Mănăstirea din poiana binecuvântată
Răsăritul de soare ne-a găsit pe drum. Un soare vesel şi dorit, pentru că, după o perioadă de vreme rece şi ploioasă, era prima zi în care ni se arăta, în toată splendoarea lui, de după dealuri. Ce frumos e răsăritul, ce frumoasă-i pădurea! Şi macii de pe câmp... parcă sunt mai roşii decât în altă parte!
La nici 20 de kilometri de Braşov, spre Covasna, pe dealurile pitoreşti ale Dobârlăului se zăreşte Mănăstirea Mărcuş. Mănăstire de maici, cu viaţă de obşte, având hramul Duminica Sfinţilor Români şi Acoperământul Maicii Domnului.
Urcăm dealul cu nerăbdare şi ajungem într-o poiană minunată, o poiană despre care, cu ani mulţi în urmă, Părintele Arsenie Boca spunea: “aici este loc sfânt; vor cânta îngerii din cer aici, căci e sfinţenie mare…!”
E atâta linişte şi pace, îmi tresaltă sufletul şi, cu o repeziciune care mă uimeşte, îmi aduc aminte de un condac din Acatistul de mulţumire: “De ce zâmbeşte tainic toată făptura în zilele de praznic? De ce atunci se revarsă în inimă o minunată uşurare, fără asemănare, şi însuşi văzduhul devine altar şi biserică purtătoare de lumină? E adierea harului Tău, e strălucirea Taborului, cerul şi pământul cântă atunci lauda: Aliluia!
Biserica mănăstirii, cu uşile larg deschise, îşi aştepta închinătorii care, spre bucuria “casnicilor”, au fost în număr foarte mare. Fiind printre primii pelerini, am avut bucuria de a ne închina în linişte, „secondaţi” fiind doar de ciripitul rândunelelor care-şi făcuseră cuibul chiar sub streaşina pridvorului bisericii. Dar în scurt timp curtea mănăstirii s-a umplut de credincioşi veniţi, ca şi noi, să-i prăznuiască pe Sfinţii Români.
Ne-am rugat împreună la slujba Sfântului Maslu, apoi, tot împreună, preoţi şi credincioşi, l-am întâmpinat pe Înaltpreasfinţitul Ioan – Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei. Ne-am bucurat de Sfânta Liturghie, de prezenţa Sfinţiei Sale şi de cuvintele de învăţătură primite. Toate au fost frumoase şi toate de pus la suflet.
Sfânta Iustina – ocrotitoarea fecioarelor
Cu ani în urmă, pe lângă mănăstire s-a înfiinţat o asociaţie de binefacere patronată de Sfânta Iustina. Nouă fetiţe minunate cresc şi se bucură de dragostea maicilor şi a duhovnicului mănăstirii, Părintele Nil. Fiecare fetiţă are povestea ei, dar de când au fost luate din orfelinat şi sunt în grija Maicii Serafima, povestea lor este una frumoasă, iar asta se citeşte pe feţişoarele lor vesele.
Maica stareţă este responsabilă pentru toată “buna rânduială” pe care o întâlnim la tot pasul. „Nu m-a pregătit nimeni pentru ceea ce fac, aşa am simţit că trebuie să fac şi aşa am făcut - ne-a mărturisit Maica. Tot ceea ce am reuşit până în acest moment se datorează bunului şi milostivului Dumnezeu şi Preasfintei Sale Maici. Nu de puţine ori am fost tentată să renunţ, greutăţile mă copleşeau. Însă de fiecare dată găseam alinare în faţa icoanei Maicii Domnului şi căpătam puteri pentru a face următorii paşi, mărunţi, dar importanţi.”
Pentru fetiţe, mănăstirea înseamnă “acasă ”, iar maica stareţă este “mami“ pentru toate. Aici nu există al meu, există doar al nostru – lucru impresionant. Aici totul se împarte şi toată lumea are toate cele de trebuinţă. Destul de greu de înţeles pentru noi, cei care avem simţul proprietăţii foarte bine dezvoltat. Poate că uneori există şi aici lipsă de cele materiale. Un lucru însă sigur se găseşte mereu din belşug: DRAGOSTEA.
În mica încăpere în care învaţă şi se joacă fetiţele, poza Părintelui Arsenie este pusă la loc de cinste. În câteva cuvinte, maica Serafima ne istoriseşte despre bunica ei, Suzana Comşa, despre întâlnirea acesteia cu Părintele Arsenie şi despre ceea ce prevestea părintele cu privire la acest loc minunat. Nu sunt poveşti! Este realitatea, care nu ar trebui să ne surprindă. Ne minunăm doar şi ne bucurăm că s-au “ împlinit ” cele spuse de Părintele Arsenie cu ani buni în urmă. Iar “glasul îngerilor din poiană” nu poate fi altceva decât glasurile acestor fetiţe, care ridică şi vor ridica cântări de mulţumire către Bunul Dumnezeu pentru ceea ce le este dat să trăiască aici, în acest loc cu adevărat binecuvântat.
Timpul – duşmanul nostru
În astfel de momente timpul nu este niciodată de partea noastră. Suntem nevoiţi să ne luăm rămas bun de la obştea mănăstirii cu dorinţa de a reveni, cu voia Domnului, şi cu altă ocazie.
Sfinţenie, rugăciune, bucurie, cuvinte minunate... cu acest bagaj ne întoarcem acasă, să împărtăşim celor dragi bucuria pe care am trăit-o cu toţii în aceasta minunată şi binecuvântată zi de Duminică, mulţumindu-I Domnului pentru toate.
Andreea Bărbat, Victoria
Ctitorie a Maicii Stareţe Serafima Comşa (construcţie începută din 1991), mănăstirea este situată pe un LOC SFÂNT, care de secole adăposteşte, succesiv, aşezăminte monahale ridicate şi apoi distruse.
În anul 1950, Suzana Comsa a ridicat, de una singură, o mânăstire întreagă, biserică, câteva chilii şi un mic paraclis, care au fost distruse de comunişti în anul 1973.
Părintele ARSENIE BOCA spunea despre acest loc : "măi, voi nu aveţi idee ce loc este ăsta! Ăsta e un loc sfânt. Vor cântă îngerii din cer aici, căci e sfinţenie mare! ... Suzana, tu vei face mânăstire acolo, dar nu va ţine mult. Nu voi mai fi eu atuncea şi nu vei mai trăi nici tu, când cineva din neamul tău o va ridica iarăşi şi va dăinui." Şi a venit rândul maicii Serafima, nepoata Suzanei Comsa, care la nici 23 de ani era stareţă peste o poiană goală.
Început în 1991, complexul monahal cuprinde: o biserică, altar de vară, chilii.
Complexul monahal adăposteşte şi un orfelinat, aşezământ al micilor orfane, numit Asociaţia de Binefacere „Sfânta Iustina”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu