Gânduri la început de an

Iată-ne ajunşi la un nou început. A plecat în veşnicie anul 2013 şi un nou an ne poartă paşii pe cărările acestei vieţi.

Gândesc la viaţa noastră de fiecare zi şi nu pot să nu remarc că nu mai seamănă cu cea de acum 20, 30 de ani... Nu mai are simplitatea, nu mai are pacea, nu mai are liniştea de atunci. E adevărat, lumea materială a făcut paşi uriaşi. Şi totuşi, spiritual vorbind, suntem atât de departe de ceea ce am dori să fim...

Privind la lumea noastră, aflată clar pe o pantă descendentă, într-o nedorită şi perpetuă criză pe multe planuri, ne întrebăm îngrijoraţi: cum va arăta lumea copiilor, a nepoţilor noştri? Ce va fi peste alţi 20, 30 de ani?

În volumul „Vitamine duhovniceşti”, Anthony M. Coniaris spune aşa: „Povara zilei de mâine, adăugată celei de azi, îl face să se clatine şi pe omul cel mai puternic.” Şi: „noi nu facem decât să tragem norul de mâine peste soarele de azi”. Altfel spus, după cuvântul Scripturii: „Ajunge zilei răutatea ei.” (Mt.6, 34).

Părintele ceresc poartă de grijă chipului Său. „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi” (Isaia 8,9). Că este aşa, nu mai e nici o îndoială. Întreaga istorie a omenirii ne stă mărturie neclintită întru susţinerea acestui fapt. Atâta doar, că noi ar trebui să fim altfel. Se spune în amintirile celor ce l-au cunoscut pe părintele Arsenie Boca că au venit la el nişte săteni din vecinătatea Mănăstirii Sâmbăta şi l-au rugat: „Părinte Arsenie, roagă-te să ne dea Dumnezeu ploaie, că ni se usucă câmpul”. Şi părintele le-a răspuns: „Nu mă rog, mă, să vă dea Dumnezeu ploaie, ci mă rog să fiţi voi mai buni!”.

Doresc să fim mai buni în anul 2014, mai îngăduitori, mai dispuşi pentru dialog, mai iubitori de Dumnezeu şi de semeni. Mai doresc ca Biserica lui Hristos, “stâlpul şi temelia adevărului“, să aibă mai multă pace şi linişte, pentru ca viaţa ei să se desfăşoare potrivit menirii.

Anul care a început a fost proclamat solemn Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Să facă Părintele ceresc ca Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei să devină mai apropiate sufletelor şi inimilor noastre, ca pregustare a Prânzului şi a Bucuriei duhovniceşti în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar Sfinţii Martiri Brâncoveni, ctitori de biserici şi ocrotitori de lăcaşuri sfinte din Făgăraş şi întreaga Ţară a Făgăraşului, să ne fie pildă şi îndemn pentru o renaştere spirituală, care negreşit începe din interiorul omului. Ca să ajungem la o înţelegere duhovnicească a lucrurilor, care să ne dea pace şi linişte sufletească.

Dorim ostenitorilor şi cititorilor acestui minunat mijloc de cunoaştere şi zidire sufletească – ziarul “Apostolat în Ţara Făgăraşului” – un an binecuvântat, cu pace şi cu roade de mântuire.

 Pr. protopop Marcel Dobrea 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 77, ianuarie-februarie 2014

Editorial: Gânduri la început de an

La început de an nou, cum înţelept îmi scria cineva, ”să privim înapoi cu iertare, înainte cu speranţă, în jos cu înţelegere, şi în Sus (către Domnul) cu recunoştinţă”.

Lumea de care avem parte nu e cea mai bună. E, mai ales, multă zarvă. De la cel mai de frunte politician, până la cel mai modest locuitor, toţi ne pricepem, la toate. Şi părerea „mea” e cea mai bună. Şi pe lângă părerea mea, nu mai încape a altuia. Nu mai lăsăm nici morţii să doarmă în pace; moartea unui cunoscut regizor de film a ridicat zarva şi neîngăduiala pe culmi nebănuite.

Începem un an nou. Haideţi să ne propunem să fim altfel. Să fim mai buni, mai înţelegători, mai iertători. Avem un Părinte ceresc Care “străluceşte soarele Său şi peste cei buni, şi peste cei răi, şi plouă şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi”(Mt 5,45). Dacă mă plâng că lumea e rea, să încerc să fiu eu, primul, mai bun. Dacă oamenii din jurul meu sunt invidioşi, lacomi, hrăpăreţi, certăreţi, să încerc să fiu eu, primul, altfel. În Rugăciunea ultimilor stareţi de la Optima se spune: „Doamne, dă-mi putere să port osteneala zilei de astăzi şi toate întâmplările din vremea ei. Călăuzeşte-mi voia şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert”. Bunul Dumnezeu să ne ajute în anul 2013 să umblăm cu vrednicie înaintea Lui, pentru ca întru toate să-I fim bineplăcuţi, “aducând roadă în toată lucrarea cea bună şi sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu”(Col 1,10).

Pr. protopop Marcel Dobrea

Sărbătorile creştine din perioada de iarnă, precum şi trecerea în noul an 2013, ne oferă fericitul prilej de a ne îndrepta atenţia şi gândul către dumneavoastră, cititorii publicaţiei noastre, dar şi către ostenitorii ei.

Cu adâncă recunoştinţă pentru folosul duhovnicesc reciproc pe care îl avem cu toţii din această lucrare, cu mulţumiri sincere şi cu multă bucurie pentru sporul duhovnicesc dobândit din materialele propuse spre lectură, ne rugăm Atotmilostivului Dumnezeu să vă dăruiască tuturor zile binecuvântate, deplină sănătate, pace duhovnicească, bună înţelegere în casele dumneavoastră şi bogate roade întru Duhul, Cel primit în ziua cea sfântă a Botezului.

Întreaga viaţă să vă fie o slujbă frumoasă şi un dar de jertfă curată aduse lui Dumnezeu, ca să vă învredniciţi a vedea pe Cel mai înainte de veci, Născut din Fecioară, supus Legii şi botezat în Iordan de slugă credincioasă. Cu acest dor sfânt să călătoriţi în noul an şi să vă bucuraţi de sporire în credinţă, în înţelepciune şi în tot lucrul cel de folos mântuirii.

În speranţa că şi anul acesta veţi găsi hrană duhovnicească pentru sufletele frăţiilor voastre, vă îmbrăţişăm cu drag şi vă dorim să aveţi parte de mulţi şi fericiţi ani cu Hristos Domnul.

Pr. protopop Ion Tărcuţă

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 71 – ianuarie-februarie 2013  

Cuvântul protopopului: Un semn de la Dumnezeu

“Veniţi să plângem toţi înaintea Dumnezeului tuturor, cu umilinţă strigând: treci, Iubitorule de oameni, greşalele noastre şi trimite din cer apă pământului celui însetat, ca un mult-milostiv”. Cu astfel de cuvinte ne cheamă Biserica pe fiecare dintre noi să ne rugăm lui Dumnezeu în aceste vremuri de arşiţă şi secetă. Ele sunt în deplin acord cu înţelepciunea populară a înaintaşilor noştri, care vedeau în toate calamităţile naturale semne de la Dumnezeu. Când era secetă, spuneau că aceasta este semn de la Dumnezeu că poporul a părăsit Legea, adică semn că Dumnezeu suferă pentru seceta Harului Duhului Sfânt din sufletul omului. Când omul se îndepărtează de Dumnezeu, natura înconjurătoare îi devine potrivnică. De aceea, bunicii noştri căutau în timp de secetă pocăinţa profundă şi sinceră, însoţită de rugăciuni stăruitoare şi smerite pentru iertarea păcatelor. Mai întâi căutau să se împace cu Dumnezeu cerându-şi iertare pentru păcate şi abia apoi cereau ploaie pentru rodirea pământului sau orice altceva. Ştiau că aceasta este rânduiala.

Şi pentru noi, cei de azi, seceta este un semn de la Dumnezeu. Prin secetă Dumnezeu vrea să ne spună ceva. Mesajul Lui este în legătură cu sufletul nostru, din care noi Îl alungăm mereu prin patimi şi indiferenţă. Principiile evanghelice ale vieţuirii creştine sunt nesocotite, poruncile Domnului neîmplinite, suntem mereu agitaţi, neobosiţi căutători de plăceri de tot felul, am pierdut din vedere lucrarea duhovnicească la care suntem chemaţi, aceea de a ne asemăna cu Dumnezeu în virtute. Nu mai oferim lui Dumnezeu timp din viaţa noastră, începem ziua fără rugăciune, o petrecem fără Dumnezeu şi o sfârşim la fel. Biserica, Spovedania, Sfintele Taine şi Sfânta Liturghie cel puţin săptămânală sunt multora noţiuni străine sau lipsite de orice importanţă. Dumnezeu este înlăturat pe zi ce trece şi înlocuit cu idolii vremurilor de azi: puterea, banul, mâncarea, plăcerea trupească ş.a.

Dorind ploaie pe pământ, mai întâi e necesar să refacem legătura noastră cu Dumnezeu. Lucrarea aceasta o putem începe plecând de la conştientizarea stării sufleteşti decăzute, aşa cum frumos se spune într-una din rugăciunile rânduite la vreme de neplouare: „Nu numai dragostea Ta am lepădat, ci ca fiarele ne purtăm şi unul pe altul ne mâncăm, prin uneltiri lacome şi prin nedreapta noastră voinţă. Deci cum să fim vrednici de mila Ta şi să ne bucurăm de binefacerile Tale? Tu eşti drept, noi nedrepţi; tu iubeşti, noi duşmănim; Tu eşti îndurător, noi neîndurători; Tu făcător de bine, noi răpitori. Ce legătură avem cu Tine, ca să ne împărtăşim de bunătăţile Tale?”.

Pocăinţa sinceră şi rugăciunea fierbinte – ale fiecăruia dintre noi, nu numai ale preoţilor – pot îndupleca mila dumnezeiască, ce revarsă ploaia Duhului Sfânt în inimă şi ploaia necesară pământului pentru rodire şi potolirea setei. Rămâne valabilă şi pentru noi porunca regelui cetăţii Ninive, ai cărei locuitori au oprit mânia lui Dumnezeu prin pocăinţa lor: oamenii „către Dumnezeu să strige din toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui”. (Iona 3, 8)

Pr. protopop Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012

Cuvântul protopopului: Vindecarea

 E vară. Canicula e în lumea ei. Cei mai tineri caută răcoarea muntelui sau briza mării, pentru că e şi vremea concediilor, în vreme ce aceia mai în vârstă dintre noi caută staţiunile de odihnă şi tratament presărate pe harta ţării. Probabil că trebuie să te depărtezi bine de capătul iniţial al vieţii pentru a realiza că totuşi sănătatea este cel mai preţios dar al lui Dumnezeu. Dan Puric zice puţin altcumva, dar cu acelaşi sens: „Cel mai important lucru în viaţă este să ai în faţă zilnic prezenţa lui Dumnezeu. Dacă ai aceasta, realizezi că fiecare zi este un dar de la Dumnezeu. Acum, în clipa aceasta, sunt bolnavi de cancer, morţi în spitale, catastrofe etc. Ce dar mare este normalitatea, pacea, sănătatea!”.

Am citit de curând o carte numită “Vindecarea”, de Dr. Pavel Chirilă. Autorul este un binecunoscut medic creştin, un medic de excepţie, specialist în medicină internă, apifitoterapie şi homeopatie, dar şi autor de cărţi şi tratate medicale. Doresc să reproduc în cele ce urmează crâmpeie din această minunată carte şi lecţie de viaţă deopotrivă, în speranţa că rândurile mele vor fi o incitare la a procura şi citi volumul. E vorba în ea despre o altfel de medicină, cea care pleacă de la medicul creştin spre semenul aflat în suferinţă, o medicină care pune pe primul plan credinţa că omul este suflet şi trup, că este chipul lui Dumnezeu şi că „Iisus Hristos vine pe crucea bolnavului şi ia asupra Lui suferinţa”

Medicina creştină este o medicină cu principii înalte, întemeiate pe dogma şi morala Bisericii, aplicate persoanei umane care, venind în lume, evoluează spre Creator, trecând prin suferinţe şi moarte. De ce pledăm pentru acest concept? Pentru că omul este trup şi suflet, pentru că Dumnezeu a creat sufletul şi de aceea sufletul nu poate fi cercetat în chip autonom, fără legătura cu Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul defineşte sănătatea duhovnicească simplu: „gânduri curate, minte luminată şi inimă curată, în care îşi fac sălaş Hristos şi Maica Domnului”. Râvna pentru cele sfinte, a nu fi indiferent – este un semn de sănătate mentală şi sufletească. Indiferenţa este un semn patologic şi pentru oamenii lumeşti, cu atât mai mult pentru cei din Biserică. Puterea de a te abţine de la mâncărurile care îţi fac rău este tot un semn de sănătate.

          Orientarea şi mutarea centrului de greutate de la bolnav spre boală este păcatul cel mai grav al medicinii moderne. Boala nu trebuie înţeleasă ca o pedeapsă, ci ca o pedagogie: Dumnezeu nu îngăduie o încercare dacă nu poate ieşi ceva bun din ea. Boala ne ajută să vedem unde ne găsim pe drumul vieţii. Boala este o cruce şi mântuire fără cruce nu există.

          Omul este o fiinţă în curs de vindecare. Răzvrătirea împotriva aşezămintelor Domnului este una din cauzele spirituale ele bolilor. Suntem datori să avem o atitudine etică în relaţia cu mediul înconjurător. Când lucrarea omului în natură şi în lume nu duce la îmbunătăţirea lui duhovnicească, apar insuccese şi dureri. Exista, de exemplu, o relaţie directă între apa clorată (de la robinet) şi creşterea riscului de cancer, în mod deosebit pentru localizarea rectală.

Prezent în Euharistie ca leac nemuritor, Hristos nu ne-a părăsit niciodată. Pentru aceasta sunt ortodox şi nu pot fi altfel. Trupul este vindecabil sau nu. Sufletul este întotdeauna vindecabil, atâta timp cât este în trup.

 Pr. Marcel Dobrea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012

Cuvântul protopopului: De la Sfintele Paşti la Înălţare

În perioada dintre Sfintele Paşti şi Înălţarea Domnului ne bucurăm de prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Hristos Cel Înviat. Sfintele Evanghelii ne-au purtat către momentul Învierii Domnului şi ne-au adus în faţă martorii acestui eveniment unic. Apoi ne-au amintit de slăbănogul de la Vitezda, de femeia samarineancă şi de orbul din naştere, eroii pericopelor de după Duminica Mironosiţelor.

Să mulţumim Domnului pentru binecuvântarea, pacea şi lumina pe care ni le-a dăruit în aceste zile, odată cu soarele primăvăratic, cu verdele crud din natură şi cu florile multicolore. Să păstram în minte cuvintele Sfintelor Evanghelii, ale Canonului Sfintelor Paşti, ale Irmosului Învierii, ale Pastoralei Înaltpreasfinţitului nostru Părinte Mitropolit, cuvintele slujitorilor Sfintelor Altare. Ele ne vor da linişte sufletească, bucurie şi seninătate şi ne vor ţine treji, pe calea mântuirii. Avem nevoie de ele, pentru că mintea omului modern e asaltată în permanenţa de puzderie de gânduri, idei şi imagini străine. Mintea este centrul fiinţei omeneşti; este un câmp de luptă pe care putem fi biruiţi de vrăjmaşul diavol sau biruim cu Hristos. O minte unitară, liniştită şi luminată de iubire, este o minte în care este prezent Hristos. Dacă, însă, mintea este lăsată în stăpânirea imaginilor, a gândurilor străine, a senzaţiilor pătimaşe, atunci ea va pierde prezenţa Duhului Sfânt. Şi, după cuvântul Preafericitului Patriarh Daniel, “nu există neutralitate; dacă în mintea noastră nu locuieşte Hristos, va locui diavolul.”

Sfinţii Părinţi asemuiesc mintea cu o fecioară, care, în aşteptarea lui Hristos, trebuie păzită de venirea vrăjmaşilor. Sau o văd ca pe o cetate, care are ca porţi simţurile. Dacă nu păzeşti porţile, ci le laşi larg deschise, atunci prin canalele televiziunilor comerciale, prin diverse tabloide atât de răspândite azi, prin anumite site-uri de pe internet etc, cetatea va fi invadată de gânduri, imagini, senzaţii străine, care, ca nişte barbari, o vor devasta, necinsti, murdări, prin însăşi prezenţa lor. Mintea celui care participă din plin la realităţile mediatice actuale devine fărâmiţată până la epuizare, îşi pierde vitalitatea şi posibilităţile creatoare şi îl duce pe om la dezechilibru, patimi şi chiar afecţiuni psihice.

Anul acesta este pentru noi, românii, şi un an electoral. Specifică acestor tipuri de ani este o anumită încleştare, o luptă surdă, pătimaşă, pe multiple planuri, între diverşi candidaţi şi între votanţii lor. Suntem chemaţi, ca şi creştini, să rămânem în limitele bunei cuviinţe. Să-i sprijinim să acceadă în frunte pe cei cu dragoste (dovedită) de localităţile lor, cu reuşite profesionale, familiale şi gospodăreşti evidente, dar să nu uităm de calităţi ce trebuie să primeze: credinţa sinceră în Dumnezeu, ataşamentul faţă de Biserica lui Hristos, moralitatea, cinstea, onestitatea. În zilele ce vor urma, să nu ne lăsăm purtaţi de ură, de pizmă, de răzbunare şi alte gânduri pătimaşe. Să-L păstrăm în minte pe Hristos Cel Înviat, care ne cheamă la pace, la dragoste, la bună convieţuire cu toţi oamenii. Să arătăm că am înţeles esenţialul din Sfintele Evanghelii ce s-au citit în această perioadă, pentru că “un om, ca şi un popor, atât preţuieşte, cât a înţeles din Sfânta Evanghelie” (Simion Mehedinţi).

 Pr. Protopop Marcel Dobrea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 64 - mai 2012

Cuvântul protopopului: „Hristos a înviat, bucuria mea!”

Călătoria duhovnicească a Postului Mare s-a sfârşit şi cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la destinaţia propusă la începutul pelerinajului. Privirea noastră a fost îndreptată spre Paşte, „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”. Bucuria din această perioadă este o bucurie unică, pentru că Paştele „este mai mult decât una din sărbători, mai mult decât o comemorare anuală”, cum spune Părintele Alexander Schmemann.

Bucuria noastră la această sărbătoare nu este legată numai de Învierea Domnului, ci şi de propria noastră înviere. O înviere din moartea păcatului, a răutăţilor şi a patimilor pe care nădăjduim să o fi dobândit după nevoinţele Postului. La Sfintele Paşti ne gândim atât la Învierea Domnului, ca eveniment istoric, cât şi la viaţa cea nouă răsărită din mormânt. Aceasta ne-a fost dăruită în ziua Botezului, aşa cum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel: „ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii.” (Romani 6,4).

Sfintele Taine ale Bisericii şi faptele pocăinţei, la care am fost chemaţi în Postul Mare, au avut scopul de a reînnoi această viaţă nouă, ale cărei frumuseţe şi lumină le descoperim cu precădere în noaptea Sfintelor Paşti şi în toată perioada pascală, de la Paşti până la Rusalii. Astfel, sărbătoarea Învierii Domnului devine pentru fiecare dintre noi izvor de profundă bucurie, adusă în sufletul nostru de biruinţa sfinţeniei asupra păcatului, a luminii vieţii asupra întunericului morţii.

Bucuria şi lumina Învierii Domnului din suflet se vădesc pe faţa celui care le trăieşte, în gesturile şi în comportamentul lui. La acestea trimit hainele curate sau hainele noi cu care ne îmbrăcăm la Sfintele Paşti, veşmintele liturgice luminoase cu care slujesc preoţii, mielul pascal, ouăle roşii şi bucatele alese.

Salutul pascal este şi el o mărturisire a bucuriei ce izbucneşte cu putere din întreaga noastră fiinţă. Dacă unora dintre noi le este greu sau uită, în cele 40 de zile după Paşti, să mărturisească această bucurie şi credinţa în Înviere, alţii, mai atenţi la viaţa lor duhovnicească, găsesc firesc ca până şi în fiecare duminică din cursul anului să folosească salutul pascal, de vreme ce duminica este sărbătoarea Învierii Domnului. Sfântul Serafim de Sarov, de pildă, se adresa tot timpul celor pe care îi întâlnea: „Hristos a înviat, bucuria mea!”.

Îndemnul Sfinţilor Părinţi ca de la Paşti până la Rusalii să stăm în picioare la toate rugăciunile reflectă aceeaşi bucurie de care vorbim. Prin moartea şi învierea Sa, Domnul Hristos a ridicat pe om din căderea păcatului şi i-a redat demnitatea de Om, cu verticalitate şi cu privirea îndreptată spre cer, spre locul care i se potriveşte numai lui. Perioada pascală în care ne aflăm este, astfel, şansa noastră de a învăţa să păstrăm şi să mărturisim această bucurie în toată viaţa noastră. „Înţelepciune! Să luăm aminte!”

 Pr. protopop Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012