Părintele Arsenie Papacioc. Am pierdut un duhovnic, am câştigat un rugător în ceruri

Luna iulie ne-a adus plecarea Părintelui Arsenie Papacioc la Domnul. Ne rămâne în suflete chipul luminos şi bucuros al duhovnicului de la Techirghiol; luminos şi bucuros în ciuda anilor grei de temniţă, în ciuda vârstei înaintate şi a bolilor; şi cum altfel ar putea fi cel care ne-a spus că nimic nu l-a ajutat în viaţă mai mult decât suferinţa? La ceas de despărţire vremelnică, încercăm o modestă aducere-aminte a celui pe care îl rugăm să mijlocească de acum înainte prin rugăciunile sale în faţa lui Dumnezeu.


Scurtă biografie
• 15 august 1914 – s-a născut în satul Misleanu, com. Perieţi, din judeţul Ialomiţa, din părinţi înstăriţi şi credincioşi, primind la botez numele Anghel.
• 1938 – este arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi, fiind un sculptor priceput, confecţiona cruciuliţe, troiţe şi icoane.
• 1940 – după eliberarea din lagăr, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat. Abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-a propulsat în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti.
• 1941 – datorită funcţiei, a fost printre principalii vizaţi de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după rebeliunea din ianuarie. A fost judecat şi condamnat la 6 ani de închisoare.
• 1946 – este eliberat din închisoare şi se călugăreşte. Îşi face anii de ucenicie monahală la mănăstirile Cozia, Cioclovina, Sihăstria; este călugărit la Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu numele Arsenie.
• 1950 – pleacă la Mănăstirea Slatina.
• 1958 – este arestat din nou şi supus unor interogatorii aspre despre legăturile cu "Rugul Aprins", cu alţi reprezentanţi ai Bisericii. Răspunde că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nicio legătură cu politica legionară. Arată că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de crime şi atentate, lucru care nu este îngăduit de Biserică, încercarea Gărzii de Fier de a se folosi de Biserică în scop politic fiind considerată o mare greşeală. Fără să i se găsească vreo vină, este condamnat la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava.
• 1964 – este eliberat din Închisoarea Aiud.
• 1965 – este numit paroh în comuna Filea de Jos, din eparhia Clujului; a mai fost preot şi duhovnic la Mănăstirile Căldăruşani, Dintr-un Lemn şi Cernica.
• 1969-1970 – este stareţ al Mănăstirii Cheia-Prahova;
• din 1976 – este duhovnicul Schitului Sfânta Maria din Techirghiol, întemeiat de Patriarhul Justinian Marina.
• 19 iulie 2011 – pleacă la Domnul, la vârsta de 97 de ani.


Amintiri din copilărie şi tinereţe

„Am fost al şaptelea copil la părinţi, născut în 1914, la 15 august, comuna Perieţi, satul Misleanu, judeţul Ialomiţa. Părinţii se numeau Vasile şi Stanca. Tata a fost agent sanitar peste şase sate şi a contribuit masiv la construcţia bisericii din sat.
Mă cheamă Papacioc pentru că tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei, şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: "Popă cu cioc" - Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomiţa, unde era câmpie. (…)
Aveam cinci-şase ani şi m-a bătut un băiat. Era un obicei prost pe acolo, când se întâlneau copiii din satele vecine să se ia la bătaie. Pe mine m-a prins la marginea pădurii şi cu o crenguţă de salcâm cu ghimpi mi-a făcut picioarele numai sânge, fiindcă eram în pantaloni scurţi. Tatăl meu avea o autoritate peste şase sate, că era agent sanitar. Şi am zis: Nu-i spun lui taticu', că-l bate şi nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine să rabd. Vă închipuiţi ce am fost în stare să gândesc la o vârstă, când un sentiment de răzbunare e într-o stare mai intensă la copii. Nu-i vorba de rezultatul unei educaţii, pe care de fapt am avut ocazia să mi-o completez în închisori, mănăstiri!
Eram elev la şcoala primară, clasa I, unde am luat premiu şi mi-au pus coroană pe cap. Cu ocazia aceasta am memorat o poezie pe care o învăţasem de la o soră de-a mea mai mare: „Floricică frumuşică, cine-ţi dete viaţă oare şi culori strălucitoare? Cel ce-ţi dete ţie, tot El îmi dete şi mie! El e Tatăl tău şi-al meu şi Se cheamă Dumnezeu!”
Apoi, o întrebam pe mama mea, când dădea oaia din picior înainte de culcare: De ce dă din picior? Iar mamă-mi zicea: "Se-nchină, mamă...!" Vasăzică, eu de ce să nu mă-nchin?!
Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri Veşnicia. Acesta este idealul. A avea cineva gândul să ajungă ceva în viaţă – profesor etc. – e un scop omenesc, nu un ideal. Idealul este să slujeşti la ce e mai înalt posibil. Dacă tu nu ştii că slujeşti lui Dumnezeu, Care e Veşnic, ai să te împotmoleşti. Trebuie să fii atent: "Stai, că asta nu ţine de Veşnicie, deci nu o fac!"
Până la vârsta de 20 de ani am făcut şi sport. La data aceea am fost primul la întreceri interşcolare la viteză şi al doilea la sărituri, care s-au desfăşurat în Bucureşti. Învăţam şi făceam mişcare, foarte mult mi-a ajutat! Într-un meci de fotbal am sărit peste un jucător, nu mai puteam să-l ocolesc, eram în viteză mare; şi, cum eram blond, gazetele m-au numit: Pantera blondă. Într-o zi, la antrenament, am tras puternic cu mingea şi am lovit din greşeală, în cap, o fată care nu avea ce căuta pe teren. Am simţit nevoia să mă duc să-mi cer scuze. Am apreciat vârsta ei cam la 14-15 ani. Zice: „Domnule Pantera blondă!" Zic: „Nu mă cheamă aşa. Mă cheamă Anghel Papacioc!" Dar ea: „Aşa-i că acum mă numesc şi eu sportivă?" Eu mi-am dat seama de naivitatea ei când a zis aşa… „Nu! Deocamdată eşti numai lovită! – i-am zis. Du-te, fetiţo şi roagă-te la Maica Domnului!" Şi am insistat să se roage la Maica Domnului, lucru pe care-l făceam şi eu la vestiar. N-am mai văzut-o de atunci. După şaptezeci de ani m-am trezit cu o doamnă bătrână cu două strănepoate de mână la Techirghiol: "Părinte, eu sunt fata pe care aţi lovit-o cu mingea în cap! Părinte, m-am rugat la Maica Domnului şi m-a ajutat, aşa cum m-aţi povăţuit, şi am reuşit în toate!" .

Părintele Arsenie Papacioc

Amintiri despre Părintele Arsenie Papacioc

Ca părinte duhovnicesc al multor slujitori ai Bisericii şi al mulţimilor de credincioşi, Arhimandritul Arsenie Papacioc era un înţelept sfătuitor, echilibrat şi milostiv, care îndemna permanent credincioşii să cultive virtutea creştină cea mai mare: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Părintele Arsenie era mai mult un vindecător de suflete rănite de păcate, decât un judecător al păcătoşilor. Îmbina armonios bunătatea milostivă cu îndemnul la îndreptare duhovnicească. Era totdeauna un om al păcii şi al bucuriei duhovniceşti. Faţa sa plină de lumină, pace, bucurie şi nădejde era mereu o icoană a prezenţei harului sfinţitor în viaţa şi lucrarea sa duhovnicească. Purta în suflet pacea şi bucuria din Împărăţia cerurilor pe care a căutat-o şi binevestit-o în toată viaţa sa pe pământ.

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Oamenii simţeau povara păcatelor, necredinţei, disperării pe umerii sufletelor lor şi veneau la chilia lui şi aşezau sufletele lor în căuşul mâinilor Părintelui, iar el avea darul să-ţi ia sufletul din tine, să-l atingă de sufletul său şi pe amândouă să le aducă înaintea tronului Preasfintei Treimi. De aceea, cohorte de arhierei, de stareţi şi stareţe, de preoţi, demnitari, intelectuali, oameni de stare sau talpa ţării, într-un convoi neîntrerupt ca o cascadă care curgea valuri-valuri, se îndreptau spre chilia părintelui ca să-şi uşureze sufletul. "

Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Cred că părintele Arsenie Papacioc a fost un om al lui Dumnezeu, a fost un călugăr luminat într-o perioadă de foarte mare încercare pentru Biserică şi pentru neamul românesc. (…) A fost constant urmărit de Securitate pentru atitudinea sa fermă, pentru convingerile pe care le avea, dar mai ales pentru trăirea sa duhovnicească deosebită.
Părintele Arsenie Papacioc a cunoscut încercările închisorilor comuniste, unde a suferit alături de alţi clerici şi bărbaţi minunaţi ai neamului românesc. (…) Era un monah cărturar şi în acelaşi timp misionar. Era un apropiat al celor mulţi şi un cunoscător al durerilor lor.
Avea o evlavie deosebită către Maica Domnului, îi iubea pe tineri şi avea un optimism deosebit pentru renaşterea acestui popor. Permanent spunea că aşează această ţară sub ocrotirea Maicii Domnului, el însuşi aflându-se la Mănăstirea Maicii Domnului de la Techirghiol, sub protecţia Celei mai înalte decât cerurile.

Pr. arhimandrit Timotei Aioanei

Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim

• Nimic nu m-a ajutat mai mult în viaţă ca suferinţa. Singură suferinţa este suprema catedră de teologie. Sunt sigur că îngerii erau geloşi pe noi pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră. Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi.
• 7 zile la „răcitor”. Zarca e o „închisoare în închisoare”, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie se aplica regimul de exterminare specific fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în Zarcă m-au ţinut. I-am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au făcut-o ei, acolo, cu deţinuţii vânduţi, ceea ce era egal cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. În trei zile mureai. M-au băgat cinci zile, nu am murit! M-au băgat şapte, n-am murit. La camerele frigorifice, ştiţi. E groaznic! Aveam o curiozitate de copil să văd cum iese sufletul… Eram la marginea lucrurilor. Au murit mulţi. Eu nu am murit.
• Am fost întrebat de mulţi unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie? Pentru că am trăit şi prin pustie... În închisoare, cei care nu credeau în Dumnezeu se chinuiau, şi le era rău. Pentru că nu era o forţă nevăzută care să oprească niţel pornirile sălbatice, de cruzime, de ură care apăsau mereu pe om. Asta lipsea. În pustie, însă, dracii cu care lupţi se temeau de Dumnezeu şi era mai uşor, cu toate intemperiile vremii: iarnă, zăpadă, fiare sălbatice. Stare încordată şi acolo, dar era totuşi o notă de libertate. Pentru că dumneavoastră toţi nu ştiţi cât e de scumpă LIBERTATEA şi pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu. Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim…
• Instinctul de a trăi îl are şi porcul, îl are orice alt animal. Dar atât! Omul are o conştiinţă, are o dăruire dincolo de raţiune. E făcut de Dumnezeu după HAR! Căderea lui Adam ne-a întrerupt relaţia aceasta cu Dumnezeu! Dar a venit Dumnezeu şi ne-a adus mai mult decât a pierdut Adam!
• Moartea nu vine să îi faci o cafea. E fără cruţare! Te ia aşa cum eşti!
• Nu fă cruce cântând ca la mandolină. Atunci când facem crucea ne plecăm Sfintei Treimi. Când ridici mâna la frunte, toata înălţimea, Tatăl, apoi toată adâncimea, Fiul, şi duci la umeri, toată lăţimea, Sfântul Duh. De aceea fuge dracul de cruce! Dar dacă o faci aşa, ca şi cum ai cânta la mandolină, atunci nu ştiu care draci vor mai fugi, mai mult îi încurajezi.

Părintele Arsenie Papacioc

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

Călătoria spre ceruri

Informaţii

Tot creştinul trebuie să aibă următoarea diagramă pe biletul care serveşte la călătoria către ceruri.
Acest bilet se vinde la agenţia evlaviei.
Pentru uşurinţa celor ce vor să călătorească la ceruri, dispun următoarele informaţii:

Tren sau avion către ceruri

Plecare : în orice clipă.
Sosire: când rânduieşte Dumnezeu.

Preţul la bilete

Cl.I : (trenuri rapide)
- Curăţire şi Martiriu sau
- Împlinirea pe deplin a virtuţilor din Evanghelie: Rânduială, Curăţire şi Supunere.
- Duhul abnegaţiei izvorât din Iubirea divină.

Cl. II: (Tren direct)
Pocăinţa. Încrederea în Dumnezeu şi facerea de fapte bune. Rugăciune, post şi umilinţă.

Cl. III: (Tren obişnuit)
Respectarea poruncilor lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Îndeplinirea obligaţiilor către aproapele.

Cl. IV: (Tren de urgenţă)
Pocăinţă la ceasul morţii. Rugăminte pentru iertarea păcatelor.

Observaţii

1. Bilet de întoarcere nu există.
2. Trenuri de distracţie şi spectacole nu sunt.
3. Copiii mici, minori, deoarece sunt curaţi la minte, călătoresc gratis, este îndeajuns să facă parte din Biserică.
4. Pasagerii sunt rugaţi să nu aducă cu ei nimic, decât fapte bune, dacă vor să poată ajunge în tren şi acesta să nu întârzie.
5. Pasagerii se pot urca în toate staţiile.
6. Fiecare bilet este valabil numai dacă este ştampilat cu credinţa ortodoxă şi harul sfinţitor.
Călătorule, lasă-le pe toate, pe timpul nopţii, în puterea luminii gândului, şi gustă din această cupă dimineaţa şi seara şi fii sigur că vei gusta viată veşnică şi sănătate din belşug . Ca să treci de vamă şi să păşeşti în casa lui Dumnezeu, trebuie să pui înăuntrul rucsacului cu care călătoreşti smerenia, apoi, deasupra, ascultarea şi, peste ele, rugăciunea. Apoi, să umpli golul cu biruinţa patimilor şi după ce vei primii vesta de ploaie a iubirii, mergi direct spre Casa lui Dumnezeu. Apropie-te de scaunul Spovedaniei şi acolo arată biletul, pentru că trebuie să plăteşti cu frică tot ce ţi se va cere. Apoi, compostează-l prin Iisus Hristos în Sfânta Împărtăşanie, primind Cinstitul Trup şi Sânge al Acestuia şi mergi mai departe în călătoria ta. Te salut şi eu şi sper, prin mila lui Dumnezeu şi a rugăciunilor tale, să ne întâlnim în ceruri. Amin.

Însemnări

Ca să putem să ne ferim de boli şi epidemii pe toată durata călătoriei, călătorul trebuie să aibă o rădăcină de credinţă, frunze umede ale speranţei, flori mirositoare ale iubirii, crini ai curăţeniei, abstinenţă şi lemnul Crucii. Toate acestea trebuie ca pasagerul să le lege cu fibrele îngăduinţei şi să le aşeze în vasul rugăciuni, fierbând în focul iubirii, udându-le mai apoi cu vin de bucurie sfântă . Şi, împreună cu umezeala modestiei, să le acopere cu capacul tăcerii.

Reţeta vindecării sufletului

Mergi să primeşti rădăcina sărăciei duhovniceşti, frunzele răbdării şi încingătoarea de aur a smereniei cu binecuvântarea bolnavilor şi ascultarea, trecându-le prin ciurul gândurilor curate, punându-le pe toate în vasul curat al persoanei tale. Apoi, apa iubirii, iar dedesubtul vasului aprinde flacăra râvnei dumnezeieşti. Şi, după ce le fierbi pe cât cu putinţă, varsă-le cu pricepere duhovnicească şi gustă din acestea cu cochilia pioşeniei, şi nu te întoarce înapoi în zilele vieţii tale.
Aceasta este cea care vindecă mulţimea de păcate.

Ieromonahul Hariton,
în volumul „Buchet de flori din Grădina Maicii Domnului”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 50 - martie 2011

Omul se cunoaşte după fapte

Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai şi o educaţie de la părinţi, pe care eu am avut-o. De aceea, în ziua mea de naştere, mă rog întâi cu rugăciunea intimă de dimineaţă pentru părinţii mei care mi-au dat viaţă, dar nu numai viaţă, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educaţie. De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat ca niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învăţat credinţa în Dumnezeu, teama şi iubirea faţă de El, respectul faţă de propria mea demnitate, munca şi respectul faţă de demnitatea altora. Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: „Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare.” Dacă m-ar întreba cineva „Ce-ai învăţat de la mama dumitale?”, i-aş răspunde: „Asta am învăţat: să mă uit la soare.” Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină şi dincolo de mormânt, voi fi într-adevăr fericit”.

ÎPS Bartolomeu
Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 50 - martie 2011

Satisfacţia de a vorbi de rău pe alţii

Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.
Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dimpotrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor - da, o ditamai bârnă - nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?
Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mărunţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de răceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.
Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproapelui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să găseşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un singur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul?
Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moralizatori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă, să stea” (Romani 14, 4).

Sfântul Ioan de Kronstadt - “Viaţa mea în Hristos”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Păcatul supărării şi al enervării

Deşi îmi dau seama că vin în contradicţie cu spusele Apostolului (I Cor. 6, 18-l9: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”), pentru care păcatul trupesc este cel mai compromiţător şi angajează complet persoana umană, cred că păcatul supărării şi al enervării este mult mai grav.
Insul care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou, ori la o coadă se enervează şi se răsteşte, insultă şi-şi iese din fire, nu numai că se dă în urât spectacol, dar se şi rupe cu totul de Dumnezeu. Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor şi metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temniţele de la Sing-Sing şi Dartmoor păcatele săvârşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decât icnirile, certurile din senin şi insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arţăgoşi şi îmbufnaţi. (Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptăţile şi complicaţiile lumii, harţa însă nu.)
Supărările acestea – pe care nici nu le luăm în seamă, deşi dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un corosiv – nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări sufleteşti de neîmpăcată opoziţie cu lumea creată de Dumnezeu; ale unei îndărătnice şi imense îndepărtări de la recunoaşterea deşertăciunii celor lumeşti. Dintr-odată cel din urmă fleac ia proporţii şi prinde vâlvătăi şi pune în cumpănă toată măreţia facerii şi toată bucuria de a trăi.
Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mişcător al mâniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevărat îşi merită numele, câştigă sută la sută şi fără nici un efort.
Dar vorbele! Vorbele acelea la nivel de muşcătură de câine ce se repede pe furiş, la nivel de lătrături chelălăite şi colţi arătaţi de dincolo de gard; care desigur nu stau în corelaţie cu involuntara îmbrâncire sau cotul atins în treacăt, ci sunt însăşi vărsătura Satanei. Tocmai contrariul supărăciosului îl prezintă Sf. Apostol Iacov (3, 23) drept pildă de urmat: „Pentru că toţi greşim în multe chipuri şi dacă nu greşeşte cineva un cuvânt acela este bărbat desăvârşit, în stare să se înfrâneze în întregime.”
De grele păcate avem prilej a ne înfiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai străin de afirmaţia că împărăţia mea nu este din lumea aceasta decât turbarea verbală a nervosului din autobuz.
Soluţia descărcării prin insulte în autobuz e meschină şi e şi laşă pentru că-i fără risc. Dacă un om, cu adevărat, nu crede în Dumnezeu, e mai bine să meargă până la capătul convingerii lui, ca Ivan Karamazov, şi să-şi omoare tatăl, direct sau printr-un Smerdiakov. Da, e mai bine să comiţi o crimă, şi să te lepezi formal de Hristos şi să treci la păgânism (printre păgâni, spune Chesterton, au fost oameni admirabili, iar Iulian Apostatul ca persoană se arată ireproşabil): e mai cinstit. Şi-mi vine a crede – întemeiat pe Luca 16 – că Dumnezeu se va uita cu mai puţină mirare la un apostat, un ucigaş sau un hoţ decât la cel care-l trădează în obscuritatea sudălmilor şi ocărilor împroşcate într-o aglomeraţie.

Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 33 - octombrie 2009

Un zâmbet de dincolo de moarte

La 1 iulie 2009, când împlinea exact 88 de ani, a plecat la Domnul Părintele Iosif de la Mănăstirea Vatopedu, din Muntele Athos. Ucenic al Cuviosului Iosif Isihastul, gheron (bătrânul) Iosif era cunoscut ca un călugăr adevărat, plin întotdeauna de pace, bucurie şi credinţă. Imediat după înmormântarea părintelui, pe internet a apărut un articol însoţit de fotografii. Gheron Iosif apărea cu un chip frumos, luminat de un zâmbet. Panagiotis Koutsou, fratele stareţului Mănăstirii Vatopedu, a ajuns la mănăstire la câteva zile după înmormântare. Aflând de la părinţi amănunte, şi-a dat seama că lumea nu a înţeles că bătrânul nu a adormit zâmbind, ci a zâmbit după ce a murit. Iar pentru că a zâmbi după moarte este o minune mai mare decât a muri zâmbind, a scris următoarea scrisoare, însoţită de fotografii puse la dispoziţie de părinţii mănăstirii:


Onorabile domn Papanicolau,
La câteva ore de la înmormântarea Bătrânului Iosif aţi publicat pe site-ul dumneavoastră un articol cu titlul «Funeraliile Bătrânului Iosif Vatopedinul – Zâmbet din eternitate», descriind în câteva cuvinte, însoţite de fotografii, evenimentul. Fotografia celui adormit, zâmbind nu doar cu buzele, ci cu întreaga expresie a feţei, au impresionat puternic lumea, cum se vede din articolele şi comentariile de pe multe site-uri. Şi într-adevăr, se pot întâlni oameni abia adormiţi, cu feţe luminoase, cu expresii paşnice, cu odihnă deplină, dar unde s-a mai văzut zâmbet pe feţele lor? Pe de o parte toţi părinţii duhovniceşti spun că ora morţii este înfricoşătoare pentru om, pe de altă parte, citim în Pateric că până şi cei mai sporiţi în viaţa duhovnicească, din smerenie, nu se încred în sine înainte de a trece în lumea de dincolo, unde nu mai este nici o primejdie. Mai mult, Bătrânul Iosif suferea cu inima şi era foarte chinuit de boală. Aşadar, cum a adormit zâmbind?
Răspunsul este: NU, nu a adormit zâmbind, ci a zâmbit după moarte.
După o discuţie avută cu câţiva părinţi de la Vatoped, vă relatăm desfăşurarea evenimentului. Cei doi monahi care au fost cu el până în ultima clipă, s-au grăbit să-l anunţe pe Egumenul Efrem şi pe ceilalţi părinţi şi nu au observat cum arăta răposatul, care a rămas într-adevăr cu gura parţial deschisă.

Au venit deci să-l pregătească conform tipicului monahal. Egumenul Efrem a poruncit să nu i se acopere faţa. Părinţii au încercat să-i închidă gura, dar era târziu, ea rămânea în continuare deschisă. Mai mult, i-au legat o faşă pe sub bărbie ca să-i ţină gura închisă, dar după ce au desfăcut legătura, gura s-a redeschis. Trecuseră vreo 45 de minute de la adormire.
- Gheronda, o să arate urât aşa, cu gura deschisă, ce să facem?
- Aşa cum este, nu-i acoperiţi faţa!

L-au cusut în mantie, după obicei. Întregul proces de punere şi coasere în mantie a durat încă vreo 45 de minute. Apoi au tăiat materialul în jurul feţei, după poruncă, şi l-au găsit pe Bătrân zâmbind, aşa cum aveau să-l vadă toţi apoi.

I-a auzit vorbind şi le-a făcut această mică favoare, ca să nu fie întristaţi? Sau a vrut să ne ajute să ne facem o idee despre ce a văzut şi despre starea în care se află după plecarea sa din această lume ?
Zâmbetul Bătrânului Iosif este primul eveniment supranatural petrecut după moartea sa şi a devenit pentru toţi o mare mângâiere.

Panagiotis Koutsou

www.vatopaidi.wordpress.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 - septembrie 2009

Dacă voi, ca ucenici, veniţi la duhovnici cu credinţă, credinţa voastră va face din noi prooroci

Ascultarea = căutarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic
Cât de departe trebuie să meargă ascultarea celui din lume faţă de duhovnicul său?
Părintele Rafail: Ascultarea nu este o disciplină. În dreapta slăvire, în ortodoxie, ascultarea este o taină. Iertaţi-mă, fraţi teologi, Biserica noastră nu reduce Tainele la şapte. Sunt nenumărate Taine, chiar dacă şapte, ba opt ar trebui să numim taine de căpătâi. Care-i a opta? Dacă Nunta-i o Taină, atunci călugăria nu-i şi ea o Taină? Dar bun, hai să zicem şapte Taine de căpătâi, dar multe sunt Tainele Bisericii. Oriunde este vorba de viaţă duhovnicească, este vorba de viaţă tainică, o numim mistică (mistic = tainic). Ascultarea este acea taină în care omul caută voia lui Dumnezeu pentru el însuşi, în care omul poate afla şi poate rămâne în voia şi proniile lui Dumnezeu. Şi asta se face prin duhovnic.
Nu există o mântuire a monahului şi o mântuire a mireanului, că altfel ar fi dat Hristos alte porunci şi altă Evanghelie pentru monahi şi pentru mireni, pentru femei şi pentru bărbaţi şi aşa mai departe, pentru chinezi şi pentru români. Avem o Evanghelie, adică buna vestire a învierii din morţi, şi aceleaşi porunci, pentru lumea întreagă. Deci şi mireanul e acelaşi om ca Adam, ca şi Eva, ca şi mine monahul. Avem nevoie de aceeaşi înţelegere a voii lui Dumnezeu. Ascultarea este acea căutare a voii lui Dumnezeu în care trebuie să intri. Ce gândeşte Dumnezeu? Cine sunt eu? Un mirean de la Bucureşti zicea: aş vrea să ştiu cine sunt eu şi ce vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i întrebarea de căpătâi şi pe linia aceasta este ascultarea. Domnul, Făcătorul meu, trebuie să-mi spună cine sunt şi ce vrea cu mine, adică ce rol am de jucat, ca să zicem aşa, în această istorie, în plus de cum să-mi găsesc fiinţa cea adevărată, mântuirea mea.
Deci, ascultarea de duhovnic, dacă o înţelegeţi drept, nu este vorba de orizontalism între tine şi duhovnic. Este vorba de căutarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic şi asta-i înţelegerea dreaptă şi taina aceasta se săvârşeşte în felul ăsta: tu, ca ucenic, ca cel care te duci la duhovnic, fie să te spovedeşti, fie să ceri sfat, cere întâi Domnului în taina inimii tale; de câte ori te vezi păcătos, spune Domnului: uite Doamne că sunt păcătos, iartă-mă, vindecă-mă! Şi cere iertare, iar când te duci la duhovnic cere-I ca prin preoţia duhovnicului, prin lucrarea tainică pe care a lăsat-o Biserica, Taina Spovedaniei, să ţi se ierte păcatele şi nădăjduiesc că de vei face astfel, şi ştiu că dacă o vei face în Duh şi adevăr, cât de puţin, de la fiecare spovedanie o să ieşi mai mult sau mai puţin zburând. Acest zbor nu este doar o stare psihologică, că te simţi psihologic uşurat, ci într-adevăr se întâmplă în Duh o uşurare, de care dă, Doamne, să ai parte acum şi în veci!

Cere mai întâi îndrumare lui Dumnezeu
Dacă te duci pentru un sfat, întâi lui Dumnezeu să-i ceri îndrumare: Doamne, să fac asta sau să fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Şi când simţi oarecum, în rugăciune, în viaţa ta, că vine momentul, du-te la duhovnic cu gândul la Dumnezeu, cu atenţia către Dumnezeu şi atunci spune-i duhovnicului problema ta şi pândeşte de la el primul cuvânt. Dumnezeu atotputernic e blând, e acea adiere de glas subţire pe care a auzit-o proorocul Ilie şi de care s-a impresionat mai mult decât de cutremur, de uragan, de foc. Adierea de glas subţire, care e mai rapidă decât toţi dracii dacă lucrăm prin ascultare. Nu întreba pe duhovnic mai departe, primeşte acel prim cuvânt, e cuvântul tău, duhovnicul nu ţi-l poate explica, este dialogul tău intim cu Dumnezeu. Dacă aşa l-ai cerut de la Dumnezeu, dacă în felul ăsta îl vei primi de la duhovnic. De ce să nu cârteşti, de ce să nu te împotriveşti? Fiindcă rişti să lepezi cuvântul lui Dumnezeu. Ba chiar în momentul când îi spui: părinte, explică-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumnezeu, ai închis telefonul şi acuma vorbeşti cu aparatul de plastic, dacă-i vorba de telefon, acuma vorbeşti cu duhovnicul ca om. Asta să nu faci! Primeşte cuvântul cu credinţă, cere blagoslovenie şi tu vei înţelege acel cuvânt făcându-l.

Rugăciunea ucenicului face din duhovnic - prooroc
Unul din chipurile ascultării sunt cei zece leproşi. Hristos le-a spus un cuvânt foarte indiferent. Cei zece leproşi au strigat: Mântuitorule, miluieşte-ne şi pe noi! Şi le-a zis: duceţi-vă şi vă arătaţi preotului. Păi, n-avea nici un sens cuvântul acesta, fiindcă ce poate să-mi facă mie preotul, în primul rând. În al doilea rând Moise a rânduit că dacă te-ai curăţit de lepră sau ţi se pare că te-ai curăţat, du-te la preot şi el te va cerceta şi dacă te va găsi curăţit te va înscrie din nou în societate. Dar ei erau încă leproşi. Şi ce-au făcut? S-au întors şi au făcut ascultare, fără să judece, fără să cârtească. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiască care era conţinută în acea poruncă, pe care ei, făcând ascultare, şi-au însuşit-o. Aia i-a înviat din morţi, aia i-a curăţit, aia trebuie să căutaţi voi, ucenicii; iar voi, duhovnicii, trebuie să învăţăm lucrul ăsta, să cerem de la Dumnezeu cuvânt, să nu răspundem din mintea noastră. Zicea Sfântul Serafim, când răspundeam din mintea mea erau greşeli şi Sfântul Siluan zice: greşelile pot fi mici, dar pot fi mari. Deci noi, duhovnicii, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca Dumnezeu în inima noastră să pună cuvânt. Şi trebuie să ne nevoim, să desluşim acel cuvânt. Dar nădăjduim că până vom ajunge şi noi să desluşim acel prim cuvânt, dacă voi, ca ucenici, veniţi la duhovnici cu credinţă, credinţa voastră va face din noi prooroci. Dacă tu vii cu inima aşa, cu rugăciune la Dumnezeu şi cu deschidere, tu vei face din duhovnicul tău un prooroc pentru tine, de fiecare dată când vei veni în această ascultare la duhovnicul tău.
Multe s-ar putea zice, cer Domnului să le zică în inima voastră, şi fraţi duhovnici şi cei care vă duhovniciţi.

Părintele Rafail Noica

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009