Aceasta este una dintre marile întrebări ale tinerilor atunci când vine vorba de credinţă. Se îndoiesc, însă fără să îşi dea seama că ei caută răspunsurile doar cu raţiunea sau pe internet, şi nu cercetează lucrurile direct, în inima lor sau prin rugăciune.
La şcoală sau în întâlnirile cu prietenii avem deseori discuţii filosofice despre viaţă, despre fiinţă, dar prea puţini dintre ei vin vreodată cu argumente religioase. Ba chiar, din nefericire, cunosc prea mulţi tineri care nu cred deloc în Dumnezeu, în existenţa sufletului, cu atât mai puţin în instituţia Bisericii. Şi, desigur, nu acceptă decât argumente logice, deci care să nu depăşească orizontul minţii omului. Dar poate fi Dumnezeu demonstrat? Poate fi El cuprins în mintea omului, atât de limitată?
Mizeria, boala, greşeala, o formulă matematică, un experiment chimic... pot fi uşor dovedite, trăim în ele sau sunt făcute de noi, dar lucrurile superioare, precum Credinţa sau Iubirea, nu pot fi dovedite, ci doar simţite! De aceea nu există o formulă sau definiţie pentru aceste valori primordiale şi vitale ale omenirii. Întrebaţi mai multe persoane ce este iubirea şi fiecare va avea alt răspuns... La fel şi cu credinţa.
Şi totuşi, unii ne naştem într-o familie cu credinţă, alţii o dobândim datorită unor încercări sau, dimpotrivă, a unor minuni. Şi niciun argument, nicio situaţie nu ne mai face să ne îndoim...
Eu mi-am întărit credinţa tot mai mult pe drumul vieţii mele şi nu am cuvinte pentru aceste trăiri, ci doar sentimente. Încântarea mea în faţa lui Dumnezeu este o încântare în faţa vieţii, în faţa perfecţiunii omului (în sensul că, deşi este păcătos, omul are acces la toate virtuţile şi „instrumentele” necesare pentru a se ridica), în faţa Miracolului Hristos.
Ştiu că, atunci când îl ai pe Dumnezeu în suflet, nu te mai simţi niciodată singur; ştiu că orice necaz capătă un rost, atunci când ştii că binele şi răul sunt dincolo de înţelegerea noastră şi că cel mai mare rău din prezent se poate dovedi mai apoi ca fiind un dar benefic de la Domnul; ştiu că oamenii sunt uniţi de credinţă; ştiu că ura şi lăcomia sunt alungate din inima noastră de credinţă; ştiu că Dumnezeu este Iubire pentru că iubirea adevărată întotdeauna te face mai bun... şi ştiu că noi, oamenii, suntem prea mărunţi, prea decăzuţi, prea haotici, prea orgolioşi pentru a ne putea auto-conduce sau pentru a trăi fără un Părinte.
Credinţa este un drum anevoios, dar singurul pe care simţim lumină şi iubire, care transcende orice rău sau păcat. Celelalte drumuri sunt mai ademenitoare, mai uşoare, dar pustii, pline de superficialitate şi amăgire. Important este să încercăm şi să ne lăsăm ghidaţi de rugăciune şi de vocea interioară, nu de mărul strălucitor – dar otrăvit – al societăţii şi nici de lacunele propriei noastre minţi.
Eu cred... pentru că simt, pentru că trăiesc credinţa! Credinţa în Dumnezeu este un mod de a fi, însă mult prea profund şi măreţ pentru a fi cuprins cu mintea, cu cele 5 simţuri, ori cu toate vorbele lumii.
Liliana Popa
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu