marți, 21 decembrie 2010

La gura sobei: Iarna lui Ene

Mi-e iarnă şi negru în gânduri,
Mi-e ger şi mi-e vânt în ogradă,
În suflet îmi picură ţurţuri
Că-i iarna lui Ene în ţară.

Afară văd feţe de oameni
Ce parcă-s gheţari de la pol,
Plutesc după cum bate vântul
Şi suflă doar crivăţ pe nări.

Mă simt ca un aisberg pe mare
Mă-ndrept dinspre rece spre cald,
Nu vreau să-ntâlnesc un Titanic
Dar nici din drum să m-abat.

Mă rog ca soarele tropic
Să nu mă topească de tot,
Visez ca barca lui Charon
S-o pot răsturna în adânc.

De când m-am rupt de banchiză
N-am vrut să mă uit înapoi,
Mereu am plutit spre-nainte
Că-s prieten bun cu Eol.

Şi vreau să vină o ploaie
Să-mi spele haina niţel,
Nu vreau să vadă părinţii
Că iar nu am fost... cuminţel

Că iar am plecat la plimbare
În lume, pe-un cal de-mpărat,
Pe care-l hrănesc cu jăratec
Şi-n haine de aur mă-mbrac

Că noaptea, sub plapumă, cartea
Mereu o deschid pe ascuns,
Cu Ene mă cert de o viaţă
Mi-e greu să fiu prietenul lui

Mi-e ciudă când pleoapa-mi închide,
Căci visu-mi preface-n coşmar,
Plutirea pe mare-o transformă
În mers de pitic pe un deal

Iar zborul spre-o lume mai bună
Cu mersu-n genunchi îl preschimbă
Şi-n gură , în loc de o rugă,
Îmi pune mereu doar ţărână.

Niciun comentariu: