemporan.
Astăzi, Mănăstirea Soloveţki s-a reîntors la activitatea de început. Aproximativ 40 de monahi locuiesc aici şi încearcă să restaureze viaţa duhovnicească.

Sfinţii întemeietori. Sfinţii Savatie, Gherman şi Zosima au fost asceţi şi au dus o viaţă de nevoinţe în sihăstria nordului rusesc. Ei sunt organizatorii Mănăstirii şi formatorii unui şir de pustnici ortodocşi, ce practicau rugăciunea neîntreruptă şi asceza aspră. Moaştele lor sunt făcătoare de minuni şi sunt puse la închinare în racle în Biserica Zosima-Savatie din insula Soloveţki.

Sfântul Savatie – primul nevoitor din insula Soloveţki. A vieţuit în trei locuri diferite: la Mănăstirea Kirilo-Beloozersk, pe insula Valaam şi la Soloveţki. Acest din urmă loc a fost locul plin de taină şi de pustie pe care sfântul l-a căutat întreaga lui viaţă. Sfântul Savatie este un exemplu de ascet ortodox şi de nevoitor smerit. La sfârşitul vieţii, a mers la egumenul Natanael, care i-a ascultat mărturisirea şi care l-a împărtăşit cu Trupul de Viaţă Făcător al lui Hristos. A fost canonizat sfânt în anul 1547, cu ziua de cinstire în 27 septembrie.

Sfântul Gherman – făcătorul de minuni. Acest sfânt s-a nevoit la paraclisul de pe râul Vaga. Când sfântul Savatie a plecat din mănăstirea Valaam ca să găsească un loc prielnic vieţii monahale şi ascetice, l-a întâlnit pe cuviosul Gherman la paraclisul său. Au hotărât amândoi să vieţuiască împreună şi să se nevoiască pe insula Soloveţki. După ce a pustnicit pe insulă timp de 50 de ani, sfântul a adormit întru Domnul. În anul 1692, potrivit gramatei de binecuvântare, cinstirea cuviosului se face local în data de 30 iulie.

Sfântul Zosima – întemeietorul vieţii de obşte din Soloveţki. După moartea sfântului Savatie, sfântul Gherman l-a adus pe insulă ca împreună-vieţuitor pe cuviosul Zosima. Amândoi au închegat o obşte de monahi şi au ridicat o bisericuţă, ale cărei ruine se pot vedea şi astăzi pe insulă. Acest sfânt a fost primul egumen al Mănăstirii; el a mai construit o biserică şi chilii, deoarece obştea se înmulţise, şi a lărgit mănăstirea. Sinodul din Moscova din anul 1547 a hotărât ca preacuviosul Zosima să fie cinstit în ziua de 17 aprilie.

Insula Soloveţki, binecuvântată de nevoinţa sfinţilor monahi, dar şi de sângele martirilor, constituie un izvor de sfinţenie pentru Rusia ortodoxă şi pentru creştinătatea răsăriteană.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009


Manastirea Solovetki, Rusia

Sfântul Serafim din Viriţa (1866-1949) – ocrotitorul comercianţilor ortodocşi

Dacă în România cuvântul stareţ îl desemnează pe cel care conduce administrativ sau economic o mănăstire, în Grecia sau în Rusia stareţul este un părinte duhovnic îmbunătăţit, iluminat de Duhul Sfânt, care organizează viaţa duhovnicească a unei mănăstiri. Spiritualitatea ortodoxă rusă este caracterizată prin tradiţia stareţilor sau a părinţilor duhovniceşti. Aceştia aveau un rol decisiv în viaţa Bisericii, prin povăţuirea ierarhilor, a monahilor din obşte, a clericilor şi a mirenilor. Principalele centre ale stareţilor ruşi sunt Lavra Pecerskaia din Kiev, Lavrele Varlaam şi Solovăţ din nordul Rusiei, Lavrele Sarov – Diveevo şi Optina, Lavra Sfântului Alexandru Nevski din Sankt Petersburg şi Lavra Sfântului Serghie din Radonej. Stareţii erau oameni harismatici, mari nevoitori, practicau rugăciunea neîncetată, erau văzători de Dumnezeu, rugători împreună cu sfinţii şi călăuzitori pentru credincioşi. Unul dintre aceşti Bătrâni duhovnici, care a ajutat poporul rus în timpul prigoanei comuniste, a fost stareţul Serafim din Viriţa.

Anii copilăriei şi ai tinereţii. Sfântul Serafim s-a născut în 1866 în satul Ceremovski din regiunea Iaroslav. La Botez a primit numele Vasile. Părinţii săi, Nicolae şi Hionia Muraviev erau ţărani evlavioşi şi au reprezentat pentru fiul lor modele de creştini ortodocşi practicanţi. De la ei, tânărul Vasile a învăţat să se roage, să postească, să citească din scrierile sfinte şi să participe la Sfânta Liturghie prin Împărtăşirea cu Trupul lui Hristos.
Când avea numai 10 ani, tatăl său a adormit întru Domnul. Astfel, el a devenit cel care trebuia să câştige bani şi să aibă grijă de mama lui. Un vecin l-a luat pe Vasile cu el la Sankt Petersburg şi i-a găsit o slujbă ca vânzător într-o prăvălie. Banii pe care îi primea ca salariu îi împărţea în trei: cea mai mare parte o trimitea mamei lui, o altă parte o dădea ajutor pentru oamenii nevoiaşi şi pentru construirea bisericilor şi partea cea mai mică o păstra pentru nevoile lui. A avut un moment în care a dorit din toată inima să devină monah şi a mers la Lavra Sfântului Alexandru Nevski să discute cu stareţul de acolo. Acesta l-a sfătuit să nu facă voia lui, ci să rămână în lume, să facă fapte bune, să se căsătorească, să-şi întemeieze o familie, să-şi crească copii şi, apoi, cu îngăduinţa soţiei sale, să meargă la mănăstire.

Viaţa de mirean. Familial, a făcut ascultare de sfatul pe care l-a primit de la stareţ şi în anul 1890 s-a căsătorit cu Olga Ivanovna. Au avut 2 copii, pe Nicolae şi pe Olga. După ce fetiţa a murit, cu blagoslovenie din partea părintelui lor duhovnic Varnava, au urmat drumul înfrânării în viaţa de familie. De asemenea, pe lângă postul din zilele de miercuri şi vineri, au adăugat şi postul din ziua de luni. Alături de participarea la diferite acte de filantropie, la slujbele Bisericii, familia Muraviev organiza de praznicele împărăteşti ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor mese cu mâncăruri, la care îi invita pe săracii înfometaţi.
Profesional, tânărul Vasile a reuşit să avanseze până la funcţia de responsabil şef la magazinul la care lucra. Aceasta s-a datorat memoriei sale uimitoare, inteligenţei şi spiritului practic în administrarea afacerilor. După ce s-a căsătorit, a reuşit să îşi deschidă propriul magazin, care se ocupa cu livrarea şi vânzarea blănurilor. Datorită experienţei şi legăturilor negustoreşti acumulate, tânărul comerciant a reuşit să-şi extindă afacerea în exterior, în ţări precum Germania, Anglia, Austro-Ungaria. Astfel, Sfântul Serafim poate reprezenta un ocrotitor şi un model de urmat pentru comercianţii ortodocşi din vremurile noastre. El îşi alegea cu atenţie colaboratorii şi, întotdeauna, voia ca aceştia să fie ortodocşi credincioşi. Din această cauză, legătura dintre patron şi angajaţi era caracterizată de duhul iubirii creştine. De asemenea, ziua de lucru începea şi se încheia cu rugăciune. În zilele de sărbătoare, magazinul era deschis doar patru ore, după Sfânta Liturghie şi existau trei zile în care nu se lucra deloc, la trei sărbători mari. Astfel, în zilele de sărbătoare afacerile familiei Muraviev încetau definitiv.

Viaţa de monah şi stareţ. În ultima călătorie pe care a făcut-o datorită schimburilor comerciale în Grecia, după ce a vizitat Sfântul Munte Atos, Vasile a hotărât că a venit vremea să ia calea monahismului şi a slujirii aproapelui. După ce a luat blagoslovenie de la duhovnic şi după ce s-a sfătuit cu soţia lui, Vasile a fost tuns în monahism cu numele de Varnava la Lavra Sfântului Alexandru Nevski, în anul 1920. Soţia lui a intrat şi ea în monahism, primind numele de Cristina-Serafima la mănăstirea Novodevicie.
Lucrarea lui Dumnezeu cu plăcutul Lui Varnava, în acele vremuri de mare teroare, a fost aceea de martiriu prin ajutorarea credincioşilor, nu de mucenicie prin sânge. În jurul lui, au fost omorâţi sau închişi pentru mărturisirea credinţei ortodoxe 8100 de ierarhi, preoţi, monahi, fără a-i socoti pe mireni. Dacă înainte de 1918 în Sankt Petersburg existau 790 de biserici, 1700 de preoţi, 16 mănăstiri şi 1629 de monahi, în iunie 1941 mai existau doar 8 biserici, iar mănăstirile fuseseră închise toate.
După ce a parcurs toate treptele ascultării, părintele Varnava a primit în anul 1926 marea schimă îngerească. A luat un nou nume – Serafim – în cinstea Sfântului Serafim din Sarov, la care avea mare evlavie. In momentul în care a fost numit stareţ, a început să izvorască roadele Duhului Sfânt – dragoste, discernământ, tămăduire de boli, înainte vedere, profeţii - şi astfel i-a ajutat pe creştinii care aveau nevoie de întărire în credinţă.

Sfântul din Viriţa. În Biserica Rusă duhovnicul şi cel care se spovedeşte stau în picioare în faţa analogului cu icoană şi cruce. Sfântul Serafim stătea la spovedanie pe podeaua de piatră, chiar şi două zile şi două nopţi fără întrerupere. Acest fapt a făcut să se îmbolnăvească la picioare. Medicii i-au recomandat să meargă la Viriţa, unde clima era mai blândă. Aici a construit biserici vii în inimile oamenilor şi a adormit întru Domnul în 3 aprilie/ 21 martie 1949. A fost înmormântat în cimitirul Bisericii "Icoana din Kazan" din Viriţa şi de atunci localitatea a devenit loc de pelerinaj. Sfântul Serafim a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă în august 2000, cu ziua de prăznuire pe 21 martie.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Sfânta Nouă Mucenică Elisabeta (1864-1918) – ocrotitoarea pelerinilor la Locurile Sfinte

Anul trecut, în timpul pelerinajului la Locurile Sfinte, am avut bucuria de a o întâlni pe această sfântă. Atunci, nu ştiam nimic despre mucenicia ei, dar am fost impresionată de sfinţenia şi pacea din jurul moaştelor ei. Acum, încerc să v-o prezint pe femeia Elisabeta Feodorovna, o protestantă convertită la Ortodoxie şi o mucenică a Bisericii Ortodoxe Ruse din timpul regimului comunist, spunând la fel ca părintele care a tuns-o în monahism: "Acest veşmânt vă smulge din lume şi lumea se va îndepărta de dumneavoastră, dar, la timpul cuvenit, va depune mărturie pentru faptele bune, care vor străluci întru Slava Sa înaintea Celui Veşnic".

Prinţesă de Hessa şi Saxa. Prinţesa Elisabeta provenea din casele de Hessa şi Saxa, familii princiare ce se înrudeau cu majoritatea caselor regale din Europa. S-a născut la 1 noiembrie 1864, în localitatea Bessungen din Germania. Mama ei a murit de timpuriu, dar a insuflat copiilor principiile creştine şi dragostea pentru semenii lor. Elisabeta a fost sora mai mare a Alexandrei, ultima împărăteasă a Rusiei. În 1884, la vârsta de douăzeci de ani, s-a căsătorit cu Marele Duce Serghie Alexandrovici Romanov şi a devenit Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna a Rusiei.

Convertirea la Ortodoxie. Elisabeta şi-a păstrat confesiunea protestantă, chiar dacă s-a căsătorit cu al cincilea copil al ţarului. În timp, însă, ea şi-a deschis inima, a simţit frumuseţea şi profunzimea Ortodoxiei şi a hotărât să se boteze în Biserica Ortodoxă. Soţul ei a fost foarte bucuros, iar împăratul Alexandru al III-lea i-a oferit o icoană foarte preţioasă cu Mântuitorul Iisus Hristos, pe care a păstrat-o întreaga viaţă. Elisabeta Feodorovna a locuit şapte ani în Sankt-Petersburg, unde a dus o viaţă mondenă complexă: a participat la recepţii oficiale, la activităţi artistice, intelectuale şi sociale. Din momentul în care Marele Duce Serghie a devenit guvernatorul Moscovei, Elisabeta a putut să cunoască tradiţia ortodoxă pravoslavnică şi să viziteze locurile sfinte ale Rusiei centrale.

„A iubi înseamnă a ierta”. În 4 februarie 1905, Marele Duce Serghie Alexandrovici Romanov a fost omorât de un anarhist şi a devenit primul mucenic din familia imperială a Romanovilor. Marea Ducesă a reuşit să treacă peste această durere cu credinţă şi cu dragoste. L-a vizitat pe asasinul soţului ei în închisoare, i-a dus acestuia o Evanghelie şi i-a mărturisit că nădăjduieşte ca el să se pocăiască şi să fie iertat de Sfânta Treime. Pe locul unde a murit soţul ei a ridicat o cruce pe care a scris: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”

Comunitatea Martei şi Mariei. După moartea soţului ei şi după ce perioada de doliu s-a încheiat, ea s-a retras din palat, şi-a rezervat trei încăperi într-o altă clădire şi a început să ducă o viaţă de nevoinţă: a organizat „Comunitatea Martei şi Mariei“ - ce avea rolul de a-L sluji pe Dumnezeu şi pe semeni prin rugăciune şi faptă; dormea pe un pat de lemn fără saltea şi se ruga foarte mult. De asemenea, a înfiinţat un sanatoriu pentru femeile sărace, bolnave de tuberculoză şi un aşezământ pentru membrele Comunităţii, în cadrul căruia a organizat consultaţii şi îngrijiri gratuite pentru bolnavi, cursuri pentru infirmiere şi un mic spital. Partea medicală şi de îngrijire a fost dublată de ajutorul duhovnicesc pe care surorile din Comunitate îl acordau bolnavilor pe patul de moarte, încercând să nu ascundă gravitatea bolii, să îi pregătească creştineşte pentru plecarea spre Veşnicie, să citească psalmii fără întrerupere lângă trupul neînsufleţit până în momentul înmormântării. În 1910 Marea Ducesă Elisabeta a intrat în cinul monahal, iar Comunitatea s-a transformat într-o obşte de maici. În timpul Primului Război Mondial maicile din mănăstire au îngrijit soldaţii armatei ţariste.

Moarte martirică. Războiul a adus foamete, veşti false, calomnii şi revoluţia bolşevică, care a urmărit să înlocuiască monarhia şi credinţa în Hristos cu regimul comunist şi cu ateismul. În primăvara anului 1918 monahia Elisabeta a fost somată să părăsească Moscova şi a trebuit să plece spre Ekaterinburg, însoţită de ucenica Varvara. Apoi, a fost dusă la Alopaievsk, unde a fost ţinută prizonieră până în 18 iulie când, împreună cu Marele Duce Serghie Mihailovici Romanov, servitorul acestuia, F. Remcs, şi prinţii Ivan, Constantin şi Gheorghe Romanov, a fost aruncată într-o mină adâncă şi, astfel, a adormit întru Domnul. Trebuie să amintim că între anii 1917 şi 1918 au fost ucise 17 persoane din familia Romanov, fapt care îngăduie pe drept cuvânt să îi cinstim pe membrii acestei familii regale ca pe noi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre.

Mutarea cinstitelor moaşte ale Sfintei Mucenice Elisabeta la Ierusalim. În 1918 amiralul Kolceak, comandantul armatei albe, a organizat slujba de înmormântare pentru cei adormiţi la Alopaievsk. În următorul an, trupurile lor au fost exhumate, au fost duse la Irkurţk, apoi transportate cu trenul spre China, unde au poposit la Pekin. De acolo, în 1920, prin grija marchizei Milford-Haven, sora maicii Elisabeta, trupurile mucenicelor Elisabeta şi Varvara au plecat spre Shanghai, prin Suez, Palestina şi au ajuns la Ierusalim.
În 1888 Marea Ducesă venise la Ierusalim, împreună cu soţul ei, pentru a participa la sfinţirea bisericii ortodoxe ruse a Sfintei Maria Magdalena, care era sediul misiunii ruseşti la Locurile Sfinte. Datorită acestei misiuni, pelerinii săraci din Rusia puteau veni o dată în viaţă să se închine şi să cinstească locurile în care a vieţuit Mântuitorul Iisus Hristos. Astfel Dumnezeu a rânduit ca trupul maicii Elisabeta să se reîntoarcă în această biserică, unde pelerinii îi aduc cinstire şi primesc în dar bucurii duhovniceşti şi întărire în credinţă. În 1992, Biserica Ortodoxă Rusă a canonizat mai mulţi sfinţi noi mucenici din perioada ateismului comunist. Monahia Elisabeta, Marea Ducesă a Rusiei, a fost canonizată şi a primit numele de Sfânta Nouă Mucenică Elisabeta.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Sfântul Alexandru din Svir (1448-1533) – sfântul care s-a învrednicit să vadă Sfânta Treime

