Dacă
primul ctitor al Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, Sfântul Constantin Vodă
Brâncoveanu, i-a trasat o misiune istorică – pe lângă cea duhovnicească – prin lupta împotriva uniaţiei, cel
de-al doilea ctitor, Mitropolitul Nicolae Bălan, i-a trasat o misiune prin excelenţă spirituală şi
„de elită”: „condiţia era să faci întâi Teologia şi după aceea puteai candida
(!) pentru situaţia de călugăr din Mănăstirea Sâmbăta de Sus”, mărturisea
părintele Teofil Părăian.[1]
În
1926, mitropolitul Nicolae Bălan a pornit un adevărat program de restaurare a
bisericii distruse cu 140 de ani în urmă. Este impresionantă literatura vremii
prin care părintele mitropolit mobiliza suflarea ortodoxă cu precădere din
ţinutul Făgăraşului pentru a reface vechea ctitorie brâncovenească. Procesul a
durat nu mai puţin de două decenii, eforturile fiind încununate în 1946,
imediat după război, când biserica mănăstirii a fost sfinţită.
Mitropolitul
şi-a dorit ca mănăstirea sâmbeteană să fie una de elită, iar ierarhii
Mitropoliei Ardealului să fie recrutaţi din rândurile călugărilor de aici.
Primul între cei care au stăreţit mănăstirea făgărăşeană a fost Părintele
Arsenie Boca (1940-1944), apoi Părintele Serafim Popescu (1944-1954). Tot atunci
prin mănăstire a trecut şi viitorul mitropolit Nicolae Mladin (1967-1981), dar
şi viitorul episcop Irineu Duvlea (stareţ între anii 1993-2000). Călugărit la
mănăstirea de la poalele Făgăraşilor a fost şi actualul Mitropolit al
Ardealului, ÎPS Dr. Laurenţiu Streza. Iar proaspătul episcop vicar de la Sibiu,
Preasfinţitul Ilarion Urs, este starețul mănăstirii din anul 2000.
Despre
Părintele Arsenie Boca, Părintele Serafim Popescu şi Părintele Nicolae Mladin a
vorbit mult vrednicul lor urmaş, Părintele Teofil Părăian: „Mănăstirea de la
Sâmbăta de Sus a început cu trei oameni mari. Fiecare mare în felul lui [...] a
fost mare Părintele Arsenie prin cultură, prin intenţie, prin strădanie, prin
angajare, prin înzestrare. [...] A fost şi Părintele Serafim important, însă de
altă mărime. A fost blând şi binevoitor. Din multa lui bunătate nu mai ştia ce
este răutatea; era un om de care s-au bucurat oamenii. Se bucura de succesele
celor din jurul său. Veselia lui se manifesta în privire, în râs, în faţa
senină, în atitudini, era odihnitor de oameni. La fel a fost Părintele Nicolae
Mladin, un om de studiu, profesor de Teologie, a scris o mulţime de cărţi
frumoase”.[2]
Părintele
Mitropolit Dr. Laurenţiu Streza, devenind şi el prin tradiţia familiei un fiu
duhovnicesc al mănăstirii, locul călugăriei sale de mai târziu, scria în
prefaţa unei cărţi a Părintelui Teofil Părăian că mănăstirea a format generaţii
de părinţi spirituali: „Părintele Arsenie Boca a fost o personalitate
harismatică profund ancorată în realitatea poporului din care făcea parte; a
creat generaţii de ucenici, ca un mare apostol al românilor ardeleni. Părintele
Serafim Popescu s-a remarcat prin respectul faţă de rigorile rânduielilor
canonice, împletite cu bunătate şi bucurie duhovnicească iradiantă, „serafică”.
Cu chipul său transfigurat, cu ochii lui deschişi înlăuntru, Părintele Teofil a
trudit să-l împace pe om cu Dumnezeu”.[3]
Toată
această generaţie de oameni duhovniceşti a fost construită și prin efortul de
revigorare spirituală întreprins de Părintele Dumitru Stăniloae. „În colaborare
cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, au statornicit (părinţii de la Sâmbăta
de Sus) duhul filocalic în
mănăstire... Se naşte inegalabila Filocalie
românească din care se vor adăpa generaţii întregi de credincioşi”, spunea
Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu.
În
prefaţa primului volum din Filocalie, Părintele Stăniloae spune că s-a folosit
de schiţele şi traducerile Părintelui Serafim Popescu şi ale Părintelui Arsenie
Boca: „un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.C. Părinte Ieromonah
Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care mi-a
rămas mereu aproape. P.C. sa a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare
parte din traducere...”.[4]
Tot el spunea despre Părintele Teofil că este cel mai bun cunoscător al
Filocaliei.[5]
De
asemenea, cel de-al treilea ctitor al mănăstirii, ÎPS Antonie Plămădeală, a adăugat
mănăstirii o misiune culturală, prin
Academia ridicată acolo, ca prin misiunea ei spirituală, culturală, artistică
şi ştiinţifică să fie o oază de întâlnire a cercetătorilor.
Dacă
am aduna toate mărturiile scrise şi nescrise despre părinţii vieţuitori de la
Mănăstirea Sâmbăta, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu, am
putea înţelege şi care a fost misiunea
populară a mănăstirii făgărăşene, misiune care continuă şi astăzi, dovadă
fiind miile de credincioşi care se adapă duhovniceşte din izvorul nesecat al
„Evangheliei trăite”.
Toată
tradiţia ce o poartă în spate această mănăstire trebuie înnoită mereu şi mereu
– căci la noblesse oblige – dar şi
pentru că Mănăstirea a fost, este şi trebuie să fie mărturisitoare a credinţei
autentice, corecte şi complete în cult şi în cultură.
Pr.
Alexandru Socaciu, Parohia Veneția de Jos
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 86, iulie-august 2015
[1] Arhim. Teofil Părăian, Daruri din darurile primite, Editura
Andreiana, Sibiu, 2009, p. 354.
[2] Ibidem, p. 354-360; şi comp.
Arhim. Visarion Joantă Buchet de amintiri
despre Părintele Serafim Popescu, editura Agaton, Făgăraş, 2011, p. 26-32.
[3] Ibidem, p. 5-7.
[4] Filocalia, vol. I, ed. EIBMBOR,
Bucureşti, p. XI-XII.
[5] Arhim. Teofil Părăian, op. cit.,
p. 326.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu