Suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde (Rom. 5, 3-4)
Cel puţin unora dintre noi li s-a întâmplat “să treacă pe lângă moarte” sau “să vadă moartea cu ochii”. Şi dacă nu nouă, altora li s-a întâmplat. Şi zicem atunci: “am (a) avut un dram de noroc”. De fapt pentru creştin nu există noroc, decât aşa, ca fel de a vorbi. Ceea ce alţii numesc „noroc” este pentru noi un ajutor evident de la Dumnezeu, acordat pe mii de căi, unele mai subtile, altele mai făţişe.
Fragilitatea umană
Am avut ocazia unor astfel de trăiri. Mi s-a dat să trăiesc suferinţa pornind de la O CLIPĂ în care am fost foarte aproape să mă despart de viaţă într-un accident rutier. Am simţit într-o fracţiune de secundă fragilitatea condiţiei omeneşti. Am realizat atunci (şi mai pe urmă) că sănătatea şi viaţa biologică nu sunt bunuri pe care să le posedăm veşnic.
M-am trezit într-un spital străin dintr-un oraş important, printre oameni necunoscuţi, într-un pat neprimitor, având asupră-mi obiecte care nu-mi erau familiare (tije, fixatoare, gips). Mi-am adus aminte că toate sunt în ştirea şi în mâna lui Dumnezeu şi m-am hotărât să încerc să depăşesc această încercare.
Boală fără bolnav
Am constatat în timpul spitalizării o realitate prezentă destul de pregnant, cel puţin într-o anumită latură a medicinii: boala este o evidenţă considerată în ea însăşi şi pentru ea însăşi, independentă de cel pe care îl afectează. În loc de a se da îngrijiri persoanelor, se tratează boli sau organe. Astfel că are loc o deposedare a bolnavului de boala şi suferinţele sale şi implicit o reducere a mijloacelor prin care să le facă faţă, făcându-l să creadă că destinul său se află exclusiv în mâinile medicilor. Fiindcă, într-adevăr, considerând boala şi suferinţele ca realităţi de natură pur fiziologică, o anumită medicină le tratează într-un mod exclusiv tehnic şi numai în plan trupesc. Iar bolnavului nu i se oferă alt mod de a le trăi, decât aşteptând pasiv de la medicină uşurarea şi vindecarea.
Încercare, ajutor şi biruinţă
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta încercare. A fost o experienţă de viaţă necesară, în care m-am putut verifica pe mine însumi, cine sunt, ce sunt, câtă credinţă mărturisesc în condiţii speciale, cum pot răbda o suferinţă grea. Slavă lui Dumnezeu pentru că m-am născut şi am trăit o viaţă de om în credinţa noastră ortodoxă! Am avut ocazia în zilele din urmă să-mi verific prima virtute teologică (credinţa), s-o sporesc prin rugăciune şi meditaţie. ”Rugăciunea, scrie Isaac Sirul, este ajutorul cel mai tare în boală”. Iar Sf. Varsanufie spune despre ucenicul său, grav bolnav, că se ruga nu să-l vindece Dumnezeu, nici să-i uşureze durerea, “ci să-i dea răbdare şi mulţumire”. Am putut, în timpul bolii, să-mi cultiv răbdarea. “Dacă răbdarea, în general, întrece celelalte virtuţi, răbdarea în durere întrece toate celelalte feluri de răbdare”, spune Sf. Ioan Gură de Aur.
Biserica mi-a pus la îndemână şi alte căi creştine de vindecare: împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, ungerea cu untdelemn sfinţit de la Sf. Maslu, folosirea apei sfinţite, însemnarea cu sfânta cruce, care pune în lucrare energiile Prea Sfintei Treimi şi este semn puternic al biruinţei lui Hristos asupra morţii şi puterii diavolului.
Ajutorul Domnului prin oameni
Nu doresc să minimalizez rostul şi aportul medicului. Îi sunt recunoscător ortopedului meu, pentru pricepere, sârguinţă, respect şi cinste. Datorită şi dânsului, îmi pot continua viaţa şi munca, pot reînnoda o străduinţă pusă de câteva zeci de ani în slujba Bisericii lui Hristos.
Adaug răbdarea, puterea de jertfă, multul devotament şi dragostea venite din partea familiei, fără de care n-aş fi putut ajunge la liman.
În încheiere, îl pomenesc pe acelaşi Sfânt Varsanufie, cu alt cuvânt care mi-a fost de folos: “Avându-l pe Dumnezeu, să nu te temi, ci aruncă-ţi întreaga grijă întru El şi El Însuşi se va ocupa de tine“.
Pr. Marcel Dobrea
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu