Apostolat nr. 48

Editorial:

• 2011

Actual:

• Familia tradiţională în prag de colaps 
• Între tradiţie şi kitsch. Atenţie, nu mai ştim să îmbrăcăm corect costumul popular! 
• Întoarcerea noastră şi a magilor „pe altă cale”

 

Dialoguri:
„Portretul luptătorului la tinereţe”- între rigoare şi regie (I) - Dincolo de aspectele artistice şi regizorale, pentru făgărăşeni este importantă nu doar existenţa acestui film, ci şi veridicitatea evenimentelor şi a personajelor.

Martiri în închisorile comuniste:

• Cinstirea martirilor, datorie de suflet a creştinilor. Memorialul durerii de la Aiud

Pas în doi:

• Un bărbat puternic este acela care îşi controlează impulsurile

Educaţie creştină:

• Copiii şi treburile casnice 

Căsuţa copiilor:

• Nu fi supărăcios, învaţă să ierţi

Fii tânăr cu Hristos:

• De pe treptele unei discoteci

Slujbele Bisericii. Să trăim. Să înţelegem.

• Vecernia

 La gura sobei:

• Aşa-i Vorba!

Cu Dumnezeu în casă:

• Ritmul casei şi programul zilnic (1) 
• Farmacia Domnului: Morcovul

Familia tradiţională în prag de colaps

Statisticile arată câtă suferinţă umană se perpetuează din cauza crizei acutizate în viaţa familiei contemporane, mai ales atunci când ignorăm sacralitatea în care a aşezat Dumnezeu această instituţie vitală în existenţă. Decăderea din starea de har şi din ascultarea de Dumnezeu, prin ignorarea poruncilor divine şi implicit a celor bisericeşti, se soldează cu o secularizare galopantă şi cu o degradare îngrijorătoare a raporturilor dintre soţi, dintre părinţi şi copii şi dintre familie şi societate.

Taina iubirii - Taină a Bisericii

Când bărbatul şi femeia se unesc întru căsătorie, spunea Sf. Ioan Gură de Aur, ei nu alcătuiesc o imagine a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu Însuşi. Harul, care este prezenţa lui Dumnezeu în această pereche, este cel de-al treilea participant care dăruieşte bucuria şi pacea, desăvârşind astfel o treime: Adam, Eva, Dumnezeu.
Numai Harul Domnului împreună cu voinţa soţilor este în măsură să îndeplinească iubirea desăvârşită. În Cana Galileii, Hristos a redat căsătoriei frumuseţea şi lumina sa dintâi. Acest început al minunilor, nu întâmplător săvârşit la o nuntă, sugerează primordialitatea tainei iubirii, pe care Mântuitorul Hristos o preface în Taină a Bisericii.
Taina căsătoriei este un dar anume, pe care Dumnezeu îl face umanităţii pentru a frânge întoarcerea spre sine (egoismul) şi izolarea omului depărtat de Dumnezeu, o chemare de a merge în prezenţa Lui, în timpul zilelor vieţii pământeşti, asemenea primei perechi din Paradis.
Ispitele secularizării

Suntem contemporani cu cele mai mari realizări tehnologice, dar şi cu cele mai reuşite strategii de manipulare a maselor; suntem contemporani cu mistificatori de tot felul, cu farisei care au o faţă nouă, cu profeţi falşi, cu vraci şi falşi vindecători, care toţi au pretenţia că deţin adevărul şi se declară surse infailibile ale cunoaşterii.
Oamenii aleargă spre propria lor pierzare, momiţi de patimile şi poftele care le răscolesc întreaga fiinţă, înşelaţi chiar de către aceia în care îşi pun nădejdea şi înşelându-se pe ei înşişi în încercarea disperată de a găsi împlinirea şi fericirea pe plan familial, social, cultural, economic, financiar şi religios.
Este mai mult decât evident faptul că oamenii se închină la ştiinţă şi tehnică, la paranormal, la sexualitate, la umanism şi promovează o atitudine anticreştină în paralel cu promovarea misticii orientale, bazând întregul proces de învăţământ pe doctrine umanist-liberale şi valori necreştine.
Se promovează acceptarea şi se recomandă adoptarea vieţii sexuale libertine, a homosexualităţii şi a perversiunilor sexuale, a concubinajului, avortului, eutanasiei, clonării, a violenţei mascate faţă de cei bolnavi şi handicapaţi şi faţă de minorităţi.
În aşa-zisa democraţie, mereu mai secularizată şi inspirată de oameni ca Freud, Nietzsche şi Sartre, sensul vieţii şi bucuria sunt acelea care scad pe măsură ce sporeşte ateismul practic.
Fiecare societate îşi creează propria sa etică, pe care apoi o consideră normativă, însă în cazul societăţii contemporane trebuie să admitem că există un pluralism haotic, caracterizat de dezintegrarea valorilor de referinţă, de declinul moral al culturii, de un spirit hedonist bazat pe ateism. Toţi marii gânditori şi scriitori occidentali denunţă teribila criză de valori a acestei civilizaţii a tehnicii, în care omul este redus la un angrenaj de producţie şi consum, sclav al drogurilor şi al sexualităţii, sclav al corupţiei şi golului spiritual.
Oamenii numesc acum familie atât familiile despărţite, cât şi cuplurile care trăiesc în concubinaj, femeile necăsătorite care au copii sau chiar şi cuplurile de homosexuali sau lesbiene; imaginea clasică a familiei formate din tată, mamă şi copii este socotită perimată.
Întrucât familia tradiţională este în ruine, noile generaţii de tineri sunt handicapate din punct de vedere emoţional, moral şi psihologic, astfel că adulţii care rezultă vor fi iresponsabili, egoişti şi neimplicaţi. Trebuie să recunoaştem că, din păcate, acele instrumente ale societăţii prin care ea acţionează asupra ei însăşi (arta, literatura, legislaţia, mass-media etc.) sunt folosite în mod nepotrivit şi deseori în mod voit împotriva a ceea ce reprezintă pentru părinţii noştri un fundament ferm pentru viaţa de familie şi viaţa socială.

Statistici îngrijorătoare

Studiul UNICEF pe 2009 arată că, din 1000 de femei care nasc în România, 43 sunt minore, fapt ce ne situează pe un nedorit prim loc pe continent; iar potrivit datelor Biroului Naţional de Statistică pentru anul 2009, ponderea copiilor născuţi în afara căsătoriei este de circa 23%.
INFONEWS subliniază că în anul 2007 au fost mai multe divorţuri decât căsătorii în România. An de an, numărul divorţurilor în România are o rată de creştere îngrijorătoare. Astfel, potrivit Institutului Naţional de Statistică, în primele opt luni ale anului 2007 s-au înregistrat 22.500 de divorţuri, ceea ce situează România în mijlocul clasamentului ţărilor Uniunii Europene. (Asta înseamnă 18 familii destrămate la suta de căsătorii.) Datele furnizate de INS reflectă o frecvenţă mai mare a divorţurilor pentru cuplurile cu vârste cuprinse între 30 şi 39 de ani. Familiile care riscă să se destrame mai repede sunt cele care nu au copii sau au doar unul singur. La cuplurile cu 3 copii, riscul unui divorţ a scăzut sub 0,02%.
Acelaşi comunicat al INS mai precizează că la nivel european, una din două căsnicii se termină la tribunal. Astfel, conform Eurostat, aproape jumătate dintre căsătoriile din Uniunea Europeana sfârşesc în divorţ.

Biserica trebuie să propovăduiască Viaţa
Multe dintre problemele acute ale omenirii îşi găsesc originea în sexualitate, întrucât aceasta este o forţă vitală în existenţa umană.
Aripa liberală a creştinismului, la unison cu oamenii lumeşti, promovează teorii şi învăţături care îi descriu pe oameni ca nişte animale sexuale, ale căror obiceiuri sexuale trebuie acceptate ca ceva dat, fără pretenţia de a le cenzura. Aripa conservatoare a creştinismului încă nu a ridicat interdicţia de tabu de pe problematica sexuală şi, de aceea, Biserica trebuie să aibă puterea practică de a ajuta viaţa membrilor ei şi implicit viaţa membrilor societăţii în care fiinţează. Se aud strigăte după ajutor, lumea moare şi Biserica nu poate sta cu mâinile încrucişate, ea trebuie să propovăduiască Viaţa.
Daca vom merge pe acelaşi drum al morţii sufleteşti, vom ajunge să ne familiarizam cu păcatul, dar în aşa fel încât vom considera că promiscuitatea sexuală şi credinţa în Dumnezeu nu se exclud. Aceasta este ispita cea mai grozavă din câte există, şi anume să ajungi să crezi că eşti bun creştin indiferent de viaţa pe care o duci, indiferent de fapte… Vom ajunge la o aşa familiaritate cu răul, cu păcatul, încât ataşamentul faţă de Biserică va fi pur formal.
2011 este declarat de Patriarhia Română ca „Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română” De aceea ne propunem, anul acesta, în cadrul rubricii noastre, să tratăm o serie de probleme cu care se confruntă familia de astăzi. Credem că o abordare clară, sinceră şi bine intenţionată a sexualităţii, dintr-un punct de vedere creştin, va reuşi să spargă gheaţa şi să rezolve problemele generate de aspectele ei particulare.
Numai atunci când vom învăţa să nu ne prefacem că nu avem probleme, când vom învăţa să ne confruntam în mod edificator cu realitatea, vom avea puterea de a trăi creştineşte şi îi vom putea ajuta şi pe aceia pentru care suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

„Portretul luptătorului la tinereţe”- între rigoare şi regie (I)

„Anumite trăsături nu aparţineau tinerilor luptători anticomunişti”

La Făgăraş a avut loc în luna noiembrie proiecţia filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”. Pelicula este prima care are ca subiect rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraşului prin Grupul carpatin făgărăşean, aflat, în cea mai mare parte a existenţei sale, sub conducerea lui Ion Gavrilă-Ogoranu. Dincolo de aspectele artistice şi regizorale, pentru noi, făgărăşenii, este importantă nu doar existenţa acestui film, ci şi veridicitatea evenimentelor şi a personajelor, ai căror copii, nepoţi, rude sau prieteni trăiesc printre noi. De aceea, pentru câteva lămuriri, am apelat la Părintele Profesor Ioan Glăjar, din Ucea de Jos, care a cunoscut temniţele comuniste şi mişcarea de rezistenţă, unii membri fiindu-i colegi de clasă sau de liceu.


Părinte profesor, aţi participat la proiecţia filmului „Portretul luptătorului la tinereţe” la Făgăraş. Cum vi s-a părut această primă ecranizare despre grupul de luptători anticomunişti din zona noastră?
Surprinzătoare, impresionantă, instructivă, necesară şi binevenită.

În ce măsură credeţi că spune cu adevărat povestea reală a grupului de rezistenţă din Munţii Făgăraş?
Consider filmul ca fiind un film istoric obiectiv, chiar dacă nu cu rigurozitate. În această privinţă, regizorul filmului, Domnul Constantin Popescu Jr., spune că „întâmplările prezentate în film sunt în proporţie de peste 90% autentice”.

Ce ar mai fi de spus şi nu s-a spus?
Dat fiind faptul că proiecţia a durat vreo 2 ore şi jumătate, cred că s-a spus destul într-un singur film. Comentând el însuşi filmul, regizorul a spus că „multe lucruri de amănunt nu le-a putut sesiza” şi că, din motive obiective (timpul, posibilităţile financiare, alte obligaţii ale artiştilor), n-a putut filma tot ce şi-a propus. În orice caz, dacă specialiştii în istorie pot afla, din documente de arhivă, mai multe lucruri despre rezistenţa armată anticomunistă a partizanilor şi despre evenimentele acelor timpuri, ceilalţi care vizionează filmul îşi pot face în această privinţă o imagine corectă şi îndeajuns de bogată. În orice caz, dat fiind faptul că grupul de rezistenţă era un cerc închis, ar fi greu de aflat cu exactitate toate amănuntele vieţii lor.

Pare un film dur, cu sânge, arme, bătăi... Cât de crudă era realitatea de atunci?
Da, filmul e „dur, cu sânge, arme şi bătăi”, dar cei ce am trăit în acele vremuri şi am mai fost şi arestaţi suntem în măsură să apreciem, să confirmăm că aceasta era realitatea, că regizorul şi actorii nu exagerează în prezentarea ei.

Filmul e intitulat „Portretul luptătorului la tinereţe”. În ce măsură reuşeşte el să contureze acest portret? Mie mi-au atras atenţia, de exemplu, câteva trăsături nepotrivite cu ceea ce ştiam; am văzut pe ecran chipul luptătorului ca fiind fumător înrăit, cu un vocabular bogat în înjurături, manifestând uşurinţă şi chiar plăcere în a-i ucide pe cei care îi căutau. Este un portret realist?
„Trăsăturile nepotrivite”, de care vorbiţi, nu sunt reale, nu aparţineau tinerilor luptători anticomunişti nici fiinţial şi nici din cauza unei educaţii greşite; nu defineau caracterul lor, portretul lor, cel puţin aşa cum i-am cunoscut, în acei ani, pe cei care mi-au fost colegi de liceu sau de clasă la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş. Cât priveşte calificativul „fumător înrăit”, ne lămureşte regizorul însuşi, care, într-o emisiune televizată (Emisiunea „Cinemas”, B1 TV), spunea că dânsul este cel care a cerut actorilor să fumeze intens în anumite scene filmate. E de presupus că şi „vocabularul bogat în înjurături” are aceeaşi explicaţie, adică era propus de către regizor. S-a voit probabil ca, prin fumatul intens şi vocabularul bogat în înjurături, să se exprime o stare de spirit încordată a tinerilor din grupul de rezistenţă, urmărit asiduu şi asaltat armat de inamici puternici şi răi, iar regizorul nu a găsit altă modalitate de a o reda.
În ceea ce priveşte „uşurinţa şi chiar plăcerea în a-i ucide pe cei care îi căutau”, lucrurile sunt mai complexe. Tinerii luptători nu ucideau „cu uşurinţă şi chiar cu plăcere pe cei care îi căutau”, ci în primul rând dintr-o necesitate: din datoria de a-şi salva propria viaţă primită de la Dumnezeu şi pusă în slujba lui Dumnezeu şi a neamului. Nu trebuie să scăpăm din vedere sau să uităm că nu tinerii din rezistenţa anticomunistă au declanşat confruntarea armată cu regimul comunist din ţara noastră şi cu securiştii acestuia, ci comuniştii şi securiştii lor au făcut acest lucru. Deci, tinerii din grupurile de rezistenţă anticomunistă s-au văzut, de la un moment dat, urmăriţi şi atacaţi armat, împuşcaţi şi omorâţi fără milă de către securiştii comunişti şi chiar de către jandarmi şi militari.
Datoria de a-şi apăra propria viaţă dată de Dumnezeu, ca şi datoria de a apăra credinţa neamului românesc atacată de către atei, precum şi datoria de a lupta pentru binele, libertatea şi demnitatea neamului românesc i-au determinat pe tinerii din grupul de rezistenţă anticomunistă să răspundă tiranilor în acelaşi mod, cu aceleaşi arme. Despre o asemenea datorie, iată ce spune Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii” (Editura Mănăstirii Rohia, 2005, pag. 286-287): „Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect [...] A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care îi laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (André Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi, Domnul n-a şovăit să pună mâna pe bici.”
Dar să nu scăpăm din vedere că tinerii din rezistenţa anticomunistă, care au acceptat să pună mâna pe arme şi să curme vieţi în rândurile celor care îi urmăreau şi îi atacau cu arme, au acceptat şi să fie răpuşi ei înşişi prin arme pentru reuşita acţiunilor lor şi ale altor grupuri de respingere a comunismului adus în România de către bolşevicii ruşi.
De asemenea, se cuvine să observăm că întrebarea este mai subtilă, are o nuanţă mai greu observabilă. Ea se referă la o situaţie anume, adică la cazul în care partizanii ucideau „pe cei care îi căutau”, subînţelegându-se că securiştii erau doar în momentele de căutare, iar partizanii, neobservaţi şi neatacaţi de data aceea de către securişti, declanşau ei atacul armat şi îi ucideau pe securişti. De ce? Ucideau doar de dragul de a ucide? Fără îndoială că nu! Ştiindu-se urmăriţi aproape fără contenire şi în primejdie de a-şi pierde viaţa în orice clipă sub tirurile securiştilor, partizanii foloseau strategia războiului: surprinderea duşmanului pe neaşteptate şi anihilarea lui. Procedând astfel, considerau că slăbesc forţa de atac a duşmanului, îşi dovedesc hotărârea de a rezista în faţa oricăror forţe şi primejdii, îşi manifestă spiritul de neaplecare, întreţin o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe care aud de fapta lor, îşi împlinesc, cum am mai spus, datoria de a-şi apăra propria viaţă primită de la Dumnezeu, credinţa, libertatea, binele şi demnitatea neamului românesc. Deci, nu erau hotărâţi să reziste şi să lupte doar din interese personale sau de grup, ci mai ales în temeiul conştiinţei creştine şi naţionale, ce i-a însufleţit dinainte de a păşi pe drumul opoziţiei, rezistenţei şi luptei anticomuniste şi antiateiste.
De subtilitatea întrebării menţionate, ţine şi exprimarea nedumeririi prin cuvintele: „Mie mi-au atras atenţia câteva trăsături nepotrivite cu ceea ce ştiam”... Ce ştiam? Ştiam, aproape toţi, că majoritatea tinerilor luptători reprezentanţi în film făceau parte din „Frăţia de Cruce”, organizaţie legionară pentru tineret. Mai ştiam (oare câţi?) că Mişcarea Legionară nu era (cel puţin aşa pretindea şi mai ales la începuturile ei) un partid politic, ci o şcoală de educaţie naţională şi creştină, menită prin adepţii ei să îndrepte multe rele şi păcate din viaţa neamului nostru. Nu e cazul să dezbatem aici această pretenţie, pe care unii dintre noi o admitem. Vreau doar să spun, de fapt să repet într-o formă mai nuanţată, ceea ce am mai spus şi anume că ceea ce se interpretează ca „trăsături nepotrivite” pentru un tânăr din „Frăţia de Cruce” nu sunt trăsături specifice portretului unui tânăr membru al „Frăţiei de Cruce”, ci idei, gesturi şi acţiuni ale unui tânăr luptător anticomunist, dictate de strategia unei confruntări armate, războinice. Am putea spune că specific unui tânăr membru autentic al „Frăţiei de Cruce” este spiritul de jertfă pentru credinţa, binele, libertatea şi demnitatea neamului nostru românesc.
Aşa numitele „trăsături nepotrivite”, oricare ar fi ele, nu pot fi puse nici pe seama Bisericii, a educaţiei religioase creştine. În această privinţă, citez sintagma lansată de un teolog (rus, dacă nu mă înşel): „vrednicia creştinismului şi nevrednicia creştinilor”. Nevrednicia creştinilor nu trebuie pusă pe seama creştinismului. Aceasta e o chestiune personală, o abatere de la principiile evanghelice. În acelaşi fel a gândit şi vorbit şi Corneliu Zelea Codreanu, Comandantul Mişcării Legionare, deci şi al „Frăţiilor de Cruce”. Iată mărturisirea lui: „Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţiunea şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gândurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atât cât ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost sortiţi prin păcatul originar. Rămâne de văzut cât am putut, prin sforţările noastre pământeşti, a ne înălţa către această linie.” Cu alte cuvinte, „cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Cred, Doamne, ajută necredinţei mele să devină credinţă şi astfel să am credinţă deplină, rezistentă în faţa păcatului, salvatoare la judecata Ta cea dreaptă, o credinţă atât de vie şi puternică încât, impresionat de ea, să schimbi judecata Ta bazată pe dreptate într-o judecată bazată pe iubirea Ta de oameni, într-o judecată mântuitoare de suflet, mântuitoare şi a sufletului meu.

(va urma)

Interviu realizat de Natalia Corlean

„Tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară”

„În lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” „Niciunul dintre ei nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi au fost, dar morţi, nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare. N-am fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia din regiune, care ne-a ajutat şi ocrotit. Peste 1.000 de familii au avut de suferit în urma răzbunării Securităţii.” „Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („…pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi locotenentul Alexandru Moritz.)” „Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.”

Ion Gavrilă-Ogoranu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Vezi şi

„Portretul luptătorului la tinereţe”- între rigoare şi regie (II)

Între tradiţie şi kitsch. Atenţie, nu mai ştim să îmbrăcăm corect costumul popular!

Aceste gânduri, deşi cuprind o doză de revoltă, sunt scrise strict în ideea de a ne ajuta să păstrăm tradiţia în limita normalului şi să nu o transformăm într-un kitsch. E un fenomen care nu se întâmplă doar în Ţara Făgăraşului, ci cunoaşte largă răspândire. Dacă aruncăm doar un ochi pe posturile TV care transmit muzică populară şi nu numai, ne ia cu leşin. Nume etalon în ceea ce priveşte promovarea tradiţiei noastre populare dau cele mai proaste exemple cand e vorba de haina pe care o îmbracă atunci când îşi asumă rolul de a transmite un mesaj care adună în el esenţa unui neam, ori a unei zone...

Vedete populare îmbrăcate prost
Am văzut în ultima vreme, în diverse emisiuni, cele mai oribile accesorii alăturate unor costume populare, make up-uri stridente, de circ, combinaţii de un prost gust desăvârşit. Şi atunci cum să poată biată copilă care intră în ceată în Ţara Făgăraşului să mai ştie cum trebuie să se îmbrace corect?! Regula nr. 1: în nici un caz nu o alături pe Hannah Montana bunicii tale!
Degeaba te lauzi în prime time, la televizor, cu o ie veche de 100 de ani, dacă eşti spoită ca un clown, ai cercei de plastic cât roata carului şi în picioare ultimele "opincuţe" Louis Vuitton. Dai un exemplu prost, n-ai avea ce să cauţi la televizor în halul asta.
Dar cine mai ţine cont de asta? Şi să ne mai mirăm că mergem la "joc" la căminul cultural, în Ţara Făgăraşului, şi vedem costumul popular combinat cu helancă albastră şi colanţi de aceeaşi culoare? Ori eşarfe arăbeşti, cizme din cele mai sinistre care, deşi moderne, n-au cum să înlocuiască ghetele originale. Dimpotrivă, dau aspect de ieftin... Sau cele mai oribile manichiuri şi zorzoane! Chiar dacă nu porţi decât un singur element nelalocul lui - eşti kitsch!

Tradiţia nu are nimic întâmplător
Ia o poză a bunicii tale şi inspiră-te de acolo, nu de la cea mai populară fată din sat care bate crâşma. Sau de la cea de bani gata, ai cărei părinţi vor să-şi arate bogăţia pe odorul lor. E valabil şi pentru „ghiulurile” băieţilor şi lanţurile groase cât pumnul. N-au nici o legătură în contextul portului popular! Nu o să fii cu nimic mai cool dacă ai unghii colorate, gablonţuri ori salbe de aur uriaşe, curele lăcuite şi pantofi care ameţesc privitorul. Dimpotrivă! Contextul este altul! Cu totul altul... Nu te uita la "marile" cântăreţe de muzică populară care strică lamentabil imaginea tradiţiei populare româneşti. Ia exemplu de la MARILE cântăreţe, care îşi asumă în totalitate rolul de a duce tradiţia mai departe! Întreabă-te, te rog, când ai îmbrăcat ultima oară costumul popular, ai făcut-o corect? Sau ai dat uşor în kitsch? Şi încă ceva: spune mai departe şi altora povestea asta! Nu lasă pe nimeni să-şi bată joc de portul nostru popular! Nu-i greu! A purta costumul popular în public implică o responsabilitate! Hai să fim responsabili, nu întâmplători! Tradiţia nu are nimic întâmplător în ea!



Autenticitate
Ştiu, este meritul acestor copii care se îmbracă în ţinte, cu eşarfe cu capete de mort şi poartă accesorii ciudate, că duc acest obicei, al cetei din Ţara Făgăraşului, mai departe, că mai îmbracă încă aceste costume! Tot respectul pentru ei. Dar hai să facem lucrurile cum trebuie! Aceasta presupune şi responsabilităţi, care presupun respectarea unor reguli. Eu personal nu-mi doresc pe viitor o ceată de fete şi feciori în jeanşi şi ii din materiale sintetice, chinezeşti, cu flori care imită bujorii ţesuţi de Mama Ruţă din Mândra (cu o suveică veche de lemn, care acum colindă lumea, vorbindu-le tuturor despre cât de mândră şi AUTENTICĂ e Ţara Făgăraşului!)

Alina Zară

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Un bărbat puternic este acela care îşi controlează impulsurile

Presiunea grupului spre satisfacerea impulsurilor imediate vine mereu însoţită de ironicul comentariu: „Ce fel de bărbat eşti?”: „Nu bei? - Ce fel de bărbat eşti?”; „Nu fumezi? - Ce fel de bărbat eşti?”; „Nu îţi înşeli nevasta? - Ce fel de bărbat eşti?”; şi aşa mai departe… La acest atac asupra mândriei masculine, cel mai adesea bărbatul cedează. Deşi el este supus unui tumult al firii mai puternic decât femeia, bărbăţia constă tocmai în a fi stăpânul impulsurilor de moment, nu sluga lor.

Scuza tuturor neputincioşilor

Mulţi consideră că sunt cu atât mai bărbaţi cu cât au mai multe succese la femei.
Maică, asta e scuza tuturor neputincioşilor, că doar n-o să zică cineva că e neputincios. Dar, dacă ne gândim bine, bărbat este acela care îşi respectă statutul de bărbat pe care i l-a dat Dumnezeu. Pentru că a fi necredincios, oricine poate. Oricine poate să facă sau să-şi imagineze că a făcut sau să se uite pe gaura cheii şi să zică: „ăă, ce am făcut eu…“, să se uite la televizor şi să zică: „hă, hă, câte am avut eu…“. Acestea toate fac parte din imaginarul bărbatului neputincios.
Un bărbat puternic este acela care-şi înfrânează impulsurile şi care-şi deschide braţele şi atenţia sufletului către femeia lui, care e mereu alta, e mereu nouă, dacă o priveşte ca persoană. Dacă o privesc ca pe un obiect, atunci sigur că-i pot găsi calităţi şi defecte, pot să caut în altă parte o piele mai nu ştiu cum, o talie mai nu ştiu de care… Dar noi, când facem nunta, nu asta facem. Când mă duc la mama şi zic: „Mamă, m-am îndrăgostit de o fată şi vreau să mă însor cu ea“, nu încep să-i spun că are 1,80 m înălţime, talia de 60, picioruşul atât şi cântăreşte atât şi culoarea ochilor… Mama chiar poate să se mire: „Da’ ce ai văzut la ea?“. „Nu ştiu ce am văzut, dar am văzut-o! Am văzut-o pe ea. Am văzut-o pe ea şi, în ciuda kilogramelor în plus sau în minus, eu pe ea o iubesc. Şi-mi deschid braţele s-o cuprind pe ea aşa cum este şi care pentru mine e mereu o enigmă, mereu o taină, am timp s-o văd mereu, mereu alta.“ Aceasta este iubirea…

Iubirea îmi dă puterea să văd ce nu se vede

O posibilă definiţie…
Iubirea îmi dă puterea să văd ce nu se vede. Nu vede oricine, numai cel care iubeşte vede. Numai atunci iubeşti, când vezi ce nu se vede, când vezi nevăzutul. Aceasta e iubirea. Ce numim noi iubire, îndrăgostirea, este o capcană a firii, aşa, pusă, lăsată, îngăduită de Dumnezeu, ca să ne biruim egoismul, ca să avem energie să ne descoperim şi să ne iubim. Că dacă nu ne-am îndrăgosti… n-am sta, n-am avea răbdare. Încet, încet, descopăr că nu doar sunt atras şi îndrăgostit, ci chiar iubesc persoana aceea. Atunci eu sunt credincios vocaţiei mele de bărbat, sunt credincioasă vocaţiei mele de femeie.
Am auzit că un bărbat i-a spus nevestei lui odată: „Ştii, eu nu vreau să-mi spurc cununiile. Mi-au plăcut multe femei şi am fost atras – era inginer şef undeva – am fost atras de multe, dar eu nu mi-am spurcat niciodată cununiile…“. Asta îi spunea la nunta de aur. Ce minune! Vă daţi seama, că nu i-a fost uşor. A avut şi el impulsuri, a fost ispitit. Nu i-a fost uşor; dar ce mândrie, ce demnitate, ce bărbăţie să fii stăpânul lor… Când le asculţi, când te laşi mânat de ele, nu te deosebeşti de căţeluş… că… asta-i firea!

Un bărbat nu este jucăria unor impulsuri

Da… în cazul acesta putem spune că e foarte greu să fii un bărbat adevărat.
Da, de aceea bărbaţii se scuză şi spun că un bărbat trebuie să fumeze, un bărbat trebuie să bea, un bărbat trebuie să-şi înşele nevasta, pentru că le e ruşine să spună: „N-am reuşit să fiu bărbat. N-am putut. Mi s-au aprins călcâiele după una şi m-am dus şi pe urmă am zis: aa… nu-mi place!“. „Nu pot să fiu bărbat, nu pot să nu bag ţigara în gură. Nu pot! Nu mă stăpânesc. Depind de băţul acesta aprins la capăt. De suzeta asta…“. „Nu pot să fiu bărbat pentru că nu pot să nu duc paharul la gură. Orice aş face, zic că nu mă mai duc la cârciumă şi mă trezesc sub masă.“. De ce? Pentru că nu sunt bărbat.
Cum devin bărbat? Ducându-mă la Cel care m-a făcut bărbat şi zicând: „Doamne, dar ce sunt eu, jucăria unor impulsuri? Dacă mie îmi vine ceva eu trebuie să fac tot ce-mi vine? Dacă cuiva de lângă mine îi vine să-mi dea o bere, eu trebuie să beau pentru că zice că astfel nu-s bărbat?“. Dar, oare nu-i poţi spune: „Eu sunt bărbat pentru că pot să nu beau bere când vrei tu, şi nici chiar când vreau eu.“?

Trebuie să aibă şi un sentiment al demnităţii propriei persoane.
Da, pentru asta trebuie să descopăr ce înseamnă să fii bărbat. Ce înseamnă să fii om? Omul este minunea creaţiei şi Dumnezeu m-a făcut după chipul Său şi S-a băgat în mine prin Botez, prin Sfânta Împărtăşanie, este în mine ca să fiu ca El, să mă port ca El. Mai pot eu să mă port ca un căţel din acela în călduri din spaţiul verde? Nu mai pot. Dar, dacă nu ştiu că sunt minunea creaţiei, o să mă port şi eu cum se poartă pisica. Asta e, mi-a venit! M-a apucat! Acesta este bărbatul?

Maica Siluana Vlad, în dialog cu Ramona Bădescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011