Frica, între virtute şi patimă (2) Vindecarea fricii. Redarea rostului ei adevărat

Am văzut în numărul trecut că frica (cu toate formele ei) este legată fundamental de alipirea omului de bunurile pământeşti, care îi provoacă plăcere. Patima fricii este teama omului faţă de tot ceea ce i-ar putea răpi sau distruge cele de care s-a legat. Tămăduirea vine deci în primul rând din desprinderea de lucrurile pământeşti şi aruncarea grijilor în seama lui Dumnezeu, având nădejde că El ne va asigura toate cele de trebuinţă, aşa cum ne-a promis: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă.”

Încrederea în promisiunea lui Dumnezeu
Prima cauză a fricii este lipsa credinţei, a încrederii că Dumnezeu îşi respectă promisiunea şi ne poartă de grijă. Cel care crede cu tărie în Dumnezeu şi purtarea Sa de grijă are siguranţa că va primi de la El ajutor în orice împrejurare şi, astfel, nu are de ce să se teamă, nici de întâmplările vieţii, nici de duşmănia oamenilor, nici chiar de moarte.

Diavolul are un deosebit interes să aprindă şi să întreţină această patimă a fricii, care tulbură sufletul şi-l împiedică să ducă la îndeplinire urcuşul duhovnicesc. De aceea un lucru foarte important este ca omul să conştientizeze că gândurile şi imaginaţia sa pot fi influenţate şi de forţele răului. Astfel, pe tot parcursul vieţii sale, e bine ca omul să înveţe să-şi pună încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi nu în forţele şi gândurile proprii.

Leacul cel mai puternic împotriva fricii este rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Prin rugăciunea inimii omul se află tot timpul unit cu Dumnezeu, primind neîncetat ajutorul Lui, astfel că teama nu i se mai strecoară în suflet. Cu cât rugăciunea este mai curată, cu atât piere frica.

Smerenia nu poate fi biruită
Lucrarea de tămăduire a fricii implică din partea omului ca el să înveţe să renunţe la voia sa, să se lase în grija lui Dumnezeu şi să fie smerit. Am văzut că frica este legată de mândrie; de aceea, atâta timp cât omul se în crede în propriile puteri, el va fi bântuit de această patimă. Dacă însă se smereşte, îşi recunoaşte neputinţele, lipsurile şi neajunsurile, el va face loc în suflet harului lui Dumnezeu, iar frica va dispărea. Smerenia este virtutea care nu poate fi biruită de nimic, nici chiar de diavol. Pentru că diavolul poate să imite orice, dar un singur lucru nu poate: să fie smerit.

Convertirea fricii
Vindecarea de frică este o luptă duhovnicească, în care omul trebuie să fie atent să nu alunge orice teamă din sufletul lui. Să nu uităm că frica este şi virtute, dacă o folosim aşa cum a sădit-o Dumnezeu în noi, ca mijloc de mântuire. De aceea omul trebuie să-şi convertească frica pătimaşă şi s-o întoarcă spre Dumnezeu. Bazându-se pe una şi aceeaşi tendinţă a sufletului, cele două feluri de frică se exclud una pe alta. De aceea, un remediu pentru frică este frica de Dumnezeu. Astfel, locul fricii bolnave este luat de frica mântuitoare, care este teama de Dumnezeu: „Cel care se teme de Domnul n-are teamă de nimic şi nu tremură” (Înţ. Sir. 34,14).

Treptele fricii de Dumnezeu
Frica de Dumnezeu are mai multe trepte:

• 1. frica de pedeapsă – care nu trebuie înţeleasă în sensul că un Dumnezeu crud şi răzbunător i-ar pedepsi pe cei care încalcă poruncile Sale, ci ca suferinţă a sufletului înstrăinat de Dumnezeu şi lipsit de bucuriile duhovniceşti care îi fuseseră menite; omul singur îşi provoacă această suferinţă, prin păcat, judecata lui Dumnezeu nefăcând altceva decât să îi descopere adevărul.
• 2. nădejdea bunătăţilor viitoare
• 3. iubirea lui Dumnezeu

Primele două trepte sunt ale celor începători în ale credinţei, care se află încă în stare de robie sufletească. A treia este a celor desăvârşiţi: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I Ioan 4, 18). Sf. Ioan şi toţi Părinţii atrag însă atenţia că această treaptă este cea a desăvârşirii. Deci atâta vreme cât omul nu este cu totul curăţit de patimi şi nu a atins deplinătatea iubirii de Dumnezeu, este important ca el să păstreze frica de Dumnezeu, care îl tămăduieşte pe om mai ales de patimile care îi îngreunează sufletul şi îl împiedică să sporească în viaţa duhovnicească: uitarea, lipsa de curaj a sufletului şi moleşeala, învârtoşarea inimii, adică nesimţirea sufletească.

A consemnat Pr. Marius Corlean

Rugăciuni scurte împotriva fricii

Ca să ne rugăm nu este obligatoriu să ne aşezăm în genunchi, cu candela aprinsă. Dacă ne rugăm doar aşa, înseamnă că nu ne rugăm niciodată cu adevărat. Rugăciunea adevărată este de toată vremea, ne însoţeşte mereu, chiar în timp ce ne îndeplinim treburile zilnice. Ea se realizează prin rugăciunea inimii, dar şi prin cuvinte scurte de rugăciune. Atunci când suntem cuprinşi de frică, pe lângă rugăciunea inimii putem striga la Domnul şi cu alte mici rugăciuni, care devin puternice prin repetare:

• Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (Ps. 26, 1-2)

• De voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. (Ps. 22, 4)

• Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. (Ps. 117, 6)

• Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te! (Ps. 69, 1)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010

Frica, între virtute şi patimă (1)

Frica este o stare binecunoscută tuturor; am simţit-o cu toţii, unii mai des sau chiar permanent, alţii mai rar. Frica cunoaşte forme sau intensităţi precum: teama, groaza, spaima, panica dar şi anxietatea, angoasa, disperarea. În acelaşi timp însă, frica poate fi definită şi ca o virtute. Aceste aspecte sunt lămurite de către Sfinţii Părinţi, glasul acestora fiind sintetizat foarte bine de către teologul Jean-Claude Larchet, de care ne vom folosi şi în acest episod al rubricii Psihoterapie ortodoxă.

Virtutea fricii
Putem vorbi despre două feluri de frică. Cel dintâi fel a fost sădit de Dumnezeu în om la crearea lui şi are, la rândul lui, două forme.

- Prima formă reprezintă o forţă care-l ţine pe om atent la sine însuşi şi care-l face să se teamă de a nu-şi pierde sufletul şi trupul. Omul se alipeşte de viaţă, de existenţă şi se teme de tot ceea ce i-ar putea-o răpi sau distruge. Acest fel de frică îl numim şi instinct de conservare, tendinţa înnăscută a omului de a se menţine în viaţă şi de a-şi perpetua existenţa. Se manifestă ca frică de moarte, tendinţa firească de a păstra viaţa dăruită, stricăciunea şi moartea fiind fenomene contrare firii.

- A doua formă este frica de Dumnezeu, care în primă fază se manifestă ca frică de pedeapsa dumnezeiască, iar pe o treaptă duhovnicească superioară se arată ca frică de a nu fi despărţit de Dumnezeu.

Omul care înţelege faptul că viaţa sa îşi are temeiul în Dumnezeu va putea învinge orice fel de frică pătimaşă, dorind să aibă doar frica de Dumnezeu, adică frica de ceea ce l-ar putea despărţi de El: păcatul şi răutatea. În concluzie, acest prim fel de frică – de a muri şi de a fi despărţit de Dumnezeu – a fost unul din mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului pentru a-l ajuta să fie atent la viaţa sa şi să rămână aproape de El.

Patima fricii
Al doilea fel de frică, pe care Sfinţii Părinţi îl privesc ca patimă, este o urmare a păcatului strămoşesc şi se manifestă ca o teamă a omului faţă de tot ceea ce i-ar putea răpi sau distruge cele de care s-a legat în lume. Adică omului îi este frică de a nu îi fi distruse mijloacele sau obiectele prin care obţine o plăcere. Ideea sau sentimentul că îl poate pierde naşte în suflet o stare de rău şi de tulburare.
Teama ca patimă arată alipirea de lumea aceasta, de bunurile din ea şi de desfătarea simţuală de ele, şi iubirea vieţii pământeşti. Patericul ne dezvăluie un astfel de exemplu, când un ucenic şi-a întrebat stareţul de ce atunci când iese noaptea afară îi este frică. Răspunsul stareţului a fost: „pentru că încă pui preţ pe viaţa în această lume.”.

Cine se teme de Dumnezeu nu are frică de nimic
Frica de Dumnezeu şi frica de pierderea plăcerilor lumeşti nu sunt două atitudini diferite prin natura lor, ci sunt doar îndreptate spre ţeluri diferite. Însă ele se exclud una pe alta: dacă ţi-e teamă că vei pierde ceva din lumea aceasta înseamnă că nu ţi-e frică de Dumnezeu şi, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu nu are frică de nimic.

Acest tip de frică patologică, legată de posibilitatea pierderii bunurilor, îşi arată gravitatea prin faptul că în această stare îl uităm pe Dumnezeu ca fundament al existenţei noastre, îl ignorăm îl respingem ca Proniator şi Păzitor plin de bunătate al fiecărei făpturi. Omul se amăgeşte crezând că a fost părăsit şi socoteşte că nu se mai poate baza decât pe propriile puteri.

Iraţională şi dominată de imaginaţie
O altă caracteristică a patologiei fricii, este că se dovedeşte de cele mai multe ori iraţională. Omul nu va putea împiedeca prin ea nimic din ceea ce i se pot întâmpla pentru că niciodată nu va putea controla totul în viaţa sa „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (Mt. 6,27). În această dimensiune patologică a fricii este implicată de asemenea şi imaginaţia omului, mai mult sau mai puţin intensă, prin care omul deformează realitatea, atribuindu-i laturi inexistente. În imaginaţia sa pot apărea pericole exagerat de mari, sau pierderea unui lucru oarecare ce urmează să se petreacă. Îşi poate închipui lucruri care nici nu există, creând scenarii în prezent sau în viitor, care de cele mai multe ori sunt false. Astfel imaginaţia ajunge să domine raţiunea şi să-i impună scenariile, iar puterile sufletului care-i îngăduie omului să vadă dimensiunile reale ale lucrurilor sunt paralizate sub stăpânirea fricii.

Frica de nereuşită
Un alt soi de frica bolnăvicioasă este identificată de Sfinţii Părinţi ca fiind frica de a nu izbuti, frica de nereuşită. Se caracterizează prin slăbiciune, lipsă de curaj în faţa unui lucru şi îl face pe om slab şi parcă fără putere în faţa a ceea ce are de făcut. Sfântul Apostol Pavel spune că „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2 Tim. 1,7). Or acest gen de frică este chiar un semn al lipsei de credinţă. A fi lipsit de curaj înseamnă a nu te încrede în Dumnezeu, în puterea Sfântului Duh, Care pururi îl sprijină pe cel care-L cheamă pe Domnul în ajutor. Unit cu puterea lui Dumnezeu, primind harul Său, omul nu are a se teme de nimic atunci când vrea să facă ceva. Atunci când se teme să acţioneze, omul este dominat de imaginaţia sa. Şi în acest caz, imaginaţia poate deforma realitatea, prezentând acţiunea pe care o are omul de îndeplinit ca foarte grea, plină de primejdii sau cu totul imposibilă, în timp ce în realitatea nu este deloc aşa. Omul lipsit de curaj de cele mai multe ori este victima unei amăgiri.
Acest gen de frică pătimaşă este şi ea foarte periculoasă, fiindcă blochează dinamismul omului, îi frânează elanurile spre desăvârşire, îi încetineşte sau chiar îi paralizează activitatea. Se dovedeşte în mod special dăunătoare pentru lucrarea duhovnicească.
Despre vindecarea fricii vom vorbi numărul viitor.

A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Mânia noastră cea de toate zilele şi tămăduirea ei (2)

În numărul trecut am vorbit despre cauzele şi efectele mâniei, această pornire a firii umane bună în esenţa ei, pe care însă omul o foloseşte greşit, îndreptând-o spre aproapele său, în loc să o utilizeze în lupta împotriva răului. Mânia ca patimă ne pare adesea ceva de nestăvilit, incontrolabil. Dar ea poate fi vindecată cu ajutorul lui Dumnezeu, iar Sfinţii Părinţi ne spun cum. Folosim aceeaşi sinteză realizată de Jean-Claude Larchet, „Terapeutica bolilor spirituale”.

Smulgând buruieni şi cultivând plante tămăduitoare
Nimeni nu ne cere să nu mai avem mânie. În nici un caz nu ni se cere sufocarea şi anularea acestei puteri a sufletului, bună în sine, pentru că omul s-ar lipsi de un mijloc de luptă absolut necesar în viaţa duhovnicească, de o forţă care dă imbold şi tărie vieţii noastre sufleteşti. Sfântul Vasile cel Mare spune: „dacă nu te-ai mânia împotriva păcatului, n-ai putea să-l urăşti atât cât trebuie… Mânia este un nerv al sufletului, care îi dă impuls spre săvârşirea faptelor bune, făcându-l sever şi energic. Acesta este ajutorul cel mai bun şi cel mai potrivit dat de puterea de a se mânia părţii raţionale a sufletului”.

Pentru că pricina relei folosiri a mâniei este iubirea de plăcere, legată de patimile trupeşti (mai ales de lăcomie, desfrânare şi de iubirea de bani), aceasta este cea pe care trebuie mai întâi de toate să şi-o smulgă omul din suflet, dacă vrea să se vindece de patima mâniei. Iar pentru ca această lucrare să reuşească, patimile smulse trebuie înlocuite cu roade bune, adică virtuţile care se opun lor.

Astfel, pentru a lupta împotriva lăcomiei, iubirii de bani şi de bunuri materiale, avem de cultivat milostenia, care devine un leac foarte puternic împotriva mâniei. Milostenia este o formă a iubirii care poate tămădui iuţimea sufletului. Mila pentru semen micşorează mânia.

Apoi luptând împotriva mândriei şi a slavei deşarte iarăşi putem să ne tămăduim de mânia rea. Virtutea care lucrează împotriva acestor patimi este smerenia. Dacă scoatem din purtarea noastră îngâmfarea şi părerea bună despre sine, patima mâniei nu mai are prilej să se ivească. Astfel se spune că „smerenia nu se mânie, nici nu mânie pe cineva.” Se recomandă chiar ca omul să primească cu bucurie ocara şi dispreţul: „Dacă te ocărăşte fratele tău sau te mâhneşte în vreun fel, roagă-te pentru el, cum au spus Părinţii, cu gândul la binele pe care ţi-l face vindecându-ţi sufletul de iubirea de plăcere. Aşa ţi se va stinge mânia, iubirea fiind frâul mâniei”.
Toate aceste remedii trebuie neapărat însoţite de rugăciune. Dintre toate formele de rugăciune citirea psalmilor este cea mai potrivită pentru stingerea iuţimii sufletului aprins de mânie. „Psalmul este linişte a sufletului, conducător al păcii, potoleşte tulburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi înfrânează pornirile pătimaşe”, ne spune Sf. Vasile cel Mare.

Nimic nu îndreptăţeşte mânia împotriva aproapelui
Pe un alt plan, tămăduirea mâniei se face prin stăruinţa de a ne feri să ne folosim de ea împotriva aproapelui. Iar ca punct de plecare este important să înţelegem că nimic, dar absolut nimic!, nu îndreptăţeşte mânia împotriva semenului. Sfântul Ioan Casian spune că „tămăduirea de această boală va cere mai întâi să credem că nu este îngăduit în nici un chip a ne mânia, fie pentru cauze drepte, fie nedrepte.” Astfel, faptele sau vorbele rele ale cuiva îndreptate împotriva noastră nu pot în nici un chip îndreptăţi mânia şi nu sunt o explicaţie pentru ea; cauza ei trebuie căutată numai şi numai în noi înşine. Noi suntem singurii care avem puterea de a scăpa de ea, iar pacea sufletului nostru nu depinde de cei din jur. Dacă devenim conştienţi că nu cuvintele unuia sau altuia provoacă în noi supărare, ci mândria noastră de a ne socoti mai buni şi preţuirea pe care fiecare o avem despre noi, atunci avem şansa să ne vindecăm şi vom face tot ceea ce ţine de noi pentru a nu mai da curs mâniei: ne vom controla gesturile şi vorbele, ne vom linişti gândurile şi iuţimea prin rugăciune şi ne vom păzi de a nu primi gânduri care ne provoacă sufletul la mânie împotriva cuiva.

Liniştirea gândurilor trebuie însă neapărat însoţită de iertarea faptei celui care ne-a greşit şi uitarea, altfel va încolţi în suflet altă patimă, sub forma supărării, urii şi amintirii răului; iar dacă stăruie în gândul nostru pomenirea răului nu avem cum să scăpăm de mânie şi de ură. Aproape de iertare trebuie să fie împăcarea cu aproapele. Aceasta implică recunoaşterea faptului că şi noi suntem vinovaţi într-un fel sau altul, de aceea să ne cerem iertare pentru partea noastră de vină.

Leacuri preventive
Exploziile de mânie împotriva semenului pot fi prevenite prin câteva leacuri concrete, adevărate antidoturi:
- blândeţea - izvor al liniştii, al odihnei şi al păcii lăuntrice, care întăreşte sufletul şi-l face puternic în faţa ispitelor venite de la semeni, fiind maica iubirii, sprijin al smereniei şi izvor de bucurie duhovnicească;
- răbdarea - are aceeaşi putere de a se împotrivi mâniei şi a feri sufletul de ea. Este o virtute socotită de căpetenie: „Este mai bun cel răbdător decât cel puternic şi cel ce-şi stăpâneşte mânia decât cel ce cucereşte o cetate” (Pilde 16, 32). Răbdarea constă în a suferi în linişte relele care ne vin de la întâmplările vieţii sau de la semeni şi a suporta fără tulburare criticile, ofensele, vorbele rele. Ea se câştigă numai prin dragostea de Dumnezeu, din iubirea aproapelui şi din rugăciune, pentru ca şi Dumnezeu să ne dea har şi putere în a o dobândi.
- iubirea: „îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire” (Efeseni 4, 2). Pentru a ajunge la iubirea faţă de semeni este nevoie ca osteneala noastră să fie stropită cu rugăciune pentru cei din jurul nostru şi mai ales pentru cei care ne-au rănit, ne rănesc şi toţi cei care ne fac rău: „Ţi-a venit vreo ispită de la aproapele şi supărarea te-a dus la ură? Nu te lăsa biruit de ură, ci învinge ura cu dragostea. Şi vei învinge în chipul acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu.” (Sf. Maxim Mărutirisitorul)

A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Mânia - patima noastră cea de toate zilele (1)

Pe parcursul unei zile se întâmplă adesea fie să fim pe punctul de a ne enerva, fie ne enervăm şi ne supărăm de-a dreptul. Adică ne mâniem. Din diferite motive, cu toţii am simţit senzaţia că undeva în noi are loc o mişcare, se declanşează ceva, irupe o forţă, o energie, o putere. Ce este această energie sau putere a sufletului? Este în regulă ce simţim? Ce urmări au aceste stări repetate asupra sănătăţii noastre? Pentru a răspunde la aceste întrebări ne folosim de înţelepciunea Sfinţilor Părinţi, sintetizată de Jean-Claude Larchet în „Terapeutica bolilor spirituale”

Ce este puterea agresivă şi la ce foloseşte?
Printre puterile pe care le-a primit sufletul omenesc la creaţie se află şi puterea agresivă (irascibilă). Menirea acestei puteri este de a-l ajuta pe om să lupte împotriva ispitelor, să se ferească de păcat şi răutate, să se împotrivească la tot ceea ce-l poate îndepărta de Dumnezeu, abătându-l din calea desăvârşirii sale spirituale. Puterea irascibilă se dovedeşte foarte folositoare de exemplu în rugăciune când, pentru a avea o convorbire curată cu Dumnezeu, trebuie să respingem toate gândurile care încearcă să pătrundă în minte.

O altă funcţie firească acestei puteri sufleteşti este aceea de a sprijini efortul omului de a dobândi bunurile duhovniceşti, de a face binele. Chiar Domnul Hristos spune că: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12). Astfel, prin această putere a sufletului, noi suntem ajutaţi să ne îndreptăm spre Dumnezeu tot ceea ce avem în alcătuirea noastră spirituală: voinţă, dorinţă, raţiune, sentiment.

Când puterea agresivă este folosită potrivit scopului său firesc, vorbim despre mânia virtuoasă, înţeleaptă şi sfântă, despre care se vorbeşte şi în Psalmi: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi” (Ps. 4,4).

Când mânia este nefirească
Prin păcat, omul şi-a pervertit şi această putere. În loc să o folosească pentru a lupta împotriva răului şi pentru a dobândi bunurile sufleteşti, o foloseşte pentru a dobândi bunurile materiale spre care îl împing mintea sa pervertită şi pofta. La omul căzut, dobândirea plăcerii este un scop principal, în slujba căruia acesta îşi pune toate forţele sale, deci şi mânia.

Mai mult, dacă atunci când omul doreşte dobândirea bunurilor sufleteşti el se războieşte cu demonii, care se împotrivesc dorinţei lui, atunci când aleargă după bunuri materiale omul îşi întoarce iuţimea împotriva semenilor lui, văzând în ei fie piedici în împlinirea dorinţelor şi atingerea plăcerii, fie cauze ale suferinţei lui. Iar cea mai deviată formă a mâniei este folosirea ei împotriva lui Dumnezeu.

Ambele feluri în care este folosită mânia, fie împotriva lui Dumnezeu fie a semenului nostru, sunt indicatori ai îmbolnăvirii noastre sufleteşti. Nimic nu justifică mânia împotriva semenului. Şi nu vorbim numai despre manifestările grosolane ale mâniei, exteriorizate, ci şi de cele mai puţin vizibile: resentimentul – o mânie mocnită, ascunsă (ca amintire a unei jigniri, a unei nedreptăţi suferite, a unei umiliri), ranchiuna, ura, toate formele de ostilitate, duşmănie; pe scurt, orice formă de răutate. Tot de această formă pătimaşă a mâniei sunt legate indignarea, batjocura, ironia şi chiar glumele cu referire la oameni, dar şi sentimentele de rea voinţă, de la răutatea vădită şi voinţa de a face rău, până la a te bucura de necazul altuia şi a nu te bucura de fericirea lui. La toate acestea se adaugă formele extreme de violenţă, rivalităţile de tot felul, indiferent de motivul lor; bătăile, omuciderile, războaiele – care derivă tot din patima mâniei.

Sfinţii Părinţi remarcă că în orice formă de mânie, omul încearcă un soi de plăcere, o simţire „iubită ca o dulceaţă a amărăciunii” (Sf. Ioan Scărarul), iar această plăcere îl face să stăruie în ea, să o întreţină, să nu dorească vindecarea.

Cauzele mâniei
Există trei mari categorii de patimi (forme de iubire a lumii) care sunt pentru om pricini de mânie:

• lăcomia pântecelui,
• iubirea banilor şi bunurilor materiale în general,
• iubirea de sine (sub forma slavei deşarte şi a mândriei).

Mânia se aprinde atunci când îi este răpită plăcerea care îi vine de la ele, se simte ameninţat să piardă sau este împiedecat să dobândească Acestea sunt principalele cauze, dar mai sunt şi alte multe care pot provoca mânie.

Dintre toate aceste surse ale mâniei, slava deşartă şi mândria sunt cele fundamentale. Atunci când omul este rănit în amorul propriu, când se simte jignit, umilit, desconsiderat – mai ales în raport cu părerea bună pe care o are despre sine şi pe care aşteaptă ca şi ceilalţi să o împărtăşească, el este cuprins de felurite forme ale mâniei. „Nu cuvintele unuia sau altuia provoacă în noi supărare, ci mândria noastră de a ne socoti mai buni decât cel care ne-a insultat, preţuirea exagerată pe care fiecare o avem despre noi” (Sf. Vasile cel Mare).

Efectele pentru trup şi suflet
Mânia pătimaşă poate avea consecinţe extrem de nocive asupra sufletului dar şi a trupului, ducând la tulburări de ordin fiziologic care zdruncină sănătatea. Omul mânios gândeşte greşit, pierde discernământul, capacitatea de a vedea lucrurile corect, astfel că nu de multe ori se spune că mânia este o formă de nebunie: „mânia este o nebunie de scurtă durată” (Sf. Vasile cel Mare). Mânia este un adevărat venin pentru suflet, prin care diavolul roade cu cruzime pe dinăuntru. Amintirea insultelor, ura şi dorinţa de răzbunare otrăvesc inima. Omul căzut pradă agresivităţii încetează să mai vadă realitatea aşa cum este, ajungând să o vadă deformat, prin prisma patimii sale.

Sub influenţa acestor atitudini omul nu-şi mai află pacea, fiind aruncat într-o stare permanentă de mâhnire şi nelinişte. El se îndepărtează de Dumnezeu care este blândeţe, bunătate, pace. Lipsit de Duhul Sfânt, care-i conferă ordine şi unitate, sufletul se află fără rânduială şi dezbinat, nu se mai poate ruga, rugăciunea fiind „vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie” (Evagrie Ponticul). Se pierde astfel sănătatea sufletului şi îl face pe om neputincios a mai lupta contra păcatului în cele din urmă ajungând la moartea sufletească.

Despre cum putem lupta cu patima mâniei şi cum putem să ne împotrivim acestui „vierme al minţii” vom vorbi numărul viitor.

A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Tămăduirea tristeţii

Tămăduirea de tristeţe este extrem de importantă. De ce? Pentru că tristeţea, lăsată să se hrănească din puterile sufletului nostru, îl seacă pe acesta de energie şi îl împinge până în prăpastia deznădejdii. Ne întoarcem deci la această patimă cu scopul de a vorbi şi despre căile de prevenire şi de vindecare. În numărul trecut am văzut că există trei cauze ale tristeţii. Fiecăreia îi corespunde o lucrare de tămăduire.

Tăierea voii
O primă cauză a tristeţii am văzut că este lipsa împlinirii unei plăceri, unei dorinţe. Prevenirea, care este un pas mult mai simplu decât eforturile de tămăduire ulterioare, constă într-o lucrare foarte simplă: tăierea voii proprii – adică renunţarea conştientă la dorinţele şi plăcerile trupeşti nefolositoare şi neataşarea de bunurile materiale. Pentru că demonul tristeţii se aşează exact în locul spre care vede că suntem atraşi cel mai mult.
Tot în acest context al ataşamentului de bunurile materiale se situează şi slava deşartă, despre care am vorbit deja într-un număr trecut. Tristeţea găseşte şi în legătură cu această patimă teren de manifestare, fiindcă omul stăpânit de slavă deşartă se întristează atunci când nu primeşte onorurile şi cinstea pe care le aşteaptă, sau nu se mulţumeşte doar cu cinstirile primite. Şi în acest caz, soluţia de prevenire este aceea de a socoti ca nimicuri toate onorurile şi cinstirile omeneşti şi de a căuta să fim plăcuţi lui Dumnezeu, nu oamenilor.

Iertarea aproapelui
Mânia îşi are cauza în noi, nu în ce ne fac ceilalţi. Mânia – dorinţa de răzbunare, care neîmplinită duce la tristeţe, este cea de-a doua cauză. Sfinţii Părinţi au arătat că pricina tristeţii omului nu stă în cei împotriva cărora ne-am mâniat, nici în cei care ne-au jignit şi cărora le purtăm ranchiună, ci în noi înşine. Şi de aceea a înceta orice relaţie cu persoanele în cauză nu poate fi o metodă de vindecare. Dimpotrivă, menţinerea legăturii şi comunicarea cu cel care ne-a întristat ajută la vindecare, fiindcă înfrunţi toate aspectele tristeţii. În singurătate, sau ocolind persoanele care ne provoacă această stare, există riscul ca rădăcina tristeţii şi motivele pentru care se declanşează să rămână mai mult sau mai puţin cunoscute, ele continuând să acţioneze şi să-l ţină pe om în întristare.
Contactul cu ceilalţi ne scoate la iveală patimile. De asemenea, foarte important de reţinut este faptul că amintirea jignirilor, resentimentelor, ranchiuna şi în general toate urmările mâniei au tendinţa să se dezvolte în chip ascuns, sporind şi întărindu-se sub efectul imaginaţiei, răspândindu-se ca veninul şi otrăvind sufletul în întregime. Astfel că, în virtutea acestor aspecte, Sfântul Ioan Casian arată că trăirea în societate nu este vătămătoare; din contră, este de mare folos, fiindcă prin legăturile cu oamenii, bolile sufletului se pot descoperi şi, fiind mai des puse la încercare, se pot vindeca mai repede. Sfinţii Părinţi îndeamnă nu numai să nu ne supărăm pe cei care ne jignesc, ci chiar să-i socotim adevăraţi binefăcători, iertându-i, arătându-le bunăvoinţă şi iubire şi lepădând ranchiuna faţă de aceştia, pentru că prin ei fiind vădite bolile noastre sufleteşti, putem să căutăm căile şi leacurile de vindecare a lor.

Spovedania deasă
Tristeţea inexplicabilă şi nemotivată am văzut că este iscată în majoritatea cazurilor de către diavol, aici fiind a treia cauză. În acest caz nu există un remediu anume, ci se indică o grijă generală a omului faţă de starea sa. Ce se recomandă, este descoperirea gândurilor şi a stării sufleteşti unui bun părinte duhovnic. Trebuie obligatoriu evitată închiderea în sine, pentru că rămânând cu gândurile, acestea vor produce tot mai multe pagube în mintea şi sufletul nostru. De asemenea, şi cei care avem în preajmă oameni suferind de tristeţe, trebuie să luăm aminte la următorul sfat: tristeţea este o rană a sufletului care trebuie spălată cu apa binefăcătoare a cuvântului plin de blândeţe.

De la tristeţea pătimaşă la ‘fericita întristare’
Ce trebuie avut neapărat în vedere, pentru ca cel care luptă cu tristeţea să nu cadă în deznădejde, văzând că nu scapă imediat de ea, este că lupta împotriva ei şi biruirea patimii nu-l duc de îndată pe om la starea opusă, adică la bucurie. Cheia de trecere spre bucurie este trecerea de la tipul de tristeţe izvorât din patimi la fericita întristare, singura care-l poate duce la adevărata bucurie.
Ce este fericita întristare? În vreme ce, aşa cum am văzut, tristeţea ca patimă constă în mâhnirea omului din pricina lipsirii de desfătare trupească, sau a pierderii bunurilor materiale, sau a neîmplinirii plăcerilor simţurilor, sau a jignirilor, fericita întristare este o tristeţe virtuoasă, care înseamnă mai înainte de toate mâhnirea fiinţei umane de a se fi înstrăinat de Dumnezeu, de a fi departe de El, de lipsirea de bunătăţile duhovniceşti, spirituale. Pe lângă aceasta, omul se îndurerează din pricina stării sale decăzute şi a păcatelor lui, ajungând astfel prin plângerea păcatelor (ştiute şi neştiute) la fericita întristare.
În al doilea rând, tristeţea virtuoasă stă în mâhnirea pentru aproapele, înstrăinat şi el de Dumnezeu, lipsit de bunătăţile cele duhovniceşti, şi întristarea pentru greşelile şi neputinţele lui. Această formă a tristeţii este deosebit de importantă, pentru că ţine de purtarea firească a creştinului să se întristeze pentru păcatele şi neputinţele aproapelui şi să se roage pentru el.
Sfinţii Părinţi pun faţă în faţă în mod constant cele două forme de tristeţe, arătând cât de lipsită de rost şi de temei este ce dintâi, adică întristarea după lucrurile care atrag patimile, şi cât de câştigaţi suntem dacă dobândim cea de-a doua formă de tristeţe, folositoare şi de preţ pentru viaţa noastră duhovnicească şi pentru lucrarea mântuirii. Nu trebuie deci nimicită orice formă de tristeţe din suflet, ci numai cea care este o manifestarea pătimaşă a sufletului nostru. Cu cât se mâhneşte omul mai mult pentru păcatele sale şi se smereşte înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult se deschide harului dumnezeiesc.

După Terapeutica bolilor spirituale – Jean-Claude Larchet A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009

Tristeţea, între normalitate şi patologie

De multe ori suntem trişti. Adică avem acel sentiment de mâhnire, care ne paralizează voinţa, ne alungă bucuria, ne face să gândim în termeni negativi, să vedem lucrurile în negru. Nu ştiu câţi se întreabă ce este tristeţea şi dacă în spatele ei se ascunde vreo patimă sau un demon. Probabil că de aşa de multe ori oamenii sunt trişti, încât tristeţea este luată ca ceva firesc în viaţă. Când este tristeţea normalitate şi când patologie vom vedea rândurile următoare; ca şi până acum, ghid ne sunt scrierile Sfinţilor Părinţi, sintetizate de teologul Jean-Claude Larchet.

Consecinţă a căderii în păcat. Sfinţii Părinţi afirmă că, fără îndoială, în Rai omul nu cunoştea tristeţea şi că aceasta a apărut în urma păcatului strămoşilor noştri, fiind legată deci de starea de cădere în care se află omul. Cu toate că este consecinţa căderii, nu este prin natura sa o patimă rea şi nici nu este străină de firea omului. Există astfel două forme de tristeţe.
Prima face parte din afectele „fireşti şi neprihănite”, adică stări care au apărut în firea omenească în urma păcatului originar şi care, chiar dacă sunt mărturii ale căderii omului, nu sunt rele. În plus, acest afect poate fi un temei al unei virtuţi: „întristarea cea după Dumnezeu” (2 Cor. 7, 10), care-l face pe om să se mâhnească pentru starea decăzută în care se află, să-şi plângă păcatele, să sufere din pricina depărtării de Dumnezeu. Această stare o mai numim şi pocăinţă şi este absolut necesară omului căzut pentru a regăsi calea spre Dumnezeu şi a-L primi în suflet.
A două formă a tristeţii este o patimă, o boală a sufletului, ca şi consecinţă a relei întrebuinţări a primei forme, descrisă mai sus. În locul întristării pentru păcatele sale şi a mâhnirii pentru înstrăinarea de Dumnezeu, pentru pierderea bunurilor duhovniceşti, omul deplânge pierderea bunurilor materiale, sau se întristează pentru că n-a putut să-şi împlinească vreo dorinţă sau să guste vreo plăcere, sau pentru că a suferit ceva neplăcut de la oamenii. Astfel, omul dă tristeţii o folosinţă contrară firii ei. Pe de o parte, el nu se întristează pentru răul din sufletul şi viaţa sa, pentru starea de decădere, de păcat şi boală în care se află, iar pe de altă parte se întristează din pricina unor lucruri pentru care nu merită să te mâhneşti.

Cauze aparente şi cauze reale. Cel mai adesea aceasta este provocată de
1. lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe, sau mai precis plăceri. Atunci când nu este satisfăcută, pofta provoacă întristare, mai ales celui care dă valoare foarte mare împlinirii acelei plăceri. Absenţa unui bun material, pizma faţă de ale altcuiva, sunt şi ele cauze ale tristeţii. Starea de tristeţe poate fi provocată şi de o insatisfacţie generală, generată de neîmplinirea unor nevoi profunde ale persoanei, ca nevoia de a fi iubit şi apreciat.
2. O altă cauză a tristeţii este mânia – o dorinţă de răzbunare care, dacă nu este împlinită, naşte tristeţe. Uneori omul se întristează pentru că mânia sa a fost mai mare decât problema care a generat-o sau, dimpotrivă, pentru că n-a izbucnit pe măsura supărării, sau că nu a trezit, în cel asupra căruia s-a pornit, reacţia pe care o aştepta.
3. Uneori tristeţea poate apărea ca fiind nemotivată, neexistând o cauză clară. De aceea trebuie să ştim că şi demonii au un rol important în naşterea, dezvoltarea şi menţinerea oricărei forme de tristeţe, dar mai ales a tristeţii care se instalează parcă fără motiv.
Cu toate că tristeţea pare provocată de evenimente exterioare, nu acestea sunt adevărata ei pricină. Lucrul acesta este foarte important de reţinut. Izvorul ei se află în sufletul omului, mai precis în atitudinea lui faţă de cele cei îi vin din afară, ca şi faţă de sine însuşi. Omul este deci cel răspunzător de tristeţea de care se lasă cuprins, iar împrejurările şi relele care i se întâmplă nu-i pot servi drept scuză întemeiată. Ele găsesc doar terenul prielnic, iar pentru a prinde rădăcini se folosesc de participarea mai mult sau mai puţin conştientă a voinţei omului.

Consecinţe: lipsa bucuriei – deznădejde – sinucidere. Pe lângă faptul că aduce după sine alte rele, tristeţea întreţine şi alte patimi. Încă de la primele manifestări ea îl poate face pe om morocănos, rău, ranchiunos, pizmaş, lipsit de răbdare, iar relaţiile cu aproapele se înrăutăţesc.
Dar cel mai cumplit efect pe care îl are tristeţea este transformarea ei în deznădejde. O prea mare întristare este foarte primejdioasă, de aceea Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe corinteni să-l ierte pe cel ce a greşit, pentru ca acesta „să nu fie copleşit de prea multă întristare” (2 Cor. 2,7). Tristeţea este o stare la care diavolul doreşte foarte mult să ajungem, pentru că atunci omul îşi pierde cu totul nădejdea în Dumnezeu, tăind legătura cu El. În felul acesta vrăjmaşul omului are câmp liber de lucru, pentru că omul poate ajunge să se dedea patimilor, crezând că ele sunt leac pentru starea lui rea, fie şi numai pentru că îl fac să uite pentru moment starea în care se află.
Culmea deznădejdii este şi cel mai mare păcat: sinuciderea - atunci când omul crede că nimeni şi nimic nu-i mai poate fi de folos, negând astfel puterea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi.
Vedem că tristeţea poate deveni o boală a sufletului extrem de periculoasă, dacă nu este luată în seamă. Este foarte important deci să ştim ce să facem atunci când simţim că suntem cuprinşi de acest duşman al seninătăţii şi liniştii sufletului nostru. Mai mult decât în cazul oricărei alte patimi, pentru vindecare este necesar ca omul să fie conştient că tristeţea este o boală şi să îşi dorească să se vindece. Despre ce putem face pentru a preveni şi pentru a vindeca tristeţea care ne cuprinde sufletul vom vorbi în numărul viitor.

Va urma.
Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009

O ofertă ispititoare: „Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea…”

Acestea sunt cuvintele cu care diavolul îl momeşte pe Iisus în cea de-a doua din cele trei celebre ispitiri din pustie. Bunurile, de oricare ar fi ele, materiale, intelectuale, spirituale sau sociale, au făcut întotdeauna parte din „pachetul” de aspiraţii la care oamenii au visat întotdeauna. Din şcoală copilul este învăţat şi stimulat să se înscrie în competiţia pentru dobândirea unui statut social cât mai bun, care ar aduce după sine şi consecinţele: satisfacţie materială, recunoaştere şi respect din partea celorlalţi, premii, celebritate etc. Cu toţii suntem martori la aceste concepţii pe care se clădeşte stilul de viaţă al societăţii moderne. Însă ne întrebăm vreodată… ce se ascunde dincolo de strălucirea ofertei? În demersul nostru suntem ajutaţi, ca şi în episoadele trecute, de teologul Jean-Claude Larchet.

O patimă subtilă şi vicleană. Despre patimile care se ascund în spatele dorinţei de a poseda bunuri materiale am vorbit numărul trecut. Bunurile nu sunt însă doar materiale. Fiecare dintre noi îşi doreşte să fie apreciat şi respectat, bine văzut în societate. Iar dacă la ceva material am renunţa până la urmă, mai greu sau mai uşor, cine renunţă de bună-voie la admiraţia celorlalţi, la un statut bine văzut în societate, la celebritate şi succes? Fiecare dintre noi a fost pus măcar o dată în situaţia de a fi admirat şi respectat pentru ceva, sau şi-a dorit foarte tare acest lucru. Şi atunci când ne-a fost împlinită această dorinţă am simţit o plăcere sufletească deosebită şi puternică. Această plăcere este cea care face foarte grea renunţarea la cele care o provoacă. Din păcate, nu mulţi din cei care trăiesc astăzi în vârtejul ameţitor al societăţii îşi dau seama că în spatele acestei dorinţe de a fi admiraţi şi lăudaţi, de a avea statut social, de a fi cineva, stă ascunsă o patimă subtilă şi vicleană: patima slavei deşarte. Iar societatea, după cum am arătat în numerele trecute, se mişcă şi funcţionează în baza acestor patimi: mândria, slava deşartă şi lăcomia.

Când sufletul este bolnav… de vanitate. Aşa mai este numită slava deşartă printr-un cuvânt mai comun. Sfinţii Părinţi au identificat în esenţă două tipuri de slavă deşartă: cea care îl atacă pe omul căzut şi cea care îl corupe pe cel care lucrează deja la îmbunătăţirea sufletului său.
Primul fel de slavă deşartă este cel mai întâlnit şi constă în a se arăta cineva mândru şi a se lăuda cu bunurile pe care le are sau pe care crede că le are, a fi văzut, apreciat, admirat, lăudat sau, într-un cuvânt, a fi slăvit de ceilalţi. Astfel că vanitosul, aşteptând laude şi aprecieri, caută să se laude fie cu bunuri dobândite, fie cu daruri naturale, ca: frumuseţea trupului (reală sau închipuită) şi a glasului, sau tot ceea ce contribuie la o înfăţişare frumoasă (haine, parfumuri, podoabe, aranjamente fie de coafură, fie de îngrijire a tenului şi a pielii etc.) puterea, priceperea, îndemânarea, poziţia înaltă în societate. Ceva mai subtilă, dar la fel de răspândită, este îngâmfarea cu calităţi intelectuale (inteligenţa, imaginaţia, memoria, cunoştinţele dobândite, buna stăpânire a limbilor, talentul de a vorbi şi scrie bine etc.). Ambiţiile în domeniul intelectual, cultural ca şi în cel politic şi financiar sunt cel mai adesea produse de această patimă.
A doua formă a vanităţii este cea prin care omul se mândreşte pentru virtuţile şi viaţa sa spirituală, aşteptând admiraţie şi laude. Sfinţii Părinţi ne avertizează că atunci când scăpăm de o patimă grea, îndată suntem atacaţi de vanitate, aceasta luând adesea locul celorlalte patimi, de care am scăpat doar pentru moment.

Origini sănătoase. Slava deşartă este o boală bazată pe plăcerea puternică pe care o resimte sufletul atunci când caută satisfacţie în laudele şi aprecierile celorlalţi, boală care îl face să sufere orice pentru a se bucura de această plăcere. Caracterul patologic constă în faptul că ea este pervertirea unei atitudini fireşti, aceea de a dori slava pe ne-o dăruieşte Dumnezeu, singura reală, veritabilă, deplină şi eternă. Dorinţa sănătoasă de a o dobândi este înlocuită cu dorinţa de a primi slavă de la oameni, nu de la Dumnezeu.

Efecte devastatoare. Patima, în lucrarea ei, nimiceşte pacea lăuntrică, pentru că cel stăpânit de ea doreşte să facă tot ce poate pentru a găsi admiraţie, preţuire şi laude, iar atunci când nu le găseşte sau când în loc de acestea va găsi indiferenţă, ură, gelozie, invidie, critici, agresivitate, se va tulbura şi mai tare. Consecinţele ei sunt devastatoare, pentru că omul se lasă cuprins de reverie, imaginându-şi mereu cum va fi admirat de ceilalţi, îşi pierde toate roadele duhovniceşti, ajungând să se simtă gol sufleteşte, în nelinişte şi tulburare. În plus, ea nimiceşte toate celelalte virtuţi ale omului, făcând să (re)apară patimile. Sfântul Marcu Ascetul o numeşte maică a relelor, pentru că ea aduce în suflet alte patimi precum: mândria, hula, judecata, defăimarea aproapelui, iubirea de stăpânire, împietrirea inimii, neascultarea, mânia, ţinerea de minte a răului, minciuna, făţărnicia, iubirea de bani şi avuţie, tristeţea, certurile.

Remedii. Fiind o patimă subtilă, greu de sesizat, omul are nevoie de multă atenţie la ceea ce se întâmplă în sufletul său, la dorinţele sale şi motivaţiile faptelor pe care le săvârşeşte.
Atenţia sporită se exersează şi se deprinde cu ajutorul duhovnicului, căruia trebuie să îi spunem tot ceea ce se întâmplă în sufletul şi în mintea noastră.
Pentru că slava deşartă înseamnă căutarea slavei omeneşti, cel care vrea să o biruiască trebuie să înţeleagă cât de deşartă şi nestatornică este aceasta. Cea care ne descoperă cel mai bine acest lucru este moartea, care ne dovedeşte cât de amăgitoare este slava lumii şi cât de lipsite de preţ şi trecătoare sunt lucrurile după care aleargă omul mânat de ea. De aceea gândul la moarte ne este de mare folos în lupta cu această patimă.
Un alt lucru important este ascunderea din faţa oamenilor a nevoinţei şi a faptelor bune: Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta (Mt. 6, 3)
Rugăciunea are un rol esenţial în biruirea oricărei patimi, în cazul slavei deşarte omul primind prin ea de la Dumnezeu discernământul de a observa capcanele.
Slava care vine de la oameni şi slava lui Dumnezeu sunt cu totul opuse una alteia şi una o scoate pe cealaltă din sufletul omului; de aceea trebuie să căutăm să fim slăviţi de Dumnezeu, nu de oameni. Cu cât doreşte omul mai mult slava dumnezeiască, cu atât mai de nimic i se pare cinstea care vine de la oameni.
Leacul cel mai potrivit împotriva slavei deşarte rămâne dobândirea smereniei. Smerenia este, cum spune Mitropolitul Antonie de Suroj, condiţia pământului: pământul este prezent mereu sub noi, toată lumea îl calcă în picioare, el primeşte toate deşeurile şi mizeriile şi cu toate acestea nu se mânie şi nu spune nimic ci, tăcut, transformă miraculos într-o bogăţie nouă toate aceste reziduuri în descompunere, punând în ele fermentul vieţii. Primeşte soarele, ploaia şi este gata pentru orice sămânţă, fiind capabil să producă şi de o sută de ori mai mult decât a primit, fără a aştepta lauda nimănui.

A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009

Dumnezeul din buzunar

În numărul trecut, subliniam faptul că societatea de consum în care trăim favorizează şi încurajează dezvoltarea anumitor patimi, precum cea a lăcomiei. Am prezentat lăcomia pântecelui, una dintre formele pe care le îmbracă lăcomia: dorinţa de a mânca mult şi/sau rafinat. Alături de acest tip de lăcomie mai pot fi întâlnite şi alte două forme, despre care vom vorbi numărul acesta:

• iubirea faţă de bani, adică plăcerea de a avea bani, grija de a-i păstra, greutatea de a te despărţi de ei şi neplăcerea resimţită atunci când îi dai şi
• voinţa de a dobândi mereu bunuri materiale noi şi de a avea cât mai multe.

În acest demers, vom folosi în continuare sinteza bazată pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pusă la dispoziţie de teologul Jean-Claude Larchet.

Nu există lucruri rele în sine, ci rău întrebuinţate
Chiar dacă vorbim de două stări pătimaşe diferite, iubirea de bani şi lăcomia după bunuri materiale, ele pot fi puse împreună, pentru că sunt zămislite de una şi aceeaşi poftă. Însă trebuie făcută şi aici, ca şi în cazul lăcomiei pântecelui, observaţia următoare: nu banii, bunurile materiale sau hrana sunt de blamat, ci atitudinea greşită a omului faţă de ele. Rostul banilor şi al bunurilor materiale este de a fi folosiţi pentru traiul echilibrat de zi cu zi. Lacomul şi zgârcitul au o însă cu totul altă atitudine faţă de acestea, atitudine care ţine de domeniul patologiei spirituale: banii şi bunurile reprezintă un scop, valori în sine. Sunt dorite nu pentru a fi de ajutor şi folosite, ci pentru diverse motive: pentru că aduc plăcere, statut, recunoaştere socială etc. Atitudinea greşită faţă de acestea se formează din gândirea deformată despre lucruri. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: „Nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de a cultiva cele fireşti”.

Dumnezeul nostru = banul
Omul prin creaţie are înscrisă în el dorinţa de a tinde spre Dumnezeu, cu toată fiinţa sa. Întreaga sa dorinţă era îndreptată spre Dumnezeu şi spre dobândirea şi păstrarea bogăţiilor spirituale primite de la El, ca şi spre dobândirea altora noi, urmând astfel rânduiala firească a dorinţei. În patima lăcomiei, dorinţa îşi abate cursul de la normalitatea înscrisă de Dumnezeu în ea şi se orientează spre bunurile materiale, folosindu-le greşit, dorind să le adune şi să le păstreze. Banii, bogăţia şi averea devin idoli, care ajung să îl stăpânească: „lacomul de avere este închinător la idoli” (Efes. 5,5). Comportamentul iubitorului de bani şi de cele materiale este, într-adevăr, asemenea celui al închinătorului la idoli: acordă averii şi banilor o importanţă deosebită, li se dedică întru totul, îşi risipeşte pentru ele întreaga energie, timpul, într-un cuvânt: sufletul.
Iată ce rezultă: „Întemeindu-se pe una şi aceeaşi putere poftitoare a sufletului, iubirea de Dumnezeu şi de bunurile spirituale, pe de o parte, şi iubirea de bani şi de avere, pe de alta, se exclud reciproc şi sunt cu totul incompatibile după cum spune Iisus însuşi: «Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona» (Mt. 6,24; Lc. 16,13).”

Lanţul slăbiciunilor…
Principala consecinţă alergăturii după cele materiale şi după satisfacţiile obţinute din posesia lor este depărtarea de Dumnezeu, întrucât puterea acestei dorinţe copleşeşte sau sufocă orice altă dorinţă în om. Omul ajunge astfel să nu mai aibă timp să guste şi bunurile spirituale, nu mai trăieşte şi nu mai înţelege viaţa spirituală, credinţa sa se stinge şi el se depărtează cu totul de Dumnezeu.
Mai departe, în planul consecinţelor vor apărea: lipsa de credinţă şi de nădejde în Dumnezeu, credinţa doar în propriile puteri pentru a-şi asigura viitorul (un viitor care în realitate nu ne aparţine), dispariţia lui Dumnezeu din preocupările zilnice, lipsa rugăciunii - fie din cauza oboselii prea mari acumulate după alergătura zilnică, fie din cauza lipsei timpului, fie omul gândeşte că îşi poate purta singur de grijă.
Din depărtarea de Dumnezeu decurg apoi o serie de alte consecinţe. În primul rând omul se arată lipsit de iubire faţă de sufletul său, punând mai presus cele materiale. Urmează apoi un lucru dureros: „otrăvirea” relaţiei cu aproapele. Pentru că dobândirea bogăţiilor se face întotdeauna pe seama aproapelui. Cu cât are mai multe, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cu atât îl lipseşte mai mult pe semenul său. Normal ar fi ca cei care au mai mult să se şi îngrijească mai mult de cei care nu au. Însă, în boala sa, zgârcitul şi lacomul uită de aproapele, încetând să-l mai socotească seamăn şi frate. Ba mai mult, adesea ceilalţi sunt priviţi fie ca piedici în calea îmbogăţirii, fie simple mijloace de dobândire a averilor. Lacomul devine nepăsător de aproapele, simte silă faţă de acesta, este nemilos şi crud. Lăcomia pricinuieşte: ură, invidii, duşmănii, certuri, ţinerea de minte a răului etc.

Temelia vindecării
Patima trebuie identificată şi tăiată din rădăcină. Altfel, ea nu se va sfârşi niciodată. Va creşte şi îl va înrobi pe om putând să-l stăpânească până la sfârşitul vieţii.
Întâi de toate, pentru a se vindeca de lăcomia de bani şi avuţie, omul trebuie să cunoască patima, să ştie consecinţele ei şi urmările negative pe care le produce în viaţa sa. În al doilea pas spre vindecare, este necesară înţelegerea deşertăciunii lucrurilor după care aleargă cel stăpânit, pentru că plăcerea pe care o dau acestea este trecătoare şi limitată. De aceea, următorul pas ar fi ca omul să încerce să se mulţumească cu ce are, împotrivindu-se acestor două patimi care îl împing să-şi dorească tot mai mult.
Toată această lucrare trebuie însă făcută pe temelia unei nemărginite şi depline credinţe în Dumnezeu. Fără a crede că Dumnezeu este Stăpânul deplin al vieţii noastre, dar şi Tatăl nostru care ne poartă necontenit de grijă, omul poate să cadă pradă deznădejdii. De aceea, un pas important este o atenţie mai mare acordată bunurilor spirituale, înţelegând că dincolo de cele văzute, există alte bogăţii, nevăzute, pe care le pune Dumnezeu la îndemâna sufletului care le doreşte. Dintr-o relaţie vie şi permanentă cu Dumnezeu omul dobândeşte o bucurie duhovnicească care nu poate fi descrisă. Numai „gustarea de Dumnezeu” spune Sfântul Ioan Scărarul îl va face pe om în stare să vadă nimicnicia celor materiale şi trecătoare.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Dumnezeul din stomac

Plecând de la faptul că păcatele nu stau doar în faptele omului, ci mai ales în sufletul lui, în numărul trecut am început să vorbim despre patimi, începând cu mândria. Societatea în care trăim încurajează foarte mult consumul, ceea ce duce la naşterea altor patimi, legate de lăcomie. De aceea continuăm cu prima formă a lăcomiei, lăcomia pântecelui, iar în prezentarea ei ne vom folosi de sinteza scrierilor Sfinţilor Părinţi făcută de Jean-Claude Larchet.

Plăcerea de a mânca
Lăcomia pântecelui este definită ca dorinţa de a mânca de dragul plăcerii pe care ne-o oferă mâncarea. Prezintă două forme principale:

• - prima indică o căutare a unei anumite calităţi a mâncării, căutarea unor feluri de mâncare gustoase, fine, rafinate.
• - a doua formă priveşte cantitatea mâncării.

În primul caz se caută mai înainte de orice plăcerea gurii (încântarea simţului gustativ), iar în al doilea plăcerea pântecelui (plăcerea de a te simţi sătul).
Deşi este legată de trup, lăcomia nu se naşte direct din necesităţile acestuia. Locul naşterii este tot sufletul; trupul nu intervine decât ca o unealtă. Patima nu priveşte hrana în sine, ci felul greşit în care omul se foloseşte de ea. Rădăcina este deci în atitudinea omului faţă de hrană şi de actul hrănirii, mai precis în abaterea de la scopul lor firesc. Sfântul Isaac Sirul ne arată că „mâncărurile s-au făcut pentru două pricini: pentru hrană şi pentru tămăduire”. Omul respectă scopul firesc al alimentelor şi al hrănirii atunci când se hrăneşte pentru a păstra viaţa trupului său, sau a redobândi sănătatea lui, şi se foloseşte în mod greşit de ele atunci când le transformă într-un mijloc de desfătare.
Lăcomia este în fond o idolatrie, căci lacomii şi-au făcut din „pântece dumnezeul lor” (Fil. 3, 19). Cel care caută aceste desfătări se îndepărtează de căutarea hrănirii spirituale. Consumarea hranei ar trebui să fie un act euharistic, de mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile Sale; fără mulţumire, actul mâncării se transformă în scop în sine, ducând la lăcomie. Cuprins de această patimă omul, în loc să se bucure de hrană, mulţumindu-i lui Dumnezeu - Care i-a dat-o, şi prin ea să se bucure de Dăruitor, el vrea să se desfete cu bucatele, uitând de Dumnezeu. Astfel, în loc de a se folosi de mâncare pentru a se înălţa la El, face din aceasta stavilă între el şi Dumnezeu, stomacul devenind un dumnezeu care îşi cere drepturile.
Lăcomia a fost una dintre cele trei ispite pe care diavolul I le-a pus înainte lui Hristos în pustie (Mt.4,3). Rezistându-i, Mântuitorul ne dă punctul de sprijin în lupta cu lăcomia: omul nu se hrăneşte doar cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

Izvor de alte patimi
Ca toate patimile principale, lăcomia atrage după sine un lanţ de alte patimi care ne cuprind sufletul. Sfinţii Părinţi vorbesc de adevărate consecinţe patologice, care se produc pe mai multe planuri. Pe lângă înrobirea omului de dorinţa şi plăcerea mâncării, şi trupul are de suferit consecinţe nefaste. Astfel, excesul de mâncare şi băutură lipseşte mintea de tărie şi de vioiciune, o îngreuiază şi îi imprimă o stare de toropeală şi somn, ce îşi extinde efectul asupra sufletului întreg.
Mai departe, consecinţele privesc realitatea şi lucrarea duhovnicească a omului, fiindcă îl împiedică să se ocupe cum se cuvine de urcuşul său spiritual, îl îndreaptă spre trândăvie îndepărtându-l de rugăciune, îi aduce nepăsare, îl slăbeşte pe om cu totul, făcându-l doar prizonierul poftelor sale. Îmbuibarea şi toropeala ce urmează îl împiedică pe om să ia aminte la lucrurile cu adevărat importante.
De asemenea, alături de aceste consecinţe, la uşa sufletului pândesc gânduri care vor fi uşa de intrare a altor patimi. Sfântul Ioan Scărarul ne dă o listă a patimilor generate de lăcomie, pe care o arată ca pe o mamă ce naşte mai mulţi copii: „fiul meu cel întâi născut este slujitorul curviei; al doilea după el este cel al învârtoşării inimii; al treilea somnul. Apoi din ei porneşte o mare de gânduri: valuri de întinăciuni, adânc de necurăţii neştiute şi negrăite. Fiicele mele: lenea, vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea în cuvânt, grumazul ţeapăn (mândria), neauzirea, nesimţirea, robia, fala, cutezanţa, iubirea de podoabe, cărora le urmează rugăciunea întinată şi gândurile împrăştiate, dar adeseori şi nenorociri deznădăjduite şi neaşteptate, cărora le urmează iarăşi deznădejdea, cea mai cumplită dintre toate”.

Mâncăm ca să trăim, nu trăim ca să mâncăm
Tămăduirea funcţiei nutriţiei de boala lăcomiei este strâns legată de exersarea virtuţii cumpătării. Voinţa omului trebuie să fie îndreptată spre a primi hrana numai şi numai pentru nevoia trupului, adică pentru menţinerea lui în viaţă şi sănătos, sau pentru a-i reda sănătatea, evitând căutarea în sine a plăcerii şi orice exces în raport cu strictul necesar. Ca regulă practică, Sfinţii Părinţi spun să nu mâncăm şi să nu bem până la săturare, ci să ne ridicăm de la masă puţin înainte de a fi sătui, lucru recomandat de altfel şi de medici.
Foarte important este de fapt ca starea în care se află trupul să îi permită să se ocupe şi de viaţa duhovnicească, nu să îi pună piedici. Adică omul să poate uşor să se roage, să aibă o minte limpede şi lucidă şi nu fie greoi, plin de toropeală. Pe de altă parte trebuie avut în vedere faptul că şi o prea mare slăbiciune a trupului împiedică viaţa duhovnicească. Astfel, fiecare trebuie să caute ceea ce este potrivit pentru o bună desfăşurare a vieţii sale spirituale: să nu-şi primejduiască prin nici o exagerare sau privare avântul şi bucuria desfăşurării vieţii lui spirituale. Bucuria legăturii cu Dumnezeu nu trebuie umbrită de nici un exces sau privaţiune inutilă.

Mulţumirea şi postul
Cel mai important mijloc de profilaxie este mulţumirea pentru mâncarea pe care o primim de la Dumnezeu, gândul îndreptat către Cel care a creat bunătăţile pe care le gustăm. Fiecare măr din care muşcăm este o declaraţie de dragoste pe care ne-o face Dumnezeu, Care l-a creat pentru noi, iar dacă ne gândim la asta de fiecare dată când mâncăm ne va fi mult mai uşor să fim cumpătaţi.
Un mare rol în tămăduirea lăcomiei îl ocupă şi postul rânduit în Biserică şi atât de ocolit de oameni. Postul, pe lângă rolul medical pe care-l are, de a păstra sănătatea omului, este şi un bun prilej de dobândire şi exersare a virtuţii cumpătării. Fără post gustul omului se toceşte şi el are nevoie de tot mai mult pentru a găsi plăcere, de aceea intervine senzaţia că parcă ne-am săturat de toate, că nu ştim ce să mai gătim să fie bun. Postul în schimb ne face să apreciem alimentele la adevărata lor valoare (cum spunea cineva, după şapte săptămâni de post ţi se pare că o lingură de smântână e raiul pe pământ). Astfel nu mai căutăm cantităţi mari de hrană sau mâncăruri sofisticate, ci vom avea bucuria gustului simplu şi sănătos, mulţumind lui Dumnezeu pentru fiecare îmbucătură.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Mândria, iadul vieţii noastre

Există o concepţie generală cum că dacă nu am dat în cap la nimeni, nu am curvit şi nu am furat nu avem ce spune la Spovedanie, pentru că suntem oameni cumsecade. Însă cât se ştie că a spune despre aproapele nostru că este „prost” e un mare păcat? Câţi ştiu că invidia este o patimă? Câţi ştiu că a fi orgolios sau a profita de pe urma slăbiciunii şi neştiinţei aproapelui este un păcat? Câţi ştiu că duhul lumii de astăzi, prin care se promovează competiţia prin călcarea în picioare a celuilalt, ne învaţă să păcătuim? Câţi ştiu că a fi ironic cu neputinţele celuilalt este un păcat asemănător cu uciderea?

Boala sufletului
La modul concret al existenţei noastre, în viaţa zilnică ne întâlnim cu foarte multe situaţii: lucrăm, mâncăm, dormim, întâlnim oameni, auzim diverse lucruri, avem o inundaţie în casă, ni se îmbolnăveşte cineva din familie etc. În aceste momente noi reacţionăm într-un fel anume. Dacă suntem atenţi la manifestările noastre zilnice, putem observa că unele dintre ele nu sunt creştine şi ne arată că sufletul nostru este bolnav, aşa cum bolile trupului ne arată că organismul nostru nu funcţionează cum trebuie. A ne descoperi bolile sufleteşti şi a le trata este cel puţin la fel de important ca a ne îngriji de sănătatea trupului, de aceea vom vorbi pe parcursul mai multor episoade despre patimile care ne îmbolnăvesc sufletul, începând cu mândria.

Mândria - patimă de căpetenie
Aşa este considerată de Sfinţii Părinţi pornind şi de la faptul că a fost pricina căderii diavolului, care de altfel joacă un rol important în zămislirea şi întreţinerea acestei boli. Are două forme: una care se manifestă în raport cu semenii, cealaltă priveşte legătura omului cu Dumnezeu.

1) În raport cu semenii, forma mândriei se arată în convingerea omului că este superior faţă de ceilalţi sau cel puţin faţă de unii dintre ei, dar şi în încercarea de a dobândi această superioritate. Omul se înalţă pe sine fie fără nici un motiv anume, fie din pricini precum: calităţi fizice, intelectuale, spirituale, rang social, bogăţie etc.
Înălţându-se pe sine, cel mândru îl coboară pe aproapele său, îl priveşte de sus, îl dispreţuieşte. Mândria îl împinge să se compare cu aproapele, socotindu-se deosebit de acesta şi afirmându-şi superioritatea. Exemplul clar îl avem în pilda vameşului şi a fariseului (Lc. 18,11). Mânat de mândrie, omul simte nevoia să se măsoare cu ceilalţi, să stabilească diferenţe şi ierarhizări, arătându-şi că este superior, dacă nu în toate privinţele cel puţin în parte.
Iată o serie de atitudini care definesc mândria, sistematizate de teologul Jean-Claude Larchet pe baza scrierilor Sfinţilor Părinţi: „Cel mândru se laudă şi exagerează, ca să apară mai mult decât în realitate. El se arată îngâmfat, trufaş şi plin de sine, sigur pe el, încrezător în sine. La aceasta se adaugă adesea pretenţia că le ştie pe toate şi convingerea că are întotdeauna dreptate, de unde se iscă îndreptăţirea de sine ca şi spiritul de contradicţie, dar şi dorinţa de a-i învăţa pe alţii şi de a stăpâni. Mândria îl face pe om orb la propriile greşeli şi să refuze dinainte orice critică şi orice sfat, să urască mustrările şi orice dojană; el nu poate suferi să i se poruncească şi să se supună cuiva. Această patimă se manifestă şi ca agresivitate; uneori expresia agresivităţii este ironia (…), o ostilitate generală, dorinţa de a-l jigni pe celalalt, împlinită cu multă uşurinţă. Această agresivitate se manifestă întotdeauna ca răspuns la cele mai mici critici care i se aduc.”

2) În raport cu Dumnezeu, mândria îl face pe om să se înalţe faţă de Însuşi Creatorul şi să se ridice împotriva Lui. „Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în mulţimea bogăţiei şi s-a întărit întru deşertăciunea sa” (Ps. 51, 5-6). Astfel omul se consideră pe sine cauza tuturor virtuţilor şi faptelor sale bune şi nu mai recunoaşte ajutorul care îi vine de la Dumnezeu.

Pe lângă consecinţele ei grave în relaţiile noastre cu ceilalţi, mândria este şi o rădăcină pentru alte patimi: mânia, ura, formele de agresivitate, învârtoşarea inimii (nesimţirea), judecarea aproapelui, clevetirea şi defăimarea, făţărnicia, tristeţea, dispreţuirea semenilor, pizma etc. Mândria este nu numai un motiv de conflict cu ceilalţi, ea întreţine starea de conflict şi îi împiedică pe oameni să se împace. Chiar dacă omul ajunge să recunoască în sinea sa că a greşit, el n-o declară public şi nu-şi cere iertare de la cei pe care i-a jignit. La fel se manifestă omul mândru şi faţă de Dumnezeu: nu îşi vede păcatele, le uită, stăruie în ele. În schimb, el nu uită jignirile care i s-au adus şi păstrează o ranchiună dureroasă şi vătămătoare în suflet.
Toate acestea ne lipsesc de pace şi de linişte sufletească, de bucurie, şi fac din viaţa noastră un iad în care suntem preocupaţi mereu să părem mai mult decât suntem, să ne arătăm superioritatea, să alergăm după prestigiu şi „imagine“, iar nereuşitele ne provoacă o mare suferinţă.

Tămăduirea mândriei
Dacă suntem sinceri, fiecare dintre noi ne vom recunoaşte, măcar parţial, în manifestările mândriei, pentru că este vorba despre cea mai vicleană dintre patimi, care reuşeşte să îi atace şi pe cei cu o viaţă îmbunătăţită. Iar lupta cu ea este până la moarte; chiar dacă am câştigat o bătălie, războiul continuă, pentru că în orice clipă putem cădea din nou în capcanele ei.
Este deci o luptă de durată, în care cel mai important moment este trezirea şi conştientizarea faptului că ea îşi are un cuib şi în inima noastră. După momentul trezirii urmează o atenţie sporită la manifestările patimii în comportamentul nostru, pentru a le identifica, urmând apoi lupta împotriva lor. Sfinţii Părinţi spun că lupta împotriva unei patimi se face prin dezvoltarea virtuţii corespondente ei. Deci la fiecare manifestare a mândriei trebuie să învăţăm să răspundem printr-un act opus, de smerenie: dacă avem prea multă încredere în sine, să ne mutăm încrederea la Dumnezeu; dacă ni se pare că suntem mai presus decât ceilalţi, să ne aducem aminte că fără Dumnezeu şi darurile Lui am fi una cu pământul, pentru că El este Cel care ne-a dat tot ce avem: sănătate, avere, inteligenţă sau orice altceva care ne face să ne mândrim, iar dacă El ar îngădui, în cinci minute am putea să nu mai avem nici casă, nici sănătate nici nimic altceva; când ni se pare că le ştim pe toate, să ne aducem aminte că doar Dumnezeu are această calitate, doar el cunoaşte adevărul şi sufletul fiecărui om; dacă ni se pare că avem dreptul de a-i învăţa pe ceilalţi şi a le porunci, să ne gândim că Dumnezeu ne-a spus: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor“ – să ascultăm deci mai degrabă decât să vorbim sau să poruncim, să ne supunem voia noastră prin ascultarea faţă de duhovnic.
Prin toate acestea, omul, în loc să se considere mai presus decât ceilalţi şi a-i dispreţui, trebuie să înveţe să vadă numai ceea ce este bun şi frumos în semenul său şi să-şi întoarcă privirea de la defectele şi greşelile lui. Să îşi recunoască limitele, slăbiciunile, neputinţa şi neştiinţa, însă totul însoţit de rugăciune, de spovedanie cât mai deasă, care să meargă până la nivelul gândurilor, şi de sfatul duhovnicului care trebuie să ne călăuzească permanent pe acest drum al vindecării.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009