duminică, 31 august 2008

Mitul vieţii eterne: celulele stem

În numărul trecut al revistei noastre, vorbind despre clonarea în scopuri terapeutice, menţionam posibilitatea ştiinţei de a trata diferite maladii prin producerea celulelor stem. Ce sunt aceste celule stem, ce rol au ele, cum pot vindeca anumite maladii şi care sunt implicaţiile etico-morale în acest domeniu, iată câteva întrebări la care vom reflecta în cele ce urmează.

Ce sunt celulele stem?
Celulele stem sunt celule care păstrează proprietatea de a se reînnoi continuu prin diviziune celulară şi care se pot diferenţia într-o varietate largă de celule specializate. Există trei mari categorii de celule stem: celule stem embrionare, celule stem adulte şi celule stem din cordonul ombilical.
Celule stem embrionare sunt celule provenite din primul stadiu al dezvoltării umane. Un embrion aflat intre trei şi cinci zile, conţine celule stem angajate în crearea diferitelor ţesuturi şi organe pentru viitorul făt.
Celulele stem din cordonul ombilical sunt celule multipotente, adică prin diviziune pot da naştere oricărui tip de celule din cele 220 celule diferite existente in corpul uman.
Ele pot fi prezervate şi conservate după naşterea fătului pentru un timp nedeterminat. Cordonul ombilical este separat de făt imediat după naştere şi în condiţii normale este aruncat. În ţările în care există programe specializate, la cererea părinţilor şi contra cost, acest cordon ombilical poate fi prezervat în condiţii speciale în ideea că dacă fătul sau un membru al familiei au nevoie de un transplant de celule stem la o data ulterioară, se poate încerca folosirea lui. Actualmente exista în lumea vestică bănci de celule stem din cordonul ombilical care au o vechime de peste 15 ani.
Celulele stem adulte se găsesc atât la adult cât şi la copil şi au rolul de a înlocui celulele distruse sau moarte cu altele noi cum ar fi: globulele roşii, fibrele musculare, nervii etc.

Tratamentul cu celule stem
Probabil cel mai cunoscut tip de tratament în care sunt folosite celulele stem adulte este transplantul de măduvă osoasă la pacienţii cu leucemie, anumite tipuri de cancer sau cu diferite boli de sânge. În acest caz celulele transplantate provin fie prin recoltarea de la o rudă de sânge, fie de la pacientul însuşi şi nu implică nici un risc major pentru donator.
Anumite studii efectuate pe animale de laborator sugerează că inocularea celulelor stem în zonele atinse de anumite boli (diabet, Parkinson, Alzheimer, traumatisme medulare, boli cardiace, arsuri etc.) se pot diferenţia în aşa măsură încât să compenseze pierderea funcţională a organului respectiv. Spre exemplu, un pacient cu diabet insulinic, în urma unei injecţii cu astfel de celule specializate îşi poate redobândi funcţia pierdută a pancreasului de a secreta insulină.
Dacă tratamentul cu celule stem adulte şi celule stem din cordonul ombilical nu ridică probleme morale deosebite, problema se pune în cazul celulelor stem embrionare.

De unde provin celulele stem embrionare?
Există patru surse majore:
Prima sursa sunt clinicile de fertilizare “in vitro”. Embrionii care din diferite motive nu sunt implantaţi în uterul unei mame, pot fi folosiţi în scopuri de cercetare.
A doua sursă sunt celulele rezultate din fecundarea ovulelor şi spermatozoizilor aflaţi în „bănci de fertilitate”.
A treia sursă sunt celulele stem embrionare create prin clonare. Această tehnică contopeşte o celulă (de la pacientul care are nevoie de terapia prin celule stem) cu un ovul donat. Nucleul ovulului este înlocuit cu nucleul din celula pacientului.. Acest ovul este stimulat chimic sau electric să se dividă iar embrionul rezultat va purta materialul genetic al pacientului astfel scăzând şansele ca organismul să respingă celule stem implantate.
Ultima sursa sunt fetuşii proveniţi din avorturi în primul trimestru de sarcină.

Celulele stem – „piese de schimb” pentru omul modern?
Una dintre problemele cele mai serioase în ceea ce priveşte tratamentul cu celule stem embrionare este că o dată recoltate aceste celule, embrionul este practic ucis.
Viaţa omului începe de la concepţie, fiind o lucrare divino-umană. Este o monstruozitate să se creeze oameni numai cu scopul de a fi omorâţi pentru salvarea altora. Acest lucru nu poate fi acceptat din punct de vedere creştin. Sf. Apostol Pavel spune că nu putem birui răul cu rău (Rom. 12:17). Nu putem păstra viaţa cu preţul uneia sau chiar mai multor vieţi.
J. Jacobse afirma că aceste tehnici moderne utilitariste merg împotriva poruncilor lui Hristos. „Hristos ne învaţă că trebuie să ne dăm viaţa pentru aproapele, nu să-i luăm viaţa sa pentru a o păstra pe a noastră. Trebuie să ducem crucea aproapelui, nu să-l crucificăm pe ea”.
Într-adevăr, cu ajutorul tehnicilor moderne viaţa omului s-a dovedit că poate fi prelungită. Ne punem întrebarea care este scopul unei vieţii atât de lungi? Dacă scopul ei, izvorât din credinţa în Dumnezeu şi viaţa viitoare este mântuirea, acordarea de timp pentru reflecţie şi pocăinţă, totul pare a fi în regulă. Mi-este frică însă că, de fapt, scopul prelungirii vieţii pământeşti este tocmai necredinţa în Dumnezeu şi viaţa de veci. Dacă nu credem că există viaţă după moarte atunci trebuie făcut ceva ca să o prelungim pe aceasta, se încurajează necredinciosul modern. Este singura lui şansă, după judecata sa îngustă.
Se impun căutate căi alternative de cercetare în medicină care să nu ridice astfel de probleme grave de etică şi morală. Spre exemplu în genetică se cunoaşte că celulele stem se pot preleva chiar şi de la adulţi, şi nu este necesar să clonezi o fiinţă umană pe care apoi să o omori, pentru a le obţine. Mai mult chiar, se pare că celulele obţinute pe această cale pot fi mai uşor mânuite decât cele obţinute din embrioni umani. Deşi Biserica nu s-a pronunţat definitiv asupra acestor probleme, o astfel de cale intuitiv este mult mai apropiată de învăţătura Bisericii şi poate conduce în viitor la vindecarea multor boli şi suferinţe.
Pr. Alexandru Stanciu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

vineri, 29 august 2008

"M-am străduit să-mi fac datoria deplin"

Interviu cu Pr. Prof. Ioan Glăjar

Data şi locul naşterii: 24 martie 1929, Ucea de Jos, Ţara Făgăraşului
Studii: Liceul "Radu Negru" Făgăraş 1940-1950, Institutul Teologic Universitar Sibiu 1950-1954, Cursuri de doctorat la Institutul Teologic Universitar Bucureşti 1955-1958


De mai bine de un an şi jumătate Părintele Profesor Ioan Glăjar s-a pensionat, timp în care se bucură de frumuseţea vârstei sale patriarhale şi se luptă optimist cu neputinţele trupului, înconjurând cu multă dragoste pe cei apropiaţi. Răspunde prompt la toate solicitările de a sluji împreună la diferite servicii religioase, sau chiar de a mă înlocui uneori. Ca de fiecare dată, l-am găsit pe părintele la masa de studiu, greu dezlipindu-se de carte când a aflat că-l solicit pentru un interviu. Cu smerenie şi cu sfială, cu fineţe şi sensibilitate, părintele profesor s-a lăsat purtat în amintirea trecutului său luminos, din care cu siguranţă avem şi noi multe de învăţat.


Părinte profesor, de ceva vreme sunteţi pensionar şi deci fără obligaţiile pastoral-misionare de dinainte. Cum vă simţiţi acum, la pensie?
Desigur sunt mai liniştit şi mai odihnit. Numai că am rămas cu câteva situaţii familiale-gospodăreşti, pe care nu ştiu dacă voi reuşi să le mai rezolv, dat fiind faptul că sunt înaintat în vârstă, am intrat în al 80-lea an de viaţă şi sănătatea mi-e mult şubrezită.

Aţi slujit la parohia Ucea de Jos timp de 47 de ani. Rar se întâmplă ca un preot să rămână atât de mult într-o parohie. Ce v-a motivat în această statornicie?
Ca student şi doctorand în Teologie, nu m-am gândit niciodată să ajung preot paroh în Ucea de Jos, satul meu natal şi de domiciliu stabil în toată viaţa. Dar, când s-a vacantat Parohia Ucea de Jos, conducerea Arhiepiscopiei Sibiului, văzând că se apropia încheierea perioadei de concurs şi eu nu depusesem cererea de candidat, mi-a cerut în mod expres să depun cererea de înscriere la concurs. Mama mea era de părere să nu depun cererea solicitată, deoarece, considera dânsa, "în satul tău nu e bine să fii nici păstor de vite, darmite preot!" Am fost totuşi nevoit să candidez, deoarece alte solicitări ale mele şi propuneri ale Arhiepiscopiei noastre de până atunci fuseseră respinse de către organele politice şi de stat pe motivele detenţiei mele politice. Odată numit, recunoscut şi instalat oficial în anul 1960, ca preot paroh în Ucea de Jos, m-am străduit să-mi fac datoria deplin. Fireşte nu ştiu în ce măsură Dumnezeu a fost şi este mulţumit de viaţa şi slujirea mea preoţească, dar consătenii, şi respectiv enoriaşii mei, mi-au acordat tot timpul credibilitate, preţuire, respect, înţelegere şi ajutor necondiţionat, desigur nu fără nici o excepţie. Bucurându-mă de toate acestea din partea lor, mi-a fost sufleteşte imposibil să dau curs unor oferte de avansare, ivite după un timp pe neaşteptate, şi să mă despart de ei, să-i părăsesc, să nu le mai fiu preot paroh. Şi aceasta, mai ales atunci când biserica noastră parohială era prăbuşită. Am rămas, deci, pentru totdeauna cu ei şi împreună am reconstruit biserica, împreună ne-am rugat lui Dumnezeu în duminici şi sărbători, în biserică şi în casele lor, şi împreună I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate..

În jumătatea aceasta de veac în care aţi slujit lui Dumnezeu aţi avut parte şi de lucruri frumoase, dar şi mai puţin frumoase. Ce realizare v-a bucurat cel mai mult în viaţă? Sunt şi lucruri pe care acum, cu înţelepciunea vârstei, le-aţi face altfel?
În cei 47 de ani de slujire preoţească în Ucea de Jos am avut parte fără îndoială şi de bucurii şi de încercări grele. Cea mai grea încercare a fost prăbuşirea bisericii noastre parohiale. Şi, se înţelege, cea mai mare mulţumire personală a fost reconstruirea acesteia şi dotarea ei cu toate cele necesare, inclusiv pictarea ei în tehnica frescă. Tot pe plan administrativ, am avut satisfacţia de a redobândi şi legaliza dreptul de proprietate şi de folosinţă al parohiei pentru casa parohială şi clădirea fostei şcoli confesionale.
Pe plan duhovnicesc, am trăit mulţumirea sufletească de a propovădui Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, vreme de 30 de ani în timpul regimului comunist din ţara noastră, şi de a asigura şi întări credinţa creştină a enoriaşilor mei în ciuda propagandei ateiste şi anticreştine a ideologilor şi dictatorilor comunişti. Pentru contrabalansarea acestei propagande, am folosit, pe lângă predici, cărţile bibliotecii parohiale sau personale, pe care le ofeream enoriaşilor spre lectură. La această mulţumire sufletească, s-a adăugat şi cea oferită de nenumăratele mărturisiri ale enoriaşilor mei, în decursul celor 47 de ani, privind ajutorul lui Dumnezeu primit de ei în urma rugăciunilor făcute de mine pentru şi împreună cu ei. Nu pot să nu mărturisesc şi mulţumirea sufletească ce am avut-o când, în regimul comunist, am predat la Teologie, nu atât Istoria Religiilor, cât Teologia Fundamentală, al cărei obiect constă din temele: existenţa lui Dumnezeu, originea lumii, vieţii, omului şi religiei, existenţa sufletului uman imaterial, spiritual şi nemuritor, revelaţia divină supranaturală, istoricitatea, mesianitatea şi divinitatea Domnului nostru Iisus Hristos ş.a. În cei 10 ani, din 1990 şi până în 2000, în decursul cărora am predat Religia în Şcoala Generală din Ucea de Jos, am trăit şi satisfacţia de a face un autentic şi masiv colportaj religios. La festivitatea de încheiere a fiecărui an şcolar, am donat, din partea parohiei, fiecărui elev, indiferent de rezultatul la învăţătură, şi în cele 8 clase erau anual 100-150 de elevi, câte o carte religioasă, din rândul cărora amintesc: Noul Testament, Mica Biblie, catehisme, cărţi de rugăciuni, cărţi cu explicarea parabolelor evanghelice, cu povestiri religios-morale sau cu viaţa unui sfânt ş.a. Cu acelaşi prilej am donat, tot din partea parohiei, fiecărui învăţător sau profesor, câte o carte religioasă, fie din cele amintite, fie altele, dar mai ales câte un Îndrumător Bisericesc pe anul respectiv. La distribuirea acestor cărţi, ţineam o evidenţă strictă, spre a nu da unui elev, în anii şcolari următori, aceeaşi carte. De asemenea, când doi elevi erau fraţi, îi dădeam fiecăruia altă carte. În felul acesta, elevii duceau anual în familiile din care făceau parte cărţi diferite. Pe de altă parte am trăit şi durerea sufletească de a pierde de la sânul Bisericii câteva familii de ţigani care au trecut la sectari. Pentru desprinderea lor de Biserica mamă sunt vinovaţi ei înşişi, căci s-au lăsat ispitiţi de anumiţi factori, pe care nu-i pot menţiona aici, deoarece martorii au trecut la cele veşnice. Acum, după experienţa-mi de o viaţă, regret că n-am dat atunci în vileag acei factori şi să arăt public că n-a fost vorba de convingeri doctrinale şi nici de alte motive religios-morale. A fost vorba de anumite interese şi nu de nemulţumiri.

În greutăţile pe care le-aţi întâmpinat de-a lungul timpului aţi fost sprijinit de familie, în special de doamna preoteasă. De ceva ani dânsa conduce chiar corul parohiei noastre. Cât de important este pentru un preot ca misiunii lui să i se alăture şi soţia?
Familia preotului e în atenţia tuturor enoriaşilor. Spun lucrul acesta în baza unor constatări şi nu doar teoretic. Eu şi soţia mea ne-am cunoscut la Sibiu şi ne-am căsătorit din dragoste. Ne-am înţeles unul pe altul şi am fost solidari în lupta vieţii, iar când această luptă a fost deosebit de grea ne-am încurajat reciproc. Eu n-am umbrit cu nimic demnitatea soţiei mele, iar soţia mea a sporit demnitatea amândurora şi prestigiul familiei noastre prin credinţa ei exemplară şi prin slujirea ei ca educatoare a celor tineri şi ca iniţiatoare, formatoare şi conducătoare a corului bisericesc.

Părinte, aţi fost profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu timp de 14 ani, funcţionând în acelaşi timp şi la Parohia Ucea de Jos. Cum aţi reuşit să îmbinaţi munca de la parohie cu cea de la catedră, lucrul cu credincioşii şi cel cu studenţii?
Am activat 14 ani, din 1976 până în 1990, ca preot paroh la Ucea de Jos şi în paralel ca lector la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, unde am predat cursuri de Îndrumări misionare, din 1976 până în 1978, de Istoria Religiilor, din 1978 până în 1990, şi de Teologie Fundamentală, din 1983 până în 1990, dar nu pot spune că am îmbinat în mod reuşit cele două activităţi. În toţi acei ani, am fost nevoit să acord prioritate obligaţiilor parohiale, mai ales că în 12 din cei 14 ani, la parohie am avut şantier de construcţii şi de pictură. Atât pentru satisfacerea nevoilor religioase ale enoriaşilor mei, cât şi pentru buna desfăşurare a lucrărilor de reconstruire a bisericii parohiale, am fost nevoit să fac des naveta Ucea – Sibiu şi alte deplasări în scopul aprovizionării şantierului cu toate cele necesare. Şi aceasta datorită faptului că lucrările în cauză se executau în regia proprie a parohiei, căci în regimul comunist toate întreprinderile de construcţii erau ale statului comunist şi nu acceptau să execute servicii în folosul Bisericii. Aflându-mă atâţia ani în această situaţie, pregătirea prelegerilor şi a altor obligaţii didactice, bineînţeles, afară de ţinerea cursurilor, o făceam aproape numai noaptea. Aşa se explică, în parte, şi faptul că am scris foarte puţin în viaţă, în raport cu alte cadre didactice din domeniul teologic, cadre care, mai ales la începutul carierii lor didactice, nu prestau decât activitate în domeniul învăţământului.
Pe de altă parte, trebuie să mărturisesc că, în această privinţă a scrisului, în toată perioada activităţii mele ca preot şi teolog, am trăit un complex psihologic de inferioritate în ceea ce priveşte talentul meu literar, harul meu de scriitor, darul meu de condeier. Dacă stau să mă gândesc bine, din timpul studiilor mele liceale şi până astăzi, am avut o structura psihică de matematician, de ins care gândeşte limpede, o fire de intelectual curios şi angajat într-un efort cognitiv susţinut, un profil de teolog-apologet, de preot credincios, dar nu mistic, ci raţionalist, am fost un propovăduitor creştin lipsit de harul oratoriei, de forţa de a entuziasma auditorul, dar cu puterea raţională de a-l convinge. Am scris câteva studii teologice, articole religioase, predici, reportaje bisericeşti, ş.a., toate în jur de 50 de titluri, poate consistente, dar lipsite de un stil literar elevat, de o aleasă calitate a exprimării.

Am observat că arătaţi un interes aparte pentru publicaţia noastră, "Apostolat în Ţara Făgăraşului." Nu numai că o răsfoiţi, ci o dăruiţi şi celor apropiaţi. Care credeţi că este rolul unei astfel de publicaţii?
Într-adevăr, consider revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului" ca fiind o revistă bine gândită şi scrisă, mult folositoare credincioşilor şi chiar preoţilor. De aceea aştept apariţia fiecărui număr cu curiozitate şi o distribui cu plăcere prietenilor mei şi tuturor celor apropiaţi sufleteşte.
Având în vedere că şi astăzi, ca şi în trecut, adevărurile religioase fundamentale şi cele biblice, inclusiv sursele acestora, sunt puse de unii intelectuali, chiar şi de unii oameni mai simpli, sub semnul întrebării, cred că ar fi necesar şi bine să se adauge publicaţiei de faţă, prin articole specifice, şi un timbru apologetic. Dar lucrul acesta trebuie făcut cu prudenţă, adică să se evite titluri, idei şi abordări provocatoare şi, în cele din urmă, derutante.

Pentru cititorii revistei noastre, vă rugăm să adresaţi un cuvânt folositor, iar ca fost profesor, un sfat pentru tineri.
Asigur pe cititorii acestei reviste că ea are puterea de a-i zidi sufleteşte în duh creştin autentic, iar pe Prea Cucernicul Protopop Ioan Ciocan, fondatorul revistei, pe distinsa Doamnă Preoteasă Natalia Corlean, redactorul şef al revistei, pe toţi membrii colegiului de redacţie şi pe toate colaboratoarele acestora, îi felicit sincer pentru contribuţiile ce le aparţin şi le urez succes cât mai îndelungat.
Pe tineri îi sfătuiesc să-şi fixeze din vreme un ideal capital de viaţă, pentru care sunt conştienţi că au vocaţie şi să-şi mobilizeze toate energiile întru realizarea lui. Să nu se angajeze pe mai multe planuri de activitate, căci, în asemenea cazuri, e foarte greu să ajungi în viaţă la un nivel mulţumitor şi, mai ales, fără ajutorul lui Dumnezeu!

Părinte profesor, vă mulţumim pentru timpul acordat şi pentru disponibilitatea dumneavoastră de a ne împărtăşi aceste gânduri. Vă dorim multă sănătate şi să vă bucuraţi în continuare alături de familia dragă şi de credincioşii parohiei noastre, de care aţi rămas apropiat nu numai ca şi consătean, dar mai ales ca părinte duhovnicesc.
Interviu realizat de Pr. Ion Tărcuţă
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

Icoana – chipul frumuseţii dumnezeieşti

"Icoana este un obiect liturgic ce caracterizează în mod fundamental Ortodoxia. Biserica Catolică deja, deşi este cea mai apropiată de învăţătura ortodoxă, a minimalizat rolul icoanei şi a înlocuit de multe ori icoana cu statuia. Iar Biserica Protestantă şi apoi neoprotestanţii au respins-o cu desăvârşire. Ortodoxia însă poartă icoana în însăşi inima ei, păstrează şi trăieşte învăţătura despre icoană în autenticitatea ei aşa cum s-a definit şi dezvoltat în sânul bisericii creştine dintru început.
Sensul icoanei în Ortodoxie este în acelaşi timp strict şi atotcuprinzător. Strict, în sensul că toată învăţătura despre icoană se concentrează în persoana Fiului lui Dumnezeu. Iisus Hristos este prototipul, modelul desăvîrşit al icoanei. De aceea, răspunsul la banala şi frecventa acuză: „Icoana este un idol, un chip cioplit” este, din partea ortodoxului, simplu şi cuprinzător: „Fiul lui Dumnezeu”, sau mai exact „Întruparea Fiului lui Dumnezeu”. Dumnezeu cel Nevăzut ia chip văzut prin Întrupare: se face văzut, prin materie, în Iisus Hristos. Din acest moment, dumnezeirea poate lua un chip, se întrupează, poate fi văzută, Dumnezeu poate fi venerat în şi prin materie. Din acest moment, se naşte icoana.
Odată cu naşterea Bisericii creştine, prin Duhul Sfânt Dumnezeu ia chip şi se întrupează în sfinţi. Sfântul Pavel spunea: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. În chipurile tuturor sfinţilor, este venerat acelaşi Domn: Iisus Hristos Mântuitorul, şi, implicit, Sfânta Treime. Acest adevăr de credinţă se exprimă în chip văzut, în Biserica Ortodoxă, prin icoanele pictate pe lemn sau sticlă, ca şi prin frescele ce împodobesc interiorul şi uneori chiar exteriorul lăcaşurilor de cult ortodoxe.
Icoana are în acelaşi timp un sens atotcuprinzător. Creştinul care poată în inimă dragostea Sfintei Treimi, prin Duhul Sfânt, vede toată lumea ca pe o icoană. În fiecare om şi în fiecare lucru, el desluşeşte o rază din lucrarea şi frumuseţea lui Dumnezeu. Prin toţi şi prin toate, el contemplă pe Dumnezeu - Făcătorul a toate.
În faţa unei icoane, fie ea pictată pe lemn, zărită într-o persoană sau înţeleasă într-un lucru creat, atitudinea interioară şi exterioară a omului care o contemplă nu poate fi decât de închinare. O închinare plină de evlavie, care percepe prezenţa şi slava lui Dumnezeu cel prezent şi slăvit în toţi şi în toate. Închinare izvorâtă dintr-o inimă care se uimeşte şi adoră în acelaşi timp, dintr-o inimă plină de dragoste şi bucurie."
Amalia Răibuleţ
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

joi, 28 august 2008

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul

La data de 29 august, Biserica noastră prăznuieşte Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Este o sărbătoare a tristeţii, pentru că în această zi a avut loc sfârşitul martiric al Sfântului Ioan Botezătorul, cu prilejul unui ospăţ împărătesc; de aceea se prăznuieşte cu post, în orice zi a săptămânii s-ar întâmpla să cadă.

Fiecare dintre noi cunoaştem din cuprinsul Sfintelor Evanghelii (Matei cap. 14, şi Marcu cap. 6) felul în care Irod, tetrarhul Iudeii, făcând ospăţ mare cu prilejul zilei sale de naştere şi promiţând fiicei Irodiadei că îi va da până la jumătate din împărăţie drept răsplată pentru dansul ei înaintea invitaţilor, a poruncit, la cererea acesteia, să i se taie capul Sfântului Ioan Botezătorul.
În această zi de sărbătoare tristă avem ocazia să medităm asupra personalităţii Sfântului Ioan Botezătorul. El, pustnicul care stătea pe malul râului Iordan şi învăţa poporul să se pocăiască şi să se boteze, proorocul care L-a botezat pe Domnul Hristos, binevestitorul care a vorbit mulţimilor mărturisind că Domnul este Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii, a aflat că Irod, conducătorul ţării, trăieşte în păcat. Acest fapt îl determină să lase pustia şi să se ducă să îl mustre pe acesta pentru nelegiuirea lui, mustrare care i-a adus întemniţarea, iar mai apoi moartea.
Oare noi, astăzi, mai avem ceva din Sfântul Ioan Botezătorul? Luptăm cumva împotriva nelegiuirilor din jurul nostru? Avem noi curajul să spunem răului pe nume, chiar dacă am avea de suferit? Din păcate de cele mai multe ori nu. Atunci când aflăm de greşelile vreunui frate de-al nostru în loc să ne ducem la el cu gândul de a-i atrage atenţia că nu face bine, cu nădejdea că se va îndrepta şi cu rugăciune pentru el, noi căutăm să-l bârfim. Nu mergem la el să-i dăm sfat bun, dar mergem la vecinul să-l povestim. Sfântul Ioan a lăsat pustia şi s-a dus la Irod ca să-l înveţe spre bine. A mustrat nelegiuirea lui, dar l-a tratat cu respect şi dragoste. Irod l-a întemniţat dar, chiar şi de acolo, Sfântul îi vorbea cu blândeţe. Nu îl certa pentru că l-a pus în lanţuri, ci îl mustra pentru că trăia în concubinaj.
Să îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea măcar o mică parte din curajul Sfântului Ioan, pentru a schimba ceva în comportamentul nostru. Să ne preocupe stârpirea răului din noi în primul rând, să avem curajul să spunem răului pe nume şi atunci când vedem păcatele altora să urâm păcatul, dar să-l iubim pe păcătos.
Pr. Ovidiu Bostan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

marți, 26 august 2008

Sfinţii Adrian şi Natalia, „soţi fericiţi”

În copilărie nu-mi plăcea numele meu: Natalia. Rezonanţa sovietică care îmi răzbătea mai ales din alintătura (bine intenţionată, de altfel) Nataşa, dar şi raritatea numelui, mă făceau adesea să mă întreb unde l-or fi găsit părinţii mei. Am aflat la timpul rânduit de Dumnezeu că în dreptul datei de 26 august în calendarul ortodox este trecut numele Sfinţilor Mucenici Adrian şi Natalia. M-am bucurat atunci că port numele unei sfinte, iar când am citit viaţa celor doi am mulţumit Domnului pentru inspiraţia pe care le-a dat-o părinţilor mei când mi l-au pus şi Îl rog să-mi ajute să nu port doar numele Sfintei Natalia, ci şi virtuţile ei, la măsura nevredniciei mele.

Sfinţii Adrian şi Natalia au trăit în secolul IV în Nicomidia, în vremea împăratului Maximian, un aprig prigonitor al creştinilor. Erau amândoi din familii foarte bogate şi se căsătoriseră de 13 luni. Adrian avea 28 de ani şi era mare dregător. Într-o zi, la curte au sosit 23 de bărbaţi creştini arestaţi din ordinul împăratului, pentru a fi întemniţaţi şi înscrişi cu numele în vederea judecării lor. Văzându-i plini de răni adânci în urma chinurilor la care fuseseră supuşi, dregătorul Adrian a fost surprins de feţele lor calme şi blânde şi i-a întrebat pentru ce rabdă asemenea torturi. Când aceştia i-au dat mărturie despre dragostea lui Hristos şi răsplătirile cu care Acesta îi aşteaptă pe cei care nu se leapădă de numele Lui, Adrian le-a spus celor care înregistrau numele arestaţilor să îl scrie şi pe el, pentru că vrea să fie creştin.

Când soţia sa, Natalia, a aflat de întemniţarea lui, a început să plângă. Însă când i s-a spus că era întemniţat pentru Hristos lacrimile i s-au transformat în lacrimi de bucurie, căci în taină ea era creştină. S-a îmbrăcat cu haine luminoase şi a fugit repede la temniţă, unde l-a binecuvântat pe soţul ei pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a încurajat să rămână tare în credinţă, îndemnându-i şi pe ceilalţi 23 să îl întărească şi să se roage pentru soţul ei.

Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit tânărului să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de Hristos şi iubitor al vieţii acesteia, aducându-i aminte de cuvintele Domnului care spunea că şi El se va lepăda de cei care se leapădă de El în faţa oamenilor. Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, s-a bucurat şi l-a sărutat, iar Adrian s-a minunat de înţelepciunea şi credinţa soţiei lui, care în loc să cedeze ispitei de a căuta o cale mai uşoară pentru viaţa ei, îşi îndemna soţul să meargă la moarte.

Întorcându-se amândoi la temniţă, Natalia a văzut că rănile sfinţilor întemniţaţi erau adânci şi pline de puroi. După ce i-a îngrijit cu mâna ei, a poruncit slujnicei să îi aducă de acasă pânză fină şi curată, cu care a legat rănile mucenicilor.

A venit şi ziua când Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră deja. Îmbărbătat şi de cei împreună pătimitori cu el, şi de Natalia, care îi spunea că suferinţa îndurată în această viaţă este scurtă, însă slava muceniciei este veşnică, el a primit loviturile călăului cu o asemenea seninătate încât împăratul s-a înfuriat şi a poruncit să fie bătut şi mai tare.

Peste câteva zile, Natalia l-a rugat pe Adrian ca atunci când se va întâlni cu Domnul Hristos mai întâi să ceară îndurare pentru ea, ca să fie luată la cer, pentru a nu rămâne pe mâna necredincioşilor care o vor sili să se mărite cu un păgân, întinând patul căsniciei lor.

Venind şi ziua martiriului, Adrian a cerut ca el să fie primul martirizat. În timpul schingiuirii, soţia lui a stat lângă el, întărindu-l până la sfârşit, când braţele şi picioarele mucenicilor au fost zdrobite cu ciocanul pe nicovală. Natalia a izbutit să ia în taină braţul zdrobit de nicovală al soţului ei; l-a uns cu mir şi l-a învelit într-o pânză de purpură. Restul moaştelor Sfântului Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei dimpreună cu el au fost duse în Bizanţ, de către câţiva creştini ce fugeau de prigoana lui Maximian.

La scurtă vreme, unul dintre bărbaţii de seamă ai Nicomidiei, un tribun, a obţinut acordul împăratului de a o lua în căsătorie pe văduva Natalia. Auzind însă aceasta s-a rugat cu lacrimi şi a primit răspuns de la unul dintre cei 23 de mucenici. Acesta i-a spus că Dumnezeu nu a uitat-o, aşa cum nici mucenicii nu au uitat dragostea cu care i-a îngrijit în temniţă, iar ca să ajungă cât mai degrabă la ei trebuie să meargă la locul unde sunt sfintele lor moaşte. Trezindu-se din somn, Natalia a luat cu ea doar braţul Sfântului Adrian şi a fugit repede spre malul mării, unde a găsit o corabie care se îndrepta spre Bizanţ. Aici, intrând în biserica unde erau sfintele moaşte, s-a umplut de bucurie. Aşezând braţul soţului ei lângă trupul lui, a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. La scurtă vreme, după ce Sfântul Adrian i s-a arătat în vis şi i-a spus că este primită la cer şi Domnul o aşteaptă, Natalia a adormit din nou şi nu s-a mai trezit, pentru că sufletul ei plecase la odihna cea veşnică împreună cu Domnul şi cu soţul ei, pentru care a avut o dragoste neţărmurită.

În vieţile sfinţilor întâlnim adesea soţii care îi imploră pe soţii lor să se lepede de credinţă, pentru a scăpa de moarte, făcând astfel crucea mucenicilor mult mai greu de suportat. Iată însă şi un exemplu (şi nu e singurul) de soţie credincioasă, pentru care lumea aceasta cu bucuriile ei nu este mai presus de Bucuria cea adevărată pe care o avem doar de la Dumnezeu. Ea nu dă curs slăbiciunii omeneşti care îi spune că este tânără, că nu s-a bucurat încă de viaţă, că nu are nici măcar un copil şi că va rămâne singură, ci cu o tărie bărbătească stă alături de soţul ei în cele mai grele clipe şi îl încurajează necontenit până în ultima clipă.

Un exemplu de iubire şi de căsnicie ancorată în Hristos, oameni ca şi noi care din dragostea lor pentru Dumnezeu au ajuns să fie numiţi „soţi fericiţi, în viaţă şi în moarte nedespărţiţi”, cărora le spunem în acatistul închinat lor: „sarcina unul altuia să purtăm ne-aţi învăţat” sau „Bucuraţi-vă, cuplu ce întăriţi legăturile căsătoriei”, „Bucuraţi-vă, cei care chipul adevăratei însoţiri creştineşti ne-aţi arătat”.
Natalia Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

miercuri, 20 august 2008

Biserica „Sf. Ierarh Nicolae” din Olteţ

De curând, la invitaţia părintelui paroh Ovidiu Bostan, am intrat pentru prima dată în biserica din Olteţ, cu ocazia săvârşirii Tainei Sf. Maslu. Am găsit aici o biserică frumoasă, luminoasă şi îngrijită, care are tot ce-i trebuie: pictură, strane noi şi mobilier sculptat în lemn de stejar. I-am fericit pe aceşti oameni binecuvântaţi de Dumnezeu, care se bucură de un asemenea locaş de cult, dar şi de un preot pe care eu îl cunosc de ceva vreme ca fiind un rugător puternic, un om serios şi sensibil, dedicat slujirii lui Dumnezeu prin preoţie.



Olteţul se află pe DN1 înspre Sibiu, la 17 km de Făgăraş. Numele localităţii este recent, din cele mai vechi timpuri şi până în vremea regimului comunist purtând numele de Beşimbac.
În ceea ce priveşte istoria vieţii bisericeşti a satului, primul eveniment care trebuie marcat este apariţia uniaţiei. Începând cu anul 1697 în Transilvania se instalează regimul habsburgic. La scurt timp, stăpânirea, ca să îi supună mai uşor pe români, care prin credinţa lor ortodoxă ţineau legătura cu fraţii lor de peste munţi, încearcă să le impună greco-catolicismul, mai întâi cu forţa, apoi ispitindu-i cu tot felul de avantaje materiale şi sociale. Aşa pătrunde şi în Beşimbac uniaţia, iar în 1732 conscripţia episcopului greco-catolic Inochentie Micu consemnează că se înfiinţase deja aici o parohie unită care avea 150 de suflete. Pe la anul 1760 erau doi preoţi uniţi la 17 familii şi 3 preoţi ortodocşi la 57 de familii. Biserica satului era folosită de greco-catolici, ortodocşii neavând biserică.

Din datele consemnate se vede deci că greco-catolicismul a pătruns treptat în Beşimbac, însă într-un final a cuprins tot satul. Istoricul Ştefan Meteş consemnează cum s-a făcut şi „convertirea” celor din urmă ortodocşi: în sat erau doi preoţi; cel unit şi avea un băiat, iar cel ortodox o fată. Băiatul vroia să devină preot şi fata era bucuroasă să fie preoteasă în satul ei. S-au luat cu binecuvântarea celor două confesiuni, iar confesiunea bărbatului a învins. „Aceasta dovedeşte încă odată ce încurcătură zadarnică şi ce copilărie, care se sfarmă de cea dintâi potrivire a intereselor, e această dezbinare a românilor în două legi de acelaşi rit, în două trupuri pentru aceeaşi faţă“ – remarcă Nicolae Iorga.

În 1948, tot în urma presiunii autorităţilor, ca şi la 1700, are loc o schimbare în masă a confesiunii multor făgărăşeni. În sens invers de data aceasta, adică de la greco-catolicism revin la ortodoxie. Atunci s-au întors şi olteţenii; după 1989, când au primit libertate religioasă, au ales să rămână ortodocşi.

Biserica actuală din Olteţ, cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae”, a fost construită în anul 1878 pe cheltuiala credincioşilor. Are formă de navă, cu ferestre largi care o fac să aibă un interior luminos. Iconostasul a fost realizat în anul 1925 din panouri de lemn de stejar, cu icoane aplicate pe pânză, executate în ulei.

Pictura bisericii este bizantină, realizată în frescă în anul 1983, de pictorul Pavel Virgil din Olteţ, paroh fiind preotul Ioan Malanca. În acelaşi an, la 6 decembrie, biserica a fost sfinţită de ÎPS Antonie Plămădeală.

Înfrumuseţarea bisericii a fost continuată de preotul Gheorghe Cismaş, paroh între 1986-2007, în timpul căruia lăcaşul de cult a fost împodobit cu icoane prăznicare noi, strane foarte frumos sculptate în lemn de stejar (2002), geamuri de tip termopan cu semnul crucii pe ele, cu rame care imită lemnul de nuc. Prin strădania aceluiaşi preot şi a credincioşilor olteţeni au fost schimbate podelele cu altele noi din lemn, biserica a fost mochetată, iar din 2006 are încălzire centrală pe gaz.

În anul 2007, la venirea părintelui Ovidiu Bostan, s-a renovat şi casa parohială, construită încă din 1955, dar care nu fusese locuită de mai bine de 20 de ani. Astfel credincioşii din Olteţ se pot bucura astăzi de o biserică frumoasă, dar şi de un preot vrednic pe care îl au la îndemână la orice ceas din zi şi din noapte.
Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

Dumnezeiasca Descoperire

Întrucât în numărul trecut am vorbit despre mântuire, este necesar să cunoaştem şi adevărul care duce la mântuire. Cel care ne-a descoperit acest adevăr este Dumnezeu Însuşi. Lucrarea de descoperire a adevărului mântuitor o numim DESCOPERIRE DUMNEZEIASCĂ sau REVELAŢIE DUMNEZEIASCĂ.

Descoperirea sau Revelaţia dumnezeiască este lucrarea prin care Dumnezeu S-a făcut cunoscut oamenilor, arătându-le adevărul despre fiinţa, voia şi lucrările Sale.

Dovada iubirii paterne
Întrucât nu ne putem mântui doar prin efortul nostru personal, Dumnezeu ne împărtăşeşte permanent dragostea Sa, asemeni unui Tată iubitor. Puterile omului sunt limitate şi variază de la o persoană la alta, în funcţie de zestrea genetică şi de felul în care şi-a exersat fiecare facultăţile sufleteşti. Dar Tatăl-Dumnezeu îşi iubeşte în egală măsură toţi fiii şi revarsă Harul peste toţi, ajutându-i să-L cunoască şi să se depăşească, pentru a se mântui de rău şi a vieţui în comuniune cu El şi cu ceilalţi oameni.

Descoperirea (revelaţia) naturală
Când privim un orb ne gândim că este o binecuvântare să avem ochi pentru a-i vedea pe cei pe care îi iubim. Dar ce bine ar fi dacă am putea admira şi dragostea lui Dumnezeu care face ca gingaşul fir de ghiocel să spargă zăpada, pentru a înflori de dragul nostru. Sau ce frumos ar fi dacă în aproapele care aleargă cu bâta după noi am putea descoperi chipul lui Hristos, după care a fost creat el. Privind în jur, descoperim că întreaga lume are o ordine mai presus de înţelegerea noastră, care ne trimite cu gândul la ideea că trebuie să existe un Creator Atotputernic, un „făcător al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Aşadar, Dumnezeu se descoperă tuturor prin cele pe care le-a creat, asa cum Brâncuşi se descoperă pe sine ca artist prin Coloana Infinitului, Poarta Sărutului sau alte creaţii ale sale.
Dar, acest mod de a se descoperi este limitat ca expresie şi incomplet, pentru că nu îl dezvăluie pe Dumnezeu în întregime, ci doar în raport cu anumite lucrări ale Sale.

Descoperirea (revelaţia) supranaturală
La început Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut prin intermediul anumitor oameni aleşi, care au comunicat semenilor lor voia lui Dumnezeu (cum au fost drepţii, patriarhii, proorocii din Vechiul Testament), iar mai târziu, prin descoperirea Sa personală, fiind modul cel mai expresiv prin care Dumnezeu S-a făcut cunoscut nouă: prin întruparea Sa. Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos, a intrat în lume prin naşterea Sa din Fecioara Maria, a luat chip de om pentru a comunica mai uşor cu oamenii, pentru a le vorbi pe limba lor şi pentru a le vorbi despre Dumnezeu cu mijloacele pe care le înţelege omul cel mai bine. Calea supranaturală este superioară celei naturale şi o completează.
Revelaţia supranaturală ne-a fost transmisă pe două căi: Sfânta Scriptură (calea scrisă) şi Sfânta Tradiţie (calea orală, fixată apoi şi în scris).
Pr. Adrian Magda
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

sâmbătă, 16 august 2008

Piedici în calea iubirii

Motivul celor care se căsătoresc este, aproape în unanimitate, unul simplu: iubirea. Şi, într-adevăr, majoritatea celor căsătoriţi din dragoste încearcă să îşi iubească partenerul. Cu toate acestea ei ajung la divorţ. De ce şi ce se poate face pentru a evita eşecul? Părintele John Mack, în cartea sa „Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodoxe”, ne vorbeşte despre modul diferit în care receptăm iubirea fiecare dintre noi.

Percepem dragostea în mod diferit
Multe eşecuri în căsnicie sunt cauzate de o înţelegere greşită a caracterului iubirii. Dintr-o varietate de motive (firea, educaţia sau ambele) cu toţii dezvoltăm ceea ce eu numesc „senzorii iubirii”.
Senzorii iubirii sunt mijlocul prin care receptăm dragostea celorlalţi. Fiecare persoană posedă un set de sentimente puţin diferit. Astfel, unii receptează dragostea, în primul rând, prin afecţiunea fizică. Când aceştia doresc să li se arate iubire, vor să fie îmbrăţişaţi, sărutaţi sau mângâiaţi. Alţii primesc dragostea prin sprijin verbal. Când vor să se simtă iubiţi, ei doresc să fie încurajaţi, susţinuţi şi consolaţi. Totuşi, o altă categorie de oameni experimentează dragostea prin diferite acţiuni. Când vor să le fie dovedită iubirea, vor ca maşina să fie spălată, casa îngrijită, pajiştea tunsă etc. Alţii recunosc dragostea în cadouri şi atenţii speciale. Iar alţii resimt dragostea prin simpla prezenţă a celorlalţi. Când vor să simtă iubirea, îşi doresc doar să petreacă timpul cu celălalt.
Este important de notat faptul că fiecare persoană este diferită şi că percepe dragostea în modul său unic şi personal. Ca fiinţe umane create după chipul lui Dumnezeu, fiecare dintre noi avem personalitatea noastră, cu trăsături aparte, care ne diferenţiază de ceilalţi. Parte din unicitatea noastră este şi felul în care percepem dragostea. În anumite privinţe suntem asemănători. Dar în altele suntem cu totul diferiţi.

Credem că toţi sunt ca noi
Mai mult decât atât, este foarte important să ne dăm seama că avem tendinţa de a presupune că ceilalţi percep dragostea la fel ca noi. Privind din punct de vedere teologic, aceasta este o manifestare a egocentrismului. Ne este dificil să ieşim din noi şi să-i cunoaştem pe ceilalţi ca persoane aparte. Printr-o regretabilă pervertire a umanităţii, tindem să ne suprapunem peste ceilalţi şi să le negăm propria libertate de a fi aşa cum i-a creat Dumnezeu.
În căsnicie, acest lucru are urmări dezastruoase. De exemplu, să spunem că senzorul iubirii lui Sally este foarte legat de tovărăşie şi comunicare. Când vrea să se simtă iubită, doreşte ca Hank să stea de vorbă cu ea, nefăcând nimic anume, ci doar fiind împreună. Pe de altă parte, Hank vede manifestarea iubirii prin ajutorul dat sau primit, prin munca grea, prin repararea casei etc. Problema e că Sally nu receptează dragostea în acest mod, astfel că, oricât de mult ar încerca Hank să îi arate că o iubeşte, e tot simte că nu este aşa. Pentru că, de fiecare dată când el vrea să îi arate că o iubeşte, pleacă să facă ceva: repară chiuveta, tunde gazonul, spală maşina etc. Remarcaţi că toate aceste lucruri îl îndepărtează de Sally, căci pentru a le duce la îndeplinire trebuie să o lase singură. Astfel ea percepe încercările lui Hank de a-i dovedi dragostea drept manifestări ale lipsei de iubire.
Pe de altă parte, când ea vrea să îi arate lui Hank că îl iubeşte, se opreşte din curăţenie, din pregătirea cinei etc. şi, aşezându-se lângă el, încearcă să-i vorbească. Hank vede aceasta nu ca pe o expresie a dragostei, ci ca pe o neglijenţă şi nepăsare. Astfel, cu cât Sally încearcă mai mult să îi arate lui Hank că îl iubeşte, cu atât se simte el mai puţin iubit.

