„Anumite trăsături nu aparţineau tinerilor luptători anticomunişti”
La Făgăraş a avut loc în luna noiembrie proiecţia filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”. Pelicula este prima care are ca subiect rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraşului prin Grupul carpatin făgărăşean, aflat, în cea mai mare parte a existenţei sale, sub conducerea lui Ion Gavrilă-Ogoranu. Dincolo de aspectele artistice şi regizorale, pentru noi, făgărăşenii, este importantă nu doar existenţa acestui film, ci şi veridicitatea evenimentelor şi a personajelor, ai căror copii, nepoţi, rude sau prieteni trăiesc printre noi. De aceea, pentru câteva lămuriri, am apelat la Părintele Profesor Ioan Glăjar, din Ucea de Jos, care a cunoscut temniţele comuniste şi mişcarea de rezistenţă, unii membri fiindu-i colegi de clasă sau de liceu.
Părinte profesor, aţi participat la proiecţia filmului „Portretul luptătorului la tinereţe” la Făgăraş. Cum vi s-a părut această primă ecranizare despre grupul de luptători anticomunişti din zona noastră?
Surprinzătoare, impresionantă, instructivă, necesară şi binevenită.
În ce măsură credeţi că spune cu adevărat povestea reală a grupului de rezistenţă din Munţii Făgăraş?
Consider filmul ca fiind un film istoric obiectiv, chiar dacă nu cu rigurozitate. În această privinţă, regizorul filmului, Domnul Constantin Popescu Jr., spune că „întâmplările prezentate în film sunt în proporţie de peste 90% autentice”.
Ce ar mai fi de spus şi nu s-a spus?
Dat fiind faptul că proiecţia a durat vreo 2 ore şi jumătate, cred că s-a spus destul într-un singur film. Comentând el însuşi filmul, regizorul a spus că „multe lucruri de amănunt nu le-a putut sesiza” şi că, din motive obiective (timpul, posibilităţile financiare, alte obligaţii ale artiştilor), n-a putut filma tot ce şi-a propus. În orice caz, dacă specialiştii în istorie pot afla, din documente de arhivă, mai multe lucruri despre rezistenţa armată anticomunistă a partizanilor şi despre evenimentele acelor timpuri, ceilalţi care vizionează filmul îşi pot face în această privinţă o imagine corectă şi îndeajuns de bogată. În orice caz, dat fiind faptul că grupul de rezistenţă era un cerc închis, ar fi greu de aflat cu exactitate toate amănuntele vieţii lor.
Pare un film dur, cu sânge, arme, bătăi... Cât de crudă era realitatea de atunci?
Da, filmul e „dur, cu sânge, arme şi bătăi”, dar cei ce am trăit în acele vremuri şi am mai fost şi arestaţi suntem în măsură să apreciem, să confirmăm că aceasta era realitatea, că regizorul şi actorii nu exagerează în prezentarea ei.
Filmul e intitulat „Portretul luptătorului la tinereţe”. În ce măsură reuşeşte el să contureze acest portret? Mie mi-au atras atenţia, de exemplu, câteva trăsături nepotrivite cu ceea ce ştiam; am văzut pe ecran chipul luptătorului ca fiind fumător înrăit, cu un vocabular bogat în înjurături, manifestând uşurinţă şi chiar plăcere în a-i ucide pe cei care îi căutau. Este un portret realist?
„Trăsăturile nepotrivite”, de care vorbiţi, nu sunt reale, nu aparţineau tinerilor luptători anticomunişti nici fiinţial şi nici din cauza unei educaţii greşite; nu defineau caracterul lor, portretul lor, cel puţin aşa cum i-am cunoscut, în acei ani, pe cei care mi-au fost colegi de liceu sau de clasă la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş. Cât priveşte calificativul „fumător înrăit”, ne lămureşte regizorul însuşi, care, într-o emisiune televizată (Emisiunea „Cinemas”, B1 TV), spunea că dânsul este cel care a cerut actorilor să fumeze intens în anumite scene filmate. E de presupus că şi „vocabularul bogat în înjurături” are aceeaşi explicaţie, adică era propus de către regizor. S-a voit probabil ca, prin fumatul intens şi vocabularul bogat în înjurături, să se exprime o stare de spirit încordată a tinerilor din grupul de rezistenţă, urmărit asiduu şi asaltat armat de inamici puternici şi răi, iar regizorul nu a găsit altă modalitate de a o reda.
În ceea ce priveşte „uşurinţa şi chiar plăcerea în a-i ucide pe cei care îi căutau”, lucrurile sunt mai complexe. Tinerii luptători nu ucideau „cu uşurinţă şi chiar cu plăcere pe cei care îi căutau”, ci în primul rând dintr-o necesitate: din datoria de a-şi salva propria viaţă primită de la Dumnezeu şi pusă în slujba lui Dumnezeu şi a neamului. Nu trebuie să scăpăm din vedere sau să uităm că nu tinerii din rezistenţa anticomunistă au declanşat confruntarea armată cu regimul comunist din ţara noastră şi cu securiştii acestuia, ci comuniştii şi securiştii lor au făcut acest lucru. Deci, tinerii din grupurile de rezistenţă anticomunistă s-au văzut, de la un moment dat, urmăriţi şi atacaţi armat, împuşcaţi şi omorâţi fără milă de către securiştii comunişti şi chiar de către jandarmi şi militari.
Datoria de a-şi apăra propria viaţă dată de Dumnezeu, ca şi datoria de a apăra credinţa neamului românesc atacată de către atei, precum şi datoria de a lupta pentru binele, libertatea şi demnitatea neamului românesc i-au determinat pe tinerii din grupul de rezistenţă anticomunistă să răspundă tiranilor în acelaşi mod, cu aceleaşi arme. Despre o asemenea datorie, iată ce spune Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii” (Editura Mănăstirii Rohia, 2005, pag. 286-287): „Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect [...] A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care îi laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (André Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi, Domnul n-a şovăit să pună mâna pe bici.”
Dar să nu scăpăm din vedere că tinerii din rezistenţa anticomunistă, care au acceptat să pună mâna pe arme şi să curme vieţi în rândurile celor care îi urmăreau şi îi atacau cu arme, au acceptat şi să fie răpuşi ei înşişi prin arme pentru reuşita acţiunilor lor şi ale altor grupuri de respingere a comunismului adus în România de către bolşevicii ruşi.
De asemenea, se cuvine să observăm că întrebarea este mai subtilă, are o nuanţă mai greu observabilă. Ea se referă la o situaţie anume, adică la cazul în care partizanii ucideau „pe cei care îi căutau”, subînţelegându-se că securiştii erau doar în momentele de căutare, iar partizanii, neobservaţi şi neatacaţi de data aceea de către securişti, declanşau ei atacul armat şi îi ucideau pe securişti. De ce? Ucideau doar de dragul de a ucide? Fără îndoială că nu! Ştiindu-se urmăriţi aproape fără contenire şi în primejdie de a-şi pierde viaţa în orice clipă sub tirurile securiştilor, partizanii foloseau strategia războiului: surprinderea duşmanului pe neaşteptate şi anihilarea lui. Procedând astfel, considerau că slăbesc forţa de atac a duşmanului, îşi dovedesc hotărârea de a rezista în faţa oricăror forţe şi primejdii, îşi manifestă spiritul de neaplecare, întreţin o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe care aud de fapta lor, îşi împlinesc, cum am mai spus, datoria de a-şi apăra propria viaţă primită de la Dumnezeu, credinţa, libertatea, binele şi demnitatea neamului românesc. Deci, nu erau hotărâţi să reziste şi să lupte doar din interese personale sau de grup, ci mai ales în temeiul conştiinţei creştine şi naţionale, ce i-a însufleţit dinainte de a păşi pe drumul opoziţiei, rezistenţei şi luptei anticomuniste şi antiateiste.
De subtilitatea întrebării menţionate, ţine şi exprimarea nedumeririi prin cuvintele: „Mie mi-au atras atenţia câteva trăsături nepotrivite cu ceea ce ştiam”... Ce ştiam? Ştiam, aproape toţi, că majoritatea tinerilor luptători reprezentanţi în film făceau parte din „Frăţia de Cruce”, organizaţie legionară pentru tineret. Mai ştiam (oare câţi?) că Mişcarea Legionară nu era (cel puţin aşa pretindea şi mai ales la începuturile ei) un partid politic, ci o şcoală de educaţie naţională şi creştină, menită prin adepţii ei să îndrepte multe rele şi păcate din viaţa neamului nostru. Nu e cazul să dezbatem aici această pretenţie, pe care unii dintre noi o admitem. Vreau doar să spun, de fapt să repet într-o formă mai nuanţată, ceea ce am mai spus şi anume că ceea ce se interpretează ca „trăsături nepotrivite” pentru un tânăr din „Frăţia de Cruce” nu sunt trăsături specifice portretului unui tânăr membru al „Frăţiei de Cruce”, ci idei, gesturi şi acţiuni ale unui tânăr luptător anticomunist, dictate de strategia unei confruntări armate, războinice. Am putea spune că specific unui tânăr membru autentic al „Frăţiei de Cruce” este spiritul de jertfă pentru credinţa, binele, libertatea şi demnitatea neamului nostru românesc.
Aşa numitele „trăsături nepotrivite”, oricare ar fi ele, nu pot fi puse nici pe seama Bisericii, a educaţiei religioase creştine. În această privinţă, citez sintagma lansată de un teolog (rus, dacă nu mă înşel): „vrednicia creştinismului şi nevrednicia creştinilor”. Nevrednicia creştinilor nu trebuie pusă pe seama creştinismului. Aceasta e o chestiune personală, o abatere de la principiile evanghelice. În acelaşi fel a gândit şi vorbit şi Corneliu Zelea Codreanu, Comandantul Mişcării Legionare, deci şi al „Frăţiilor de Cruce”. Iată mărturisirea lui: „Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţiunea şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gândurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atât cât ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost sortiţi prin păcatul originar. Rămâne de văzut cât am putut, prin sforţările noastre pământeşti, a ne înălţa către această linie.” Cu alte cuvinte, „cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Cred, Doamne, ajută necredinţei mele să devină credinţă şi astfel să am credinţă deplină, rezistentă în faţa păcatului, salvatoare la judecata Ta cea dreaptă, o credinţă atât de vie şi puternică încât, impresionat de ea, să schimbi judecata Ta bazată pe dreptate într-o judecată bazată pe iubirea Ta de oameni, într-o judecată mântuitoare de suflet, mântuitoare şi a sufletului meu.
(va urma)
Interviu realizat de Natalia Corlean
„Tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară”
„În lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” „Niciunul dintre ei nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi au fost, dar morţi, nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare. N-am fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia din regiune, care ne-a ajutat şi ocrotit. Peste 1.000 de familii au avut de suferit în urma răzbunării Securităţii.” „Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („…pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi locotenentul Alexandru Moritz.)” „Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.”
Ion Gavrilă-Ogoranu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011
Vezi şi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu