Un zâmbet de dincolo de moarte

La 1 iulie 2009, când împlinea exact 88 de ani, a plecat la Domnul Părintele Iosif de la Mănăstirea Vatopedu, din Muntele Athos. Ucenic al Cuviosului Iosif Isihastul, gheron (bătrânul) Iosif era cunoscut ca un călugăr adevărat, plin întotdeauna de pace, bucurie şi credinţă. Imediat după înmormântarea părintelui, pe internet a apărut un articol însoţit de fotografii. Gheron Iosif apărea cu un chip frumos, luminat de un zâmbet. Panagiotis Koutsou, fratele stareţului Mănăstirii Vatopedu, a ajuns la mănăstire la câteva zile după înmormântare. Aflând de la părinţi amănunte, şi-a dat seama că lumea nu a înţeles că bătrânul nu a adormit zâmbind, ci a zâmbit după ce a murit. Iar pentru că a zâmbi după moarte este o minune mai mare decât a muri zâmbind, a scris următoarea scrisoare, însoţită de fotografii puse la dispoziţie de părinţii mănăstirii:


Onorabile domn Papanicolau,
La câteva ore de la înmormântarea Bătrânului Iosif aţi publicat pe site-ul dumneavoastră un articol cu titlul «Funeraliile Bătrânului Iosif Vatopedinul – Zâmbet din eternitate», descriind în câteva cuvinte, însoţite de fotografii, evenimentul. Fotografia celui adormit, zâmbind nu doar cu buzele, ci cu întreaga expresie a feţei, au impresionat puternic lumea, cum se vede din articolele şi comentariile de pe multe site-uri. Şi într-adevăr, se pot întâlni oameni abia adormiţi, cu feţe luminoase, cu expresii paşnice, cu odihnă deplină, dar unde s-a mai văzut zâmbet pe feţele lor? Pe de o parte toţi părinţii duhovniceşti spun că ora morţii este înfricoşătoare pentru om, pe de altă parte, citim în Pateric că până şi cei mai sporiţi în viaţa duhovnicească, din smerenie, nu se încred în sine înainte de a trece în lumea de dincolo, unde nu mai este nici o primejdie. Mai mult, Bătrânul Iosif suferea cu inima şi era foarte chinuit de boală. Aşadar, cum a adormit zâmbind?
Răspunsul este: NU, nu a adormit zâmbind, ci a zâmbit după moarte.
După o discuţie avută cu câţiva părinţi de la Vatoped, vă relatăm desfăşurarea evenimentului. Cei doi monahi care au fost cu el până în ultima clipă, s-au grăbit să-l anunţe pe Egumenul Efrem şi pe ceilalţi părinţi şi nu au observat cum arăta răposatul, care a rămas într-adevăr cu gura parţial deschisă.

Au venit deci să-l pregătească conform tipicului monahal. Egumenul Efrem a poruncit să nu i se acopere faţa. Părinţii au încercat să-i închidă gura, dar era târziu, ea rămânea în continuare deschisă. Mai mult, i-au legat o faşă pe sub bărbie ca să-i ţină gura închisă, dar după ce au desfăcut legătura, gura s-a redeschis. Trecuseră vreo 45 de minute de la adormire.
- Gheronda, o să arate urât aşa, cu gura deschisă, ce să facem?
- Aşa cum este, nu-i acoperiţi faţa!

L-au cusut în mantie, după obicei. Întregul proces de punere şi coasere în mantie a durat încă vreo 45 de minute. Apoi au tăiat materialul în jurul feţei, după poruncă, şi l-au găsit pe Bătrân zâmbind, aşa cum aveau să-l vadă toţi apoi.

I-a auzit vorbind şi le-a făcut această mică favoare, ca să nu fie întristaţi? Sau a vrut să ne ajute să ne facem o idee despre ce a văzut şi despre starea în care se află după plecarea sa din această lume ?
Zâmbetul Bătrânului Iosif este primul eveniment supranatural petrecut după moartea sa şi a devenit pentru toţi o mare mângâiere.

Panagiotis Koutsou

www.vatopaidi.wordpress.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 - septembrie 2009