„Frumos, foarte frumos. Aşa era Părintele Teofil.”

Părintele Teofil - zâmbetul lui Dumnezeu

“După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit noua prin Fiul…”(Evrei 1,1-2)

Aşa a rânduit Dumnezeu şi cu Părintele Teofil, cel care de acum câteva zile şi-a încheiat viaţa pământească, a urmat credinţa şi s-a aşezat între slujitorii cei veşnici din ceruri. Dacă atunci Dumnezeu le-a vorbit oamenilor prin prooroci şi apoi prin Fiul, acum nouă Dumnezeu ne-a vorbit prin slujitorul Său, prin Părintele Teofil, în multe rânduri şi în multe chipuri, prin cuvântul vorbit sau prin cuvântul scris, prin exemplul său şi prin tot ceea ce a fost Părintele.
Lucrarea cea mai de căpetenie a părintelui a fost ca prin tot ceea ce face să fie preamărit Dumnezeu.
Repeta des „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. A dorit să-şi închine viaţa lui Hristos încă de la vârsta de 13 ani, când a venit pentru prima dată la Sâmbăta, cu gândul să se călugărească. Nu s-a putut atunci să rămână, însă a plecat de acolo mai îmbogăţit decât a venit, pentru că Părintele Arsenie, la care s-a spovedit şi i-a mărturisit gândul că vrea să se facă călugăr, l-a îndrumat se roage ca un călugăr şi să spună rugăciunea cu care se mântuiesc călugării: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. L-a învăţat şi cum s-o spună. Şi a spus-o. A spus-o cât l-au ţinut puterile, încât i-a devenit o pravilă şi aici, şi în veşnicie. În veşnicie pentru că atunci când era întrebat ce va zice lui Dumnezeu când se va întâlni cu El în veşnicie, răspunsul era: ”Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!” şi ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Părintele dorea ca cei care l-au cunoscut pe Dumnezeu să se depăşească, să nu mai rămână păcătoşi, să fie angajaţi prin credinţa în Dumnezeu la o viaţă virtuoasă, la o viaţă prin care să fie preamărit Dumnezeu şi pe care Dumnezeu să o poată binecuvânta.
Pentru noi, Părintele Teofil a fost “zâmbetul lui Dumnezeu”. Dumnezeu ne-a vorbit în multe rânduri prin tot ceea ce a făcut Părintele Teofil în viaţă pentru sine şi pentru aproapele, iar mai pe urma a zâmbit. Ne-a zâmbit pentru că zâmbetul este o manifestare a bucuriei. Părintele a fost numit, pe bună dreptate, Părintele bucuriei. Părintele bucuriei pentru că se bucura de orice. Se bucura de un bulgăre de zăpadă, de o floare, de un gând bun, frumos şi luminat, de o poezie, de o predică sau conferinţă ţinută aşa cum trebuie, de un copil, de omul cu care stătea de vorba, se bucura de tot ce e frumos şi ziditor.
Părintele Teofil te primea cu bucurie, îţi zâmbea şi te îmbrăţişa, apoi te petrecea cu aceeaşi bucurie, îţi zâmbea şi te îmbrăţişa. La despărţire îţi spunea că îl vei găsi aşa cum l-ai lăsat, bucuros, zâmbitor şi îmbrăţişându-te.
Frumos, foarte frumos. Aşa era Părintele Teofil. Aşa i-a fost toată viaţa, un zâmbet, o bucurie, nu lăsa ca nimic din ce putea să-i umbrească zâmbetul să se aştearnă în sufletul său.
De aceea a putut să spună de multe ori în viaţă, chiar şi la sfârşitul ei: ”am avut o viaţă frumoasă, sunt fericit, dau slavă lui Dumnezeu pentru tot ce a fost în viaţa mea”.
Părintele Teofil a plecat dintre noi la Dumnezeu, a plecat să-I zâmbească mai desăvârşit, şi cred că pe lângă cuvintele de preamărire: ”Slavă Ţie, Doamne, slavă Tie”, şi rugăciunea: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, i-a zis lui Dumnezeu (aşa cum obişnuia să spună omului: „Am onoarea să vă salut!“) şi: ”Doamne, am onoarea să-ţi zâmbesc!”
Părinte Teofil, zâmbiţi-I lui Dumnezeu şi pentru noi!

Protosinghel Matei Bilauca,
stareţul Schitului “Duminica Tuturor Sfinţilor” - Şinca Nouă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009