Ne vorbeşte Părintele Teofil …

Iată câteva gânduri ce rămân după mutarea la cele veşnice a Părintelui Bucuriei, prietenul tinerilor:

• Eu i-am dat Bisericii şi lui Dumnezeu viaţa mea, fiinţa mea, de la început, cu tot ce am avut când m-am aşezat la mănăstire. Cineva, aşezându-se la o mănăstire, este ales de Dumnezeu. Şi nu numai că este ales de Dumnezeu, ci şi el L-a ales pe Dumnezeu. Ştiţi că în Sfânta Evanghelie de la Ioan sunt cuprinse şi cuvintele Domnului Hristos: “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” - Ioan 15,16
• Omul nu este decât trecător prin această lume. Omul vine în lumea aceasta ca şi când ar răsări soarele. Trăieşte în lumea aceasta ca şi când ar fi soarele, într-o zi, de dimineaţa până seara şi seara apune. Noi nu trăim pentru moarte, ci pentru viaţă… Nu îmi doresc moartea. Nu mi-i lăcomie să mor. Îmi este dragă această lume: a fost fain. Să ştiţi că a fost fain… Suntem cetăţeni ai Cerului. Pe pământ suntem trecători, dar în Cer suntem totdeauna vieţuitori. Chiar dacă trăim aici, pe pământ, destinaţia noastră este spre Cer. Suntem cetăţeni ai Cerului.
• Nu înţelegeam ce înseamnă “nu vezi!”. În situaţia aceasta mi-am trăit viaţa, în condiţiile nevederii. Cu toate ştirbirile câte sunt de pe urma nevederii. Ca nevăzător, n-ai posibilitatea să îţi da seama de un apus de soare, de un răsărit de soare, de un munte care se înalţă, de o pajişte înflorită, de o pictură, de o sculptură, de o floare... Mie îmi plac florile, dar florile care au miros. Florile care nu au miros, pentru mine nu există, pentru că nu le văd. Cunosc florile după pipăit.
• Am avut întotdeauna o înclinaţie spre bucurie. Am fost un om al bucuriei. Sunt un răspânditor de bucurie, un lucrător de bucurie. Aşa e formaţia mea. Aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu… N-am căutat niciodată să mă pun în atenţia oamenilor altfel decât sunt eu de fapt. Am dus o viaţă frumoasă, cu care mă pot prezenta în faţa lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

Spunea părintele stareţ Ilarion: ”Îmi pare rău ca n-am fost mult mai aproape de dânsul, să-l ascult”. Dar părintele Teofil nu va pleca niciodată din inimile şi conştiinţele celor care l-au iubit: “E tare înălţător plecând/ Să pleci din lume luminând,/ Când ai ajuns la căpătâi/ Să pleci, însă să şi rămâi.” Ne lasă învăţături luminate, de care ar fi bine să ne ţinem, căci aşa îi vom cinsti amintirea. Iată câteva dintre ele:
o Un creştin trebuie să fie totdeauna mulţumit. Dacă nu-i mulţumit, nu-i creştin.
o Înţelepciunea face pe om să fie bun; bunătatea face pe om înţelept.
o Fericit e omul care pe toate le face cu evlavie.
o Şezi în chilia ta şi aceasta te va învăţa toate.
o Creştinismul nu se învaţă, ci se trăieşte.
o Sfinţii sunt aceia care au credinţă dreaptă şi viaţă curată, chiar de nu săvârşesc semne.
o O avere se adăposteşte mai degrabă într-un cap decât într-un sac.
o La doctor şi la preot să te duci atunci când nu ai nevoie, ca să nu ai nevoie.
o Biserica este maica noastră şi nu serviciu public.
o Să ne ocupăm mai mult de Hristos şi mai puţin de Antihrist.
o Pocăinţa n-ai cum s-o faci dacă nu eşti mai treaz ca diavolul.
o Inima omului să fie o grădină a bucuriei.
o Cea mai bună cinstire adusă sfinţilor este urmarea lor.
o Totul pe pământ este un drum spre moarte.
o Acela care n-a aflat cerul pe pământ, lipsit va fi de el şi acolo sus
o Pe cei ce lovesc în preoţi şi în Biserică, părintele îi întreba: “Oare răul şi întunericul sunt în Biserică, sau în mintea lor?”
o Degeaba te închini cu mâna, dacă nu te închini cu gândul.
o Unii dintre oameni se plâng că nu au cu ce trăi! Câţi sunt dintre acei oameni care se întreabă dacă au cu ce muri?
o În zadar aprinzi lumânări de ceară, dacă nu faci inima să ardă.
o Omul sfinţeşte locul, nu cu busuiocul, ci cu sudoarea frunţii.
o Când trăieşti cu Dumnezeu, găseşti fericire şi în nenorocire.
o Cu Dumnezeu afli raiul şi in iad, iar fără Dumnezeu e un chin chiar şi în Cer.
o Smerenia este expresia românească pentru: “pur” şi “simplu”

Închei, ştiind cât de mult îi plăceau poeziile, cu următoarele versuri scrise în ajunul morţii sale şi intitulată:

“Rugă pentru Părintele Teofil”

“Doamne, mult greşit-am Ţie, de ne-ncerci aşa de greu,
Că-i bolnav cel ce se cheamă «Iubitor de Dumnezeu»!

Eu Te rog, şi mulţi cu mine, Doamne Sfânt, să nu ni-l iei!
Dacă nu mai ai de unde, ia din anii buni ai mei!
Căci duhovnic să ne-ajute cum e el un altul nu-i,
Lasă-ni-l aici, în lume, că Tu-n cer ai sfinţi destui!

Nu acum, la încercare. Doamne, Îţi aduci aminte,
Anii ce Ţi-i pun în faţă i-am promis mai dinainte!
De aceea cu-ndrăzneală, dar smerit, la Tine vin:
Ţine-l, Doamne, pe Părinte! Iată, eu cuvântu-mi ţin!

Doamne, ştiu că-n marea-Ţi milă, anii mei, dacă-i primeşti
Ca părintelui s-adaugi, trebuie să-i curăţeşti!
Îndrăzneala mea e mare, dar, Te rog, fă-l sănătos!
Şi-am să fiu mărturisire, Sfinte, cât eşti de milos,
C-ai lăsat un drept în lume, pentru unul păcătos!

“Întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte. Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig.” (Filipeni 1, 20-21).

Pr. Cornel Ursu, Făgăraş-Galaţi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009