Să nu minţiţi niciodată copiii!

Foto: Oana Nechifor, doxologia.ro

Părinţii şi educatorii nu trebuie să-şi mintă copiii în nicio împrejurare importantă, semnificativă a vieţii. Orice minciună, orice înşelăciune, orice simulare sau disimulare este remarcată de copil cu o extraordinară agerime şi repeziciune şi, odată ce acesta o remarcă, el se tulbură, se scandalizează şi devine suspicios.

Dacă este ceva ce nu i se poate spune copilului, întotdeauna este mai bine să îi refuzăm cinstit şi direct răspunsul ori să stabilim o limită precisă în ce priveşte informarea lui, decât să inventăm aberaţii ca, după aceea, să ne încurcăm în ele şi să fim daţi în vileag de perspicacitatea copilului.

Şi nu trebuie să rostim fraze de genul: „e prea devreme să ştii tu asta” sau „oricum nu poţi pricepe”; asemenea răspunsuri nu fac decât să zgândăre în sufletul copilului curiozitatea şi amorul propriu. Mai bine este să dăm răspunsuri cum ar fi: „n-am dreptul să-ţi spun lucrurile astea; fiecare om trebuie să păstreze anumite taine, şi nu e delicat şi cuviincios să iscodeşti tainele altora”. 

Ivan Ilin, în Viaţa de familie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 92, iulie-august 2016

Împreună cu copiii în călătoria Postului Mare

Cea mai importantă preocupare în educarea creştină a copiilor ar trebui să fie să îi ajutăm să stabilească o relaţie personală cu Dumnezeu. Să simtă iubirea Lui şi să răspundă la această iubire. Elizabeth White, educator specializat în metoda pedagogică Montessori şi catehet pentru copii, ne spunem cum putem aprofunda, împreună cu copiii noştri, relaţia cu Dumnezeu în timpul Postului Mare.

Marcaţi Duminicile pregătitoare

Noi, creştinii ortodocşi, nu ne aruncăm niciodată cu ochii închişi în ceva. De-a lungul anului nostru liturgic, deseori ne pregătim pentru câte ceva. În cazul Paştilor, nu doar că petrecem un anumit timp pregătindu-ne pentru Sărbătoarea sărbătorilor, ci ne pregătim şi pe noi înşine pentru această pregătire. În fiecare dintre cele cinci duminici dinaintea Postului Mare, Biserica ne atrage atenţia asupra diferitelor aspecte ale pocăinţei, prin intermediul lecturilor evanghelice.

De exemplu, în duminica lui Zaheu auzim despre un om care dorea să-L vadă pe Iisus, dar era prea scund pentru a-L putea zări în mulţime. Auzind cum s-a urcat într-un copac pentru a-şi îndeplini dorinţa, ni se aduce aminte că şi dorinţa noastră trebuie să fie cea cuvenită. Dacă nu avem o dorinţă reală de a ne apropia de Hristos, cum ne putem aştepta ca Hristos să ne răspundă aşa cum i-a răspuns lui Zaheu? (a se vedea Luca 19,1-10).

Înmuierea inimii

Şi aşa se întâmplă în fiecare dintre următoarele săptămâni: suntem chemaţi să ne pregătim inimile pentru adevărata lucrare a Postului Mare. „Să mai subliniem încă o dată că scopul Postului Mare nu este acela de a ne impune nişte obligaţii formale, ci de a ne „înmuia” inimile, pentru ca ele să se deschidă faţă de realităţile duhului, de a trăi tainica „sete şi foame” după comuniunea cu Dumnezeu” (Pr. Alexander Schmemann) Toată această pregătire poate părea inutilă unora, dar, gândindu-mă numai cât timp îi trebuie inimii mele să se înmoaie, mă face să cred că Biserica este foarte înţeleaptă în analiza făcută naturii umane şi, prin urmare, recomandărilor pentru Post. (…)

Dacă în Postul Mare accentul cade pe pocăinţă şi pe înmuierea inimii, ca pregătire pentru primirea Luminii, cum iniţiem această sarcină monumentală în ce priveşte copiii, mai ales când şi nouă ne este atât de dificil? Când noi înşine suntem atât de plini de mândrie, că nu vedem vreun motiv serios pentru pocăinţă?

Proiecte în familie

Poate că cu cei foarte mici nu prea este nevoie să faci aşa ceva, însă, odată cu creşterea fizică şi sporirea conştiinţei morale a copiilor, ei ar trebui să dobândească şi o mai mare înţelegere a semnificaţiei spirituale a Postului Mare. Învăţaţi-i cu postul. Programaţi participarea întregii familii la Taina Spovedaniei. Decideţi-vă asupra unui proiect pentru Postul Mare. Faceţi în aşa fel încât copiii să ştie că aceasta este o perioadă specială de pregătire pentru Paşti. Lecturaţi istorioare despre sfinţi, care să ilustreze exemple bune ale modurilor în care oamenii îşi pot schimba viaţa. Citiţi câteva pasaje biblice de la Facere, potrivite pentru Post. Implicaţi copiii într-o discuţie despre Isaia 53, 4-6. Cine ne-a purtat păcatele? Cine a suferit pentru noi? Cine a fost condus ca un miel spre tăiere? Meditarea la astfel de lucruri ne stârneşte inima, înlesnind pocăinţa.

Cum înţelegem pocăinţa?

Dar, mai întâi, ce este pocăinţa? Dacă confundăm acest cuvânt, metanoia în greacă, cu simpla remuşcare sau părere de rău pentru ceva făcut greşit, atunci ne înşelăm. Metanoia este o transformare fundamentală sau o răzgândire. Când ne pocăim, ne hotărâm să ne îndepărtăm de condiţia noastră păcătoasă, de cea care ne-a făcut să ne pierdem din vedere destinaţia, şi să ne întoarcem iarăşi la calea cea dreaptă. Cineva spunea că pocăinţa nu este un act autonom; este o trecere, o ieşire din moarte la viaţă, o continuă reînnoire a vieţii. Aş adăuga că este reconciliere – reconcilierea unui suflet care s-a abătut de la calea adevăratei Lumini, cea care ne ghidează fără greş.

Ce e Spovedania?

Pocăinţa ne conduce spre spovedanie (dar nu este acelaşi lucru). Spovedania noastră la un preot, ca mărturie înaintea lui Dumnezeu, este rezultatul pocăinţei, nu cauza ei. Spovedania este o încheiere, o modalitate de a ne convinge sufletul că am terminat-o cu un anumit păcat. Că ar trebui să trecem peste el, să-l depăşim, ştiind că Dumnezeu, în mila Sa plină de iubire, ne-a iertat şi l-a uitat. Mai mult decât atât, nu doar acum ne iartă greşelile fiecăruia. El a iertat toate păcatele pe cruce, dar depinde de noi să-I accesăm iertarea, căci nu intră pe uşa inimii noastre neinvitat.

Spovedania ne umple de har divin, care ne eliberează de sentimentele de vină împovărătoare. Da, ne putem spovedi direct lui Dumnezeu – şi ar trebui să facem asta din clipa în care ne-am dat seama că am păcătuit. Dar spovedania în faţa lui Dumnezeu, în timp ce preotul şi preotul stau în faţa icoanei lui Hristos, face parte din procesul de vindecare a sufletului nostru bolnav. Sfatul pe care îl primim de la duhovnic este deseori, în mod evident, inspirat de Sfântul Duh. Ne ajută să creştem tot mai mult în asemănarea cu Dumnezeu. Spovedania  nu este niciodată văzută ca un ritual legalistic. Ea este un balsam vindecător.

Elizabeth White, Paşi pe calea sfinţeniei. Cum să creştem copii iubitori de Dumnezeu

De reţinut:

·       Pregătirea pentru Paşti, cu „fericita întristare” a Postului Mare, ne ajută să pătrundem mai deplin în bucuria pascală.

·       Fiţi motivaţi să vă ajutaţi familia să sporească în înţelegerea Paştilor şi să nutrească dorinţa de a participa, pe cât este posibil, la cât mai multe slujbe ale Săptămânii Mari.

·       Participarea familiei la slujbele din Săptămâna Mare şi Paşti lasă o amprentă puternică şi de lungă durată asupra copilului. „Paştele a fost, este şi va fi, pentru fiecare suflet ortodox, cu adevărat singurul şi esenţialul ţel duhovnicesc al întregii sale vieţi.”

Să creştem copiii pentru a iubi şi a fi iubiţi

Mother’s love. All-encompassing. 

Pictură de Katie m. Berggren

Suntem născuţi pentru asta! Pentru a iubi! Dar iată care este greşeala educaţiei noastre. Ţi se spune: Nu te juca cu acest copil, este un rău. Nu vorbi cu celălalt, este un mincinos. Şi astfel începe răul. Căci copilul, încă de la începutul vieţii sale, este gata să iubească pre toată lumea. El nu ştie ce înseamnă „al meu”, „al tău”. Îţi va lua geanta, va cotrobăi prin ea şi va lua ce-i place. Copilul nu este un hoţ! Pur şi simplu el nu înţelege sentimentele de proprietate. El iubeşte… la general.

Îmi aduc aminte că atunci când eram mică iubeam mult pre toată lumea. N-o lăsam niciodată pre mama să-i primească pre oaspeţi. Îi spuneam: „Aşteaptă să-i primesc eu. Tu să vii după”. Coboram şi discutam cu „cei mari”. Iubeam, probabil, pentru că fiecare copil vrea să fie iubit. În principiu, dacă nu oferi dragoste, nu primeşti. Mai târziu, acest lucru ţi-e indiferent, căci tu trăieşti din Dragostea lui Dumnezeu. Atunci o oferi tuturor fără a-ţi face griji dacă eşti iubit sau nu. Nu-ţi mai faci nici o grijă. Nu te  îngrijeşti decât să iubeşti şi să fii cu El.

Maica Gavrilia Papaiannis 

(Mère Gabrielle - L’ascèse de l’amour, p. 199; traducere şi adaptare: Vlad Botez)

Pentru o familie unită, rugaţi-vă împreună!

Foto: Oana Nechifor

Odată cu creşterea copilului, va creşte şi rânduiala rugăciunii.(...)

În primele veacuri creştine, în familie rugăciunea se făcea în comun, adică se adunau toţi membrii familiei, împreună cu slugile. De obicei, stăpânul casei citea rugăciunea, iar cei prezenţi repetau încet după el. Ar trebui să-i imităm şi noi pe aceşti creştini, mai ales seara, iar dacă se poate şi dimineaţa.

Când copiii noştri vor rosti „Sfinte Dumnezeule”, ei vor auzi cântarea cetelor îngereşti, pe care un băieţel din Constantinopol le-a şi văzut în timpul patriarhului Procle; când vor citi „Cuvine-se cu adevărat”, se vor trezi într-o chilie săracă de pe muntele Athos, unde a fost rostită pentru prima dată de Arhanghelul Gavriil; iar la citirea minunatelor cereri din pravila de seară, copiii îşi vor aminti de marele Ioan Gură de Aur.

Nikolaj Evgrafovich Pestov,  

Cum să ne creştem copiii: calea spre desăvârşita bucurie, Ed. Sophia