miercuri, 13 mai 2009

„Chiar dacă postul trupesc a trecut, trebuie să ducem mai departe postul duhovnicesc”


Perioada dintre Paşti şi Rusalii, numită şi a Penticostarului (după cartea de slujbă care se foloseşte în timpul ei) sau a Cincizecimii (după cele 50 de zile care despart cele două mari praznice), este una deosebită faţă de celelalte ale anului bisericesc. Mai multe despre ce înseamnă acest răstimp în viaţa creştinului l-am întrebat pe părintele Marcel Greavu, paroh la biserica „Sf. Treime” din Făgăraş.

Părinte, de ce este diferită această perioadă faţă de celelalte?
Această perioadă e cu totul diferită faţă de celelalte ale anului bisericesc, deoarece - aşa după cum Duminica e diferită faţă de celelalte zile ale săptămânii (cel puţin pentru noi, creştinii), amintindu-ne de Învierea Domnului - tot aşa am putea socoti perioadă pascală, ca pe o adevărată Duminică a anului bisericesc. Ea e plină de bucurie, plină de pace, plină de lumină, exprimate şi în cântările şi rânduielile de slujbă ale Bisericii, şi reprezintă pentru creştini o “primăvară duhovnicească”, aşa după cum anotimpul acesta pe care îl parcurgem e cel mai frumos din cursul anului.
Perioada pascală este diferită şi prin faptul că urmează după o perioadă cu totul opusă: cea a Triodului sau a Postului Mare, perioadă de penitenţă, de plângere a păcatelor, de pregătire pentru întâlnire cu Hristos Mântuitorul mai întâi în Taina Spovedaniei şi apoi în Taina Sfintei Împărtăşanii. Perioada aceasta pe care o parcurgem acum reprezintă încununarea tuturor eforturilor duhovniceşti, pe care fiecare dintre noi ne-am străduit să le împlinim pe parcursul Postului Mare.

Cum să facem să păstrăm rodul acestor eforturi? Pentru că adesea, chiar dacă am progresat puţin duhovniceşte, după Paşti recădem la nivelul de dinainte, intrăm din nou în grijile zilnice faţă de „cele lumeşti”. De ce cădem aşa de uşor din starea de rugăciune şi atenţie la cele sufleteşti pe care o dobândim în timpul postului?
Întrebarea dumneavoastră îmi aduce aminte de o întâmplare din Pateric, în care un călugăr e întrebat: “Ce faceţi acolo, în mânăstire?” Acesta a răspuns: “Cădem şi ne ridicăm, cădem şi ne ridicăm, cădem şi iarăşi ne ridicam”.
De ce cădem aşa de uşor? Eu cred că în primul rând datorită slăbiciunii firii noastre omeneşti, slăbiciune care e una din urmările păcatului strămoşesc. În al doilea rând, cred că voinţa noastră nu e destul de întărită pentru a sta neînfricată în faţa ispitelor şi a amăgirilor vrăjmaşului.
Postul alimentar reprezintă doar o faţetă a postului deplin, desăvârşit, pe care ar trebui să-l urmăm fiecare dintre noi. Ce e postul desăvârşit? A posti nu numai de la anumite alimente şi băuturi ameţitoare, ci a posti şi cu cuvântul, a posti şi cu privirea, a posti şi cu auzul şi aşa mai departe... Apoi o altă faţetă a postului deplin este străduinţa de a dezrădăcina din firea noastră obişnuinţele rele sau patimile, ura, invidia, trufia şi toate celelalte “buruieni” care ne otrăvesc sufletul. Postul trebuie neapărat împletit cu rugăciunea şi cu milostenia şi în sfârşit toate aceste eforturi duhovniceşti ar trebui îmbrăcate în haina smereniei.
A posti înseamnă a veghea asemenea unui soldat pus în postul de gardă, aşa cum ne spunea atât de frumos un emerit preot profesor de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Atunci când abandonăm starea de veghe sau paza gândurilor şi a simţirilor, imediat vrăjmaşul ne atacă şi ne face să cădem.

Cum ar trebui să se comporte creştinul în perioada de după Înviere, la ce să fim atenţi pentru ca postul să fie într-adevăr o treaptă spre scara Raiului, şi nu doar o treaptă pe care o urcăm şi o coborâm iar, după ce se termină postul?
Aşa cum spuneam la început, cred că fiecare dintre noi ar trebui să trăim această perioadă ca o adevărată zi de Duminică: să primeze eforturile noastre duhovniceşti de a fi mai buni, mai iertători, de a ne bucura deplin de darurile Învierii aduse de Hristos: bucuria, pacea şi lumina credinţei, care să ne călăuzească pe calea mântuirii.
Pentru ca postul să fie într-adevăr o treaptă pe scara Raiului, ar fi bine să urmăm îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, care ne spune că, deşi Postul Mare a trecut, trebuie să rămână evlavia. Chiar dacă postul trupesc a trecut, trebuie să ducem mai departe postul duhovnicesc. Să ne străduim să redevenim nevinovaţi la suflet ca şi pruncii (“Căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu“) şi să nu uităm că numai “Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu”; Îl vor vedea atât aici pe pământ prin păzirea poruncilor sale (“Dumnezeu stă ascuns în porunci”), cât mai ales în viaţa veşnică, ca o răsplată pentru tot efortul duhovnicesc depus în viaţa aceasta.

Pentru că această perioadă se caracterizează cel mai bine prin cuvântul „bucurie” şi parcă cei care ştiu cel mai bine să se bucure sunt copiii, spuneţi-ne ce înseamnă copiii într-o familie, pornind de la experienţa dumneavoastră de familie cu 4 copii.
E adevărat copiii - mai ales cei mici - ştiu cel mai bine să trăiască bucuriile marilor praznice. Chiar dacă nu înţeleg încă sensurile profund teologice ale acestor sărbători, prin jovialitatea şi puritatea sentimentelor pe care le trăiesc ne “contaminează” şi pe noi, cei mari, făcându-ne să ne aducem aminte de propria copilărie, de felul în care petreceam aceste zile sfinte. Şi pentru a le răsplăti aceste momente de bucurie, noi, părinţii, căutăm să le facem la rândul nostru mici daruri cu prilejul acestor sărbători. Astfel se realizează sau se completează un cerc al bucuriei în fiecare familie, indiferent de numărul copiilor ce-i aparţin.
Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009

Niciun comentariu: