Slujbele Bisericii. Să trăim, să înţelegem: Litia

Cultul Bisericii noastre este deosebit de frumos şi bogat, fiind adaptat pentru toate situaţiile şi stările vieţii noastre. Prin slujba Litiei noi îi aducem slavă lui Dumnezeu, dar ne arătăm şi umilinţa, părerea de rău pentru păcatele săvârşite, şi cerem milostivirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru toţi cei aflaţi în nevoi şi pentru roadele pământului, care ne asigură existenţa.

Litia nu este o slujbă de sine stătătoare, deci nu se săvârşeşte niciodată singură. Ea este încadrată astăzi cel mai adesea în slujba de seară, Vecernia. Această slujbă, săvârşită la început doar în mănăstiri, în cadrul privegherilor lungi de noapte, s-a răspândit în timp şi în bisericile de parohie, săvârşindu-se în mod deosebit în cadrul Vecerniei de dinaintea sărbătoririi unor sfinţi mari sau praznice împărăteşti.
Atunci când se face Litie, în mijlocul bisericii se aşează o masă pe care se pun artose (pâine adusă de credincioşi spre binecuvântare), vin, untdelemn şi grâu. Slujba este formată din două părţi:
a. o serie de rugăciuni de implorare şi pocăinţă, în care se invocă mila lui Dumnezeu şi ajutorul sfinţilor;
b. binecuvântarea prinoaselor.


„Împacă viaţa noastră, Doamne”

Litaniile (de unde vine şi numele de „litie”) erau, în primele veacuri creştine, rugăciuni lungi de implorare şi pocăinţă, făcute sub formă de procesiune, afară din biserică, mai ales în cazuri de mari nenorociri sau calamităţi. Aceste vechi rugăciuni au rămas în cadrul cultului încadrate în prima parte a Litiei de azi.
După ecfonisul „Fie stăpânirea Împărăţiei Tale binecuvântată...”, preotul iese din altar şi rosteşte rugăciunile. Locul din biserică în care se săvârşeşte această parte a litiei este, în mod tradiţional, pronaosul (locul unde odinioară stăteau penitenţii), iar momentul aminteşte alungarea primilor oameni din rai şi pocăinţa noastră, însoţită de rugăciunile de invocare a milostivirii lui Dumnezeu. Săvârşirea acestei părţi în partea din spate a bisericii se mai păstrează azi doar în mănăstiri, în bisericile de parohie preoţii rămânând în naos.
Rugăciunile litiei sunt deosebit de frumoase. Seria de ectenii (cereri) începe cu cuvintele: „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta, cercetează lumea Ta cu milă şi cu îndurări, înalţă fruntea dreptmăritorilor creştini şi trimite peste noi milele Tale cele bogate”. Preotul cere apoi mijlocirea Maicii Domnului şi a sfinţilor. Urmează apoi alte rugăciuni scurte, în care ne rugăm pentru tot poporul român, pentru cei necăjiţi, pentru „pacea şi bună aşezarea întregii lumi”, pentru cei bolnavi şi pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele şi să ne izbăvească de nenorocirile pe care le atrag acestea asupra noastră. La ultima cerere din seria rugăciunilor se pomenesc pomelnicele cu numele celor pentru care s-au adus prinoase.
Apoi urmează rugăciunea: „Stăpâne, Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase...”, în care cerem încă o dată în ajutor rugăciunile Maicii Domnului şi ale sfinţilor, spunând în încheiere: „bineprimită fă rugăciunea noastră, dăruieşte iertare greşelilor noastre, acoperă-ne pe noi cu acoperământul aripilor Tale; depărtează de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul, împacă viaţa noastră, Doamne; miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre”.


