L-am cunoscut pe părintele Gherasim încă de când a început să slujească în cadrul unităţii militare din Făgăraş, în 1998. Mi-au plăcut mult slujbele calde şi liniştite din micuţa capelă amenajată în două cămăruţe, cu voci curate la strană şi credincioşi care soseau cel târziu la începutul Sfintei Liturghii, scutindu-ne astfel de acel „du-te vino“ specific bisericilor de oraş. Astăzi capela de odinioară s-a transformat într-o frumoasă biserică, însă liniştea şi disciplina din cadrul slujbelor, potrivite de minune nu doar cu cadrul militar, ci cu Biserica în general, s-au păstrat.
Părinte, am auzit oameni exprimându-şi nedumerirea în legătură cu o cerere din cadrul ecteniei mari, în care preotul ne îndeamnă să ne rugăm „pentru conducătorii ţării noastre, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste”. Care este rolul ei? De ce ne rugăm pentru conducători şi pentru armată?
Sunt oameni în zilele noastre care trăiesc sub vremi şi nu caută să se ridice puţin deasupra lor şi să vadă şi să înţeleagă cu altă minte lucrurile esenţiale; nu au preocuparea de a avea o concepţie sănătoasă despre viaţă şi lume şi uşor cad în plasa nepriceperii şi ignoranţei, iar apoi în capcana diletantismului teologic şi comentariului teologal, plini fiind de neştiinţă. Aşa îi vom întâlni pe unii deranjaţi de pomenirea în biserică a cârmuitorilor şi mai-marilor ţării – cel mai probabil din pricina lehamitei faţă de politicieni, care sunt asociaţi cu hoţia, corupţia, lăcomia şi alte păcate grele. Mai puţini sunt cei deranjaţi de faptul că se pomeneşte armata patriei, înţelegând aici nu doar oastea, ci şi toate structurile statale cu profil militar, menite să asigure apărarea ţării şi ordinea publică. Atributul de „iubitoare de Hristos” al armatei este discutabil, dar simplul fapt că în instituţiile militare se află preoţi slujitori, capele sau biserici, iar învăţătura creştină se propovăduieşte zilnic între militari, se poate afirma că Hristos este prezent în inimile lor.
De menţionat faptul că formularea acestei cereri din ectenie este stabilită de către Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe, în funcţie de forma de guvernământ a ţării respective, şi poate suferi modificări prin hotărâre sinodală. Iarăşi de pomenit aici faptul că Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştini să se supună înaltelor stăpâniri, cu motivaţia că ele sunt rânduite de Dumnezeu. Este o datorie de onoare a tuturor creştinilor să se roage pentru cârmuitorii şi ostaşii ţării, ei fiind fii ai Bisericii noastre şi fraţi ai noştri într-o slujbă obştească specială, de care depinde şi pacea şi liniştea şi bunul mers al lucrurilor ţării.
Mântuitorul ne-a spus că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta. Cum se raportează creştinul la societatea în care trăieşte? Suntem sau nu suntem ai acestei lumi?
Nu prea suntem ai lumii acesteia şi ai împărăţiei lumeşti de aici. Aşa cum pruncul din pântecele maicii sale nu este al acelei „lumi” de 9 luni, tot aşa şi omul nu este al lumii acesteia trecătoare şi schimbătoare, ci al celei veşnice. Dacă Mântuitorul întemeia o împărăţie lumească era un Mesia politic. Ceea ce ne-a lăsat este Biserica, cu tot tezaurul liturgic care ne pregăteşte pentru Împărăţia cerurilor. Creştinul autentic şi trăitor al învăţăturii mântuitoare mărturiseşte că aşteaptă învierea morţilor „şi viaţa veacului ce va să fie”. Până atunci, vieţuitor în lume fiind, este chemat să conştientizeze faptul că poartă chipul Chipului dumnezeiesc şi că în fiecare om pe care-l vede în viaţa pământească se cuvine să-L vadă pe Hristos. Aşa poate să trăiască până la moarte cu bucurie în suflet şi să dea slavă şi mulţumită lui Dumnezeu că a trecut prin lume cu rost şi rod de fapte mântuitoare.
Care este scopul vieţii creştinului?
Să se îmbogăţească în Dumnezeu prin dobândirea harului Duhului Sfânt şi aşa să-şi înscrie numele şi viaţa în Cartea Vieţii, spre a deveni cetăţean al cerului, că al pământului a devenit cu acte şi fără efort şi merite personale. Nu am venit în lume la cerere, dar putem cere cu stăruinţă un locaş în cealaltă lume. Cu gândul la scurtimea vieţii şi deşertăciunea multora din jurul ei, creştinul serios poate să dobândească virtuţi şi bucurii duhovniceşti care nu se vor lua de la el şi care îi vor fi de folos atât aici cât şi la Dreapta Judecată.
Ştiu că mergeţi adeseori la Muntele Athos. Ce înseamnă pentru dumneavoastră aceste pelerinaje?
Un creştin care se străduieşte să vieţuiască creştineşte în acest „veac desfrânat şi păcătos” caută să se lege de ceva sau cineva cu o ancoră sufletească, nădăjduind că aşa îşi lucrează mai bine mântuirea şi poate păşi în urcuşul duhovnicesc. Eu m-am legat şi sunt atras de Sfântul Munte Athos, un loc mirific şi o „inimă a Ortodoxiei” care dă „ora exactă”, un izvor de la care cine gustă nu se mai satură vreodată, grădină a Maicii Domnului în care lucrătorii ei – monahii – sunt modele de trăire a Evangheliei şi dreptei-credinţe, pe care noi cei din lume trebuie să-i urmăm şi să-i ascultăm. Încerc şi eu să mă folosesc din aceste pelerinaje şi nădăjduiesc ca Preasfânta Măicuţă a Domnului să mă înscrie şi pe mine, nevrednicul, în Cartea celor ce calcă în livada Ei cea binecuvântată. Am fost de curând la hramul schitului românesc Prodromu şi, cu ajutorul Stăpânei Sfinte, nădăjduiesc să ajung în aprilie, înainte de Paşti, la schitul Lacu, cu danii în bani şi diverse produse ale credincioşilor făgărăşeni. Asta-i bucuria vieţii mele de preot şi creştin, de a mă înfrăţi cu copiii Maicii Domnului.
Spuneţi-ne un cuvânt pentru cititorii publicaţiei noastre.
De la mine, mai nimic; de la Hristos - totul. Aş zice ceea ce zice Maica Domnului: „Faceţi tot ceea ce vă spune El!” Şi dacă ne-ar fi spus numai atât: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă!”- ar fi fost de ajuns.
Interviu realizat de Natalia Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu