Frica, între virtute şi patimă (2) Vindecarea fricii. Redarea rostului ei adevărat

Am văzut în numărul trecut că frica (cu toate formele ei) este legată fundamental de alipirea omului de bunurile pământeşti, care îi provoacă plăcere. Patima fricii este teama omului faţă de tot ceea ce i-ar putea răpi sau distruge cele de care s-a legat. Tămăduirea vine deci în primul rând din desprinderea de lucrurile pământeşti şi aruncarea grijilor în seama lui Dumnezeu, având nădejde că El ne va asigura toate cele de trebuinţă, aşa cum ne-a promis: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă.”

Încrederea în promisiunea lui Dumnezeu
Prima cauză a fricii este lipsa credinţei, a încrederii că Dumnezeu îşi respectă promisiunea şi ne poartă de grijă. Cel care crede cu tărie în Dumnezeu şi purtarea Sa de grijă are siguranţa că va primi de la El ajutor în orice împrejurare şi, astfel, nu are de ce să se teamă, nici de întâmplările vieţii, nici de duşmănia oamenilor, nici chiar de moarte.

Diavolul are un deosebit interes să aprindă şi să întreţină această patimă a fricii, care tulbură sufletul şi-l împiedică să ducă la îndeplinire urcuşul duhovnicesc. De aceea un lucru foarte important este ca omul să conştientizeze că gândurile şi imaginaţia sa pot fi influenţate şi de forţele răului. Astfel, pe tot parcursul vieţii sale, e bine ca omul să înveţe să-şi pună încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi nu în forţele şi gândurile proprii.

Leacul cel mai puternic împotriva fricii este rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Prin rugăciunea inimii omul se află tot timpul unit cu Dumnezeu, primind neîncetat ajutorul Lui, astfel că teama nu i se mai strecoară în suflet. Cu cât rugăciunea este mai curată, cu atât piere frica.

Smerenia nu poate fi biruită
Lucrarea de tămăduire a fricii implică din partea omului ca el să înveţe să renunţe la voia sa, să se lase în grija lui Dumnezeu şi să fie smerit. Am văzut că frica este legată de mândrie; de aceea, atâta timp cât omul se în crede în propriile puteri, el va fi bântuit de această patimă. Dacă însă se smereşte, îşi recunoaşte neputinţele, lipsurile şi neajunsurile, el va face loc în suflet harului lui Dumnezeu, iar frica va dispărea. Smerenia este virtutea care nu poate fi biruită de nimic, nici chiar de diavol. Pentru că diavolul poate să imite orice, dar un singur lucru nu poate: să fie smerit.

Convertirea fricii
Vindecarea de frică este o luptă duhovnicească, în care omul trebuie să fie atent să nu alunge orice teamă din sufletul lui. Să nu uităm că frica este şi virtute, dacă o folosim aşa cum a sădit-o Dumnezeu în noi, ca mijloc de mântuire. De aceea omul trebuie să-şi convertească frica pătimaşă şi s-o întoarcă spre Dumnezeu. Bazându-se pe una şi aceeaşi tendinţă a sufletului, cele două feluri de frică se exclud una pe alta. De aceea, un remediu pentru frică este frica de Dumnezeu. Astfel, locul fricii bolnave este luat de frica mântuitoare, care este teama de Dumnezeu: „Cel care se teme de Domnul n-are teamă de nimic şi nu tremură” (Înţ. Sir. 34,14).

Treptele fricii de Dumnezeu
Frica de Dumnezeu are mai multe trepte:

• 1. frica de pedeapsă – care nu trebuie înţeleasă în sensul că un Dumnezeu crud şi răzbunător i-ar pedepsi pe cei care încalcă poruncile Sale, ci ca suferinţă a sufletului înstrăinat de Dumnezeu şi lipsit de bucuriile duhovniceşti care îi fuseseră menite; omul singur îşi provoacă această suferinţă, prin păcat, judecata lui Dumnezeu nefăcând altceva decât să îi descopere adevărul.
• 2. nădejdea bunătăţilor viitoare
• 3. iubirea lui Dumnezeu

Primele două trepte sunt ale celor începători în ale credinţei, care se află încă în stare de robie sufletească. A treia este a celor desăvârşiţi: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I Ioan 4, 18). Sf. Ioan şi toţi Părinţii atrag însă atenţia că această treaptă este cea a desăvârşirii. Deci atâta vreme cât omul nu este cu totul curăţit de patimi şi nu a atins deplinătatea iubirii de Dumnezeu, este important ca el să păstreze frica de Dumnezeu, care îl tămăduieşte pe om mai ales de patimile care îi îngreunează sufletul şi îl împiedică să sporească în viaţa duhovnicească: uitarea, lipsa de curaj a sufletului şi moleşeala, învârtoşarea inimii, adică nesimţirea sufletească.

A consemnat Pr. Marius Corlean

Rugăciuni scurte împotriva fricii

Ca să ne rugăm nu este obligatoriu să ne aşezăm în genunchi, cu candela aprinsă. Dacă ne rugăm doar aşa, înseamnă că nu ne rugăm niciodată cu adevărat. Rugăciunea adevărată este de toată vremea, ne însoţeşte mereu, chiar în timp ce ne îndeplinim treburile zilnice. Ea se realizează prin rugăciunea inimii, dar şi prin cuvinte scurte de rugăciune. Atunci când suntem cuprinşi de frică, pe lângă rugăciunea inimii putem striga la Domnul şi cu alte mici rugăciuni, care devin puternice prin repetare:

• Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (Ps. 26, 1-2)

• De voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. (Ps. 22, 4)

• Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. (Ps. 117, 6)

• Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te! (Ps. 69, 1)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 42 - iulie 2010