Să oferim iubire în limbajul celuilalt
Există doar un singur mod de a întrerupe acest ciclu, şi acesta este cel al iubirii dumnezeieşti. Ea începe prin evaluarea capacităţii unei persoane de a percepe dragostea. Iubirea aceasta încearcă să găsească „senzorii iubirii” unei persoane, şi apoi se dedică arătării iubirii într-un mod prin care acea persoană să o înţeleagă şi să o primească. Aceasta este minunea Întrupării. Hristos S-a făcut om; El şi-a asumat deplinătatea umanităţii noastre, a devenit ca noi, cu excepţia păcatului, pentru a ne arăta iubirea Sa. În loc să ne ceară nouă să ne schimbăm modul în care percepem iubirea, Şi-a schimbat el modul de arătare a acesteia. Dragostea cere ca şi în căsniciile noastre să procedăm la fel.
Trebuie să învăţăm să oferim iubirea în felul în care partenerul nostru ştie să o primească. Mai mult decât atât, trebuie să învăţăm să acceptăm iubirea aşa cum ne-o arată partenerul nostru. Aceasta este ceea ce Sf. Ioan de Kronstadt are în vedere când spune: „Priveşte fiecare fiinţă umană ca şi când ar fi unică în lumea lui Dumnezeu, un mare miracol al înţelepciunii şi harului lui Dumnezeu, şi nu lăsa faptul că te-ai obişnuit cu ea să servească drept temei pentru a o neglija.”
Partenerul tău este o persoană unică. Nu există nimeni pe pământ asemănător lui. Datoria, misiunea ta, este de a-l (o) cunoaşte în toată unicitatea lui/ei şi de a-i arăta dragostea lui Hristos în contextul miracolului unicităţii sale. Nu cere ca el sau ea să se schimbe pentru a fi în acord cu tine. Mai degrabă schimbă-te tu pentru a i te potrivi ei. „Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia” (Filipeni 2, 4).
A consemnat Natalia Corlean

Pentru a vă ajuta să vă înţelegeţi mai bine şi să vă identificaţi „senzorii iubirii”, completaţi următoarele fraze:
1. Când eram copil, ştiam că părinţii mă iubesc pentru că ei ……….
2. Fiind copil, ştiam că părinţii mei se iubesc pentru că ………
3. Când vreau cu adevărat să îi arăt iubire partenerului meu ………
4. Când sunt descurajat aş vrea ca partenerul meu să ………
5. Mă simt în siguranţă când partenerul meu ………
6. Sunt foarte afectuos/oasă când partenerul meu ………
7. Aş dori ca, mai des, partenerul meu să ………

Comparaţi apoi răspunsurile voastre cu cele ale partenerului. Discutaţi posibilele neînţelegeri.

Iată 7 modalităţi diferite de receptare a iubirii:
a. ajutor (grijă, curăţenie, reparaţii etc.)
b. tovărăşie (petrecerea timpului împreună, activităţi comune)
c. solicitudine (ex. grija faţă de opinii, sentimente, dorinţe; ascultarea, cooperarea)
d. afecţiune fizică
e. comunicare
f. fidelitate (încrederea, păstrarea confidenţelor, respectarea promisiunilor)
g. oferire de cadouri
Clasificaţi aceste modalităţi după modul în care percepeţi iubirea (1 fiind cel mai important iar 7 – cel mai puţin important).

Apostolat in Tara Fagarasului nr. 19 - august 2008

miercuri, 13 august 2008

Din nou la şcoala Duhului, cu Maica Siluana

Sârguinciosul grup de preoţi şi laici din Ţara Făgăraşului, care în luna iunie a urmat la Făgăraş o parte din cursurile de formare duhovnicească pregătite şi susţinute de maica Siluana Vlad, a avut ocazia şi bucuria de a continua aceste cursuri într-o a doua etapă, pe durata unei săptămâni, la sfârşitul lunii iulie.
De data aceasta, cursurile s-au desfăşurat la mănăstirea „Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir” din Sighişoara. Acest fapt a adus activităţii grupului un plus de binecuvântare, întrucât ziua începea cu participarea la Sfânta Liturghie, apoi urmau cursurile, desfăşurate într-o manieră intensivă, cu o scurtă pauză după prânz, iar seara, după cină, se încheia cu o plimbare învăluită în rugăciune ori cântări duhovniceşti şi, în sfârşit, cu rugăciunile de seară rostite în biserica mănăstirii, împreună. Mănăstirea în sine era un loc foarte cald şi primitor, plin de flori şi înconjurat din toate părţile de pădure şi coline înverzite.
Seminarul s-a concentrat în jurul a două teme: prevenirea şi rezolvarea conflictelor, şi inteligenţa duhovnicească. Sesiunile care tratau despre conflict au fost deosebit de utile. Fiecare dintre noi se confruntă cu unul sau mai multe conflicte în raport cu ceilalţi. A defini clar problema conflictului, a înţelege adevăratele dorinţe, nevoi şi temeri ale celor implicaţi în el, a reuşi să aduni şi sistematizezi toate datele lui şi a căuta soluţii valabile, eficiente şi demne reprezintă până la urmă o adevărată artă, o înţelepciune. Dar o artă care poate fi deprinsă de fiecare dintre noi cu puţină bunăvoinţă, studiu şi, desigur, cu harul lui Dumnezeu.
A doua parte a seminarului, cea despre inteligenţa duhovnicească, a completat studiul despre rezolvarea conflictelor, mijlocind pentru participanţi o nouă incursiune în propria viaţă spirituală, pentru a descoperi adevărul despre noi înşine (ca şi chip al lui Dumnezeu), despre alcătuirea noastră sufletească, despre felul în care răul se poate manifesta în noi şi despre vindecarea şi transformarea noastră prin puterea Duhului Sfânt, în Biserică, pentru a ajunge la libertate duhovnicească şi sfinţenie.
Pe lângă parcurgerea materialului teoretic propriu-zis, explicat la tot pasul de maica Siluana cu exemple vii sau observaţii de adâncime duhovnicească, cursurile au cuprins şi numeroase exerciţii şi activităţi de studiu în grupuri mai mici. Unul din cele mai frumoase aspecte pe care le-am descoperit a fost lucrul în grup, comunicarea şi comuniunea cu ceilalţi. Problema fiecăruia a devenit într-un fel problema tuturor, de parcă am fi fost o familie lărgită. În plus, fiecare membru era unic şi preţios în felul lui. Cerând de pildă părerea fiecăruia asupra unei teme anume – aceeaşi –, fiecare aducea în grupul comun o viziune personală, diferită de a celorlalţi dar valoroasă, care, dacă ar fi lipsit, am fi fost, noi, ceilalţi, un pic mai săraci. De aceea gândesc că şi relatarea în sine a întregii experienţe a acestui seminar de la Sighişoara are atâtea variante câţi oameni au participat şi, fără îndoială, una mai deosebită şi mai frumoasă ca cealaltă.
Dând slavă lui Dumnezeu pentru toate, pentru oameni şi pentru această experienţă, cred că fiecare dintre noi am fi de acord să încheiem cu acel cuvânt pe care maica Siluana îl rostea cu o tonalitate aparte şi pe care ni l-a aşezat într-un fel fiecăruia în inimă şi pe buze: „Minunat!”
Amalia Răibuleţ
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008