„Iar noi, minunându-ne de această preaminunată arătare a Treimii în chip îngeresc, ţie îţi cântăm: Bucură-te, slujitor tainic al Preasfintei şi Celei de o fiinţă Treimi; Bucură-te, părtaş al strălucirii treimice, celei în chipul focului; Bucură-te, închinător al Dumnezeirii Celei în Trei străluciri!”

(Icosul 7 din Acatistul sfântului Alexandru din Svir)

Ţelul duhovnicesc spre care se îndreaptă orice creştin este vederea lui Dumnezeu, aşa cum Hristos adevereşte prin cuvintele «Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu». În aghiografia rusă există sfinţi care s-au învrednicit să o vadă pe Maica Domnului – Sfântul Serafim din Sarov, pe Hristos – Sfântul Siluan Atonitul şi pe Sfânta Treime – Sfântul Alexandru din Svir. În Biserica Rusă credinţa în Sfânta Treime a fost exprimată diferit de către sfinţi: Sfântul Serghie de Radonej este numit “teologul Sfintei Treimi”, Sfântul Andrei Rubliov este iconograful Sfintei Treimi, Sfântul Pavel Florenski este numit mărturisitorul Sfintei Treimi prin mucenicie, iar Sfântul Alexandru din Svir este cel care s-a învrednicit să vadă Sfânta Treime, asemenea lui Avraam, prin arătarea a trei bărbaţi.

Începutul sfinţeniei – localitatea Mander din ţinutul Marele Novgorod. Părinţii după trup ai sfântului Alexandru se numeau Ştefan şi Vassa. Vieţuiau în apropiere de regiunea Marele Novgorod, care în prezent se numeşte ţinutul Oloveţ. Nu erau bogaţi material, dar erau foarte credincioşi şi aveau mulţi copii. După ce a trecut vreme îndelungată, părinţii erau mâhniţi că nu li se mai născuse niciun copil. După ce s-au rugat şi au postit, au avut o vedenie prin care erau înştiinţaţi că vor avea un fiu. Acesta s-a născut în 15 iunie 1449 şi i-au pus numele Amos. Părinţii au fost încredinţaţi că acea vedenie a fost una adevărată şi drept mulţumire au hotărât de comun acord să ducă o viaţă curată până la moarte, fără legături trupeşti.
În vremea când era copil, Sfântul Alexandru nu reuşea să înveţe la şcoală. De aceea, s-a rugat Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu să îl ajute şi a primit darul înţelepciunii şi al priceperii, încât a reuşit să ajungă un bun cunoscător al Sfintei Scripturi. Încă din copilărie se ostenea foarte mult, postea, priveghea, citea din Sfânta Scriptură, cultivând în sufletul lui vocaţia spre sfinţenie, „căci în trup fiind, cu viaţa s-a asemănat celor fără de trup”. Chiar dacă nu vieţuia în mănăstire, el trăia ca un monah, dovedind prin asceză slujirea ce o va împlini mai târziu.

Mănăstirea Valaam. Nemaiputând vieţui în această lume, a hotărât să plece la Mănăstirea Valaam. A luat blagoslovenie de la părinţi, dar nu le-a spus unde pleacă. În drum spre mănăstire a făcut un popas chiar în locul situat pe râul Svir, unde peste câţiva ani va construi mănăstirea închinată Sfintei Treimi. În timp ce se ruga, locul s-a umplut de lumină şi a auzit un glas care îi spunea că va deveni monah la Mănăstirea Valaam şi că se va reîntoarce în acest loc, unde va ridica mănăstirea. La Valaam, Sfântul Alexandru a petrecut mulţi ani în ascultare neclintită faţă de stareţ şi în rugăciune neîncetată către Sfânta Treime. Între timp, după căutări îndelungate, tatăl sfântului l-a aflat şi după ce s-au întâlnit, la îndemnul fiului, a luat hotărârea de a vinde toată averea, de a o împărţi săracilor şi de a se călugări. Ambii părinţi au luat calea monahismului; tatăl Sfântului Alexandru a primit numele de Serghie, iar mama lui s-a retras la o mănăstire de monahii, primind numele de Varvara.

Vieţuirea pustnicească în ţinutul Svirului. În anul 1484, în timp ce se ruga Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a auzit un glas care i-a spus să plece din Mănăstirea Valaam şi să meargă „în locul care ţi-a fost arătat mai înainte, căci în el te poţi mântui”. A luat blagoslovenie de la stareţ şi a plecat în pustia din apropierea râului Svir. Aici a vieţuit şapte ani fără să vadă niciun chip de om, s-a hrănit doar cu ierburi şi nu a mâncat deloc pâine. Prin rânduială dumnezeiască, a fost descoperit de nobilul Andrei Zavalişin, care l-a făcut cunoscut în tot ţinutul. Din acel moment, sfinţenia şi petrecerea duhovnicească a cuviosului Alexandru au fost făcute cunoscute pravoslavnicilor ruşi. Unii dintre aceştia au venit să vieţuiască împreună cu el în sihăstria Svirului.
Sfântul Alexandru s-a învrednicit de revelarea Sfintei Treimi în timp ce se ruga în chilia lui, în anul 1507. La început a văzut o lumină mai puternică decât soarele, iar în lumină a văzut trei bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe, luminoase, fiecare ţinând în mână un toiag. Aceştia i-au poruncit să adune obşte, să zidească biserica şi să întemeieze mănăstirea în numele lui Dumnezeu, adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Mănăstirea s-a întemeiat, s-a zidit şi biserică din piatră, dar Sfântul Alexandru, chiar dacă a primit darul preoţiei, a rămas să facă ascultări la fel ca şi ceilalţi vieţuitori, cu smerenie şi cu dragoste faţă de toţi. După ce a dus o viaţă de răbdare şi înfrânare, de război împotriva slăbiciunii trupului (pielea ajunsese să-i fie atât de aspră încât dacă era lovit cu pietre nu simţea nicio durere), la 30 august 1533, sfântul Alexandru a plecat în împărăţia Sfintei Treimi, pe care a cinstit-o şi a iubit-o cu întreaga fiinţă. Atât în vremea în care a trăit, cât şi după adormire, trupul şi moaştele lui au fost şi sunt făcătoare de minuni.

Prima aflare a cinstitelor moaşte s-a petrecut în anul 1641, în săptămâna Floriilor, când un fulger a căzut pe pământ, în apropierea mormântului său. Pe acel loc se desfăşurau lucrări de construcţie a unei noi biserici şi muncitorii au descoperit mormântul, care adăpostea trupul întreg şi neatins de trecerea vremii. Moaştele, care izvorau bună mireasmă, au rămas în mănăstire până în 1918, când bolşevicii comunişti i-au împuşcat pe monahi şi au profanat mănăstirea. De atunci, nu s-a mai ştiut ce s-a întâmplat cu moaştele sfântului, iar mănăstirea a fost transformată în spital de psihiatrie.

A doua aflare a sfintelor moaşte. Abia în anul 1997 Mănăstirea Sfântului Alexandru a fost redeschisă oficial. După un an de căutări, cinstitele moaşte au fost găsite în depozitul Muzeului Academiei Militare de Medicină. În prezent, ele se găsesc în mănăstirea pe care Sfântul Alexandru a zidit-o, sunt venerate cu dragoste şi evlavie pentru darurile şi facerea de minuni pe care le revarsă asupra pelerinilor ortodocşi din Rusia pravoslavnică şi din toată lumea creştin-ortodoxă.

Eufemia Toma

Sfânta Xenia din Sankt-Petersburg (1731- 1802) – sfânta smereniei

În numărul precedent am început ciclul Mărturisitorilor Contemporani ai Ortodoxiei din Rusia şi v-am istorisit pilda duhovnicească a Sfântului Ioan din Kronstadt şi a soţiei sale, Sfânta Elisabeta. Voi continua mărturisirea despre sfinţii contemporani ai pământului rusesc cu o sfântă de neînţeles pentru vremurile noastre. Este vorba despre Sfânta Xenia din Sankt-Petersburg. Am aflat pentru prima dată despre ea în anii studenţiei mele la Tesalonic, de la fraţi americani ortodocşi, care aveau mare evlavie la această sfântă şi care ştiau de pilda ei de la comunitatea rusă din oraşul în care vieţuiau.

Primii 26 de ani. Din păcate, nu există date sigure despre părinţii şi despre data naşterii sale. Am luat în considerare versiunea propusă de N. Jivotovâi, atât în ceea ce priveşte data naşterii Xeniei Grigorievna, cât şi în ceea ce priveşte data adormirii întru Domnul. Din datele sigure care există, şi anume faptul că a fost căsătorită cu colonelul Andrei Teodorovici timp de aproape patru ani, se poate deduce că provenea dintr-o familie de nobili sau funcţionari şi că fusese foarte bine educată. În familiile nobililor şi ale funcţionarilor ruşi, fetele învăţau limba franceză, broderia, aritmetica, economia, dansul, istoria şi geografia. De aceea, fericita Xenia a dobândit încă din copilărie o educaţie aleasă.
S-a căsătorit când avea 22 de ani şi jumătate cu Andrei Teodorovici Petrov, care cânta în corul de la curtea împărătesei Elisabeta Petrovna. Soţul fericitei Xenia a cumpărat o casă în cartierul numit Storona Petersburgului şi familia a trăit în pace, dragoste şi credinţă. Deoarece sfânta Xenia a ştiut ce înseamnă fericirea conjugală, ea răspunde repede rugăciunilor noastre legate de familie şi de cei apropiaţi. Aşa că vă îndemn să o pomeniţi în rugăciuni şi veţi vedea cât de grabnic este ajutorul ei!

Moartea soţului fericitei Xenia – moment de răscruce în viaţa ei duhovnicească. În anul 1755 în Petersburg a izbucnit o epidemie de tifos exantematic (manifestat prin temperatură foarte ridicată, convulsii şi erupţii pe piele), epidemie căreia i-a căzut victimă şi Andrei Teodorovici. Cu o oră înainte de adormire, bolnavul şi-a recăpătat cunoştinţa, a cerut un părinte, s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, a binecuvântat-o pe soţia lui şi i-a spus: „Slujeşte-i Domnului Dumnezeului nostru, dă slavă numelui Său Atotputernic!”. Acea noapte a fost cea în care s-a produs schimbarea Xeniei Grigorievna – a încărunţit, a hotărât să renunţe la toată averea ei (casă şi bani – pe care i-a împărţit prietenilor şi săracilor), s-a îmbrăcat în uniforma acestuia şi a început o nouă viaţă – viaţa întru Hristos.

Sfânta Xenia – nebună pentru Hristos. Fericita Xenia face parte din categoria sfinţilor nebuni pentru Hristos. Ea a repetat în secolul al XVIII-lea, numit secolul despotismului luminat, faptele pustnicilor Bisericii Ortodoxe din vechime: sfânta Isidora (din secolul IV, Egipt), sfinţii nebuni pentru Hristos Serapion Sendonit, Visarion făcătorul de minuni, Toma, Simeon, Andrei (din Grecia) şi sfinţii Isaac, Vasili Blajenâi, Maxim, Lavrentie, Nikolai Koceanov, Prokofiev şi Ioan, Pelaghia Ivanova (din Rusia). Aceşti sfinţi au renunţat atât la bunurile materiale şi la confortul vieţii pământeşti, cât şi la un comportament social normal. Iarna şi vara umblau desculţi, iar cei mai mulţi dintre ei umblau şi dezbrăcaţi. De asemenea, încălcau cerinţele moralei şi normele etice stabilite de societate. Mulţi dintre nebunii pentru Hristos au primit darul înainte vederii, dar, din smerenie, au primit Nebunia, pentru ca oamenii să nu le atribuie lor darul, ci lui Dumnezeu.
După ce fericitei Xenia i s-a rupt uniforma, a umblat vara şi iarna cu o fustă şi o jachetă din pânză de in, cu un halat zdrenţuit şi cu o pereche de bocanci stâlciţi peste picioarele goale, umflate şi îngheţate de ger. Sfânta Xenia a renunţat la bani şi la casă, la îmbrăcămintea scumpă şi la modă, la poziţia în societate, iar în schimb a dobândit bogăţie sufletească, pe „omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit” (I Petru -3:4) şi un loc întru Împărăţia cea cerească. De asemenea, a suferit batjocuri şi injurii din partea multor semeni de-ai săi. Iar răspunsul sfintei consta în rugăciune neîncetată, deoarece există mărturii care spun că petrecea toată noaptea pe câmp în rugăciune, închinându-se până la pământ înspre cele patru părţi ale lumii. Ea obişnuia adesea să spună „Niciodată, în viaţă, să nu faceţi rău nimănui. Duşmanii şi răutatea omenească mă chinuie, mă fac să sufăr”.

Adormirea întru Hristos şi canonizarea. Sfânta a adormit întru Hristos în anul 1802. La slujba înmormântării, în cimitirul Smolensk, au participat mulţi credincioşi care o venerau pentru harismele ei duhovniceşti ca pe o sfântă. Pe lângă darul smereniei, sfânta a mai fost blagoslovită şi cu darul înainte-vederii. De multe ori, prin acest dar, sfânta i-a ajutat pe cei aflaţi în necazuri şi dureri, i-a protejat pe cei săraci şi i-a vindecat pe cei bolnavi. De aceea, după adormirea ei, lângă mormânt s-a construit un paraclis pentru a cinsti amintirea fericitei. Iar în anul 1988 patriarhul Pimen al Moscovei şi al întregii Rusii a canonizat-o ca „sfântă nebună pentru Hristos, grabnic ajutătoare şi făcătoare de minuni”. În Tomosul Sinodal de canonizare a acestei sfinte s-a hotărât ca ziua de prăznuire să fie în 24 ianuarie a fiecărui an bisericesc.
Placa de deasupra mormântului acestei fericite a lui Hristos consemnează următoarele date: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. În acest loc a fost pus corpul neînsufleţit al roabei lui Dumnezeu Xenia Grigorievna, soţia cântăreţului imperial, cu gradul de colonel, Andrei Teodorovici. A rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, a pribegit 45 de ani şi a trăit 71 de ani; îşi zicea Andrei Teodorovici. Cine m-a cunoscut să-mi pomenească sufletul pentru mântuirea sufletului său. Amin!”.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Sfântul Ioan din Kronstadt (1829 - 1908)

Am citit pentru prima oară despre acest sfânt în cartea „Căsătoria, cale spre sfinţenie. Viaţa sfinţilor căsătoriţi” alcătuită de soţii David şi Mary Ford. Este foarte impresionant să afli că sfinţii pot fi şi dintre cei căsătoriţi, că sfinţenia nu înseamnă doar să vieţuieşti ca monah sau sihastru, ci că oricare dintre noi – fie monahi, fie căsătoriţi – reprezentăm „cei doi versanţi ai Taborului, iar punctul terminal şi al unora şi al celorlalţi este Duhul Sfânt” (Paul Evdochimov) şi că putem să ne sfinţim. Numai să vrem. Un exemplu de urmat îl reprezintă sfântul Ioan din Kronstadt şi preoteasa Elisabeta.

COPILĂRIA. Sfântul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia la 18 octombrie 1829, într-o săracă familie de preoţi. Vreme de 350 de ani cei mai mulţi dintre strămoşii lui au fost preoţi sau cântăreţi care au slujit Bisericii Ortodoxe. Tatăl îl lua la slujbele bisericeşti şi vorbea cu el despre Hristos şi sfinţi.
A învăţat cu greu să citească, se chinuia să înţeleagă şi să reţină lecţiile. După ce s-a rugat lui Dumnezeu, amândouă aceste neputinţe au fost cu totul tămăduite prin harul lui Dumnezeu.

SLUJIREA DE PREOT. A urmat Academia de teologie şi a râvnit să fie preot, să înveţe şi să slujească poporului său. Într-o noapte, s-a văzut în vis intrând într-o catedrală. Mai târziu, când a vizitat catedrala din Kronstadt, un mare port din nordul Rusiei, a recunoscut-o îndată ca fiind cea din visul său. S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiereului catedralei şi a ajuns preot acolo în 1855.
Părintele Ioan a ştiut de la început că dragostea faţă de toţi oamenii - nu numai faţă de cei din parohia lui, ci faţă de toţi cei din oraş, inclusiv săracii şi răufăcătorii - va însemna pentru el adevărata slujire.
Încă de la începutul căsătoriei lor, i-a spus soţiei că voia să trăiască cu ea ca soră şi frate, spre a se putea dărui mai deplin slujirii lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Deşi la început matuşka (preoteasa) Elisabeta nu s-a bucurat de această propunere, cu timpul a ajuns nu numai să o primească, ci şi să-i fie ajutor şi sprijin în misiunea sa de slujire. Era greu să îşi „împartă” soţul cu atât de mulţi oameni, era greu ca el să fie plecat slujind celorlalţi mai tot timpul, dar această jertfă a fost una dintre cele mai mari ofrande ale preotesei.