Spre înmulţirea roadelor pământului

Partea a doua a Litiei continuă după rugăciunea Tatăl nostru din cadrul Vecerniei, când preotul cădeşte masa pe care sunt aşezate pâinea, vinul, untedelmnul şi grâul, înconjurând-o de trei ori, în timp ce la strană se cântă troparele rânduite. Urmează rugăciunea de binecuvântare a prinoaselor, aduse lui Dumnezeu ca mulţumire şi ofradă din rodul muncii şi al pământului, în amintirea minunii săvârşite de Mântuitorul prin înmulţirea celor cinci pâini şi doi peşti. Preotul cere lui Dumnezeu să înmulţească aceste prinoase în: „sfânt locaşul acesta, în oraşul (satul) acesta, în ţara aceasta şi în toată lumea Sa”.
Ce se face cu pâinea, vinul, untdelemenul şi grâul binecuvântate? Pâinea este stropită cu vinul şi este împărţită la credincioşi, uleiul este folosit de către preot la miruit, este pus la candelă sau e folosit în mâncare, iar grâul fie la semănat, fie se amestecă cu alt grâu şi se foloseşte cu mulţumire. Pâinea de la Litie aduce binecuvântare celui care o ia cu credinţă, după cum se spune în învăţătura de la sfârşitul rânduielii, aflată în Liturghier.
Această a doua parte a Litiei este de origine mănăstirească, fiind săvârşită în cadrul Privegherilor. Pentru că slujba începe de cu seară şi ţine până noaptea târziu sau chiar dimineaţa, s-a făcut obiceiul ca la Vecernie să se binecuvinteze câteva pâini care apoi erau împărţite celor care luau parte la slujbă, pentru a prinde putere în osteneala privegherii şi pentru a putea ajuna până a doua zi, la vremea Împărtăşirii. În timp, însă, rânduiala a fost preluată şi de bisericile parohiale, săvârşindu-se doar împreună cu Vecernia, în locul Privegherii. Astfel, prin frumuseţea şi profunzimea rugăciunilor din prima parte şi prin ofranda pe care credincioşii o duc din roadele pământului, pentru ca Dumnezeu să înmulţească cele necesare existenţei noastre, se pot bucura de binecuvântarea Litiei şi cei care nu pot ajunge la privegherile de la mănăstiri.

Pr. Gheorghe Dan

„Încă ne rugăm pentru tot sufletul creştinesc cel necăjit şi întristat, care are trebuinţă de mila şi ajutorul lui Dumnezeu; pentru apărarea ţării acesteia şi a celor care vieţuiesc într-însa; pentru pacea şi bună aşezarea întregii lumi; pentru cei trimişi şi pentru cei care sunt în călătorie; pentru mântuirea şi ajutorul celor care, cu osârdie şi frică de Dumnezeu, se ostenesc şi slujesc, părinţi şi fraţi ai noştri; pentru tămăduirea celor care zac în boli...”

Din ecteniile Litiei

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011

Deniile. Privegheri aducătoare de lumină

În cursul anului bisericesc întâlnim rânduieli deosebite, prin care ne îmbogăţim cu darurile Duhului Sfânt care se pogoară peste noi atunci când participăm cu atenţie şi iubire la slujbele Bisericii. Dacă în numărul trecut am vorbit despre Utrenie, iată că de această dată vom vedea ce sunt Deniile, când se fac şi care este folosul pe care îl dobândim.



Deniile sunt câteva dintre utreniile unor zile din cursul anului bisericesc, oficiate de regulă seara. Numele de „denie” vine de la slavonescul „vdenie”, care înseamnă slujbă nocturnă. Întâlnim denii în săptămâna a cincea din Postul Mare (miercurea şi vinerea) şi în Săptămâna Patimilor.

Săptămâna a 5-a din Post
Denia din miercurea săptămânii a cincea este practic slujba de joi dimineaţa, la care se citeşte tot Canonul Sfântului Andrei Criteanul, canon care s-a citit şi în prima săptămână a Postului, dar împărţit atunci în patru părţi, rânduite de luni până joi. Vinerea din aceeaşi săptămână este rânduit a se citi Acatistul Bunei Vestiri, întâlnind în cadrul slujbei şi aspecte din praznicul din 25 martie.

Săptămâna Patimilor
Deniile se oficiază şi în Săptămâna Patimilor, începând cu Duminica Floriilor şi terminând în Vinerea Mare. Ele sunt bogate în sensuri duhovniceşti şi ne cheamă la o implicare personală, prin trăirea evenimentelor acestei Săptămâni. Auzim citindu-se la strană sau de către preot întâmplări ce s-au petrecut în istorie pentru mântuirea sufletelor noastre, atât în perioada Vechiului Testament, cât şi în cea a Noului Testament. Toate acestea scot în evidenţă recunoaşterea păcatelor săvârşite şi pocăinţa, care ar trebui să fie prezente în sufletul nostru ca un impuls pentru îndreptare.
În cadrul Deniilor din Săptămâna Mare întâlnim troparul Miezonopticii „Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind…”, precum şi cântarea: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa…”, care exprimă dorinţa de pocăinţă şi iertare, priveghere şi aşteptarea bucuriei Învierii şi a întâlnirii cu Hristos.

Pas cu pas împreună cu Domnul, spre Înviere
În fiecare zi din Săptămâna Patimilor, Biserica ne pune în faţa ochilor inimii subiecte de meditaţie, în funcţie de ce s-a întâmplat în aceste zile. Despre ele auzim seara, la Denii.

Luni (la Denia de duminică seara) auzim despre Iosif, fiul lui Iacov, vândut de fraţii săi. Prin istoria vieţii lui, Iosif este un preînchipuitor al lui Hristos, vândut şi răstignit de conaţionalii săi. Tot luni medităm şi la smochinul neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru că nu avea rod.

Marţi se face pomenirea celor 10 fecioare şi a pildei talanţilor. Ne reamintim astfel datoria grijii permanente pentru suflet, pentru că nu ştim când vom muri. Candela cu ulei reprezintă evlavia însoţită de grija de aproapele, iar candela fără ulei reprezintă realizarea de sine în totală nepăsare de ceilalţi. Pilda talanţilor ne arată cât de importantă este înmulţirea darurilor noastre prin faptele cele bune puse în slujba bucuriei aproapelui nostru.

Miercurea ne pune în faţă două exemple contradictorii: Iuda şi femeia cea păcătoasă. Pentru 30 de arginţi Iuda Îl vinde pe Hristos. Zi de adâncă întristare pentru fapta cea necugetată a celui care, deşi a văzut minunile şi dragostea cea fără margini a lui Hristos, a rămas de piatră. Zi de adâncă întristare pentru fiecare suflet care Îl trădează pe Hristos, devenind prizonierul păcatului. Este însă şi o zi de nădejde pentru tot sufletul care se pocăieşte. Cu lacrimile pocăinţei, cu mirul dragostei de Dumnezeu, cu sărutarea nădejdii, femeia cea păcătoasă se aşează la picioarele Mântuitorului. Datoria ei e mare, greşelile ei sunt multe, însă pocăinţa ei e mai mare decât păcatele ei, iubirea ei pentru Dumnezeu copleşeşte ruşinea, credinţa ei îi aduce mângâierea iertării.

În Joia Mare avem Denia celor 12 Evanghelii, prin care retrăim împreună cu Domnul Hristos arestarea, judecarea, condamnarea, batjocorirea şi răstignirea Lui, moartea pe Cruce pentru mântuirea noastră; tot în această zi se face scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii de către preot, închipuind purtarea Crucii de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Ne aducem aminte în această zi de patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului:
- spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie;
- Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a instituit Sf. Euharistie;
- rugăciunea din grădina Ghetsimani, înainte de Patimi, în care accentul cade pe iubire – ca fundament al creştinismului, pe unitatea celor care cred în numele lui Hristos;
- şi vinderea Domnului, care marchează începutul Patimilor.

Vinerea Mare este cea mai dureroasă zi din istoria creştinismului, ziua Patimilor. Hristos este judecat şi condamnat pe nedrept la moarte. Spre Golgota, purtând crucea singur, batjocorit, părăsit de toţi, Dumnezeu ne arată în ce stare de răutate ne aflăm. Pironit pe cruce, Hristos aşteaptă şi astăzi, cu braţele larg deschise de Iubire, pe tot omul care poate spune, cu smerenie şi pocăinţă, ca tâlharul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”. Întreaga natură participă la Patimile Domnului: cerul se întunecă, soarele îşi ascunde faţa, ca şi cum nu poate suferi să-L vadă pe Dumnezeu răstignit, iar pământul se cutremură din temelii. Maica Domnului priveşte cu durere către Fiul ei, răpus de răutatea şi păcatele oamenilor, care nu încetează să Îl ocărască până în ultima clipă. Dar smerenia şi iubirea Lui sunt fără sfârşit: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac."
În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, căci este ziua slujbei de înmormântare a Domnului Iisus. Credincioşii pătrunşi de dragostea pentru Hristos şi de suferinţa Lui ţin post negru. Spre seară se strâng în jurul epitafului aşezat pe masă în mijlocul bisericii, închipuind mormântul Domnului, şi dau glas tânguirii îngropării, cântând Prohodul. Denia din Vinerea Mare este de fapt slujba înmormântării Domnului nostru Iisus Hristos.

Sâmbătă este o zi de linişte: „Să tacă tot trupul omenesc şi nimic pământesc întru sine să nu gândească…“, ne spune Heruvicul acestei zile. După ce au participat la Punerea Domnului în mormânt, creştinii care participă pas cu pas la Jertfa Domnului, plini de mirarea Iubirii până la moarte a lui Dumnezeu pentru om, aşteaptă noaptea. Noaptea Învierii, în care vom vedea mormântul gol, în care vom primi de la Hristos cel Înviat puterea de a ne înnoi viaţa, de a ne umple de bunătate şi iubire
Prin participarea la Denii noi Îl însoţim pe Mântuitorul Hristos de-a lungul drumului Său spre Răstignire. Prezenţa noastră este o mică jertfă comparativ cu a Lui, fiind o minimă dovadă de iubire, mulţumire şi recunoştinţă. Aceste rânduieli speciale şi pline de binecuvântare ne pregătesc sufletul pentru marea noapte a Învierii Domnului, în care ne simţim mai aproape unii de alţii prin prezenţa lui Hristos Înviat în mijlocul nostru.

Pr. Gheorghe Dan

„Deniile sunt slujbe de dimineaţă (utrenie) care se săvârşesc în seara zilei precedente ca o formă de priveghere prelungită a zilei, ca umplere a serii cu lumina duhovnicească a rugăciunii şi a cântării. Cu alte cuvinte, denia face ca seara să fie ziuă şi lumină de priveghere.” „Ele conţin multă lumină şi multă hrană duhovnicească pentru urcuşul interior al sufletului spre marea şi sfânta sărbătoare a Învierii Domnului.” „Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi sunt un urcuş abrupt şi intens spre Înviere; ele sunt ca o culme pentru cei care au postit şi s-au pocăit de păcatele lor, sau ca un tren de ultimă oră, ca o chemare stăruitoare pentru cei întârziaţi în hotărârea lor de a se întoarce spre Hristos înainte de marea sărbătoare a Învierii.”

Fragmente din prefaţa alcătuită de PF Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
la volumul „Deniile din Postul Mare”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Slujbele Bisericii. Să trăim. Să înţelegem: Utrenia

Dacă în cadrul Vecerniei pe de o parte ne pregătim pentru venirea lui Hristos, iar pe de alta mulţumim lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut, cerând ocrotire pentru noaptea care urmează, Utrenia ne ajută să îndreptăm către Dumnezeu gândurile noastre de la începutul zilei, mulţumindu-I pentru odihnă şi cerându-I ajutorul pentru ziua care începe; în acelaşi timp, participând la Utrenie retrăim începuturile creştinismului şi apariţia luminii, a revelaţiei dumnezeieşti, pregătindu-ne pentru întâlnirea directă cu Dumnezeu în Sfânta Liturghie.

În aşteptarea lui Dumnezeu
Utrenia are un caracter nocturn, pentru că în vechime ea se săvârşea în a doua parte a nopţii. Astăzi această practică se mai păstrează în unele mănăstiri. În bisericile de parohie, doar Utrenia Paştilor (în unele locuri şi a Crăciunului sau Bobotezei) se mai săvârşeşte noaptea. În rest, Utrenia se săvârşeşte după răsăritul soarelui, înainte de Sfânta Liturghie.
Rânduiala slujbei diferă în funcţie de ziua săvârşirii ei. În explicarea ei vom urmări rânduiala Utreniei de duminica, care reprezintă şi etalonul pentru tipicul celei din zi de sărbătoare sau din timpul săptămânii.
Partea de introducere a Utreniei - PROLOGUL - cuprinde psalmii 19 şi 20, troparele împărăteşti (timp în care preotul cădeşte biserica şi pe credincioşi) şi o ectenie întreită la care sunt pomeniţi episcopul locului şi conducătorii ţării. Acest început se bazează pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă”.
Urmează cei ŞASE PSALMI ai Utreniei: 3, 37, 62, 87, 102 şi 142. Aceştia formează o parte „tăcută” a slujbei, marcată de conştiinţa stării de păcat şi de o aşteptare a lui Dumnezeu în întuneric. În timp ce la strană se citesc psalmii, preotul se roagă în taină; prin cele 12 rugăciuni pe care le rosteşte, el exprimă, în numele comunităţii, mulţumirea pentru odihna nopţii şi cererea de la începutul zilei.
Urmează ECTENIA MARE, pe care o întâlnim şi la Vecernie şi la începutul Sfintei Liturghii, reprezentând rugăciunea comună a credincioşilor rostită prin glasul preotului (sau a diaconului, dacă este cazul).

Învierea lui Hristos văzând
Partea de introducere a Utreniei, marcată de pocăinţă şi aşteptare, se sfârşeşte prin imnul biruitor „DUMNEZEU ESTE DOMNUL şi s-a arătat nouă…”. Troparele care urmează adaptează Utrenia la calendarul anului liturgic.
BINECUVÂNTĂRILE ÎNVIERII, pe care le avem numai duminica, sunt precedate de stihul „Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-ne îndreptările Tale” (Ps. 118, 12). Cădirea din timpul cântării acestor tropare închipuie aromatele aduse de femeile mironosiţe.
Cea mai importantă parte a Utreniei o reprezintă citirea EVANGHELIEI ÎNVIERII, în jurul căreia se grupează mai multe cântări care o pun în evidenţă (Polieleul, Binecuvântările Învierii, Antifoanele, prochimenul, „Învierea lui Hristos văzând…”). Duminica, Evanghelia este citită de către preot din altar, acesta închipuindu-l astfel pe îngerul care a vestit femeilor mironosiţe Învierea. Scoaterea Evangheliei în mijlocul bisericii în zi de duminică închipuie arătarea Mântuitorului după Înviere şi vestirea Învierii la toată lumea. La sărbătorile din cursul săptămânii, Evanghelia Utreniei se citeşte din faţa uşilor împărăteşti, preotul închipuind astfel pe Mântuitorul Însuşi.
PSALMUL 50 exprimă smerenia şi umilinţa cu care trebuie să Îl întâmpinăm venirea lui Hristos.

Izvor de lumină
Cea de-a treia parte a Utreniei începe cu citirea Canoanelor împreună cu Catavasiile perioadei în care ne aflăm, grupate în 9 cântări întrerupte de condace, icoase, sedelne şi sinaxarul zilei. În bisericile de parohie de obicei se cântă doar Catavasiile, fără Canoanele de rând. După cântarea a 8-a urmează Cântarea Maicii Domnului („Măreşte suflete al meu pe Domnul…”, cu refrenul „Ceea ce eşti mai cinstită…”), aducându-ne aminte că nimeni nu ajunge la Dumnezeu fără mijlocirea Maicii Domnului, care se face ca o scară ce duce la El.
Urmează „Sfânt este Domnul…”, luminândele (imne legate de Evanghelia zilei şi de sărbătoarea zilei) şi Laudele, cântări inaugurate de stihul „Toată suflarea să laude pe Domnul…”.
Când preotul rosteşte cuvintele „Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă lumina!”, strana răspunde cântând Doxologia mare („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…”). Aceasta este momentul culminant al Utreniei, când Îl lăudăm pe Dumnezeu ca izvor al luminii naturale, dar şi izvor al luminii spirituale, atât lumina naturală cât şi cea spirituală fiind indispensabile vieţii. Luminarea prin venirea lui Hristos este acum un fapt împlinit, care aduce bucuria şi nădejdea mântuirii.
Trăind, seara, rânduiala Vecerniei, apoi, dimineaţa, cea a Utreniei, sufletul se pregăteşte pentru înfăţişarea în faţa lui Dumnezeu, pentru intrarea în Împărăţie, care are loc în Sfânta Liturghie. Această nevoinţă şi curăţare a duhului de grijile cotidiene atrage prezenţa lui Dumnezeu şi face sufletul mult mai sensibil şi gata să Îl primească prin Sfânta Liturghie, Taina tainelor şi poartă spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Pr. Gheorghe Dan

„Începem cu sentimentul de tristeţe, cu tânguirea şi pocăinţa celor aflaţi odinioară în întuneric şi păcat, exprimate prin cei şase psalmi; gustăm apoi sentimentul de mângâiere şi nădejde, pe care ni le aduc cântarea „Dumnezeu este Domnul…” şi cele următoare; jubilăm în sentimentul de bucurie şi preaslăvire, pricinuite de Polieleu şi citirea Evangheliei; după sentimentul de linişte şi împăcare pe care ni-l toarnă în suflet citirea lină a Canonului, cântăm lauda lui Dumnezeu prin intonarea Luminândelor şi a Laudelor, iar în cele din urmă bucuria noastră culminează cu slăvirea lui Dumnezeu, în cântarea Doxologiei.”

Ieromonah Petru Pruteanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 50 - martie 2011

Slujbele Bisericii. Să trăim. Să înţelegem.

Vecernia

Cuvintele „De şapte ori pe zi Te-am lăudat pe Tine Doamne” (Ps. 118, 164) sunt temelia slujbelor bisericeşti numite „cele şapte laude”, rânduite într-o structură bine determinată încă din secolul al IV-lea. Cele şapte laude din viaţa Bisericii noastre sunt: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia împreună cu Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI, Ceasul IX. Acesta este un program liturgic al creştinului ortodox, prin care Îl trăieşte pe Dumnezeu.

Mulţumire, cugetare, ocrotire
Ce înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu? A-L trăi pe Dumnezeu înseamnă a-I urma Lui, a fi conştienţi de prezenţa Lui şi a ne raporta la El în toate momentele vieţii. Aceasta nu este o situaţie imposibilă pentru noi, ci una pe care o putem trăi în prezent, întrucât timpul din viaţa noastră pe care trebuie să-L dăm lui Dumnezeu este: ACUM.
Ziua liturgică este intervalul dintre două seri consecutive, iar aceasta începe cu slujba Vecerniei. Scopul acestei slujbe de seară este de a-i aduce lui Dumnezeu mulţumire pentru ziua care a trecut şi de a-i cere ocrotire pentru noaptea care urmează. Sfârşitul unei zile este un moment important; suntem cu un pas mai aproape şi de sfârşitul nostru, iar seara oferă un moment de meditaţie, la ce s-a întâmplat în ziua care a trecut şi ce va urma în cea care va veni. Toate acestea ne fac să ne gândim la Dumnezeu, iar Vecernia ne ajută să-I încredinţăm Lui viaţa şi grijile noastre.
Sfântul Vasile cel Mare ne ajută să înţelegem importanţa rugăciunii de seară din cadrul Vecerniei: „Când ziua se sfârşeşte, se cade a mulţumi pentru toate câte am primit în curgerea zilei aceleia şi pentru toate câte am împlinit cu bun spor; apoi să mărturisim toate câte nu le-am împlinit, fie că greşeala noastră e cu voie, sau fără voie, sau în taină făcută, fie prin cuvinte, ori prin fapte, ori ascunsă în inimă; pentru toate trebuie să-L facem pe Dumnezeu îndurător, prin rugăciune. Căci cugetarea asupra celor trecute e de mare folos, ca să nu cădem iarăşi în asemenea păcate; căci de aceea s-a şi spus (Ps. 4, 4): De cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă căiţi.”

Lumea înaintea venirii lui Hristos
Vecernia evocă perioada Vechiului Testament, caracterizată printr-o cunoaştere vagă a lui Dumnezeu, care se baza doar pe amintirea revelaţiei primordiale, din Rai. Binecuvântarea de la început, „Binecuvântat este Dumnezeu nostru…”, exprimă starea în care oamenii nu ştiau despre Dumnezeu decât că există şi este unul singur.
Psalmul de început, 103, ne vorbeşte despre crearea lumii, despre frumuseţea şi înţelepciunea cu care a fost alcătuită de Dumnezeu, dar şi de purtarea Lui permanentă faţă de făpturile Sale. Preotul în acest timp iese din altar, preînchipuind pe Adam alungat din rai; citeşte în taină, din faţa uşilor împărăteşti închise, o serie de rugăciuni intitulate „rugăciuni ale luminii”, iar apoi, din acelaşi loc, rosteşte ectenia mare. Acum ne rugăm, asemenea omenirii de dinaintea venirii Mântuitorului în faţa porţilor zăvorâte ale cerului, cerând mila lui Dumnezeu pentru toate ale vieţii noastre.
Cântarea „Doamne strigat-am...” este o rugăminte accentuată de a ne fi ascultată rugăciunea. Este parte din Psalmul 140, care exprimă starea de deznădejde a omului îndepărtat de Dumnezeu, şi este urmată de stihuri din Vechiul Testament care alternează cu imnuri alcătuite în cinstea sfântului sau a praznicului zilei.

Preînchipuirea unei veniri mult aşteptate
În zilele de sărbătoare sau la Vecernia Duminicii (sâmbătă seara) urmează vohodul (ieşirea) cu cădelniţa, ce simbolizează venirea Mântuitorul mult aşteptat. Deschiderea uşilor împărăteşti în acest moment simbolizează redeschiderea raiului pentru om, care se face prin Hristos, lumina lumii. Preotul, ajungând în faţa uşilor împărăteşti rosteşte cuvintele: „Înţelepciune, drepţi” (care atrage luarea-aminte asupra prezenţei simbolice a lui Hristos) urmând cântarea bogată în înţelesuri duhovniceşti „Lumină lină..”. Fiul lui Dumnezeu este numit Lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc, căci El nu a venit pe pământ în deplinătatea slavei Sale dumnezeieşti, ci în strălucirea blândă, lină, a acesteia. Hristos este lăudat ca Lumina ce luminează întunericul omenirii, iar prin această cântare aducem slavă lui Dumnezeu, Sfintei Treimi şi mărturisim pe Hristos ca dătător de viaţă.

Apusul şi întrezărirea Răsăritului
Urmează prochimenul, iar cu ocazia praznicelor mai mari sunt introduse acum Paremiile – citiri din Scriptură, care preînchipuie momentul prăznuit sau oferă învăţături legate de sfântul pomenit în ziua respectivă.
Prin rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne, în seara aceasta…” cerem de la Dumnezeu să ne vegheze, ocrotindu-ne întreaga noapte ce vine.
Stihoavna este o serie de câteva tropare (strofe), care ne repun în atenţie ceea ce prăznuim în ziua respectivă.
Finalul slujbei este marcat de rugăciunea dreptului Simeon. „Acum slobozeşte...” - cântare care ne aminteşte de episodul întâmpinării la templu a Pruncului Iisus. Momentul aparţine perioadei de întrepătrundere a celor două Testamente, cel Vechi şi cel Nou. Dreptul Simeon face parte din lumea Vechiului Testament, iar rugăciunea lui marchează apusul acestei lumi (marcat de apusul soarelui şi finalul zilei) şi începutul celei Noi, începutul erei creştine. Rugăciunea aceasta finală exprimă liniştea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu şi nădejdea venirii apropiate a Mântuitorului.
Troparele finale ne aduc aminte, în final, de sfinţii prăznuiţi, cei care au urmat Mântuitorului înaintea noastră, şi de importanţa sărbătorii.

O seară pentru suflet
Participarea la Vecernie este foarte importantă sâmbătă seara şi în ajun de sărbători. Vecernia pregăteşte sufletul pentru participarea la Sf. Liturghie de a doua zi. Dacă ne-am organiza în aşa fel încât sâmbăta seara să ne terminăm treburile înainte de Vecernie, să participăm la slujbă, iar apoi să lăsăm treaba (ziua de sărbătoare începe practic odată cu Vecernia!) şi să ne petrecem seara în linişte, în lectură sau rugăciune, fără televizor şi alte lucruri care ne încarcă mintea, cu totul alt spor duhovnicesc am avea şi altfel am trăi Liturghia.

Pr. Gheorghe Dan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Necesitatea slujbelor

Biserica este locul în care Dumnezeu ne cheamă pentru a ne manifesta credinţa faţă de El. Este loc de întâlnire a omului cu Dumnezeu, pe corabia pe care suntem la adăpost de grijile apăsătoare ale lumii. Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne forţează mântuirea, ci ea depinde de libertatea, de voinţa noastră.

Slujbele Bisericii sunt esenţiale pe drumul spre mântuire, sunt puncte de reper şi de sprijin de care nu ne putem lipsi în viaţa aceasta. Putem vorbi despre fericire în viaţa aceasta? Cu siguranţă că da. Această fericire însă nu o putem trăi cu adevărat decât în Dumnezeu şi în Biserică, unde ne manifestăm comuniunea unii faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu, unde totul capătă sens. Să luăm aminte la două ipostaze din Sfânta Scriptură:
- una este aceea în care ni se spune că acela care spune că pe Dumnezeu iubeşte şi pe aproapele îl urăşte este mincinos. În acest sens, întâlnim mulţi oameni care se numesc pe ei înşişi credincioşi, însă în viaţa de zi cu zi, prin comportamentul lor, se arată străini de Biserică şi de rugăciunea comună.
- a doua este cea a vameşului şi a fariseului, şi ne învaţă despre necesitatea smereniei şi despre răutatea mândriei pentru sufletul creştinului.
De ce să participăm la slujbele Bisericii? Motivarea trebuie să o avem în noi înşine, nu în exterior. În Biserică învăţăm să ne rugăm lui Dumnezeu unii cu alţii, unii pentru alţii. Învăţăm să trăim împreună, să ne respectăm, să ne îngăduim unii altora neputinţele şi să ne sprijinim reciproc în lupta împotriva păcatului. În Biserică, dacă trăim slujbele şi ne străduim să înţelegem ce se întâmplă în cadrul lor, primim harul lui Dumnezeu. Har care ne curăţă de mizeriile acumulate în fiecare zi, har care ne ajută, ne dă putere pentru ziua de mâine, ne pune sub ocrotirea Tatălui, Care le poartă de grijă în fiecare clipă tuturor celor ce se încredinţează Lui.
Vrem ceva mai bun pentru viaţa noastră? Atunci este momentul să luăm atitudine şi să mergem la Biserică, să fim vii. Sigur că în primul rând este nevoie să abandonăm ideile şi influenţele exterioare, prin care ni se şoptesc tot felul de motive şi pretexte care ne abat de la adevăr, de la chemarea lui Dumnezeu.

Pr. Gheorghe Dan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

La ce folosesc slujbele?

Ortodoxia se caracterizează şi se defineşte înainte de toate prin cultul ei, iar esenţa credinţei noastre se trăieşte şi este practicată prin participarea la slujbe. De aceea vom încerca, în cadrul acestei rubrici, să înţelegem mai bine care este rostul slujbelor, ce se întâmplă în cadrul lor şi ce înseamnă asta pentru noi.

Scopul cultului ortodox este stabilirea unei relaţii vii şi directe între Dumnezeu şi om, realizată prin dialog. Cultul este de două feluri:

• 1. public (social, colectiv) - rugăciunea pe care o facem fiecare dintre noi împreună cu alţi membri ai Bisericii, în general în biserică, în forme rânduite de Biserică;
• 2. particular (individual, personal) - atunci când fiecare dintre noi intră în dialog cu Dumnezeu prin rugăciune, în orice loc şi în orice timp, atunci când ne rostim rugăciunile personale de dimineaţă, de seară, înainte şi după masă etc.

Cultul Bisericii Ortodoxe imprimă în sufletele noastre firescul, pacea sufletească, nădejdea. Dumnezeu este la uşa sufletului fiecăruia dintre noi şi bate, însă această uşă se deschide numai şi numai din interior. Participarea la slujbe exprimă dragostea noastră faţă de Dumnezeu, care creşte prin prezenţa noastră la rugăciunea publică, prin mişcarea noastră către Hristos, Care ne aşteaptă, şi unirea în cuget şi în duh cu ceilalţi membri ai Bisericii.
Pe Dumnezeu Îl putem găsi şi putem vorbi cu El în orice moment al vieţii noastre, atât în mod particular cât şi în mod public. Cu toate acestea, în cadrul cultului public, în cadrul slujbelor, dacă participăm cu adevărat la ele, şi trăim ceea ce se întâmplă acolo, Îl cunoaştem pe Dumnezeul Cel Adevărat, aşa cum ni S-a descoperit. Astfel dobândim o credinţă autentică, bazată pe Adevăr, nu pe impresiile personale – care creează un dumnezeu după chipul şi mintea noastră, văzut prin prisma păcatelor noastre.
Singura modalitate de a intra în relaţie cu Dumnezeu este rugăciunea, o lucrare permanentă pe care o deprindem cu mult efort, numai cu ajutorul Duhului Sfânt: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Această lucrare se întăreşte prin prezenţa noastră la slujbele Bisericii, care ne introduc în spaţiul împărăţiei lui Dumnezeu. Prin diversitatea lor, slujbele ne ajută să Îl purtăm pe Dumnezeu ca ocrotitor al vieţii noastre şi în momentele cotidiene, prin slujbele zilnice, dar şi a celor deosebite, fie că sunt prilej de bucurie, fie de întristare. Le putem pune pe toate în grija lui Dumnezeu, chemându-L să fie prezent în orice moment al vieţii noastre, cu tot ce implică ea: bucurie, necazuri, greutăţi, tristeţe sau frică.

Pr. Gheorghe Dan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010