10 mituri despre homosexualitate

un slide-show în limba engleză, bine documentat, creat de mişcarea tradiţionalistă a Bisericii Anglicane şi semnalat de Alianţa Familiilor din România:

Gay Myths from Anglican_Mainstream

Alte resurse, în română:

• Speranţă şi vindecare pentru homosexuali  
• Consecintele medicale ale actelor homosexuale
• Ştiinţa homosexualităţii

 

Sănătate, boală, vindecare

Astăzi întâlnim boala la tot pasul. Nu ţine cont de vârstă sau de categorie socială, este necruţătoare. Ce înseamnă darul sănătăţii, care sunt cauzele şi ce mijloace de vindecare avem la îndemână?

Darul sănătăţii şi al vindecării

Valoarea pe care o are făptura umană înaintea lui Dumnezeu, aşa cum este ea creată încă de la început, adică trup şi suflet, este evidentă din însuşi faptul că Domnul nostru Iisus Hristos a venit să mântuiască nu numai sufletul, ci şi trupul omului. Porunca de a vindeca pe cei bolnavi le-a fost dată ucenicilor chiar de Hristos Domnul, aşa cum vedem în Evanghelie: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi.” (Matei 10,9). Tot Evanghelia ne spune că ucenicii au ascultat cuvântul Domnului: „Şi ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau.”(Marcu 6,12-13). De asemenea, avem o mărturie importantă a faptului că ucenicii săvârşeau <> şi de la Sfântul Iacov, care face următoarele recomandări creştinilor de atunci, dar şi de astăzi: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui.” (Iacov 5, 14-15). În conformitate cu practica Sfinţilor Apostoli şi ucenici ai Domnului, dar şi a urmaşilor acestora, episcopii şi preoţii, părintele profesor Ene Branişte socoteşte de cuviinţă să ne spună că tămăduirea trupească şi sufletească a celui bolnav trebuie privite „ ca un dar al lui Dumnezeu şi ca un semn al acţiunii Sale divine.”

Pierderea sănătăţii şi doctorii

Revelaţia biblică ne prezintă persoana umană ca fiind alcătuită din trup şi suflet. Cum ne spune Scriptura, omul a fost creat de Dumnezeu trup şi suflet, trupul fiind făcut din ţărână iar sufletul fiind suflare de viaţă (Facere 2,7). Încă de la început omul a primit de la Dumnezeu ca dar sănătate trupească şi sufletească deplină. Omul pierde însă acest dar al sănătăţii depline odată cu căderea în păcatul neascultării, dar şi ca urmare a lipsei sale de pocăinţă. Omul este aşadar singur responsabil de pierderea darului lui Dumnezeu. O altă dovadă că sănătatea este darul lui Dumnezeu şi că nu Dumnezeu este izvorul suferinţelor, ci păcatul nostru, este darul dat doctorilor de a alina şi a trata multe boli, din îngăduinţa şi cu ajutorul Domnului, după cum citim: „Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, că şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă. Că şi el se va ruga Domnului, ca să dea odihnă şi sănătate spre viaţă. Cel care păcătuieşte împotriva Ziditorului să cadă în mâinile doctorului.” (Înţ.lui Isus Sirah 38,12-15). Iar ceea ce doctorului nu-i este cu putinţă, îi este cu putinţă lui Dumnezeu (Matei 19,26; Luca 1,37).

Cauzele bolii

Pierderea sănătăţii, adică a darului lui Dumnezeu, este urmare fie a păcatelor personale (a se vedea vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda – Ioan 5,14), fie a eredităţii (Levitic 26,39 şi Ieremia 31,29), fie îngăduită de Dumnezeu pentru vădirea slavei Sale (este relevant cazul Dreptului Iov, dar a se vedea şi vindecarea orbului din naştere, de la scăldătoarea Siloamului – Ioan 9,3 ).

Dar aşa cum sănătatea este dar de la Dumnezeu, tot un dar este şi vindecarea bolilor şi a suferinţei, iar Domnul ne-a dăruit nouă şi acest dar, aşa cum am arătat mai înainte, El fiind primul care a propovăduit Evanghelia Împărăţiei „tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor”. (Matei 4,23).

Vindecarea, o lucrare complexă

Darul lui Dumnezeu pentru noi are în vedere atât trupul cât şi sufletul, ori vindecarea sufletului înseamnă ridicarea lui din robia păcatului. Sunt trei Sfinte Taine care, prin excelenţă, fac parte din lucrarea de vindecare (trupească şi sufletească) a creştinului: Spovedania sau Pocăinţa, Maslul şi Împărtăşania. Aşadar, Dumnezeu nu numai că a dăruit omului încă de la creaţie darul sănătăţii depline, dar a avut grijă să-l ridice pe om din durerea şi suferinţa pe care acesta şi-a agonisit-o prin căderea în păcat, trimiţându-L în lume pe chiar Fiul Său cel iubit, să ne fie nouă „Doctor al sufletelor şi al trupurilor”. Prin Hristos ne-a lăsat nu numai o slujbă pentru vindecare – Taina Sfântului Maslu, ci şi o lucrare de vindecare, din care mai fac parte Taina Spovedaniei şi Taina Împărtăşirii. Toate acestea – împreună, căci nu se suplinesc una pe alta – oferă ajutor nepreţuit celui ce îşi doreşte cu adevărat sănătatea. Lucrarea este însă una complexă (nu magică, cum îşi doresc cei care aleargă după minuni instant) şi trebuie însoţită de pocăinţă autentică, rugăciune fierbinte şi lepădare de sine.

Pr. Marius Demeter

După o experienţă de 40 de ani, pot spune că bolnavii, chiar şi cei mai decăzuţi din punct de vedere spiritual, chiar şi ateii, sau, dacă vreţi să folosesc un cuvânt vulgar şi poate neacademic – chiar şi cei mai ticăloşi dintre oameni, decăzuţi din punct de vedere moral sau spiritual , toţi aceşti oameni trăiesc în realitate o nostalgie a cerului, ca să spun aşa. Antropologic şi scripturistic vorbind, în ei există chipul lui Dumnezeu de la creaţie. Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Acest chip este incoruptibil şi indestructibil în om. El este o fiinţă creată şi prin calitatea aceasta este legată indisolubil de Creatorul ei. Numai că omul prin voinţa lui proprie a tot căzut, a tot căzut şi în istorie, şi a tot căzut şi în planul personal, iar această cădere i-a adus imperfecţiune, atât în planul trupesc cât şi moral, psihologic şi spiritual, şi l-a depărtat de Dumnezeu. Dar orice medic lucid ar putea spune când vede că un bolnav nu îi răspunde la niciuna din metodele de tratament, efectele farmacologice pe materialitatea lumii, când vede că nu îi răspunde nici la terapia psihologică aceea care încearcă să influenţeze prin cuvânt starea bolnavului, orice medic lucid şi sănătos el însuşi, trebuie să se gândească să abordeze bolnavul prin prisma conceptului de medicină creştină, adică să apeleze la însuşi Creatorul bolnavului şi Creatorul lui, ca medic.

Dr. Pavel Chirilă

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 68 - octombrie 2012

Rostul bolilor

•  Situaţia stă aşa: oamenii se roagă lui Dumnezeu să-i scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de oameni să se părăsească de păcate. Acum judecaţi care de cine să asculte mai întâi: Dumnezeu de oameni sau oamenii de Dumnezeu? (…) Iată ce e cu bolile. Ele vin pe capul oamenilor de pe urma păcatelor: ca plată, ca ispăşire şi ca hotar al păcatelor.
•  Boala apare întâi în psihic. Aceasta este o propoziţie a medicinii moderne. Scriptura vedem că întregeşte cu lămuriri ceea ce spune medicina. Este o retragere a lui Dumnezeu din susţinerea sănătăţii omului. Poate chiar o izgonire a Lui.
•  Până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească. Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, Care în tot ce face, urmăreşte înţelepţirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre.

Părintele Arsenie Boca

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 64 - mai 2012

A avea sau a nu avea copii

Unul dintre primele şi cele mai importante subiecte pe care doi tineri care vor să se căsătorească le abordează este acela al copiilor: câţi, când, în ce condiţii? Aş fi tentată să spun că e problemă nouă, aceasta a planificării familiale, dacă nu aş fi auzit chiar eu de tot felul de licori pe care înaintaşele noastre le beau pentru a nu rămâne grele.

Ce e nou e lungimea perioadei pe care un cuplu o doreşte fără copii, din felurite motive: ori vor să trăiască în tihnă bucuria „vieţii în doi“, ori vor să-şi facă mai întâi casă, ori au o carieră de construit, ori sunt săraci, ori, pur şi simplu, sunt „prea tineri“.

Mai trist e că nu numai cei „fără Dumnezeu“ nu-şi doresc copii prea curând, ci şi credincioşii practicanţi, care în numele libertăţii cu care ne-a înzestrat Dumnezeu spun că pot alege câţi copii şi când să-i aibă şi că taina căsătoriei „mare este“, iar planificarea familială - atunci când nu implică metode care ar afecta viaţa unui prunc - este recomandabilă (nu vorbesc aici despre cei ce practică abstinenţa).

Un părinte spunea: „Dom’le, aud spunându-se că vor doi copii, trei copii, maximum patru, dar nu aud pe nimeni zicând că vrea zece copii!“ Sau altcineva zicea: „Părinte, eu fac câţi copii îmi dă Domnul, dar îi trimit la dumneata să-i creşti, că nu-mi permit“ (nu avea mai mult de doi copii).

Mă voi lega puţin în acest articol de această posibilitate a alegerii, menţionată mai sus. Aşa e, cei doi parteneri (sau chiar numai femeia) pot alege, dar nu chiar cum cred ei. Pot alege câţi copii să nu aibă. Prin metode contraceptive sau avort poţi hotărî ca acum să nu ai un copil: pentru că mergi în străinătate la muncă şi nu e momentul, pentru că încă nu te-ai căsătorit, pentru că mai ai încă doi sau trei şi e şi aşa viaţa grea, pentru că nu ţi-ai terminat studiile ori casa, pentru că ai două cezariene şi deja e riscant – deşi se face şi a 4-a cezariană ori chiar se naşte natural după cezariană.

Câţi copii să ai nu poţi alege

În încercarea de a avea un copil, luând în considerare faptul că nu sunt probleme de fertilitate, că sunt condiţiile ideale pentru conceperea unui copil, chiar în această situaţie, într-o lună, probabilitatea de a concepe, conform statisticilor, este de doar 20%. Dar se pot scurge zeci de luni în care să nu fii în acel procent. Nu ştiu cum de nu vedem cu toţii aici minunea lui Dumnezeu; facem calcule, numărăm zile, stabilim care sunt sau nu fertile, căutăm cauze şi remedii pentru infertilitate, dar nu ne punem nicio clipă problema că a avea un copil e o minune. Chiar şi la familiile cu mai mulţi copii.

O femeie tânără, citind cele scrise mai sus, ar putea răsufla uşurată. Sau, temătoare: „nu ştiu cum se face că atunci când îţi doreşti mai puţin eşti în zona celor 20 de procente“. Probabil că din cauza aceasta nu vedem minunea.

Omul se joacă din ce în ce mai mult de-a Dumnezeu; din ce în ce mai mult spune „nu vreau copil acum“, iar mai târziu spune „acum vreau copil“ şi recurge la tot felul de metode de concepţie de această dată, ajungând până la a lua în considerare varianta de a folosi sperma cuiva despre care nu ştie nimic ori de a ucide mai mulţi embrioni care ar putea fi şi ei copii.

Pierde din vedere însă mai multe lucruri:

Unul dintre acestea ar fi că niciun copil nu vine pe lume fără ştirea, dar mai ales fără voia lui Dumnezeu; iar dacă Dumnezeu pune suflarea Lui de viaţă în unirea a două celule care vor deveni un copil cu sindrom Down, cine suntem noi să nu îngăduim? Dacă Dumnezeu pune suflet şi mai vine un copil într-o familie în care deja sunt mulţi, cine suntem noi să spunem „Nu! E destul!“?

Un alt lucru pe care-l pierdem din vedere e că perioada de fertilitate a unei femei – chiar dacă sunt femei care nasc şi la 50 de ani – diferă atât de mult de la o femeie la alta, încât, chiar şi să fi avut copii şi să fii relativ tânără – 35 de ani să presupunem –, dar după ultimul copil să fi zis că nu mai vrei o perioadă şi ai ajuns acum, când iar vrei – ei bine, s-ar putea să fi pierdut ocazia acelui „încă un copil“ pe care îl vrei acum şi pe care „l-ai amânat“.

De asemenea, noi, ca părinţi, nu le dăm ceva copiilor din ce-i al nostru. Pare foarte ciudat: „Păi ce, nu muncesc 16 ore pe zi ca să-i ofer un trai decent? Să-i ofer casă? Să-i ofer o maşină? În definitiv, să-i pun mâncare pe masă?“, ar putea întreba cineva. Şi totuşi, Dumnezeu, Care ştie câte fire îţi cad din cap într-o zi, este Cel care are grijă de fiul tău. Acelaşi Dumnezeu face ca din copii fără părinţi ori provenind din familii disfuncţionale să ajungă personalităţi de renume. Ce facem noi, ca părinţi, e să ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu, Care îi îngrijeşte prin noi.

Preluând comanda propriei vieţi, ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu

Îmi zicea cineva, o tânără mămică însărcinată, că ea va face un singur copil şi că acel copil va fi sănătos şi va avea tot ce-i trebuie, pentru că ea va avea grijă. Tristă naivitate! Alături era o mămică a unui copil ce avea malformaţii din naştere. Noi nici măcar să naştem un copil sănătos, adică să avem grijă de el cât e în uterul nostru, nu putem. De unde să putem controla toate, atunci când vine pe lume, când sunt pericole la tot pasul, când în orice clipă se poate întâmpla ceva neprevăzut şi pur şi simplu nu putem să-l apărăm; când sunt boli pe care nici sute de mii de euro nu le pot vindeca; de unde ştim noi că noi avem grijă?

Noi ne raportăm la toate lucrurile din viaţa noastră ca şi cum noi le-am face şi desface, ca şi cum noi am fi „la comandă“, uitând că, preluând această comandă în mod abuziv, ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu şi, oricât am spune că facem voia Lui sau oricât „ne-am smeri“, spunând că nu avem suficientă credinţă pentru a concepe şi a naşte toţi copiii pe care ni i-ar da, faptul acesta nu ne face „mai buni“ decât aceia despre care Mântuitorul spunea că sunt „Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!“, adică fariseii, şi despre care spunea doar „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi“.

Cristina STURZU

Doxologia.ro

Furie împotriva vieţii. Asociaţiile umaniste luptă împotriva copiilor nenăscuţi

În luna martie, un grup de deputaţi a iniţiat o propunere legislativă care prevede obligativitatea consilierii femeii care vrea să avorteze, pentru ca aceasta să fie conştientă de intervenţia la care se supune şi consecinţele ei. Iniţiativa „Consilierea înainte de avort” a provocat opuneri violente din partea unor asociaţii, care au antrenat şi mass-media de partea lor, şi a scos la iveală furia lor nu doar împotriva creştinismului, ci şi a valorilor umane pe care pretind că le apără.

O alegere în cunoştinţă de cauză

Proiectul de lege propune ca femeia care doreşte să facă avort să fie consiliată de un psiholog sau un cadru medical înainte de a face acest lucru. În cadrul acestei şedinţe, ea ar trebui să fie informată în privinţa riscurilor medicale şi psihologice la care se supune prin această intervenţie; această informare presupune şi prezentarea unor fotografii sau filme despre ceea ce presupune avortul, precum şi ecografia embrionului pe care îl poartă în pântece. Potrivit proiectului de lege, femeia are un răgaz de 5 zile după această prezentare pentru a lua o hotărâre, decizia aparţinându-i în întregime.

Argumentele iniţiatorilor acestui proiect sunt următoarele:

-                      în România există o acută lipsă de informare şi educaţie în ceea ce priveşte consecinţele avortului

-                      România este pe locul I în Europa la numărul de avorturi (520 la 1000 de copii născuţi şi 115.000 de avorturi în 2009)

-                      înainte de a recurge la avort, femeile trebuie să cunoască eventualele complicaţii pe termen scurt sau lung: consecinţe fizice imediate (hemoragie abundentă, leziuni ale organelor genitale, perforaţie uterină, infecţii); consecinţe fizice tardive (sterilitate, boală inflamatorie pelvină; probleme la următoarele sarcini; tulburări menstruale; predispoziţie crescută la cancer de col uterin şi cancer de sân); consecinţe psihice (sentimente de vinovăţie şi pierdere irecuperabilă; tristeţe, nevroză anxioasă sau depresie; pesimism; teamă nejustificată; tulburări de somn; labilitate emoţională; pierderea respectului faţă de sine; afectarea relaţiilor în familie; tulburări sexuale)

-                      femeile însărcinate care doresc să recurgă la avort trebuie să ştie că există alternative concrete, dovedit viabile, ca de exemplu: a. casele maternale administrate de organizaţii non-guvernamentale sau culte; b. plasamentul copilului în regim de asistenţă maternală pentru îngrijirea copilului unei mame aflate temporar în imposibilitate financiară sau de altă natură; c. adopţia, mai ales în condiţiile în care numărul cuplurilor care doresc să adopte este mai mare decât cel al copiilor declaraţi adoptabili.

-                      o astfel de lege există şi se aplică şi în Franţa, Germania, Portugalia, Olanda, Belgia, Italia, Luxemburg şi Slovacia.

Umanişti împotriva omului
Depunerea acestui proiect de lege a stârnit reacţii de opoziţie violentă din partea asociaţiilor umaniste şi feministe, care susţin că este încălcată „libertatea femeilor de a face ce vor cu corpul lor”, că se încearcă „manipularea” femeii aflată într-o „stare vulnerabilă”. Paradoxal, vicepreşedintele unei asociaţii umaniste (umanism care prin simpla definiţie susţine valoarea omului), afirmă că „Acel embrion care se doreşte avortat este o colecţie de celule şi nimic mai mult.”

Oare de ce toţi aceşti reprezentanţi susţinători ai omului şi ai drepturilor lor luptă atât de înverşunat împotriva unui drept la informare? În prezent avortul se face prin simplul acord între pacientă şi medicul ginecolog, iar societatea secularizată aduce tot felul de justificări, încercând să îl integreze în sfera „normalităţii”. Pe de altă parte, însă, sunt recunoscute traumele şi necesitatea consilierii post-avort, în timp ce tinere de 16-18 ani fac avorturi pe bandă rulantă, având impresia că nu e nimic mai mult decât o extracţie de măsea.

Şi atunci, de ce este prea mult să conştientizezi, să informezi femeia că avortul este mai mult decât o extracţie de măsea?

Natalia Corlean

„Recunosc că am fost uimită aflând că există voci care se împotrivesc acestui proiect de lege pe motivul că femeia ar putea fi traumatizată de descrierea unui avort. Totuşi, mamele care vor să apeleze la întreruperea sarcinii nu ar trebui să ştie ce se va întâmpla cu ele? Dacă ele sunt traumatizate de descrierea unui avort, cum vor fi după ce fac avortul? Sau asta nu contează? De ce să avem femei care să necesite consiliere post-avort când este mai simplu şi mult, mult mai puţin traumatizant să fie consiliate în faza pre-avort?” (Aziza Bodea-Micu)

 

 „În 1993, după 11 ani în domeniu, am decis să nu mai fac întreruperi de sarcină. Am văzut la ecograf cum se mişcă embrionul, am făcut experimente şi am înţeles că este vorba de viaţă uterină. Din acel moment nu am mai fost de acord să irosesc o potenţială viaţă umană." (Dr. Dan Păscuţ, medic ginecolog)

„Este foarte ciudată reacţia oamenilor la informarea în ceea ce priveşte acest tip de operaţie, în timp ce la alte operaţii medicale nu există o asemenea reacţie vehementă. Ei bine, există foarte multe fete şi femei care fac avort şi după aceea vin şi povestesc ce s-a întâmplat acolo cu surpriza că n-au ştiut că se va întâmpla lucrul acesta, n-au ştiut de anumite traume.

Ce să mai spunem despre faptul că în această perioadă femeia este într-o perioadă de labilitate, recunoscută medical. Consilierea fiind făcută de un psiholog, e clar că acesta nu va brusca persoana respectivă, pentru că există nişte tehnici în psihologie, prin care psihologul menajează psihicul celui consiliat. (…) Am trecut personal prin această experienţă, ştiu ce înseamnă presiunea. În momentul acela ai senzaţia că toate conjuncturile îţi sunt defavorabile. Ei bine, cam în toate cazurile pe care le-am consiliat eu, conjuncturile presupuse de fata în cauză nu s-au validat ulterior, nici unele dintre ele. Din cauza stării psihice în care se află, realitatea se distorsionează uşor.

Majoritatea fetelor pe care le-am consiliat au ales să nu facă avort, au copii, îi cresc, sunt foarte bucuroase şi niciodată n-au regretat că n-au făcut avort, deşi situaţiile şi conjuncturile sunt dintre cele mai defavorabile din punct de vedere social sau material. Însă bucuria de a avea un copil, bucuria acestei iubiri necondiţionate care îţi vine de la fiinţa care se naşte din tine, este ceva care prevalează tot. Nu există un alt factor de ordin social, economic sau de orice altă factură care să umbrească această bucurie.” (Prof. Gabriela Alexandru)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 64 - mai 2012

Învierea şi prăjiturile

S-a făcut un experiment cu copii de trei-patru anişori; li s-au adus nişte prăjiturele şi li s-a dat următorul instructaj: “Aveţi două posibilităţii: fie aşteptaţi o jumătate de oră şi apoi puteţi să mâncaţi două prăjituri, fie, dacă nu puteţi răbda, mâncaţi una pe loc”. Cum era de aşteptat, copiii s-au împărţit în două categorii: cei care s-au mulţumit cu plăcerea momentului şi cei care au preferat să plătească preţul aşteptării şi să se bucure apoi mai mult.

Ghicitul ştiinţific în prăjiturele
Experimentul însă a mers mai departe. Acei copii au devenit puberi, adolescenţi, adulţi, şi viaţa lor a fost monitorizată de-a lungul acestor etape în funcţie de premisele experimentului. Asfel s-a constatat că acei copii de odinioară care au reuşit să-şi amâne plăcerea au devenit adulţi responsabili şi perseverenţi şi au dat dovadă de o mai bună rezistenţă la evenimentele stresante ale vieţii. Pe când ceilalţi vedeau adesea doar partea goală a paharului.
De aici putem trage câteva concluzii:

• 1) Controlul voluntar al trupului şi dorinţelor lui poate fi observat (şi educat) din fragedă pruncie;
• 2) De această educaţie precoce sau de “cei şapte ani de-acasă” depinde, în mare măsură, desfaşurarea generală a vieţii;
• 3) Optimismul/pesimismul vieţii ţin de tăria/slăbiciunea voinţei.

Extrapolând ideile de mai sus am mai putea încă infera:

• a) Viitorii adulţi care au riscat împotriva curentului pragmatic quasi-generalizat şi care au reuşit să depăşească limitele umbroase ale principiului după care nu-i bine să dai pasărea din mână pe cea de pe gard, au fost şi persoane a căror prezenţă a fost mai odihnitoare petru ceilalţi oameni; relaţiile lor cu ceilalţi au fost de mai bună calitate morală şi umană;
• b) În egală măsură, mai puţină ură, mânie, invidie… au redus considerabil riscurile pentru boli cardio-vasculare şi respiratorii sau ale aparatului gastro-intestinal; medicina psiho-somatică tinde să câştige tot mai mult teren pe fondul abordării integrative a funcţionării complexului persoanei umane;
• c) Aceşti oameni s-au putut feri mult mai uşor de ispitele desfrânărilor de tot soiul, iar dacă, de pildă, ţigara sau băutura au pus cumva stăpânire pe ei, au reuşit să se dezlege mai repede din obezile lor;
• d) Au devenit părinţi mai fericiţi şi au avut copii mai sănătoşi din toate punctele de vedere;

Antrenamente pentru muşchiul voinţei
Pe lângă acestea, mai putem extrage şi câteva lucruri folositoare pentru desăvârşirea personală:

• A) Cine nu ascultă la tinereţe de preot să postească, va asculta mai încolo de medic; numai că ceea ce diferenţiază cele două ascultări este tocmai caracterul voluntar al asumării postului, care este cu totul şi cu totul altceva decât asumarea “scârţâită” a regimului sau dietei medicale; Părintele Steinhardt zicea: “Opusul păcatului nu e virtutea, ci libertatea personală”; tulburător de frumos, nu-i aşa?
• B) Aşa cum exerciţiile fizice călesc trupul, tot astfel şi asceza postului (în greacă “aschesis” înseamnă “exerciţiu”) întăreşte muşchiul voinţei;
• C) Şi ca un corolar al tuturor concluziilor de până acum, facem referire la Înviere, această “Prăjitură a prăjiturilor”, pe care cei care reuşesc să n-o înlocuiască cu frumuseţe şi cosmetice, cu averi şi haine frumoase, într-un cuvânt, cu tot ceea ce ţine de tentaţiile pământeşti ale fetei morgana, o vor aştepta întru răbdare cu “candelele” umplute până sus.

Singura tărie
Acesta este sensul suprem al vieţii şi persoanei creştine şi din perspectiva acestui sens personal toate pălesc sau, dacă nu o fac, măcar îşi reduc din intensitate. Astfel, chiar dacă nu putem accepta să trăim fără maşină, mobil sau averi, să le dăm acestora locul care li se cuvine într-adevăr în viaţa noastră. Excesul nu e bun atâta vreme cât n-are un sens care să-i dea consistenţa organizării în vederea unui ideal. Iar pentru cei care acest ideal nu există sau este înlocuit cu tot felul de surogate de mâna a doua, putem susţine odată cu William Blake că, mai devreme sau mai târziu, “calea excesului duce la palatul înţelepciunii”. Dar de multe ori la înţelepciunea disperată a lui “prea târziu” sau a lui “aproape prea târziu”.
Reflexia acestor lucruri se face fie la nivel planetar, prin tot felul de festivităţi şi zile închinate mediului şi identificării metodelor de conservare a resurselor agresiv folosite ale terrei, şi, la nivel personal, prin stresul problemelor zilnice familial-comunitare şi personal-profesionale, la care se adaugă, sub toate aspectele, şi influenţa mondializarii. Nu putem să nu amintim că încă acum aproape 1.800 de ani Sfântul Ciprian al Cartaginei motiva ciuma ce decima la vremea respectivă continentul african cu îmbătrânirea universului şi a naturii, a căror degringoladă degenerescentă este de neoprit. Pentru toate acestea nu există leac pământesc. Poziţia socială, averile, diplomele, banii sau ofertele des-frânării legalizate sau în curs de legalizare ale post-modernismului nu sunt altceva decât guri de aer dintr-un cocktail atmosferic plin de miasme. Şi cu toate astea nu ne dăm seama că doar supravieţuim. Preferăm prăjiturica momentului omiţând că poate copiilor le vor strepezii dinţii. Există totuşi un panaceu pe care-l arătăm prin vorbele lui Coşbuc: “Dar ştiu un lucru mai presus/De toate câte ţi le-am spus:/Credinţa-n zilele de-apoi/ E singura tărie-n noi.”
Închei cu o amintire de acum câţiva ani, când, aflat împreună cu mai mulţi credincioşi din parohie la Mănăstirea Sâmbăta de Sus de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, am ascultat cuvântul Părintelui Teofil, deopotrivă inedit şi penetrant: “Cel ce crede în Înviere, n-are cum să facă boli pe bază de stres”. Pentru că fiii Învierii lucrează întru înţelepciunea răbdării făcând slalom printe ofertele/obstacole ale vieţii, abia atingându-le sau abia lăsându-se atinşi de ele, ţinând permanent capul ridicat şi privind în sus la ţintă.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011

Minunata alcătuire a fiinţei umane. Corpul uman şi activităţile fiziologice

Cum am arătat în articolul trecut, celula, considerată de cei ce-au formulat teoria evoluţiei „o bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”, are în fapt o structură extraordinară. Asocierea mai multor celule care au structură, formă şi origine comune dă naştere la ţesuturi; mai multe ţesuturi cu o anumită formă, structură şi funcţie formează un complex anatomic numit organ (muşchi, ficat, stomac, rinichi). Sistemele sunt grupe de organe cu structura asemănătoare şi care îndeplinesc aceleaşi funcţii (sistemul nervos, sistemul muscular). Aparatele sunt formate dintr-un grup de mai multe organe diferite din punct de vedere morfologic, care contribuie la îndeplinirea unei funcţii comune (de exemplu, aparatul digestiv).


Inteligenţa celulelor

Organizarea corpului nostru, spunea Alexis Carrell, nu seamănă cu montarea unei maşini. O maşină se compune din multe piese separate. Odată piesele adunate, maşina e simplă dar şi complexă. Însă la origine este complexă, şi apoi simplă. Dimpotrivă, fiinţa umană e la origine simplă şi apoi complexă. Ea se compune întâi dintr-o singură celulă. Această celulă se desparte în alte două, care se despart la rândul lor, şi despărţirea continuă la nesfârşit. În cursul acestui proces de complicaţie structurală, embrionul păstrează simplitatea funcţională a oului. S-ar zice că celulele păstrează amintirea unităţii lor originale chiar când au devenit elementele unei nenumărate mulţimi. Ele cunosc dinainte funcţiunile care le sunt atribuite în ansamblul organismului. Dacă, timp de câteva luni cultivăm celulele epiteliale afară din animalul din care provin, ele se aşează tot în mozaic, ca pentru a acoperi o suprafaţă. Leucocitele ţinute în borcane înghit microbi şi globule roşii, cu toate că nu mai trebuie să apere corpul împotriva incursiunilor acestor străini. Cunoaşterea înnăscută a rolului pe care trebuie să-1 joace în ansamblu este un mod de a fi al elementelor corpului.
Celulele seamănă cu albinele care-şi construiesc alveolele geometrice, îşi fabrică mierea, îşi hrănesc embrionii, ca şi cum fiecare din ele ar şti matematica, chimia, biologia, şi ar lucra în interesul întregii comunităţi. Această tendinţă de a forma organele prin elementele lor constitutive e întocmai ca aptitudinile sociale ale insectelor. Ea nu se poate explica cu ajutorul conceptelor noastre actuale, dar ne ajută să înţelegem cum se organizează corpul viu.
Un organ se construieşte cu procedee care par foarte ciudate spiritului nostru. El nu cere un aport de celule aşa cum ar cere o casă un aport de materiale. Nu e o construcţie celulară. Fără îndoială, se compune din celule, aşa cum o casă se compune din cărămizi. Dar el răsare din aceste celule, ca şi cum casa s-ar naşte dintr-o cărămidă. O cărămidă care s-ar apuca să fabrice alte cărămizi, folosind apa râului, sărurile minerale pe care le conţine şi gazele din atmosferă. Apoi, aceste cărămizi s-ar aduna în ziduri, fără să aştepte planul arhitectului şi sosirea zidarilor. Tot ele s-ar transforma şi în geamuri pentru ferestre, în ardezii pentru acoperiş, în cărbuni pentru încălzit, în apă pentru bucătărie. Într-un cuvânt, un organ se dezvoltă prin procedeele folosite de zâne în poveştile care se spuneau odinioară copiilor. El e făcut din celule care parcă ar cunoaşte clădirea viitoare, şi care sintetizează pe socoteala mediului interior, planul de construcţie, materialele şi lucrătorii.
Reflectând la toate acestea, chimistul R. Boile spunea: „Adevăratul cercetător al naturii, nicăieri nu poate pătrunde în cunoaşterea tainelor creaţiunii, fără a vedea degetul lui Dumnezeu”.


Corpul nostru in cifre

Corpul uman este o maşinărie perfectă, care îşi face treaba fără cusur, dacă este bine întreţinută. Vă prezentăm, în câteva cifre, o mulţime de detalii surprinzătoare despre cum funcţionează organismul nostru. Unele dintre ele sunt cu adevărat incredibile...

Mii de miliarde de celule. În organism există mii de miliarde de celule, de 200 de tipuri diferite. Aproximativ 10% dintre acestea sunt „nemuritoare”. Celelalte sunt celule care, la un moment dat, mor, fiind în permanenţă înlocuite de unele noi. Mai exact: în fiecare minut mor şi sunt înlocuite 3 miliarde de celule. O celulă măsoară 0,07 mm - daca am înşira toate celulele una după alta, am obţine un lanţ cu o lungime de 15.000 km.

2 metri pătraţi de piele. Puţini ştiu că pielea este un organ, şi încă cel mai mare din organism. Suprafaţa sa măsoară 2 metri pătraţi, iar greutatea variază între 2,5 si 4,5 kg. În fiecare an, 200 g de celule moarte se detaşează de epiderma noastră. Până în jurul vârstei de 25 de ani, celulele îmbătrânite sunt înlocuite la fiecare 28 de zile, lăsând suprafaţa pielii netedă şi lucioasă. Pe măsură ce trec anii, acest proces de reînnoire a celulelor îşi încetineşte ritmul, nemaifiind la fel de eficient ca în tinereţe - iată de ce, după 30 de ani, debutează îmbătrânirea cutanată şi încep să apară mult temutele şi hulitele riduri.

8 litri de aer. Atât respirăm, în medie, în fiecare minut, pentru a asigura oxigenul necesar funcţiilor vitale. Când suntem calmi, inspirăm aproximativ de 16 ori pe minut, câte o jumătate de litru de aer. În timp ce depunem efort, consumul de oxigen creşte: organismul va accelera numărul şi amploarea inspiraţiilor, necesarul de oxigen ajungând la 60 de litri pe minut.

5.000.000 de fire de păr. Pe toată suprafaţa pielii se găsesc cca 5 milioane de fire de păr. Evident că pielea capului e zona cu cea mai mare densitate - aici se găsesc cca 100.000 de fire de păr, fiecare fiind programat să trăiască între 4 si 8 ani. Apoi, firul îmbătrânit cade şi un alt fir creşte în locul lui. Aşadar, părul nostru creşte şi se înnoieşte continuu, pe tot parcursul vieţii.

Neuroni. Creierul cântăreşte 1,600 kg la bărbaţi şi 1,450 la femei. El conţine 14 miliarde de neuroni, fiecare dintre aceştia putând fi în contact cu alţi 25.000 de neuroni, creându-se astfel mii de miliarde de conexiuni.
Impulsurile nervoase sunt transmise de la şi spre creier, cu o viteză de până la 274 km pe oră, însă unele informaţii parcurg traseul cu o viteză de 400 km pe oră. Teoretic, creierul poate stoca o cantitate de informaţii echivalentă cu cea din 1.000 de enciclopedii. Celulele nervoase sunt singurele care mor fără a fi înlocuite ulterior. Până la vârsta de 20 de ani pierdem în fiecare zi o sumă „modestă” de 10.000 de neuroni, 50.000 de neuroni până la 40 de ani şi 100.000 până la 90 de ani. Astfel, în cursul vieţii, creierul nostru „slăbeşte” - el pierde în greutate aproximativ 300 g.

100.000 km de vase. Daca am pune cap la cap arterele, venele şi capilarele, adică toate vasele de sânge ce alcătuiesc sistemul nostru circulator, am obţine un cordon incredibil de lung - 100.000 km. Cu acest cordon am putea înfăşura Pământul de doua ori. Şi totuşi, o celulă roşie din sânge circulă prin întreg organismul în doar 20 de secunde.

100.000 bătăi de inimă. Inima este un muşchi care creşte considerabil: la vârsta adultă este de 17 ori mai mare decât la naştere. Când organismul este în repaus, inima bate de 72 de ori pe minut, deci, de peste 100.000 de ori într-o zi. Acest organ pompează 5 litri de sânge pe minut, cu o viteză de 2 km pe oră. Dacă depunem efort sau dacă suntem emoţionaţi, frecvenţa cardiacă creşte până la 140 de bătăi pe minut, pentru a permite organismului un aflux sanguin maxim. Inima ta cântăreşte aproximativ 250 g şi este puţin mai mare decât pumnul tău.


Alte adevăruri incredibile

• Dacă toţi cei 600 de muşchi ar "trage" deodată în aceeaşi direcţie, am putea ridica aproximativ 25 de tone.
• Este imposibil să strănutam cu ochii deschişi. Mai mult, în timpul strănutului, toate funcţiile organismului se opresc, inclusiv bătăile inimii. Aerul este expulzat cu o viteză ce atinge 160 km/h.
• Stomacul trebuie să producă la fiecare 2 săptămâni un nou strat de mucus, altfel s-ar autodigera.
• La procesul de vorbire participa 72 de muşchi diferiţi.
• Ochii rămân la aceeaşi mărime de la naştere, în timp ce nasul şi urechile nu se opresc niciodată din creştere.
• În fiecare secundă sunt distruse 8 milioane de celule sanguine, iar în secunda următoare se nasc tot atâtea.
• În medie, ne petrecem o treime din viaţă dormind. Ceea ce înseamnă peste 200.000 de ore, adică 23 de ani.
• Femeile clipesc aproape de două ori mai mult decât bărbaţii.
• Graţie unei mici zone aflată în partea superioară a foselor nazale, putem recunoaşte 10.000 de mirosuri.

3.000 papile gustative. Papilele gustative sunt receptorii cu ajutorul cărora simţim gustul alimentelor şi lichidelor pe care le consumăm. Acestea sunt dispuse pe suprafaţa limbii, care devine astfel o veritabila hartă a savorilor - la baza ei se percepe gustul amar, pe margini cel acid şi sărat, iar în vârf, gustul dulce.

350 litri de sudoare. 600 dintre glandele sudoripare din organism (care sunt în număr total de două milioane) se găsesc în palme, fiind dispuse pe o arie ce are doar un centimetru pătrat. Când suntem stresaţi sau emoţionaţi, palmele se umezesc intens – o reacţie a sistemului nervos central în faţa unui eventual pericol. Glandele sudoripare sunt concentrate în special în axile, palme şi tălpi. Ele produc între 600 ml şi un litru de sudoare pe zi, adică 350 de litri pe an.

1,5 litri de salivă. Cele trei perechi de glande salivare secretă zilnic 1,5 litri de salivă, dar nu încontinuu. Cantitatea cea mai mare de salivă se secretă înainte de masă, în timp ce, în cursul nopţii, producţia de salivă este minimă. Secreţia salivei este influenţată şi de stările noastre emoţionale. Când ne este teamă sau suntem stresaţi, salivarea se reduce drastic, ceea ce ne dă senzaţia neplăcută de „gură uscată”. În schimb, contactul papilelor gustative cu anumite substanţe (ca, de exemplu, lămâie, oţet, zahăr) stimulează producerea salivei.


Moarte şi Înviere

Trei miliarde de celule ,,mor” în corpul nostru în fiecare minut. Oare aşa era şi înainte de căderea protopărinţilor noştri? Sau poate această ,,moarte” celulară a intervenit după cădere? Personal aş înclina să cred că ea putea exista şi înainte de cădere. De fapt nu e o moarte propriu-zisă (dispariţie) – căci Dumnezeu ,,toate câte a făcut… erau bune foarte” (Fac. 1, 31) – ci organismul nostru este dotat cu un proces de reînnoire celulară care funcţionează continuu pentru a conserva – aproximativ – acelaşi număr de celule. Nicio celulă, fără excepţie, nu moare. Când ajunge la capătul vieţii, ea se împarte în două celule-fiice dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al său. Acest proces de diviziune se numeşte mitoză. În timpul formării celulelor reproducătoare, celula-mamă suferă o meioză: este vorba de două diviziuni succesive care produc patru celule sexuale sau gameţi.
Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale (Înţ. lui Solomon 2, 23 ). Aşa că, prin creaţie, omul este chipul lui Dumnezeu fiind chemat ca, prin voinţă liberă, să realizeze şi asemănarea cu Dumnezeu (Fac. 1, 26- 27). Chipul se referă la natura spirituală, intelectuală şi morală a omului; iar asemănarea, la scopul către care tinde omul în dezvoltarea şi perfecţionarea lui morală. Asemănarea este astfel starea de sfinţenie şi dreptate, câştigată prin practicarea virtuţii şi ajutorul harului.
Omul este chemat, deci, la o permanentă înnoire, iar această înnoire este înscrisă în însuşi codul nostru genetic. Ştim că ne schimbăm, că nu suntem identici cu ceea ce eram altădată, şi totuşi că suntem aceeaşi fiinţă, căci prin diviziune, deşi celulele-fiice au o identitate morfo-funcţională cu celulele-mame, din punct de vedere al regularităţii sunt şi diferite. Din acest punct de vedere suntem în permanenţă făpturi noi. Organismul cunoaşte o continuă reînnoire a fiecărei molecule constituente.
Heraclit spunea că ,,totul curge – nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu”. Adică nimeni nu apare de două ori identic în faţa lui Dumnezeu, a lui însuşi şi în faţa lumii. Fiecare, biologic şi sufleteşte, evoluăm, ne modificăm, de fapt ne înnoim în permanenţă. În raport cu fiecare din aceste modificări se vede acţiunea creatoare a lui Dumnezeu, Care ne modelează din nou din ce am fost. Numai aşa putem înţelege ,,creaţia virtuală” despre care vorbea Sf. Grigorie de Nyssa. Se poate vorbi astfel de un ,,evoluţionism creştin” ce pune în evidenţă lucrarea creatoare a lui Dumnezeu.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

Celula, maşinăria vieţii

,,Te voi lăuda că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte” Ps.138,14

O carte de anatomie este cel mai frumos imn ce i s-a dat omului să-l cânte în cinstea Creatorului. „Ce poate fi oare mai sfânt, spune Sf. Nicolae Cabasila, decât acest trup, de care Hristos S-a legat mai strâns chiar decât în orice unire trupească? De aceea, dacă ne vom da seama cu respect de minunata strălucire a trupului şi o vom avea pururi vie în faţa ochilor, vom ajunge să cinstim trupul şi să ni-l păstrăm cu vrednicie şi evlavie”.


O alcătuire minunată

Corpul uman se găseşte, pe scara mărimilor, la jumătatea drumului dintre atom şi stea. Mărimea sau micimea noastră spaţială, spunea Alexis Carrel, nu are nici o importanţă. Căci ceea ce e specific în noi înşine nu are dimensiuni fizice.
Părinţii creştini n-au încetat să aducă laudă lui Dumnezeu pentru alcătuirea minunată a trupului. Ei se minunau în faţa făpturii pentru mulţimea mădularelor lucrătoare în linişte, pentru frumuseţea feţei, pentru starea verticală şi altele.
Cunoaşterea alcătuirii şi funcţiilor organismului este un proces lung, istoric. În antichitate, medicii egipteni aveau unele date asupra alcătuirii corpului omenesc datorită experienţei căpătate în practica îmbălsămării. Textele unor papirusuri arată că existenţa vertebrelor, tendoanelor, muşchilor, nervilor, organelor toracice şi abdominale, creierului, meningelor şi lichidului cefalorahidian era cunoscută încă cu 1.500 de ani înainte de Hristos.
Aceste cunoştinţe le aveau şi vechii evrei, aşa se explică poate şi exuberanţa cu care proorocul David îl laudă pe Creatorul său: ,,Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului”(Ps.138,13-15).

Pionierii evoluţionismului se bazau pe simplitatea celulei

Cu timpul, anatomiştii au luat în vârful bisturiului fiecare colţ al trupului omenesc. Metoda principală de cunoaştere a anatomiei omului a fost şi a rămas disecţia. Dar studiul cu ochiul liber al corpului omenesc trebuia depăşit, deoarece elementele anatomice de bază, atât la om, cât şi la celelalte vieţuitoare, animale şi vegetale, sunt celule care, în cea mai mare parte, sunt invizibile cu ochiul liber. Primele structuri celulare au fost văzute abia după descoperirea microscopului, în secolul al XVII-lea. Prima structură celulară a fost pusă în evidenţă la plante în 1665, de R. Hooke, fizician englez.
Ernst Haeckel considera că celula umană, care putea fi văzută ca o pată neagră la microscopul acelor vremuri (sec. XIX), ar avea o structură foarte simplă. Într-unul din articolele sale, el se referea la celulă ca fiind „o simplă bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”. Teoria evoluţiei s-a bazat pe presupuneri asemănătoare acesteia. Pionierii teoriei evoluţiei, precum Haeckel, Darwin şi Huxley, credeau că viaţa are o formă foarte simplă şi că această formă simplă putea apare uşor de la sine, ca rezultat al hazardului.
Dar ei s-au înşelat. Într-un secol şi jumătate ce a trecut de la Darwin încoace, ştiinţa şi tehnologia au făcut salturi uriaşe. Oamenii de ştiinţă au descoperit structura celulei şi au observat cu surprindere că nu este simplă deloc, cum se credea înainte. S-a descoperit că celula are un sistem atât de complex, încât era de neimaginat în vremea lui Darwin.



O structură extraordinară

Un renumit biolog molecular, Michael Denton, face următoarea analogie pentru a descrie ce fel de structura are celula: „Pentru a înţelege realitatea vieţii aşa cum a fost ea înfăţişată de către biologia moleculară, ar trebui să mărim o celulă de o mie de milioane de ori, până când ar ajunge să aibă un diametru de 20 km şi să semene cu o imensă navă spaţială, ca să acopere un oraş ca Londra sau New York. Ceea ce am vedea atunci ar fi un obiect de o complexitate incomparabilă şi design adaptiv, ne-am trezi intr-o lume a tehnologiei de vârf şi a unei complexităţi uluitoare". Să încercăm puţin să dăm viaţă analogiei navei spaţiale a prof. Denton şi să observam îndeaproape complexitatea celulei.
Călătoria noastră începe cu nişte hormoni (substanţe care sunt transportate de sânge), care îşi caută pentru sine o celulă adecvată. Când hormonii se apropie de celulă, mai întâi caută o poartă care le-ar permite să intre. Uşile celulei sunt selective în modul lor de operare. Fiecare moleculă care se opreşte în dreptul uşii e verificată de aceasta, pentru a vedea dacă e benefică pentru celulă sau nu. Uşile se deschid numai pentru moleculele utile. Dacă un element nociv, precum un virus, încearcă să intre, situaţia se schimbă. Uşa celulei analizează materialul, află că e dăunător şi îl respinge.
Când pătrundem în celulă, descoperim o uimitoare tehnologie şi complexitate. Când hormonii trec de uşă sunt trecuţi imediat sub controlul unor proteine speciale, care îndeplinesc funcţiile celulei. Aceste molecule sunt numite enzime. Dacă e necesar, enzimele pun imediat noii hormoni în folosinţă; dacă nu e nevoie de ei în acel moment, sunt plasaţi într-un compartiment de depozitare al celulei, care se numeşte aparatul Golgi.
Unele molecule, precum insulina – care poarta molecule de zahăr – sunt prea mari pentru a putea trece prin uşile celulei. Celula are un sistem special proiectat pentru astfel de molecule mari, care sunt foarte folositoare. Odată intrată înăuntru, enzimele-transportor preiau cu grijă moleculele de zahăr de pe insulină. Enzimele transportă aceste molecule de zahăr către mitocondrii, care reprezintă generatoarele de energie ale celulei. Datoria mitocondriilor este de a „sparge” moleculele primite, care conţin energie, şi de a le procesa astfel încât să poată fi folosite de celulă. Produse în urma unor reacţii complexe ce au loc în mitocondrii, pachetele de energie (ATP) sunt transferate compartimentelor vecine din celulă, prin nişte canale speciale denumite reticulum endoplasmatic care servesc transportului intracelular.
Nucleul, care seamănă cu un imens centru de prelucrare informaţională, este „creierul” complexului sistem al celulei. Înăuntrul nucleului găsim cromozomii, fiecare dintre ei fiind o imensă bază de date. Cromozomii sunt alcătuiţi din lanţuri împletite de ADN. Planurile detaliate ale tuturor sistemelor din celulă sunt codificate în aceste lanţuri de ADN. Un lanţ de ADN are o structură elicoidală, formată cu ajutorul a 4 molecule diferite. Aceste 4 molecule sunt de fapt un alfabet cu patru litere. Graţie acestui alfabet, o mare cantitate de informaţie, care ar umple sute de volume ale unei enciclopedii, este codată într-o moleculă de ADN. Acest sistem de codificare include planurile detaliate de producţie a mii de enzime şi de proteine diferite, folosite în procesele celulare. Producerea propriu-zisă a proteinelor are loc în altă parte a celulei. Această structura, care s-ar putea numi şi fabrica celulei, este ribozomul. Proiectele tuturor moleculelor organice, care vor fi structurate în celulă, sunt înscrise până la cele mai mici detalii în macromolecula de ADN.


Toate aceste extraordinare procese au loc nu undeva departe, ci chiar în propriul nostru trup. Procesele pe care le-am simplificat aici sunt de fapt mult mai complicate şi sunt repetate în continuu în fiecare din cele o sută de trilioane de celule ale trupului nostru.
Celula, care în trecut a fost considerată de către cei ce-au formulat teoria evoluţiei „o bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”, are în fapt o structură extraordinară. Acest sistem magnific cu siguranţă n-ar fi putut apărea prin hazard, aşa cum susţine teoria evoluţiei. Când toate aceste detalii ale biologiei celulei au fost descoperite şi înţelese, teoria evoluţiei a suferit o mare lovitură. Astăzi, mulţi dintre cei mai distinşi oameni de ştiinţă ai lumii recunosc că viaţa întruchipată în celula vie nu poate fi produsul întâmplării.

Mărturii ale oamenilor de ştiinţă

„Puse alături de nivelul de ingeniozitate şi complexitate descoperit în maşinile moleculare ale vieţii, chiar şi cele mai avansate tehnologii ale noastre din sec. XX par rudimentare” spunea biologul molecular Dr. Michael Denton. Iar faimosul luptător pentru darwinism şi ateism, Prof. Richard Dawkins, afirma: „Am văzut că lucrurile vii sunt prea improbabile şi prea frumos “designate” ca să îşi înceapă existenţa din întâmplare”.
„O, Tată al Luminii, exclama astronomul Kepler, Tu, ce prin lumina firii aprinzi la noi aspiraţia după lumina Graţiei Tale, pentru ca să ne duci la lumina măririi, iată cum îţi mulţumesc eu Ţie, Făcătorul şi Stăpânul meu, că Tu m-ai desfătat prin creaţiunea Ta, căci mult m-a fermecat opera mâinilor Tale”. Chimistul R. Boile spune: „Adevăratul cercetător al naturii nicăieri nu poate pătrunde în cunoaşterea tainelor creaţiunii fără a vedea degetul lui Dumnezeu”; iar Francis Bacon afirmă categoric: „Ştiinţa multă apropie pe om de Dumnezeu, iar ştiinţa puţină îl îndepărtează”.
În acest sens savantul român Nicolae C. Paulescu spunea: „Sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului, spunea, ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific.” şi „Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme: Ştiu că Dumnezeu este.”

Pr. Alexandru Stanciu

Există Dumnezeu

Constantin Ioanid

Nu, nu suntem un vis, o întâmplare,
un lut de sine însuşi frământat.
Ci ne-a zidit o Forţă creatoare,
o-nţelepciune fără de hotare.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne'nduplecat.
Ci noi avem un duh şi-o libertate
Şi-o inimă ce pentru ceruri bate.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

N-ar fi simţit în veci de veci ţărâna
Surâsul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstăpânul mâna
să umple-n noi de simţământ fântâna.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Avem cu noi Scriptura ca dovadă,
avem minuni şi semne ne'ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu să-L vadă
să stea în faţa Lui pe baricadă!
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu-i calea noastră veşnic însorită,
nu-i viaţa totdeauna un palat.
Dar o trăim, căci merită trăită,
când, peste lumea asta mărginită,
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr S-a revelat.
Iisus e-n noi, lumină şi iubire.
Iar moartea e un zbor spre nemurire.
Există Dumnezeu! Ce minunat!

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011