Smulgând buruieni şi cultivând plante tămăduitoare
Nimeni nu ne cere să nu mai avem mânie. În nici un caz nu ni se cere sufocarea şi anularea acestei puteri a sufletului, bună în sine, pentru că omul s-ar lipsi de un mijloc de luptă absolut necesar în viaţa duhovnicească, de o forţă care dă imbold şi tărie vieţii noastre sufleteşti. Sfântul Vasile cel Mare spune: „dacă nu te-ai mânia împotriva păcatului, n-ai putea să-l urăşti atât cât trebuie… Mânia este un nerv al sufletului, care îi dă impuls spre săvârşirea faptelor bune, făcându-l sever şi energic. Acesta este ajutorul cel mai bun şi cel mai potrivit dat de puterea de a se mânia părţii raţionale a sufletului”.Pentru că pricina relei folosiri a mâniei este iubirea de plăcere, legată de patimile trupeşti (mai ales de lăcomie, desfrânare şi de iubirea de bani), aceasta este cea pe care trebuie mai întâi de toate să şi-o smulgă omul din suflet, dacă vrea să se vindece de patima mâniei. Iar pentru ca această lucrare să reuşească, patimile smulse trebuie înlocuite cu roade bune, adică virtuţile care se opun lor.
Astfel, pentru a lupta împotriva lăcomiei, iubirii de bani şi de bunuri materiale, avem de cultivat milostenia, care devine un leac foarte puternic împotriva mâniei. Milostenia este o formă a iubirii care poate tămădui iuţimea sufletului. Mila pentru semen micşorează mânia.
Apoi luptând împotriva mândriei şi a slavei deşarte iarăşi putem să ne tămăduim de mânia rea. Virtutea care lucrează împotriva acestor patimi este smerenia. Dacă scoatem din purtarea noastră îngâmfarea şi părerea bună despre sine, patima mâniei nu mai are prilej să se ivească. Astfel se spune că „smerenia nu se mânie, nici nu mânie pe cineva.” Se recomandă chiar ca omul să primească cu bucurie ocara şi dispreţul: „Dacă te ocărăşte fratele tău sau te mâhneşte în vreun fel, roagă-te pentru el, cum au spus Părinţii, cu gândul la binele pe care ţi-l face vindecându-ţi sufletul de iubirea de plăcere. Aşa ţi se va stinge mânia, iubirea fiind frâul mâniei”.
Toate aceste remedii trebuie neapărat însoţite de rugăciune. Dintre toate formele de rugăciune citirea psalmilor este cea mai potrivită pentru stingerea iuţimii sufletului aprins de mânie. „Psalmul este linişte a sufletului, conducător al păcii, potoleşte tulburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi înfrânează pornirile pătimaşe”, ne spune Sf. Vasile cel Mare.
Nimic nu îndreptăţeşte mânia împotriva aproapelui
Pe un alt plan, tămăduirea mâniei se face prin stăruinţa de a ne feri să ne folosim de ea împotriva aproapelui. Iar ca punct de plecare este important să înţelegem că nimic, dar absolut nimic!, nu îndreptăţeşte mânia împotriva semenului. Sfântul Ioan Casian spune că „tămăduirea de această boală va cere mai întâi să credem că nu este îngăduit în nici un chip a ne mânia, fie pentru cauze drepte, fie nedrepte.” Astfel, faptele sau vorbele rele ale cuiva îndreptate împotriva noastră nu pot în nici un chip îndreptăţi mânia şi nu sunt o explicaţie pentru ea; cauza ei trebuie căutată numai şi numai în noi înşine. Noi suntem singurii care avem puterea de a scăpa de ea, iar pacea sufletului nostru nu depinde de cei din jur. Dacă devenim conştienţi că nu cuvintele unuia sau altuia provoacă în noi supărare, ci mândria noastră de a ne socoti mai buni şi preţuirea pe care fiecare o avem despre noi, atunci avem şansa să ne vindecăm şi vom face tot ceea ce ţine de noi pentru a nu mai da curs mâniei: ne vom controla gesturile şi vorbele, ne vom linişti gândurile şi iuţimea prin rugăciune şi ne vom păzi de a nu primi gânduri care ne provoacă sufletul la mânie împotriva cuiva.
Liniştirea gândurilor trebuie însă neapărat însoţită de iertarea faptei celui care ne-a greşit şi uitarea, altfel va încolţi în suflet altă patimă, sub forma supărării, urii şi amintirii răului; iar dacă stăruie în gândul nostru pomenirea răului nu avem cum să scăpăm de mânie şi de ură. Aproape de iertare trebuie să fie împăcarea cu aproapele. Aceasta implică recunoaşterea faptului că şi noi suntem vinovaţi într-un fel sau altul, de aceea să ne cerem iertare pentru partea noastră de vină.
Leacuri preventive
Exploziile de mânie împotriva semenului pot fi prevenite prin câteva leacuri concrete, adevărate antidoturi:
- blândeţea - izvor al liniştii, al odihnei şi al păcii lăuntrice, care întăreşte sufletul şi-l face puternic în faţa ispitelor venite de la semeni, fiind maica iubirii, sprijin al smereniei şi izvor de bucurie duhovnicească;
- răbdarea - are aceeaşi putere de a se împotrivi mâniei şi a feri sufletul de ea. Este o virtute socotită de căpetenie: „Este mai bun cel răbdător decât cel puternic şi cel ce-şi stăpâneşte mânia decât cel ce cucereşte o cetate” (Pilde 16, 32). Răbdarea constă în a suferi în linişte relele care ne vin de la întâmplările vieţii sau de la semeni şi a suporta fără tulburare criticile, ofensele, vorbele rele. Ea se câştigă numai prin dragostea de Dumnezeu, din iubirea aproapelui şi din rugăciune, pentru ca şi Dumnezeu să ne dea har şi putere în a o dobândi.
- iubirea: „îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire” (Efeseni 4, 2). Pentru a ajunge la iubirea faţă de semeni este nevoie ca osteneala noastră să fie stropită cu rugăciune pentru cei din jurul nostru şi mai ales pentru cei care ne-au rănit, ne rănesc şi toţi cei care ne fac rău: „Ţi-a venit vreo ispită de la aproapele şi supărarea te-a dus la ură? Nu te lăsa biruit de ură, ci învinge ura cu dragostea. Şi vei învinge în chipul acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu.” (Sf. Maxim Mărutirisitorul)
A consemnat Pr. Marius Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu