joi, 9 aprilie 2009

Trepte spre mântuire (2)

Înainte de a pleca la Domnul, la rugămintea fierbinte a obştii sale, Sfântul Naum al Ohridei le-a lăsat acestora patru „aşezăminte”, trepte spre mântuire pe care cel care vrea să se mântuiască trebuie să le urce. Ele au fost transmise nouă de Sfântul Nicolae Velimirovici, care le-a preluat „după o predanie străveche din Makedonia“; versiunea românească a apărut la editura Predania. După ce în numărul trecut aţi putut citi despre primele două trepte, trezirea şi pocăinţa, cuvântul Sfântului Naum continuă cu celelalte două, curăţirea şi împărtăşirea.

3. Curăţirea - „Poate un om care stă pe un mal al lacului să spele o pânză care se află pe celălalt ţărm?“

Curăţirea urmează după pocăinţă – şi anume, după pocăinţa cea mare şi desăvârşită. Pocăinţa cea mică este ca o scărpinare a rănii ce-l arde şi îl mănâncă pe om. Curăţirea este tămăduirea rănii. De îndată ce omul se pocăieşte cu adevărat de păcatele făcute, are două dorinţe: să şteargă cumva din trecut negrele sale păcate şi să nu le mai săvârşească niciodată. Cum îşi va şterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc? Poate un om care stă pe un mal al lacului să spele o pânză care se află pe celălalt ţărm? Zilele ce s-au dus nu se află sub stăpânirea noastră, ci sub stăpânirea lui Dumnezeu. Şi numai Unul Dumnezeu, Atotţiitorul, poate spăla şi albi zilele noastre negre din trecut. Singur Dumnezeu poate ierta păcatele şi le poate şterge din viaţa noastră. Curăţirea de păcate o face Însuşi Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt. Domnul lucrează, cu dragoste, curăţirea tuturor celor care i-o cer. Precum maica îşi spală cu bucurie şi cu dragoste pruncul care a căzut în noroi şi s-a murdărit, ce vine plângând şi-o roagă să-l spele şi să-l curăţească, aşa şi milostivul nostru Tată ceresc îi curăţeşte pe păcătoşii ce strigă către El, întinaţi fiind.
Numai Unul Dumnezeu cel Viu poate să ierte păcatele şi să le şteargă din viaţa noastră, numai El poate mai vârtos decât zăpada să albească sufletul nostru, după cuvintele psalmistului. Dar Bunul Dumnezeu ne-a poruncit şi osteneală pe măsura puterii şi înţelegerii noastre. Fiul lui Dumnezeu a arătat limpede voia lui Dumnezeu: Osteniţi-vă cu postul, cu rugăciunea, cu milostenia, cu plângerea, cu iertarea păcatelor celorlalţi, cu înfrânarea, curăţia trupească şi duhovnicească, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea morţii şi a înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea veşnică a dreptului şi la cumplitele munci ale păcătosului în iad, şi cu toate celelalte poruncite în Evanghelie.
Toate acestea slujesc la curăţirea sufletului de păcate. Celui ce trece una dintre acestea cu vederea, cu anevoie i se vor vindeca rănile păcatului. Trezirea înseamnă vederea rănilor sufletului. Pocăinţa înseamnă tăierea şi deschiderea acestora. Curăţirea înseamnă că omul a făcut totul să scoată tot puroiul din rană, ca aceasta să se poată tămădui. Şi atâta vreme cât rănile sufletului nu se vor tămădui, trebuie să ne căim şi să ne curăţim, şi fie de vrem fie de nu vrem, să ne gândim la aceste răni. Cât trebuie să se căiască omul? Câtă vreme rănile nu se curăţesc şi nu se vindecă pe deplin, şi până ce piere urma lor. Căci căinţa este deschiderea neîncetată a rănilor sufletului. Rănile nu se pot curăţa de puroi dacă nu le deschidem mereu. De aceea, nu poate fi curăţire fără pocăinţă. Când rănile s-au curăţit şi s-au vindecat pe deplin, atunci nu mai sunt răni, şi nici căinţă. Atunci încetăm a ne mai gândi la păcatele săvârşite. Aşa cum nu ne mai gândim la rănile ce le-am avut cândva pe trup şi acum s-au vindecat, aşa nu ne mai gândim nici la păcatele care au trecut şi care s-au şters din sufletul nostru.
Dar şi cu toate ostenelile şi chinurile pentru curăţirea sufletului, nicicând nu ne-am curăţa fără puterea dătătoare de har a lui Dumnezeu.


4. Împărtăşirea - „Poate fi, oare, iubire mai mare decât aceasta?“

Când sufletul ce s-a trezit şi s-a pocăit este curăţit de păcat, se aprinde de negrăită dragoste pentru Ziditorul Său. Nu vrea, nici măcar o clipă, să se despartă de El, ci arde de dorinţa de a se uni cu El pururi. Această unire se poate înfăptui prin gânduri, prin cuvinte şi prin fapte, adică prin minte, prin simţăminte şi prin voinţă. Împărtăşire sau cuminecare înseamnă unire. Prin ce Îl putem iubi pe Dumnezeu – prin acestea ne putem şi uni cu El. Căci s-a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.” (Deut. 6,5)
Dar omul nu se poate uni cu Dumnezeu până ce nu se desparte de toate cele pământeşti, de tot ce este vremelnic şi muritor. Omul se uneşte cu Dumnezeu prin minte atunci când se osteneşte a cugeta fără viclenie la tot lucrul, aşa cum singur Dumnezeu cugetă. Şi mai mult se uneşte omul cu Dumnezeu cu mintea când se gândeşte neîncetat la El, la însuşirile Sale, la puterea, înţelepciunea, bunătatea şi veşnicia Sa. Omul se uneşte cu Dumnezeu prin inimă când aceasta se umple de dragoste, de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru tot ceea ce iubeşte Dumnezeu. Iar pe cine şi ce iubeşte Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut din descoperirea Adevărului. Însă inima întinată nu-L poate vedea, nici iubi pe Dumnezeu, numai inima curăţită de toată patima şi de mincinoasa iubire vremelnică. Omul se uneşte cu Dumnezeu prin suflet atunci când cu bucurie împlineşte toate dumnezeieştile porunci şi pe toate se osteneşte a le învăţa, ca pe toate să le poată împlini, până la cea din urmă. Şi toate poruncile lui Dumnezeu i se par uşoare, iar el ceva mai greu şi prea-anevoie ar dori să facă, din dragoste pentru Ziditorul său. De aceea în mulţi iubitori ai Domnului s-a născut dorinţa de a îndura munci şi a muri muceniceşte pentru Cel pe care-L iubesc.
Şi aşa, fraţilor, trei sunt felurile unirii sau împărtăşirii noastre cu Dumnezeu. Unul este gândit, al doilea este simţit, iar al treilea este lucrător. Dar culmea unirii noastre cu Dumnezeu este Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu. În aceasta sunt toate, ea este totul. Această unire cuprinde toate celelalte feluri de unire, această împărtăşire cuprind toate celelalte împărtăşiri. Dumnezeu, fraţilor, S-a arătat în trup pentru ca noi, cei trupeşti, să ne putem uni cu Dânsul, împărtăşindu-ne din Trupul şi Sângele Său. Poate fi, oare, iubire mai mare decât aceasta?


Fericit cel ce se împărtăşeşte cu mulţămită. Fericit cel ce se desparte de lumea aceasta trezit, pocăit, curăţit şi împărtăşit. Trezirea este vederea rănii sufletului. Pocăinţa este tăierea şi deschiderea acestor răni. Curăţirea este deplina tămăduire a rănilor făcute de păcate. Iar Împărtăşania este, fraţilor, revărsarea înlăuntrul nostru a unei vieţi noi, a unei sănătăţi şi puteri noi.
A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009

Vedeţi şi:
Trepte spre mântuire (1)

Niciun comentariu: