Adevărul despre „Moş Nicolae”

Moş Nicolae - ca şi Moş Crăciun - a ajuns o figură de legendă în care nu mai crede nimeni în afară de copii. Dacă sărbătoarea lui Moş Crăciun se suprapune cu cea a Naşterii Domnului, Moş Nicolae este aşteptat cu ocazia prăznuirii sfântului cu acelaşi nume. Din păcate, mai ales pentru cei ce nu cunosc şi nu cinstesc pe sfinţi, Moş Nicolae a ajuns să domine atmosfera sărbătorii din 6 decembrie – şi mai cu seamă ajunul ei, reuşind uneori să arunce irealitatea existenţei sale chiar asupra Sfântului Nicolae. Pentru creştinul ortodox lucrurile stau altfel.

Sărbătoarea din 6 decembrie, a Sfântului Ierarh Nicolae, stă la loc de mare cinste în inima multor creştini. Pe bună dreptate sfântul al cărui nume înseamnă „biruitor de popor” a cucerit evlavia creştinilor de pretutindeni.

Ales de Dumnezeu
Sfântul Nicolae s-a născut în primele veacuri creştine în Asia Mică, într-o familie evlavioasă, în urma multor rugăciuni. Încă din vremea prunciei, se manifestă în el în chip deosebit înfrânarea, dragostea de Dumnezeu, curăţia sufletească şi lipsa preocupărilor lumeşti. Tânăr, se călugăreşte, împarte avutul său celor săraci, este hirotonit preot iar mai apoi, în chip minunat, este ales episcop al Mirei Lichiei. În perioada domniei împăraţilor romani Diocleţian şi Maximian suferă prigoană şi chiar temniţă. În anul 325, participă la primul Sinod ecumenic, la Niceea, apărând cu multă râvnă adevărul credinţei creştine. Moare la adâncă bătrâneţe, la Mira, în jurul anului 345. Sfintele sale moaşte sunt izvorâtoare de mir şi se află la Bari, în sudul Italiei.

Un sfânt printre oameni
Deşi era deosebit de smerit, Sfântul Nicolae a dobândit iubirea şi preţuirea multora. Puterea lui Dumnezeu strălucea în fiinţa lui, dar se manifesta generos şi în faptele sale. Sfântul Nicolae era atât de plăcut lui Dumnezeu, încât încă din timpul vieţii săvârşea minuni, arătându-se deseori în vedenie celor la care îl trimitea pronia dumnezeiască. De asemenea, venea în ajutorul celor care, aflaţi în nevoi, îi invocau numele. Blând şi deopotrivă zelos pentru credinţă, Sfântul Nicolae este cunoscut mai ales pentru generozitatea sa ieşită din comun, pentru graba cu care sărea în ajutorul celor din nevoi.

Aproape de noi, peste timp
Cultul Sfântului Nicolae s-a răspândit treptat, acesta devenind un sfânt foarte popular. „Marele făcător de minuni”, cum a rămas în memoria vie a Bisericii, împarte în orice timp şi loc, cu generozitate, darurile sale, fiind deosebit de iubit şi des invocat de către cei credincioşi.
Astfel este perceput în Biserică Sfântul Nicolae şi el este adevăratul „Moş Nicolae” al ortodocşilor.

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 - noiembrie 2008

Sfântul Dimitrie Basarabov: Necunoscut de oameni, cunoscut de Dumnezeu

Dacă cineva mă întreabă ce este un sfânt? – îi voi răspunde simplu du-te şi vezi! Astăzi oamenii sunt tentaţi din ce în ce mai mult să creadă doar în ceea ce văd. Însăşi formaţia şi educaţia generaţiilor actuale este una pragmatică, de tip „tomian” – „dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Sa, nu voi crede”. Pentru foarte mulţi oameni, şi mai tineri şi mai în vârstă, sfinţii sunt eroi de poveste ai unei lumi trecute, care poate că au existat vreodată. Sau poate nu. Acelora care se îndoiesc de existenţa sfinţilor lui Dumnezeu le fac invitaţia pentru ziua de 27 octombrie a acestui an: mergeţi la Bucureşti pe Dealul Mitropoliei şi vedeţi cum îi cinsteşte Dumnezeu pe sfinţii săi pe care îi iubeşte. Veţi găsi acolo cu siguranţă mii de oameni ca şi voi, veniţi din toate colţurile ţării. Unii merg din curiozitate pentru a vedea moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, alţii merg la Sfântul pentru a primi binecuvântarea lui. Cert este că Sfântul Dimitrie ne cheamă la el ca să ne arate că Dumnezeu îşi ţine promisiunea şi îi răsplăteşte cu darul sfinţeniei pe cei care lasă grijile lumeşti şi încearcă să împlinească cât mai mult din voia Sa.
Cine este Sfântul Dimitrie cel Nou? Născut la sud de Dunăre, în satul Basarabi, în vremea împăraţilor româno-bulgari ai veacului al XIII-lea, Cuviosul Dimitrie Basarabov era păstor de vite. La un moment dat a îmbrăcat haina monahală la un schit situat într-o peşteră, nu departe de satul Basarabi. Aici petrecea în post, rugăciune, priveghere si ascultare. Dimitrie Basarabov a murit în peşteră, întins pe o lespede de piatră, pe malul râului Lom. Gura peşterii a fost astupată de pietre, însă o ploaie puternică a făcut ca pietrele să fie înlăturate, iar moaştele descoperite. Sfântul Dimitrie Basarabov i s-a arătat în vis unei copile bolnave, spunându-i că o va vindeca dacă părinţii îi vor scoate din apă trupul. După ce au fost scoase din apă, moaştele au fost depuse în biserica satului.
Un domn al Ţării Româneşti a construit, în localitatea Basarabi, o biserică peste moaştele sfântului. În timpul războiului dintre ruşi şi turci (1769-1774), pentru a nu fi prădate, moaştele au fost aduse de Hagi Dimitrie în Ţara Românească şi depuse în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, unde se află şi astăzi.
Poate că mulţi veţi gândi acum că viaţa Sfântului Dimitrie cel Nou nu a fost una deosebită. Cu siguranţă a fost deosebită de viaţa majorităţii oamenilor de astăzi. În vreme ce noi alergăm după case mari şi luxoase, el îşi alegea drept adăpost o umilă peşteră. În timp ce mulţi doresc să ocupe un post de director, manager, sau un mic şef într-o firmă de prestigiu distrugându-şi liniştea lui şi a familiei pentru ambiţiile sale deşarte, Sfântul păzea umil turma de animale pe izlazul satului. În timp ce alţii cheltuiesc azi sume colosale de bani pentru a-şi cumpăra haine de firmă, Sfântul îmbrăca o rasă monahală învechită şi roasă de vreme. În timp ce unii oameni plătesc bani grei pentru a-şi face reclamă propriei persoane pentru a fi cunoscuţi în reviste sau la televizor şi lăudaţi apoi de oameni, Sfântul se retrăgea din mijlocul vâltorii acestei vieţi în mijlocul pădurii pentru a nu fi cunoscut de nimeni, dar pentru a avea liniştea necesară să-l poată cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu.
Concluzia? Toţi aceia care îşi pierd sufletul pentru a dobândi lumea aceasta, când vor muri, vor muri de tot. Cei care caută însă Împărăţia lui Dumnezeu vii vor fi în veac. Dacă încă te mai îndoieşti, convinge-te pe data de 27 octombrie, pe Dealul Mitropoliei. Sfântul te aşteaptă să-ţi spună mai multe.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Sfinţii Mărturisitori ardeleni, pildă de statornicie în credinţă

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. (Luca, 12, 8-9).

Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte în luna octombrie, ziua douăzeci şi una, pe Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori Visarion şi Sofronie, Sfântul Mucenic Oprea, Sfinţii Preoţi Mărturisitori Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş. Apărători ai dreptei credinţe în Ardealul secolului al XVIII-lea, marcat de frământări religioase datorate prozelitismului catolic, aceşti sfinţi au fost canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1955, sub păstorirea vrednicului de pomenire Patriarh Iustinian.

CUVIOSUL VISARION SARAI. Cuviosul părinte Visarion s-a născut într-o familie de părinţi ortodocşi din Bosnia, în anul 1714, primind numele de botez Nicolae. Tuns în monahism la vârsta de 18 ani la mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim, merge la locurile sfinte spre a vieţui în rugăciune şi meditaţie.
În această perioadă, în Transilvania, intrată sub jugul unei noi stăpâniri, catolică de această dată, românii ortodocşi treceau prin mari greutăţi. Autorităţile habsburgice, pentru a întări statul catolic, şi-a propus să înmulţească numărul catolicilor prin trecerea românilor la greco-catolicism.
În acest context istoric, călăuzit de Duhul Sfânt şi cu acordul patriarhului sârb de la Carlovitz, călugărul Visarion Sarai vine în Ţara Ardealului pentru a apăra Biserica pe care a iubit-o şi a mărturisit-o şi pentru a-i întări pe credincioşii ortodocşi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele oamenilor râvna şi dorinţa de statornicie în credinţa ortodoxă. Se spune că trăia o viaţă de aspră înfrânare, hrănindu-se numai cu mâncare slaba de legume.
În timp ce se îndrepta spre Sibiu, Cuviosul Visarion arestat şi apoi întemniţat în temuta închisoare Kufstein din munţii tirolezi unde, după grele suferinţe, dobândeşte cununa vieţii veşnice.

CUVIOSUL SOFRONIE DE LA CIOARA. Misiunea sa în Ardeal este continuată de Sfântul Sofronie. Originar din satul Cioara, de lângă Sebeş, judeţul Alba, se călugăreşte la una din mănăstirile din Ţara Românească. În anul 1756 se reîntoarce în satul natal. Râvna sa pustnicească l-a determinat să ridice un schit în mijlocul codrului, adunând în jurul său câţiva ucenici. Fiindu-i distrus schitul din porunca autorităţilor habsburgice, străbate ţinutul Sebeşului şi al Albei îndemnându-i pe credincioşi să nu se îndepărteze de credinţa dreptmăritoare, să alunge preoţii greco-catolici şi să declare că vor să stea sub porunca Bisericii din Ierusalim.
Arestat în mai multe rânduri de către autorităţi, întemniţat la Bobâlna şi Abrud, este eliberat în chip miraculos. Convoacă adunări de preoţi şi credincioşi, întocmind memorii către împărăteasa Maria Tereza şi guvernul Transilvaniei, prin care cerea episcop ortodox, restituirea bisericilor şi eliberarea celor ce pătimeau pentru statornicia în credinţa ortodoxă. Ajutat de colaboratorii săi apropiaţi, printre care se numărau şi călugării de la schiturile şi mănăstirile făgărăşene, unde Sfântul Sofronie a poposit pentru o perioadă, a început o acţiune energică de reorganizare a Bisericii Ortodoxe.
În 14 februarie 1761, Sfântul Sofronie a ţinut Marele sobor din cetatea Bălgradului (Alba Iulia), ale cărui hotărâri, redactate în 19 puncte ce cuprindeau doleanţele românilor ortodocşi din Ardeal, au fost înaintate guvernului. Mişcarea sa poate fi considerată o biruinţă deplină a Ortodoxiei în Transilvania. După numirea episcopului ortodox al Ardealului, Dionisie Novacovici, Sofronie se va retrage la Mănăstirea Argeşului unde se va săvârşi în pace.

SFINŢII PREOŢI MĂRTURISITORI IOAN DIN GALEŞ şi MOISE MĂCINIC DIN SIBIEL. Din rândul preoţilor ortodocşi români din Transilvania s-au remarcat şi Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş. Primul a fost delegat de credincioşii ortodocşi din Făgăraş, Sibiu, Sebeş şi Orăştie să prezinte împărătesei Maria Tereza doleanţele românilor transilvăneni. Preotul Ioan din Galeş a pătimit în închisorile din Sibiu, Deva şi Graz (Austria). Ambii au dobândit cununa muceniciei în temniţa de la Kufstein.

SF. MUCENIC OPREA. Unul dintre mirenii care au luptat pentru apărarea credinţei ortodoxe a fost evlaviosul Oprea din Săliştea Sibiului. În urma memoriilor înaintate împărătesei Maria Tereza la Viena în anii 1748 şi 1752, este arestat, pătimind muceniceşte alături de preoţii Moise Măcinic şi Ioan din Galeş. Mucenicul Oprea a dat în faţa slujitorilor împărătesei o pildă vrednică să o reţinem: Dacă împărăteasa îmi doreşte avutul, îi dau moştenirea părinţilor mei, dacă doreşte haina de pe mine, i-o dau, dacă doreşte mâinile mele să lucreze pentru dânsa, i le dau. Dar am un singur suflet care nu pot să i-l dau, pentru că e al lui Dumnezeu.

Praznicul sfinţilor mărturisitori ardeleni e aidoma unei preafrumoase icoane, pe care Biserica noastră ne-o pune înainte acum, când poporul nostru are nevoie mai mult ca oricând de pilde, are nevoie mai mult ca oricând de îndemn şi de urmare a lui Hristos.
Cu adevărat ei s-au îmbrăcat cu toate armele lui Dumnezeu, având mijlocul încins cu adevărul şi platoşa dreptăţii, încălţaţi fiind pentru Evanghelia păcii, în toate luând pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu. (Efeseni 6, 13-17)

Aurel Dragne

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 21 - octombrie 2008

Sfântul Ierarh şi Mucenic Ciprian, o figură provocatoare în postmodernism

Pentru mulţi, Ciprian este o persoană obişnuită care a trăit în veacul al III-lea după Hristos. Un sfânt ca oricare altul, scris cu albastru în calendar. Un vrăjitor african convertit la creştinism şi care abia dacă se vede puţin din conul de umbră al marilor ierarhi şi dascăli ai lumii de pe atunci. El lipseşte din multe serii de studii patristice, iar dacă este prezent în vreo operă, confirmă doar ceea ce a fost deja demonstrat. Nu are nici pe departe atâtea monografii cum au alţi sfinţi şi teologi. Oare asta să justifice quasi-absenţa sa din evlavia populară? Sau poate faptul că viaţa lui n-are mai nimic miraculos aşa cum de pildă are Sfântul Gheorghe, care a ucis un balaur, sau Sfântul Nicolae, care l-a lovit cu palma pe Arie – de aici şi jordeluţa pe care o primesc copiii în ziua de 6 decembrie – sau Cuvioasa Paraschiva, ale cărei moaşte dacă apuci să le săruţi te vindeci de orice boală. Sau poate că dimensiunile fizice ale operei lui nu sunt vrednice de a fi luate în seamă.
Iată de ce cineva ar putea rămâne uimit când aude că tratatul lui „Despre unitatea Bisericii soborniceşti” rămâne o operă de pionierat în problematica teologică de profil ecleziologic sau că „Despre rugăciunea domnească” este unul din comentariile de referinţă ale rugăciunii „Tatăl nostru”. Iar dacă am mai adăuga că a avut o strânsă colaborare cu papa Ştefan în problema reprimirii în Biserică a celor care au căzut de la credinţă în timpul persecuţiilor lui Deciu şi Valerian şi în problema botezului ereticilor, sau că a făcut distincţii de nuanţă între termeni ca „schismă”, „apostazie”, „erezie”, „confesorat”, mulţi ar intra şi mai mult în ceaţă.
Într-o discuţie amicală pe care am avut-o cu un coleg din facultate pe o temă de literatură teologică comparată, acesta susţinea – comparând dimensiunile operelor lui Ciprian cu ale lui Origen, nu fără o oarecare ironie cordială - că nu ştie dacă se poate scrie o pagină întreagă despre Sfântul Ciprian. Răspunsul a venit pe măsură afirmaţiei: pentru cel care nu ştie e mult să scrie o pagină şi despre Maica Domnului; mintea noastră nu trebuie să fie un pat al lui Procust pentru viaţa şi opera lui Ciprian ci ele ar trebui să fie o măsură de urmat pentru viaţa noastră. Un om - nu numai un sfânt – este mai mult decât ştim noi despre el.
Totuşi, numele Sfântului Ciprian este destul de des vehiculat mai ales în legătură cu trei citate. Simt nevoia să fac o paranteză legată de «istoria citatului», amintind că strămoşul lui mai «depărtat» este sloganul, iar părintele lui, care încă mai trăieşte, este reclama de radio sau de televiziune. Şi atunci, ca şi acum, sunt oameni care mai mult citează decât citesc. E un mod de gândire fragmentar care trădează lipsa de tonus în lectura omului pragmatic-consumist obişnuit «să i se arunce pastile» uşor de reţinut.
Astfel suntem obişnuiţi să auzim „decontextualizat” cuvintele: „Cine nu are Biserica de mamă nu-L are pe Dumnezeu de Tată” sau „În afara Bisericii nu este mântuire” sau „episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop şi cine nu este cu episcopul nu este în Biserică”. Un fel de lanţ al mântuirii: dacă eşti cu episcopul eşti cu Biserica, dacă eşti cu Biserica eşti cu Dumnezeu şi dacă eşti cu Dumnezeu eşti mântuit. Totul e corect şi complet. Numai că omul erei informaţiei, care mai are şi dorinţa devansării citatului simplu, are şi alte aşteptări dincolo de estetica sonoră a cuvintelor ce din coadă sună bine. Altfel spus: oare n-ar avea un impact mai mare un cuvânt de lămurire care să îmbrace ca o haină frumoasă de sărbătoare trupul rece al unui aforism cu o semnificaţie prea densă? Ce-ar fi, de exemplu, să-i relatezi mai întâi omului despre hirotonirea „urgentă” întru episcop a Sfântului Ciprian – motiv pentru care grupul de ofensivă al invidioşilor prezidat de Felicissimus îl acuza pe episcopul cartaginez că a urcat prea repede scara ierarhiei – şi ce-ar fi să-i spui în continuare omului despre jertfa părintească a acestui om pentru credincioşii săi, cărora n-a încetat să le trimită epistole de încurajare în persecuţii, murind apoi ca martir şi desfiinţând astfel acuzele de laşitate aduse de fiii invidiei şi abia apoi să vii cu cireaşa de pe tort şi să-i spui că „episcopul e în Biserică şi Biserica e în episcop”? Această afirmaţie n-a căzut din cer aşa, pur şi simplu.
Sau înainte de a spune că „În afara Bisericii nu există mântuire”, n-ar fi mai bine şi mai corect să precizezi cele doua categorii de duşmani ai Bisericii la care s-a referit Ciprian episcopul? Să spui omului că vrăjmaşul Adevărului nu era numai păgânul născut păgân, ci şi apostatul şi schismaticul, care sunt creştini căzuţi de la dreapta credinţă. Şi-n felul acesta lucrurile se schimbă un pic. Pentru duşmanii Bisericii din a doua categorie afirmaţia că nu e mântuire în afara Bisericii nu mai sună atât de brut şi exclusivist. Lucrurile merg împreuna, verigă cu verigă. Nu putem să-i lăsăm pe oameni aşa, în suspensie. Şi nici să ne facem o aură de mister din faptul ca oamenii înţeleg mai greu sau deloc concluziile silogismelor noastre, dar fără să le prezentăm premizele.
Aş vrea să mă opresc aici, încheind cu îndemnul ciprianic: „Să ne trezim, cât putem, prea iubiţi fraţi, din somnul vechii neputinţe în care am căzut şi să veghem la păstrarea şi îndeplinirea învăţăturilor Domnului.” Să încercăm să tratăm lucrurile cu toată seriozitatea şi în adevărata lor lumină de context istoric şi conţinutistic, ca în felul acesta să reuşim să propunem o imagine corectă a figurii Sfântului Ciprian şi, poate mai mult decât atât, să reuşim o sporire a luminozităţii pe icoana lui pe nedrept neevaluată la justa ei valoare.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008

Sfinţii Adrian şi Natalia, „soţi fericiţi”

În copilărie nu-mi plăcea numele meu: Natalia. Rezonanţa sovietică care îmi răzbătea mai ales din alintătura (bine intenţionată, de altfel) Nataşa, dar şi raritatea numelui, mă făceau adesea să mă întreb unde l-or fi găsit părinţii mei. Am aflat la timpul rânduit de Dumnezeu că în dreptul datei de 26 august în calendarul ortodox este trecut numele Sfinţilor Mucenici Adrian şi Natalia. M-am bucurat atunci că port numele unei sfinte, iar când am citit viaţa celor doi am mulţumit Domnului pentru inspiraţia pe care le-a dat-o părinţilor mei când mi l-au pus şi Îl rog să-mi ajute să nu port doar numele Sfintei Natalia, ci şi virtuţile ei, la măsura nevredniciei mele. 

Sfinţii Adrian şi Natalia au trăit în secolul IV în Nicomidia, în vremea împăratului Maximian, un aprig prigonitor al creştinilor. Erau amândoi din familii foarte bogate şi se căsătoriseră de 13 luni. Adrian avea 28 de ani şi era mare dregător. Într-o zi, la curte au sosit 23 de bărbaţi creştini arestaţi din ordinul împăratului, pentru a fi întemniţaţi şi înscrişi cu numele în vederea judecării lor. Văzându-i plini de răni adânci în urma chinurilor la care fuseseră supuşi, dregătorul Adrian a fost surprins de feţele lor calme şi blânde şi i-a întrebat pentru ce rabdă asemenea torturi. Când aceştia i-au dat mărturie despre dragostea lui Hristos şi răsplătirile cu care Acesta îi aşteaptă pe cei care nu se leapădă de numele Lui, Adrian le-a spus celor care înregistrau numele arestaţilor să îl scrie şi pe el, pentru că vrea să fie creştin. 

Când soţia sa, Natalia, a aflat de întemniţarea lui, a început să plângă. Însă când i s-a spus că era întemniţat pentru Hristos lacrimile i s-au transformat în lacrimi de bucurie, căci în taină ea era creştină. S-a îmbrăcat cu haine luminoase şi a fugit repede la temniţă, unde l-a binecuvântat pe soţul ei pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a încurajat să rămână tare în credinţă, îndemnându-i şi pe ceilalţi 23 să îl întărească şi să se roage pentru soţul ei. 

Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit tânărului să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de Hristos şi iubitor al vieţii acesteia, aducându-i aminte de cuvintele Domnului care spunea că şi El se va lepăda de cei care se leapădă de El în faţa oamenilor. Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, s-a bucurat şi l-a sărutat, iar Adrian s-a minunat de înţelepciunea şi credinţa soţiei lui, care în loc să cedeze ispitei de a căuta o cale mai uşoară pentru viaţa ei, îşi îndemna soţul să meargă la moarte. 

Întorcându-se amândoi la temniţă, Natalia a văzut că rănile sfinţilor întemniţaţi erau adânci şi pline de puroi. După ce i-a îngrijit cu mâna ei, a poruncit slujnicei să îi aducă de acasă pânză fină şi curată, cu care a legat rănile mucenicilor. A venit şi ziua când Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră deja. Îmbărbătat şi de cei împreună pătimitori cu el, şi de Natalia, care îi spunea că suferinţa îndurată în această viaţă este scurtă, însă slava muceniciei este veşnică, el a primit loviturile călăului cu o asemenea seninătate încât împăratul s-a înfuriat şi a poruncit să fie bătut şi mai tare. 

Natalia l-a rugat pe Adrian ca atunci când se va întâlni cu Domnul Hristos mai întâi să ceară îndurare pentru ea, ca să fie luată la cer, pentru a nu rămâne pe mâna necredincioşilor care o vor sili să se mărite cu un păgân, întinând patul căsniciei lor. 

Venind şi ziua martiriului, Adrian a cerut ca el să fie primul martirizat. În timpul schingiuirii, soţia lui a stat lângă el, întărindu-l până la sfârşit, când braţele şi picioarele mucenicilor au fost zdrobite cu ciocanul pe nicovală. Natalia a izbutit să ia în taină braţul zdrobit de nicovală al soţului ei; l-a uns cu mir şi l-a învelit într-o pânză de purpură. Restul moaştelor Sfântului Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei dimpreună cu el au fost duse în Bizanţ, de către câţiva creştini ce fugeau de prigoana lui Maximian.

La scurtă vreme, unul dintre bărbaţii de seamă ai Nicomidiei, un tribun, a obţinut acordul împăratului de a o lua în căsătorie pe văduva Natalia. Auzind însă aceasta s-a rugat cu lacrimi şi a primit răspuns de la unul dintre cei 23 de mucenici. Acesta i-a spus că Dumnezeu nu a uitat-o, aşa cum nici mucenicii nu au uitat dragostea cu care i-a îngrijit în temniţă, iar ca să ajungă cât mai degrabă la ei trebuie să meargă la locul unde sunt sfintele lor moaşte. Trezindu-se din somn, Natalia a luat cu ea doar braţul Sfântului Adrian şi a fugit repede spre malul mării, unde a găsit o corabie care se îndrepta spre Bizanţ. 

Aici, intrând în biserica unde erau sfintele moaşte, s-a umplut de bucurie. Aşezând braţul soţului ei lângă trupul lui, a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. La scurtă vreme, după ce Sfântul Adrian i s-a arătat în vis şi i-a spus că este primită la cer şi Domnul o aşteaptă, Natalia a adormit din nou şi nu s-a mai trezit, pentru că sufletul ei plecase la odihna cea veşnică împreună cu Domnul şi cu soţul ei, pentru care a avut o dragoste neţărmurită. 

În vieţile sfinţilor întâlnim adesea femei care îi imploră pe soţii lor să se lepede de credinţă, pentru a scăpa de moarte, făcând astfel crucea mucenicilor mult mai greu de suportat. Iată însă şi un exemplu (şi nu e singurul) de soţie credincioasă, pentru care lumea aceasta cu bucuriile ei nu este mai presus de Bucuria cea adevărată pe care o avem doar de la Dumnezeu. Ea nu dă curs slăbiciunii omeneşti care îi spune că este tânără, că nu s-a bucurat încă de viaţă, că nu are nici măcar un copil şi că va rămâne singură, ci cu o tărie bărbătească stă alături de soţul ei în cele mai grele momente şi îl încurajează necontenit până în ultima clipă. 

Un exemplu de iubire şi de căsnicie ancorată în Hristos, oameni ca şi noi care din dragostea lor pentru Dumnezeu au ajuns să fie numiţi „soţi fericiţi, în viaţă şi în moarte nedespărţiţi”, cărora le spunem în acatistul închinat lor: „sarcina unul altuia să purtăm ne-aţi învăţat” sau „Bucuraţi-vă, cuplu ce întăriţi legăturile căsătoriei”, „Bucuraţi-vă, cei care chipul adevăratei însoţiri creştineşti ne-aţi arătat”.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

Sfântul Proroc Ilie, râvnitorul de Dumnezeu

Luna iulie are o particularitate faţă de celelalte luni ale anului, şi anume este singura din calendarul ortodox care are doar o sărbătoare în afara Duminicilor: Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, cel mai râvnitor dintre prooroci, singurul prooroc al Vechiului Testament care se bucură de o prăznuire deosebită în popor, având cruce roşie în calendar.

Sfântul Prooroc Ilie a trăit cu peste 800 de ani înainte de Hristos, originar din ţara Galaadului, din preajma cetăţii Tesvi, de unde îi vine numele de Tesviteanul. Încă de la naştere a fost cunoscut ca fiind slujitor al lui Dumnezeu. La naşterea sa, tatăl lui a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe care vorbeau cu pruncul, îl acopereau cu foc şi îi dădeau foc să mănânce. Un preot din Ierusalim i-a tâlcuit această vedenie descoperindu-i despre prunc că va fi plin de râvnă pentru Dumnezeu, iar cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi lucrător.

Misiunea proorocului a fost îndreptată împotriva idolatriei, împotriva rătăcirii de la adevărata credinţă. În vremea sa, viaţa religioasă a poporului trecea printr-o adevărată criză, pentru că împăratul Ahab şi împărăteasa Izabela au interzis poporului să slujească adevăratului Dumnezeu la templul din Ierusalim, silindu-i pe toţi să se închine idolului Baal. Sfântul Ilie, având o râvnă deosebită pentru Dumnezeu, a considerat că această orbire şi întunecare sufletească în care se afla poporul şi conducătorii lui nu poate fi îndreptată decât prin aspra pedepsire a celor care se închinau la idol. Astfel, Sfântul merge şi îl mustră pe împărat pentru nebunia lui, iar apoi se roagă lui Dumnezeu să încuie cerurile şi să nu mai trimită ploaie, toată ţara fiind cuprinsă de o mare secetă timp de trei ani şi şase luni.

Este impresionant felul în care Dumnezeu ascultă de proorocul Ilie, cel ce era ascultător de Dumnezeu, şi, pentru a nu-l face prooroc mincinos, aşteaptă ca el singur să revină asupra cuvântului său şi să-i fie milă de poporul care suferea din cauza secetei. Pentru aceasta Dumnezeu face ca şi el să simtă povara secetei, iar dacă la început proorocul era protejat, având apă dintr-un pârâu şi pâine adusă de corbi, după o vreme începe şi el să ducă lipsă şi este trimis de Dumnezeu în Sarepta Sidonului, la o văduvă, pentru a vedea suferinţa oamenilor.

Râvnitorul de Dumnezeu, văzând că împăratul şi poporul nu se întorc la adevărata închinare, îi provoacă să demonstreze care este adevăratul Dumnezeu. Astfel se învoiesc să meargă pe muntele Carmel, ca închinătorii la idol să aducă jertfă lui Baal, iar Ilie să aducă jertfă lui Dumnezeu. Cel care va trimite foc din cer pese jertfă acela este adevăratul Dumnezeu. Dumnezeu ascultă rugăciunea lui Ilie şi trimite foc din cer care mistuie jertfa (deşi peste altar se turnase apă de trei ori), în timp ce preoţii lui Baal au rămas neputincioşi.

Sfântul Prooroc Ilie, alături de proorocul Moise, este unul dintre cei din Legea Veche care au postit timp de 40 de zile. Tot alături de Moise, Sfântul Ilie este prezent la Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos pe Tabor. Acest mare prooroc a avut şi darul de a-L vedea pe Dumnezeu pe muntele Horeb.

Sfântul Ilie nu a avut parte de o moarte obişnuită. El a fost ridicat la cer într-un car de foc, iar Evanghelia ne spune că atunci când va veni sfârşitul lumii, Sfântul Ilie va fi din nou trimis pe pământ pentru a vesti oamenilor cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

Din viaţa sfântului Ilie vedem cât de mare este puterea rugăciunii precum şi puterea de a lega şi de a dezlega dată de Dumnezeu oamenilor sfinţi. Dacă în zilele noastre vedem foamete şi secetă, acest fapt se întâmplă pentru că lumea se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Noi nu ne închinăm la zeităţi ca Baal, însă idolii zilelor noastre sunt banul şi averea, puterea, frumuseţea, plăcerile şi poftele cărora de multe ori le aducem slujire. Să luăm deci aminte la cuvântul Proorocului Ilie: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu urmaţi-I Lui!” (III Regi 18,21).

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Cuvioasa Teodora de la Sihla

Cuvioasa Teodora de la Sihla s-a născut în jurul anului 1650 în satul Vânători de lângă Târgu Neamţ, în timpul domnitorului Vasile Lupu. A fost crescută de părinţi cu frică de Dumnezeu, trăind încă de mică în atmosfera duhovnicească a mănăstirilor din apropiere. Pe când era încă copilă, sora ei mai mică a murit, toată dragostea părinţilor concentrându-se apoi asupra ei. Astfel ei au înduplecat-o, la vremea potrivită, să se căsătorească cu un tânăr evlavios, din sudul Moldovei, deşi inima ei jinduia după călugărie. După cununie a plecat la casa soţului, însă căsnicia lor nu a fost binecuvântată cu copii. După mulţi ani, trecând la cele veşnice părinţii ei, Teodora s-a înţeles cu soţul ei să intre în mănăstire.
Tradiţia spune că sfânta, pe când avea în jur de 30 de ani, a intrat în mănăstirea Vărzăreşti, în Munţii Buzăului, iar fostul ei soţ a intrat după o vreme în mănăstirea Poiana Mărului, din aceeaşi zonă. Părintele Constantin Galeriu, care a cercetat viaţa şi nevoinţele sfintei ne spune despre ea că “se făcea tuturor pildă de ascultare, de lepădare de sine, de curăţie a vieţii, de slujire. Se îndulcea mult atât cu cele şapte laude, cu dumnezeiasca Liturghie, cât şi cu rugăciunea din chilie, cu citirea cărţilor sfinte şi cu împărtăşirea Sfintelor Taine, hrănindu-se cu pâinea cea vie a Trupului şi Sângelui Mântuitorului”.
După câţiva ani, liniştea mănăstiri a fost curmată de năvălirea turcilor. Vieţuitoarele ei au fost risipite, o parte dintre maici, împreună cu stareţa, retrăgându-se în munţi. După aproape zece ani de nevoinţe aspre în acest loc, Cuvioasa Teodora s-a îndreptat spre Munţii Neamţului, spre locurile minunate ale copilăriei. Dorind să petreacă şi aici aceeaşi viaţă de pustnicie, a cerut binecuvântarea egumenului Varsanufie de la Sihăstria Secului ca să se aşeze în locurile sihăstreşti din apropiere. Acesta o îndrumă să petreacă timp de un an în pădurile Sihlei, pe atunci locuri retrase şi sălbatice, în care trăiau mulţi sihăstri. Cuvioasa Teodora a întâlnit acolo un bătrân, care i-a oferit chilia lui de sub stâncile uriaşe ale Sihlei, iar el şi-a căutat un adăpost şi mai tainic în altă parte. Sfânta a dus aici o viaţă pustnicească de rugăciune neîncetată. Hrana îi era oferită de pădure: bureţi, urzici, mure şi afine. Din când în când era vizitată de Cuviosul Pavel de la Sihăstria, care venea să îi cerceteze pe pustnici şi să îi împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Pentru că turcii au ajuns şi în aceste locuri, Sfânta şi-a părăsit chilia şi s-a retras într-o peşteră care astăzi îi poartă numele, unde a mai trăit încă 17 ani.
Apropiindu-i-se sfârşitul, s-a rugat Domnului să-i trimită preot, pentru spovedanie. După 40 de zile ea a fost găsită de doi călugări, care au urmărit păsărelele care luau de la trapeză bucăţele de pâine şi poame. Astfel Sfânta, după ce s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului, Căruia i-a închinat întreaga viaţă, a trecut la cele veşnice rostind cuvintele: Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
Sfintele ei moaşte se află astăzi în mănăstirea Lavra Pecerska din Kiev, unde au fost duse în anii 1828-1834, în timpul ocupaţiei ruseşti, şi se află într-o raclă cu inscripţia “Cuvioasa Teodora din Carpaţi”. Conştiinţa despre sfinţenia vieţii ei s-a transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Astfel, în şedinţa sinodală din 1992, Cuvioasa Teodora de la Sihla a fost trecută cu numele în calendarul românesc, cu data prăznuirii la 7 august.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Sfinţii 40 de Mucenici

În data de 9 martie Biserica Ortodoxă prăznuieşte în fiecare an pe Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia. Anul acesta sărbătoarea cade într-o zi de duminică, Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, chiar înainte de începutul Postului Mare.


Soldaţi viteji
Sfinţi Mucenici sau Martiri sunt numiţi de către Biserica Ortodoxă acei sfinţi care într-un fel sau altul au fost ucişi pentru faptul că sunt creştini. Încă de la începutul creştinismului au existat martiri, au existat oameni credincioşi care nu s-au dezis de credinţa creştină chiar în faţa condamnării la moarte. Şi chiar dacă primele trei secole au fost de aprigă prigoană din partea conducătorilor politici din acea vreme, martiri au existat şi după declararea libertăţii creştinilor şi vor exista atâta vreme cât va exista creştinismul.
Sfinţii 40 de Mucenici au fost toţi ostaşi viteji în cetatea Sevastia, din Armenia. Conducătorul oastei din care făceau parte se numea Agricola şi acesta era păgân şi un om rău din fire, care nu îi suferea pe creştini. Conflictul dintre ostaşii creştini şi conducătorul lor Agricola a început atunci când acesta a aflat despre cei 40 că sunt creştini şi le-a cerut să aducă jertfă idolilor. Credinţa conducătorilor păgâni de atunci era că zeii sunt cei care le ajută în lupte şi de aceea, drept recunoştinţă, atunci când se întorceau victorioşi dintr-o luptă grea aduceau jertfe şi cinste statuilor din templele zeilor, închinându-se lor. Închinarea la idoli în acea vreme era socotită oarecum ca o datorie civică. Dar pentru creştini lucrurile stau altfel, căci statuile idolilor sunt reprezentări şi personificări ale demonilor, iar ceea ce aduceau păgânii ca jertfă idolilor era de fapt o jertfă adusă diavolilor şi nu adevăratului Dumnezeu. Atunci când dregătorul Agricola a dat poruncă să fie aduşi în faţa lui ostaşii creştini, le-a zis: „Cum v-aţi arătat ascultători către mai marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului aducând jertfă zeilor”. Însă a primit următorul răspuns: „Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi, pentru împăratul pământesc, tot aşa voim şi vom lupta şi pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmaşilor Lui”. Pentru acest răspuns au fost închişi în temniţă.

Întemniţaţi şi ispitiţi
Din soldaţi au devenit încarceraţi. Au fost lăsaţi în temniţă o săptămână întreagă făcându-li-se promisiuni că dacă se vor lepăda de credinţa creştină şi vor jertfi idolilor vor avea parte de dregătorii şi averi, dar aceştia nu au vrut să primească nici una dintre făgăduinţe. Apoi dregătorul a început să îi ameninţe cu bătăi şi chinuri dar ei au fost de neclintit, încât dregătorul a dat poruncă să fie bătuţi cu pietre şi să fie întemniţaţi din nou până când se va gândi la o sentinţă definitivă.
Aşa cum atunci când erau în luptă se încurajau şi se îmbărbătau unul pe celălalt, tot aşa şi acum când erau în temniţă aceşti sfinţi ostaşi ai lui Hristos se îndemnau reciproc la răbdare în chinurile ce le stăteau înainte rugându-se unul pentru altul adevăratului Dumnezeu.
A doua zi Sfinţii 40 de Mucenici au fost din nou scoşi la judecată şi au fost condamnaţi la moarte prin îngheţ, dregătorii cunoscând faptul că frigul sporeşte durerea rănilor, urmând să fie aruncaţi în lacul Sevastiei din apropiere. La asfinţitul soarelui sfinţii au fost dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi goi în apele îngheţate. Era ger şi se chinuiau cumplit din pricina frigului, dar strigau către Dumnezeu să le dea putere şi răbdare până la sfârşit. Pe malul lacului se afla pregătită o baie cu apă caldă pentru cei care se vor răzgândi şi vor vrea să scape cu viaţă. Unul dintre ei, fiind biruit de durere şi de ger, a ieşit din lac ducându-se la acea baie dar pentru că l-a părăsit puterea dumnezeiască a căzut mort. Atunci unul dintre străjeri, văzând aceasta a strigat: „Şi eu sunt creştin!”, s-a dezbrăcat aruncându-se în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.
Dimineaţă cei 40 au fost scoşi din lac şi, pentru că încă erau vii, li s-au sfărâmat fluierele picioarelor şi aşa şi-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu. Numai cel mai tânăr dintre ei, cu numele Meliton, încă nu murise şi pentru că păgânii au pus trupurile sfinţilor într-un car pentru a le duce afară din cetate, ca să fie arse, mama Sfântului Meliton, văzând că fiul ei rămâne jos, l-a luat în spate şi alerga după acel car pentru ca fiul ei să nu fie despărţit de ceilalţi ostaşi ai lui Hristos. Pe cale Sfântul Meliton şi-a dat duhul în spatele mamei sale şi astfel s-a adăugat celorlalţi. Trupurile sfinţilor au fost arse şi aruncate în apă. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sfintele moaşte nu s-au risipit şi au fost adunate de creştini, iar astăzi ele sunt răspândite la diverse biserici.
Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici este ţinută cu mare cinste de către creştinii ortodocşi, în unele zone ale ţării gospodinele pregătind pentru această zi 40 de colăcei dulci în formă de 8 care se numesc „mucenici”. Aceşti colăcei ne aduc aminte de cununile mucenicilor cu care au fost încununaţi de Dumnezeu şi sunt dulci pentru a ne sugera dulceaţa vieţii veşnice.

„Iartă-mă, frate!“
În creştinism, martirii au fost întotdeauna un simbol al credinţei până la moarte, un model pentru creştinii de rând. Ei s-au jertfit pentru Dumnezeu, au avut puterea si voinţa de a nu se lepăda de El, de a-L iubi şi asculta indiferent la ce chinuri erau supuşi. Astăzi însă noi nici măcar nu avem voinţa de a face unele gesturi simple, cum ar fi să împlinim poruncile pe care ni le-a dat Dumnezeu. În chip minunat, anul acesta sărbătoarea Sfinţilor 40 de mucenici coincide cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica Iertării. În seara aceasta începe Postul Mare şi în biserici se slujeşte Vecernia Iertării, care cuprinde rânduiala iertării de obşte, când fiecare credincios îşi cere iertare de la celălalt spunând: „Iartă-mă, frate!“ şi primind răspunsul: „Dumnezeu să te ierte!“
Uitându-ne la chipurile pline de lumină ale celor 40 de Mucenici şi la suferinţele lor, să facem şi noi acest pas al iertării făcute din inimă, al iertării adevărate care nu este urmată de acel „te iert dar nu te uit“, pentru ca să fim şi noi iertaţi la rândul nostru, după cum spunem în rugăciunea Tatăl nostru: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Sfinţii trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan

Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au fost contemporani, colegi de studii şi prieteni. S-au născut, toţi trei, în Asia Mică, în secolul al patrulea – adică într-o perioadă de luptă între păgânismul agresiv şi creştinismul abia ieşit din primele trei secole de prigoană. Ocupă un loc aparte între teologii, ierarhii şi sfinţii Bisericii, fiind consideraţi după trecerea lor la Domnul la fel ca şi acum „Mari dascăli ai lumii şi ierarhi”.


De ce sunt prăznuiţi împreună
În Biserica Greciei din secolul al XI-lea au existat opinii diferite în ceea ce priveşte valoarea celor trei ierarhi. Au fost teologi care considerau că Sfântul Vasile e cel mai mare pentru că viaţa acestuia se asemăna cu a îngerilor şi lupta cu asprime împotriva păcatului. Alţii înălţau pe Ioan Gură de Aur, pentru adâncimea şi desăvărşirea cuvântărilor, care pe mulţi întorceau la pocăinţă. În fine, mai presus iubit de alţii, Sfântul Grigorie din Nazianz era cinstit aparte pentru blândeţea şi sensibilitatea profundă a scrierilor sale. Existând această împărţire a creştinilor, cei trei sfinţi s-au arătat împreună unui arhiereu din acea vreme, spundându-i într-un glas: „la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, împreunează-ne prăznuirea într-o singură zi.” Iar arătarea lor fiind în ianuarie - lună în care era şi mai este câte o zi închinată fiecăruia dintre ei - arhiereul Ioan Evhaitul a stabilit ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea celor Trei Ierarhi. Şi aşa a rămas până astăzi.

Sfântul Vasile
Sfântul Vasile s-a născut în jurul anului 330 în Cezareea Capadociei (unde mai târziu va sluji ca arhiepiscop) dintr-o veche familie creştină. Se spune că era un bărbat înalt şi uscăţiv, slăbit de ajunare şi priveghere, cu o expresie meditativă. A întrecut în înţelepciune pe cei din timpul său şi pe cei din vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea. în Atena, se întâlneşte la studii cu Sfântul Grigorie de Nazianz cu care leagă o strânsă prietenie care va dura toată viaţa. Sfântul Vasile este autorul Sfintei Liturghii care îi poartă numele, al „Regulilor monahale mari şi mici” normative şi astăzi, dar şi al cunoscutelor rugăciuni de alungare a demonilor – Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. În singurătatea mănăstirii, el şi prietenul său Grigorie alcătuiesc o culegere de texte despre frumuseţea vieţii spirituale cu titltul „Filocalia” (iubirea de frumos).
Numele Sfântului Vasile cel Mare este legat de activitatea socială a Bisericii. A înfiinţat, pe lângă biserici şi mănăstiri, primele aşezăminte sociale în care erau îngrijiţi trupeşte şi sufleteşte cei care aveau nevoie de ajutor. Spitalele, şcolile şi cantinele funcţionau sub numele generic de Vasiliada.

Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan s-a născut în Antiohia Siriei. Era un bărbat mic de statură, cu fruntea înaltă, barbă mică şi rară, ochi largi şi strălucitori. A studiat ştiinţele vremii, întrecându-şi dascălii, apoi s-a lepădat de toate şi s-a botezat în Biserica lui Hristos. Un mare filosof al vremii şi-ar fi exprimat regretul că l-a pierdut spunând „Ioan mi-ar fi putut fi urmaş, dacă nu mi-l răpeau creştinii”. Era un suflet fin, blând cu alţii, aspru cu sine, îndemna la pocăinţă. Desăvârşit orator, îi lămurea pe mulţi să lepede credinţele păgâneşti şi să urmeze lui Hristos. În timpul unei predici, o femeie din mulţime i-ar fi spus „Învăţătorule cu gură de aur, ai adâncit fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre e scurtă”. De atunci, creştinii au început să-i spună Ioan Gură de Aur. Iar sfântul a cugetat că predica trebuie să fie împodibită cu învăţături simple, nu cu podoabele oratoriei, pentru ca şi cei simpli să înţeleagă şi să aibă folos.
Faima lui de predicator a contribuit la alegerea sa ca Patriarh al Constantinopolului, în 397. Ca patriarh, Sfântul Ioan condamna păcatul fără menajamente şi concesiuni, astfel că nu este pe placul înaltei societăţi frivole. Astfel, din uneltirea împărătesei Eudoxia va fi exilat de câteva ori şi va muri pe drumul spre Caucaz rostind ultimile cuvinte : “Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.
Sfântul Ioan Gură de Aur este autorul Sfintei Liturghii care îi poartă numele, care se slujeşte de 1600 de ani în bisericile ortodoxe de pretutindeni.

Sfântul Grigorie Teologul
Sfântul Grigorie de Nazianz, numit Teologul, s-a născut dintr-o veche familie de creştini din Capadocia. Era un bărbat de statură mijlocie şi avea o privire blândă şi veselă.
A primit o educaţie aleasă, desăvârşită în Atena, unde l-a cunoscut pe bunul său prieten, Sfântul Vasile. Despre ei se spune că erau nedespărţiţi şi cunoşteau numai două căi „spre şcoală şi spre biserică”. A fost, nu pentru multă vreme însă, patriarh al Constantinopolului. S-a retras din scaun din cauza uneltirilor împotriva sa şi şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în studiu şi meditaţie. Rodul este bogat: pe lângă renumitele “Cinci cuvântări teologice”, a scris şi strălucite poeme (peste 408 cântări în 1800 de versuri). Sfântul Grigorie Teologul este considerat între primii autori de poezie creştină.

Modelul Sfinţilor Trei Ierarhi
Într-o lume care adesea geme, orbecăind după un punct de reper, Sfinţii Trei Ierarhi oferă modele mereu actuale. Deşi diferiţi în fire şi daruri duhovniceşti, Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan, sunt fiecare model al ierarhului desăvârşit, al adevăratului preot, episcop şi patriarh. Sunt apoi, model de călugări care au împlinit deplin rostul monahal, adică sfinţenia. Celor care încă se tem că credinţa ar fi contrară ştiinţei, le stă înainte modelul sfinţilor care şi-au întrecut în înţelepciune dascălii, care la rândul lor au scris atât adânci explicaţii la învăţătura Bisericii, cât şi poeme creştine de rară delicateţe. Tot ei ne învaţă modelul adevăratei prietenii, dovedind că cei uniţi în Hristos pe pământ, împreună rămân în veşnicie. Când lumea ridică la rang de virtute nefirescul şi uită virtuţile autentice, Sfinţii Ierarhi ne învaţă cum să trăim, să ne rugăm, să iubim – să viem în Hristos, mereu şi-n fiecare clipă.

Ioana Haşu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 12 - ianuarie 2008

Raiul mărturisirii

Perioada sărbătorilor de iarnă este marcată de două mari praznice: Crăciunul şi Boboteaza. Pe lângă acestea, Biserica ne aşează înainte chipurile a cel puţin doi sfinţi mari: Sfântul Arhidiacon Ştefan (27 decembrie) şi Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Contemporani ai Mântuitorului, ei au rămas în mod deosebit în memoria Bisericii. Meditând la exemplul lor ne putem întreba: ce au spus Sfinţii Ioan şi Ştefan lumii, acum două mii de ani, de atunci încoace, şi nouă astăzi? Şi, poate că dincolo de orice diferenţă dintre ei, aceşti doi sfinţi aşează în orice vreme, înaintea îngerilor şi a oamenilor deopotrivă, miezul vieţuirii lor şi taina vieţuirii creştine: raiul mărturisirii.

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului

Despre Sfântul Ioan, Mântuitorul Însuşi a spus că: „Este cel mai mare om născut din femeie”. Fiu al drepţilor părinţi Zaharia şi Elisabeta, dobândit în mod minunat la bătrâneţe, Sf. Ioan a fost ales de Dumnezeu pentru un rol unic în istoria mântuirii: acela de a pregăti calea lucrării Fiului lui Dumnezeu în lume. Ajungând la maturitate, s-a retras în pustie, ducând o viaţă foarte ascetică şi propovăduind lumii pocăinţa şi apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu. La vremea rânduită, Însuşi Mântuitorul vine la râul Iordan, unde propovăduia Ioan, şi este botezat de către dânsul.

Zelul neîntrecut pentru Dumnezeu îl înflăcăra pe Sfântul Ioan nu doar în asprimea vieţuirii, ci şi în asprimea cu care condamna păcatul, fără părtinire. Curajul de a fi mustrat pe faţă nelegiuirea în care petrecea însuşi regele Irod, care îşi luase tovarăşă de viaţă pe soţia fratelui său, pe Irodiada, i-a atras şi cununa muceniciei. Ajuns în temniţele lui Irod, i s-a tăiat capul prin uneltirea Irodiadei şi la cererea fiicei acesteia.

Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului a dobândit un loc unic de asemenea pentru veşnicie, ca şi Maica Domnului: şederea de-a stânga şi de-a dreapta Mântuitorului Hristos.


Sfântul Arhidiacon Ştefan, primul martir creştin

Despre Ştefan ne relatează capitolele 6 şi 7 din Faptele Apostolilor, iar faptele legate de viaţa şi martiriul său nu impresionează prin lungimea povestirii sau bogăţia informaţiilor, ci prin intensitatea mărturisirii.

Aflăm pe scurt că în sânul comunităţii creştine primare din Ierusalim apar necesităţi legate de slujire, fapt pentru care cei doisprezece Apostoli aleg şi hirotonesc şapte bărbaţi cucernici în trepta diaconiei. Între aceştia se afla şi Ştefan, care se distinge ca fiind „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt”.

Înţelepciunea de care dădea dovadă şi harul de care era plin diaconul Ştefan i-au atras pizma şi ura unora care prin mărturii mincinoase despre el l-au dus la judecată înaintea Sinedriului. Mărturisind înaintea tuturor dreapta credinţă, Sfântul Ştefan vede cerurile deschise şi slava lui Dumnezeu, este scos afară din cetate şi omorât cu pietre. Asemeni Mântuitorului său, în clipa morţii sfântul diacon îşi încredinţează sufletul Domnului Iisus şi se roagă pentru iertarea prigonitorilor săi.


Mărturisirea credinţei deschide creştinului uşile raiului

Iată aşadar două exemple excepţionale de mărturisire a credinţei: Sfântul Ioan Botezătorul, prin arzătoare propovăduire, şi Sfântul Ştefan, prin impresionantul martiriu. Să avem însă în vedere că mărturisirea credinţei se face la diferite măsuri şi în diverse moduri. Tâlharul de pe cruce şi-a mărturisit păcatele, şi pentru aceasta a auzit din gura Fiului lui Dumnezeu: „Astăzi vei fii cu Mine în rai”. Un alt pasaj scripturistic, invocat de pildă referitor la rugăciune, ne învaţă: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.” (Romani 10,9). Sfântul Ioan Botezătorul este model pentru cei ce-L propovăduiesc pe Dumnezeu prin cuvânt. Iar Sfântul Ştefan este model pentru mărturisirea lui Hristos cu propria viaţă, mărturisire pentru care, încă viu fiind, vede deschizându-i-se porţile raiului.

De la mărturisirea credinţei tainic, in inimă, prin rugăciune şi până la forma supremă de mărturisire, prin martiriu, sunt deci multe forme de mărturisire. Nu toţi suntem chemaţi la aceeaşi formă de a mărturisi, ci fiecare după dragostea sa şi după darul lui Dumnezeu, şi după împrejurările vieţii sale. Dar, deşi sunt forme diferite de mărturisire, totuşi mărturisirea este o componentă esenţială, nelipsită din viaţa oricărui creştin. Într-un fel sau altul, creştinul, prin tot ce face şi prin însăşi viaţa lui, este un mărturisitor al lui Hristos, al lui Dumnezeu, al credinţei sale. Mărturisirea se află în centrul vieţii sale şi, precum am văzut din fiecare exemplu invocat mai sus, ea este calea pe care se merge la rai, ea este rai, este venirea efectivă a raiului în noi şi în acelaşi timp este intrarea noastră în rai.

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 11 - decembrie 2007

Cuvioasa Parascheva, ocrotitoare neobosită

Sfânta Parascheva este cea mai populară dintre toţi sfinţii ale căror moaşte se află pe teritoriul ţării noastre. Marea evlavie faţă de Cuvioasa se explică tocmai prin convingerea şi constatarea că ea este mult folositoare prin rugăciunile ei înaintea lui Dumnezeu, dăruind fiecăruia ajutorul de care are nevoie. Acatistul închinat sfintei o numeşte „izvorâtoare a milostivirii“ şi „ocrotitoare neobosită“, iar minunile consemnate de-a lungul timpului dovedesc cu prisosinţă adevărul acestor cuvinte.

O viaţă închinată Domnului
Sfânta Parascheva a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. S-a născut în Epivata, în apropiere de Constantinopol (azi Istanbul), din părinţi de neam bun. La vârsta de 10 ani, auzind citindu-se la Sfânta Evanghelie cuvintele Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34), a fost atât de impresionată încât după aceea de multe ori îşi împărţea toate hainele săracilor, deşi părinţii ei o băteau pentru asta.
Fiind foarte frumoasă, Parascheva a fost cerută în căsătorie de tineri bogaţi care aveau o stare socială importantă şi înalte dregătorii, însă a refuzat propunerile lor. Iubind mai mult decât orice pe Hristos, Cuvioasa Parascheva a plecat pe ascuns din casa părintească şi a intrat în mănăstire. După ce ia binecuvântare, pleacă la Ierusalim unde se închină la Mormântul Domnului, apoi se stabileşte pentru nevoinţă într-o mică mănăstire de călugăriţe pustnice de pe valea Iordanului. La vârsta de 25 de ani un înger i s-a arătat într-o noapte în vis şi i-a spus să se reîntoarcă în ţinuturile natale. Cuvioasa s-a supus şi s-a întors în Epivata, unde s-a nevoit încă 2 ani lângă biserica din satul ei, după care, la 27 de ani, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sfinte moaşte descoperite miraculos
Pentru viaţa sa închinată în întregime Lui Dumnezeu, Cuvioasa Parascheva a fost slăvită de Acesta cu darul neputrezirii trupului şi al facerii de minuni, iar Dumnezeu a descoperit acest lucru în chip minunat. După mulţi ani, a fost îngropat lângă mormântul sfintei un om păcătos. Cuvioasa, neputând suferi păcatul, s-a arătat în vis unui om credincios din sat şi i-a spus să mute trupul greu mirositor al păcătosului de acolo. A doua zi omul a crezut că a visat, dar acelaşi vis l-a avut încă o femeie credincioasă, iar locul pe care l-a arătat sfânta în vis celor doi era acelaşi. Astfel oamenii au săpat acolo şi au descoperit trupul întreg neputrezit, răspândind un parfum deosebit.
Trupul sfintei a fost dus în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivata. Aici, moaştele au stat timp de aproape 200 de ani, săvârşindu-se multe semne şi minuni în jurul lor.
Evenimentele politice care au avut loc în secolele următoare au făcut ca moaştele ei să fie strămutate în mai multe locuri: la Târnovo, la Belgrad, la Constantinopol şi apoi la Iaşi. Aici ajung în veacul al XVII-lea datorită domnitorului Moldovei, Vasile Lupu. De atunci ele se află la Iaşi, iar de 350 de ani Cuvioasa Parascheva este ocrotitoarea Moldovei şi a întregii ţări.

Mari şi multe minuni
De-a lungul veacurilor au fost consemnate multe minuni. Un exemplu este protecţia Iaşiului în timpul celor două războaie mondiale, catedrala ortodoxă ce le găzduieşte nefiind atinsă de nici un obuz. Spun bătrânii că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de bombardamente. Un alt exemplu îl constituie seceta din anul 1947, când oamenii şi animalele mureau de foame. Moaştele Sfintei Parascheva au fost scoase în procesiune prin satele Moldovei, şi se spune că în urma ei veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pământul.
Nenumărate sunt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut cu credincioşii care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Cuvioasei de-a lungul celor peste trei sute cincizeci de ani de când ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene racla cuvioasei este plină de cărţi, caiete de şcoală şi pomelnice.
Sfânta Parascheva se bucură în ţară de un cult deosebit. În fiecare zi la catedrala mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă până seara târziu, vin credincioşi de toate vârstele şi din toată ţara, să se roage Cuvioasei pentru a dobândi ajutor, sănătate şi binecuvântare. Dar cea mai mare zi de prăznuire este ziua de 14 octombrie, când are loc unul din cele mai mari pelerinaje din ţara noastră, la care participă închinători de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. Oamenii vin cu câteva zile înainte, stau uneori la coadă şi câte 24 de ore, indiferent de vreme, dar spun că bucuria pe care o primesc covârşeşte orice osteneală.
Şi făgărăşenii au mare evlavie la Cuvioasa Parascheva, nouă biserici din zonă purtându-i hramul. Este vorba despre lăcaşurile de cult din Dridif, Grid, Hurez, Luţa, Râuşor, Şercăiţa, Veneţia de Sus, una dintre bisericile din Veneţia de Jos şi parohia Victoria I. Credincioşii de aici sărbătoresc cu mare drag ziua de 14 octombrie. În Veneţia de Sus de exemplu, în fiecare an un grup de pelerini împreună cu preotul paroh merg la Iaşi în zilele dinaintea praznicului, iar în ziua hramului sărbătoresc cu mare fast ziua bisericii lor, unde se află şi o bucată din veşmântul Cuvioasei.

Pr. Ion Tărcuţă

"Spre tine pururea nădăjduind, de multe boli şi primejdii s-a izbăvit ţara aceasta, alinând şi prefăcând mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră de la Dumnezeu, în buna şi milostiva îndurare, prin ale tale rugăciuni; dar şi acum îngrozindu-ne marile nenorociri, la tine năzuim cu lacrimi, să ne ajuţi ca să scăpam din primejdie şi să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia."

Acatistul Cuvioasei Maicii noastre Parascheva

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 8 - septembrie 2007

Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor

Sfântul Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni, a avut o copilărie foarte grea. Din cauza sărăciei, la 14 ani a trebuit să plece de acasă la oraş ca să muncească, pentru că îşi dorea tare mult să continue şcoala, iar părinţii săi nu aveau bani pentru a-l întreţine.
Astfel a plecat la Constantinopol, unde a început să lucreze la un negustor. Muncea din zori până seara fără o altă plată decât hrana şi o cămăruţă unde, în puţinele clipe de răgaz, îşi îndulcea suferinţa citind din Sfânta Scriptură.
Într-o noapte L-a visat pe Hristos, care l-a întrebat de ce plânge. Şi pentru că în vis nu I-a putut răspunde, înecându-se în lacrimi, a doua zi s-a hotărât să îi răspundă printr-o scrisoare: "Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum, iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele nici un bănuţ... Acum ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău, ...". A pus scrisoarea într-un plic pe care a scris destinatarul: "Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în ceruri".
Cu scrisoarea în mână s-a dus la un negustor de peste drum, rugându-l să îi împrumute un timbru. Negustorul, om bun şi cu frică de Dumnezeu, i-a răspuns că nu are momentan nici un timbru, dar i-a propus să lase scrisoarea acolo, spre a fi trimisă mai târziu împreună cu celelalte scrisori ale sale. După plecarea copilului, negustorul s-a uitat pe plic să vadă cine era destinatarul acelei scrisori. Uimit de ceea ce scria pe plic, s-a hotărât să o deschidă şi să o citească. Sufletul său a fost profund impresionat de conţinutul scrisorii, de aceea s-a hotărât să alcătuiască un răspuns către micul expeditor, însoţit şi de o sumă de bani pentru ca tânărul să-şi poată cumpăra hainele şi pantofii care îi lipseau.
Astfel Hristos i-a răspuns copilului credincios prin negustor, iar fericirea lui a fost foarte mare când a văzut ce repede i-a răspuns Tatăl ceresc la rugăminte. A mulţumit îndelung lui Dumnezeu prin rugăciune şi mai târziu, când a crescut, toată viaţa lui a fost darnic şi milostiv, ajutându-i întotdeauna pe ceilalţi.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007

Sfinţii, prietenii noştri

Pentru mulţi dintre noi sfinţii sunt nişte personaje de poveste. Ştim tot felul de istorioare, cum că sfântul Petru este portarul raiului, sfântul Nicolae are un bici pentru copiii răi sau că sfântul Ilie este un moş supărat care aduce furtună şi vreme rea. E adevărat că aceste povestioare au un mic sâmbure de adevăr, dar noi uităm ce este mai important: că sfinţii sunt oameni care au trăit în această lume, au existat cu adevărat şi au fost şi ei oameni ca şi noi.
Ei nu sunt personaje de basm inventate de mintea omenească, ci sunt OAMENI ca şi noi.

Oameni ca şi noi
Mulţi oameni cred că sfinţii au fost ceva din altă lume, nişte personaje care au avut puteri supranaturale şi despre care ştim tot felul de poveşti. Dar nu e aşa. Sfinţii au fost oameni obişnuiţi, ca şi noi, dar care au luat în serios cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiţi sfinţi, că eu Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 19,2). Astfel ei şi-au închinat viaţa lor lui Dumnezeu şi în fiecare clipă a existenţei lor s-au străduit să scape de păcat şi să împlinească poruncile.
Sfinţenia deci nu e ceva peste puterile noastre, ceva ce numai Dumnezeu poate. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim sfinţi. Modelul nostru trebuie să fie Hristos, care a fost şi om ca şi noi, şi care ne ajută să ajungem la sfinţenie. Iar sfinţii sunt oameni care L-au urmat înaintea noastră şi care ne demonstrează că se poate.

Mari şi multe minuni
Avându-L ca model pe Hristos, sfinţii au ajuns la o viaţă morală ireproşabilă, la curăţenie sufletească, la o înţelepciune deosebită, la o bunătate deosebită. Pe unii dintre ei Dumnezeu i-a cinstit cu darul facerii de minuni încă din timpul vieţii. Alţii, după moartea lor trupurile le-au rămas neputrezite, devenind sfinte moaşte făcătoare de minuni. Sfinţii au primit de la Dumnezeu puterea de a rezolva orice problemă: există sfinţi care vindecă tot felul de boli, sfinţi care întorc acasă copii care au apucat pe căi greşite, sfinţi care îi ajută pe cei nedreptăţiţi în tot felul de situaţii şi multe alte minuni.

Din mari păcătoşi au ajuns mari sfinţi
Sfinţii s-au remarcat prin dorinţa puternică de a-i sluji lui Dumnezeu şi a face voia Lui. S-au străduit din răsputeri să împlinească cuvintele Sfintei Scripturi, şi Dumnezeu i-a răsplătit. Ei s-au mântuit. Noi încă nu. Este foarte important de spus că ei au fost oameni ca şi noi, cu păcate, cu slăbiciuni, cu neputinţe, cu boli. Unii dintre ei au fost chiar mari păcătoşi înainte de a deveni buni creştini, de exemplu Cuvioasa Maria Egipteanca a fost prostituată, Sfântul Ciprian a fost vrăjitor, Cuviosul Moise Arapul a fost căpetenie de tâlhari.
Dar după ce au cunoscut şi au auzit cuvântul lui Dumnezeu prin Sfânta Scriptură ei au renunţat la viaţa păcătoasă şi s-au străduit din răsputeri să trăiască după voia şi poruncile lui Dumnezeu. Astfel, din mari păcătoşi ei au ajuns mari sfinţi, cinstiţi şi în ziua de astăzi în Biserică.

Sfinţii sunt duşmanii diavolului
Diavolul nu îi iubeşte pe sfinţi şi de aceea încearcă să îi convingă pe oameni că vremea sfinţeniei a trecut. Pe diavol îl arde evlavia creştinilor faţă de sfinţi, îl supără faptul că oamenii încearcă să urmeze exemplul sfinţilor. Pentru că atâta vreme cât creştinii vor trăi sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, diavolul nu va avea nici o putere asupra lor.
De aceea el îi face să creadă că sfinţii au fost ceva excepţional, ieşit din comun, şi că ei nu pot fi sfinţi. Iar omul, sub ispita diavolului care-l îndeamnă să fie comod şi superficial, nu mai cercetează vieţile sfinţilor, nu mai încearcă să le urmeze exemplul, ci se mulţumeşte să-şi spună că el nu poate să fie sfânt şi îşi continuă mai departe viaţa păcătoasă.

Prietenii noştri
Unii creştini nu înţeleg faptul că legătura dintre oameni şi sfinţi este o legătură vie, o legătură foarte importantă şi pentru unii, şi pentru alţii. Sfinţii ne iubesc şi nu trec cu vederea rugăciunile noastre pentru că, iubindu-ne, vor să ne ajute să mergem pe calea mântuirii. Ei sunt ca nişte fraţi ai noştri mai mari, care au ajuns într-un loc unde este bine şi vor să ne ajute şi pe noi să ajungem acolo.
Sfinţii nu ne ajută numai prin modelul vieţii lor, ci ne pot fi aproape zi de zi, în necazurile noastre. Fiecare dintre noi ne simţim mai apropiaţi de unii sfinţi mai mult decât de alţii. Rugându-ne mereu lor ca să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru noi, ni-i facem ca nişte prieteni, cărora le putem cere ajutorul în orice clipă şi pentru orice problemă. Şi nu trebuie să mergem departe ca să îi chemăm să ne ajute, ci doar să îi rugăm: „Sfinte Ioane, ajută-mă tu aici, că nu ştiu ce să fac!” sau „Cuvioasă Maică Parascheva, dă-mi tu gândul cel bun, că nu ştiu cum e mai bine să fac!“. Şi dacă avem dragoste faţă de sfinţi, ei ne vor răspunde întotdeauna.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007