CTITORII DUHOVNICEŞTI. Batiuşka (Părintele) Ioan a înfiinţat o „casă a muncii ziditoare” care cuprindea o şcoală elementară (pentru că Sfântul iubea atât de mult copii, încât spunea că vede în ei chipul lui Dumnezeu mai vădit), un atelier de tâmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru femei, un atelier de cizmărie, o bibliotecă pentru copii, o colecţie zoologică, o sală de gimnastică, o librărie pentru copii şi adulţi. A organizat şi lecţii de catehism pentru adolescenţi şi adulţi, conferinţe pe diverse teme, a înfiinţat un cămin de orfani, o tabără de vară pentru copii, un adăpost pentru alcoolici, îngrijire medicală gratuită şi mese gratuite pentru săraci.

ACTIVITATEA MISIONARĂ ŞI SOCIALĂ. Părintele Ioan îşi începea ziua la ora trei dimineaţa şi nu se culca până la miezul nopţii, îşi petrecea multe ore pe zi între oameni - cercetând, mângâind, aducându-le hrană, făcând rost de medicamente pentru bolnavi. În satul sărac unde s-a născut a zidit o biserică, o şcoală, un orfelinat, un joagăr, un magazin cooperatist şi o mănăstire. De asemenea, el a întemeiat şi mănăstirea Sfântului Ioan din Rila - deoarece s-a născut în ziua când era pomenit acest sfânt.

SLUJITOR AL LUI HRISTOS ŞI AL SEMENILOR LUI. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi îi îndemna pe oameni să se împărtăşească cât mai des (uneori erau cinci mii de credincioşi care se împărtăşeau la Liturghie, astfel că slujba ţinea mai multe ore).
Atunci când o soră mai mică a Sfântului Ioan a rămas fără soţ şi cu o fetiţă de 2 ani, acesta s-a hotărât - împreună cu preoteasa - să o ia la ei pe nepoţică şi să o crească ca pe fiica lor, chiar dacă aveau amândoi 43 de ani. A plătit din micul său salariu educaţia nepoatei sale pentru că a preţuit valoarea educaţiei. În acelaşi timp, şi-a dat seama că aspectul cel mai însemnat al educaţiei era „educaţia inimii” - educaţie care poate fi deplin asigurată numai de către Biserică. Preda Noul Testament şi alte ore la liceu şi stăruia să asigure educaţia şcolară pentru cei săraci.
Batiuşka Ioan era cunoscut îndeosebi pentru discernământul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile lui, atât în timpul vieţii sale, cât şi după moarte.
În ultimii trei ani ai vieţii a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi preoteasa era foarte bolnavă şi se necăjea că nu îl poate îngriji. Iar când Sfântul a aflat despre această supărare, el a spus: ”Spune-i soţiei mele că este întotdeauna cu mine şi eu sunt întotdeauna cu ea”.
A trecut la Domnul în 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea păstorului iubit, douăzeci de mii de oameni urmându-i sicriul în alai. Preoteasa Elisabeta a suferit adânc şi s-a pregătit cu grijă pentru viaţa veşnică, împărtăşindu-se zilnic în ultimul an al vieţii. Ea l-a urmat pe Sfântul Ioan în lumina celor drepţi, adormind întru Domnul în 21 mai 1909.

MATUŞKA ELISABETA – pildă pentru preotesele vremurilor noastre. Nepoata pe care au crescut-o a dat mărturie despre viaţa pilduitoare a celor doi soţi care - prin harul lui Dumnezeu - sunt pomeniţi drept sfinţi căsătoriţi în ziua de 20 decembrie a fiecărui an bisericesc. După cum spunea nepoata ei, preoteasa Elisabeta „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile părintelui; n-a încercat nicicând să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti”. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o mare parte din roada adusă de Sfântul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale şi prin împreuna-slujire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Mănăstirea Sfinţilor Ioan Botezătorul şi Siluan Atonitul din Essex, Anglia

Părintele Sofronie Saharov, despre care am vorbit numărul trecut, este primul stareţ şi întemeietorul Mănăstirii Ortodoxe a Sfinţilor Ioan Botezătorul şi Siluan Atonitul din comitatul Essex, Anglia. Mănăstirea se află sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice Ortodoxe din Constantinopol. Ea este alcătuită dintr-o obşte monahală mixtă, adică din monahi şi monahii, ce vieţuiesc după tradiţia monastică ortodoxă şi îşi centrează existenţa pe persoana Mântuitorului Hristos, ducând o viaţă plină de adâncime duhovnicească, de dragoste frăţească şi de smerenie pilduitoare. În prezent, cea mai mare parte a obştii este alcătuită din maici (aproximativ 20 de monahii), numărul călugărilor fiind ceva mai redus (16 vieţuitori).

Istoria mănăstirii. A fost fondată în anul 1959 de către părintele Sofronie. Localitatea în care este situată Mănăstirea Sfinţilor Ioan Botezătorul şi Siluan Atonitul se numeşte Tolleshunt Knights şi aparţine districtului Maldon. În lumea ortodoxă apuseană, dar şi la noi în România, este cunoscută cu numele de Mănăstirea din Essex, o denumire oarecum improprie, deoarece Essex desemnează comitatul sau judeţul din care aceasta face parte.
În momentul în care a fost întemeiată obştea de vieţuitori, alături de părintele Sofronie s-au aflat încă şase persoane, bărbaţi şi femei. Din pricină că stareţul Sofronie nu putea călăuzi în acelaşi timp două obşti separate, mănăstirea a primit încă de la început această caracteristică distinctivă şi anume aceea de împreună vieţuire între monahi şi monahii, lucru destul de rar în monahismul ortodox.
Din punct de vedere jurisdicţional, a fost întemeiată cu blagoslovenia vrednicului de amintire părintele mitropolit Antonie Bloom. Însă, în cursul anului 1959 ea trece sub jurisdicţia directă a Patriarhiei Ecumenice, cu titlul de mănăstire patriarhală. Mai târziu primeşte titlul de stavropighie.

Viaţa de obşte. Când a întemeiat mănăstirea, stareţul Sofronie a vrut să se asigure că obştea va urma atât canoanele exterioare, cât şi nevoinţa lăuntrică. Tipicul mănăstirii este unul deosebit şi constă în repetarea Rugăciunii lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul) timp de aproximativ 4 ore pe zi (2 ore dimineaţa şi 2 ore seara). Practicarea acestei rugăciuni în obşte reprezintă o întruchipare reală a comuniunii frăţeşti între membrii comunităţii ortodoxe. Explicaţia acestui obicei este dată de faptul că monahii şi monahiile proveneau din naţiuni distincte şi, la început, nu existau cărţi liturgice traduse în engleză sau în alte limbi occidentale. Şi astăzi, de pildă, vieţuitorii de aici reprezintă 16 naţionalităţi diferite.
De asemenea, tipicul mănăstirii este alcătuit şi din slujirea Dumnezeieştii Liturghii de trei sau patru ori pe săptămână. Acest tipic este inspirat din experienţa Stareţului Sofronie în pustia athonită şi îşi găseşte similitudini în practica schiturilor athonite, la Sfântul Nicodim Aghioritul şi la Sfântul Paisie Velicikovski. Limbile liturgice în care se slujeşte sunt engleza, greaca şi franceza, iar muzica folosită este psaltica rusească.

Ansamblul Mănăstirii. Mănăstirea Sfinţilor Ioan Bătezătorul şi Siluan Atonitul este constituită din

• trei biserici (cea închinată Sfinţilor Ioan Botezătorul şi Siluan Atonitul este şi cea în care se desfăşoară programul liturgic de zi cu zi, Biserica Tuturor Sfinţilor – adăposteşte la subsol mormântul stareţului Sofronie, Biserica veche – este un paraclis închinat sfântului Ioan Botezătorul şi are icoane pictate de Leonid Uspenski);
• trei trapeze (trapeza veche, trapeza nouă - mai spaţioasă şi trapeza sfântului Siluan Atonitul);
• Old Rectory (este clădirea cea mai veche a ansamblului Mănăstirii. Aici se găseşte biroul părintelui Sofronie, cu scaunul pe care acesta stătea atunci când spovedea, Biserica veche – paraclis şi o parte din chiliile monahilor);
• chiliile monahilor, chiliile maicilor, chiliile în care sunt adăpostiţi pelerinii şi alte anexe.

Toate aceste clădiri sunt înconjurate de bogate spaţii verzi şi de grădini specifice stilului englezesc.

Editare de carte. Mănăstirea constituie, în acelaşi timp, un centru religios, dar şi un centru de editare de carte de teologie ortodoxă. Atunci când stareţul Sofronie s-a mutat în Anglia, mănăstirea a devenit editorul cărţilor ce cuprindeau gândirea teologică a sfântului Siluan Atonitul. În 1973 a fost publicată o traducere mai completă a vieţii sfântului Siluan; ea a fost urmată în 1975 de Wisdom of Mt Athos, o compilaţie a scrierilor Sfântului Siluan. După aceste cărţi, stareţul Sofronie a început să publice cărţile sale. Şi în prezent Mănăstirea editează cărţi folositoare, ce tratează o tematică variată şi reprezintă răspunsuri duhovniceşti la întrebările şi dilemele vremurilor noastre.

Vieţuitori cunoscuţi în lumea ortodoxă. Mănăstirea este împodobită atât cu ziduri şi biserici ce adăpostesc adâncimea Ortodoxiei într-o lume protestantă, cât şi cu monahi şi monahii dăruiţi de Dumnezeu cu talanţi ce nu sunt îngropaţi, ci rodesc roade bogate şi demne de urmat. Voi aminti într-o mică listă pe vieţuitorii renumiţi ai mănăstirii, dar întreaga obşte merită să fie pomenită pentru pilda de iubire creştinească, de răbdare şi de smerenie, de bucurie şi de simplitate. Aceştia sunt vieţuitorii cunoscuţi: Stareţul Sofronie, întâiul stareţ (1959-1993); Arhimandritul Chiril, al doilea egumen (1993-prezent), ucenic al Stareţului Sofronie timp de 27 de ani în Mănăstirea Sfântului Panteleimon, Sfântul Munte Atos; Arhimandritul Zaharia, autorul mai multor cărţi; Arhimandritul Nicolae V. Saharov, nepotul stareţului Sofronie, autorul cărţii I Love Therefore I Am (Iubesc, deci exist); Ieromonahul Rafail Noica (din 1993 retras în Munţii Apuseni în România), unul dintre marii duhovnici români contemporani, traducător al scrierilor părintelui Sofronie în limba română; Maica Magdalena, conferenţiar renumit, autoarea cărţilor traduse şi în română Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi şi Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă şi Maica Maria, iconograf în mozaic, autoarea tuturor frescelor în mozaic de pe faţadele anexelor din cadrul ansamblului mănăstirii.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 23 - decembrie